Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL V. 1999., nr. 11 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Editorial

Editorial

 

 

Al treilea volum consecutiv al alterei, dedicat regionalismului, doreşte să semnaleze nu numai vastitatea literaturii internaţionale consacrate subiectului, dar, mai ales, importanţa şi actualitatea sa. Într-o Europă  preocupată tot mai serios de teritoriile/spaţiile sale mai „intime” —  cu atît mai mult dacă acestea constituie şi potenţiale focare de tensiune şi conflict —, sperînd astfel să se mai descongestioneze de poverile sedimentate în perioade revolute pe umerii statelor-naţiuni centralizate, într-o Europă funcţională şi funcţionabilă deci, regionalismul, regionalizarea, descentralizarea, devoluţia, subsidiaritatea etc. au devenit subiectele curente ale dezbaterii publice, fie că este vorba de o abordare exclusiv teoretică, inevitabilă găsirii unor soluţii coerente, fie de una aplicativă cum ar fi devoluţia britanică, regionalizarea italiană sau sistemul autonomiilor spaniole, sau, la altă dimensiune şi nivel, crearea euroregiunilor ca modele pragmatice de spiritualizare „titulesciană” a frontierelor.

 

Fie că este vorba despre regionalismul „cultural”, cu rădăcinile sale profund istorice, fie despre cel „politico-administrativ”, denumit frecvent regionalizare (ţinînd cont de împărţirea propusă şi de Claudio Scarpulla, prezent în acest număr cu un excelent studiu), modelele propuse şi iniţiativele demarate converg spre aceeaşi eficientizare, fie datorate revigorării identitare (prin amplificarea sentimentului de „a fi acasă” — o autentică forţă motrice a dezvoltării), fie subsidiarităţii administrativ-economice (de fapt o altă formă a conştiinţei de „a fi acasă”!), lucru devenit tot mai clar pentru un Occident post-romantic, chiar dacă respins încă cu oroare şi aroganţă de un Orient pre-modern. „Întrucît acest tip de regionalism se bazează deobicei pe cultură, se poate spune că el este omolog procesului anterior formării statelor naţionale” — ne atrage atenţia autorul studiului mai sus citat, ceea ce ar trebui să constituie un îndemn la raţionalitatea calmă a studierii proceselor sociale fireşti, mai ales prin punerea în paranteză a politicului partizan.  „În realitate — continuă Scarpulla —, el constituie dovada existenţei unei expresii diferite — de obicei mai reduse — a aceluiaşi «sentiment de apartenenţă» care a dus la unitatea naţională. Acelaşi sentiment poate, într-adevăr, genera dorinţa de autonomie în cadrul statului-naţiune ca o recunoaştere explicită a existenţei diversităţii locale în interiorul cadrului naţional unificat”— Editorii alterei sînt convinşi că pentru gînditorii de bună credinţă, acest tip de lectură este posibil. În definitiv, după cum observă însuşi autorul textului de mai nainte, „Europa regiunilor nu ar trebui privită ca o provocare la existenţa statelor membre, cel puţin din punct de vedere juridic şi atîta timp cît Uniunea Europeană rămîne o organizaţie supranaţională.”(…) „Interpretarea corectă a Europei regiunilor deocamdată nu poate implica realizarea ideii utopice a unor vizionari europeni de a fonda o Uniune fără naţiuni, ci implementarea ideilor care — în lumina prevederilor explicite ale Tratatului de la Maastricht referitoare la principiul subsidiarităţii — se află la însăşi temelia Uniunii, considerată o «Uniune a popoarelor Europei, în care deciziile sînt luate cît mai aproape de cetăţeni»”.

 

Dacă analiza lui Scarpulla este de o generalitate teoretică vizînd întregul spaţiu european, studiul lui Mihai Chioveanu, disecînd obiectivele politice ale perioadei interbelice ne atenţionează asupra unei tendinţe de o gravă actualitate privind opţiunea valorică a României. Trăgînd învăţămintele cuvenite din eşecurile noastre regionale central-europene, mai vechi sau mai noi, autorul ajunge la o concluzie care ar trebui să ne pună pe gînduri: „Pentru noi este demnă de semnalat absenţa (…) românilor din dezbaterile referitoare la Europa Centrală. Nu ştim dacă poziţia adoptată în perioada războiului sau pur şi simplu convingerea că România îşi poate rezolva de una singură problemele a determinat şi încă determină o astfel de atitudine negativă. Cert este faptul că orice referinţă la regionalism trezeşte panică în cercurile politice şi o masivă reticenţă în cele academice.”

 

Promovarea spre dezbatere a conceptelor care „trezesc panică” sau „reticenţă” de către revista noastră, urmăreşte, sperăm, tocmai eliminarea acestei psihoze panicarde prin recîştigarea siguranţei de sine a unei identităţi intelectuale ameninţate de criză.

 

Şi ce putea fi mai firesc pentru continuarea reflecţiei asupra unei Europe a regiunilor decît cea referitoare la euroregiuni, pentru zona noastră însemnînd deocamdată doar timide tatonări, comentarii „panicate” şi abordări „reticente”, în timp ce pentru o întreagă lume europeană armonie, belşug şi stabilitate. Studiul cuprinzător al lui Éger despre sistemul euroregiunilor sau cel referitor la cazul particular al Alpilor Adriatici al lui Langer, sînt chemaţi să ne ofere noi informaţii despre ceva de care adesea ne temem fără să o cunoaştem.

 

Un studiu de caz semnat de Sándor Oláh despre un subiect excesiv de politizat (asimilarea românilor în Secuime), o retrospectivă istorică a unor evenimente de-acum 80 de ani, semnat de Peter Weber, hotărîtoare pentru existenţa noastră (preluarea puterii de către administraţia românească la Cluj în 1918-1919) sau analiza unor aspecte ignorate a perioadei premergătoare Marei Uniri (controverse politice româneşti în perioada dualismului) sub semnătura lui Steliu Lambru, completează rubricile deja tradiţionale ale revistei, adăugînd informaţiilor oferite şi dimensiunea provocativă la regîndire şi reconsiderare a ideilor noastre adesea mult prea fixe şi rigide pentru a ne mai putea fi de folos.

 

Dialogul iniţiat de Liga Pro Europa, Centrul său Intercultural sau revista altera despre mai vechile sau mai noile noastre subiecte tabu, fie în paginile publicaţiilor, fie în cadrul dezbaterilor organizate la Cluj, Târgu-Mureş, Timişoara sau Bucureşti, este menit să spargă plafonul sonic al deprinderilor noastre anchilozate, într-o lume a regîndirilor esenţiale. Nădăjduim, că şi numărul de faţă va contribui la acesta.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006