Adrian Marino şi ideea europeană

Una din trăsăturile sau „cărţile” pe care le joacă continuatorii naţional-comunismului în România perioadei de tranziţie este aceea de a susţine, deschis, că orice critic al realităţilor româneşti, orice promotor al (re)integrării noastre europene este anti- sau ne-român, fie maghiar, fie evreu, fie, culmea, greco-catolic, fie pe jumătate toate acestea şi prin urmare, spun ei, trădător. Fără îndoială, lista invectivelor este mai lungă, iar rădăcinile acetui tip de atitudini le putem afla undeva în a doua jumătate a secolului trecut (nu întîmplător îşi încheia zilele trecute TVR una din emisiunile dedicate evenimentelor din decembrie 1989 cu mirarea retorică: Ce ţară-i asta? De ce a plecat Caragiale?...).

Totuşi, pe lîngă faptul că reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor omului, această căutare cu obstinaţie pentru a defini, chiar a impune o anume identitate cuiva, pe baza regulii lui „noi ştim tot”, ea îţi oferă şi un indiciu, şi poate chiar mai mult. Întorcîndu-le logica (pe cît de uşor de desluşit, pe atît de greu de acceptat), în toţi cei care se află pe lista neagră a acestor adversari ai democraţiei, poţi recunoaşte, pe lîngă spiritul deschis, liberal, în primul rînd verticalitatea morală. A fi ţinta atacurilor celor care se declară purtătorii adevărului unic în România, reprezintă în acest sens, chiar dacă paradoxal, o confirmare.

Cu siguranţă, una din personalităţile care au făcut mult pentru ecologizarea mentalităţii româneşti de după revoluţie şi, trebuie spus, chiar de dinainte de aceasta, prin atitudinea sa împotriva regimului comunist, este domnul Adrian Marino. În cele ce urmează, din plimbarea sa ca om al cetăţii prin această agoră virtuală a intelectualităţii româneşti post-decembriste, am să mă opresc la ceea ce probabil îl defineşte cel mai bine: scrierile/cărţile sale. Mai exact este vorba de trei titluri (în ordine cronologică: Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română (1996) şi antologia Revenirea în Europa.Idei şi controverse româneşti 1990-1995 (1996), primele două publicate de Editura Polirom din Iaşi, iar ultima la Editura Aius din Craiova) care, luate la un loc, ar putea forma la fel de bine un volum unic intitulat eventual „România şi ideea europeană”.

Sugerînd încă din titlul primeia dintre aceste cărţi  — Pentru Europa — situaţia în care ne aflăm sau punctul de plecare pentru „revenirea” noastră la Europa, domnul Marino ne arată nu atît ceea ce sîntem (europeni prin istorie, cultură şi, argumentul ultim, prin geografie), ci ceee ce nu sîntem sau încă nu am ajuns să fim (europeni în bunăstare şi civilizaţie, politic şi economic). Bineînţeles, „ideea europeană” se constituie într-un subiect cît se poate de complex, cartea, nepropunîndu-şi o abordare exhaustivă, acoperind parte din subiectele polemicii actuale din jurul acestui subiect: imaginea noastră despre Europa, „oscilaţiile” culturale şi literare între Occident şi Răsărit, dar şi între dreapta-centru-stînga, precum şi o serie de aspecte documentare româneşti referitoare la „epoca luminilor” sau teoria „formei fără fond”.

Chiar dacă sînt voci care afirmă că a dori să devii european (integrîndu-te în structurile ei), reprezintă o poziţie nespecifică europenilor (occidentali), Adrian Marino nu oboseşte să pledeze, idee care revine deseori în rîndurile acestor cărţi, pentru „reafirmarea energică — şi uneori polemică — a adeziunii şi a integrării ţării şi culturii noastre în sistemul instituţiilor şi al valorilor europene. Pe toate planurile. O asumare  deschisă a ideii europene, după decenii de izolare totalitară şi de de virulentă propagandă anti-occidentală.” O continuare firească a acestui spirit militant îl constituie volumele Revenirea în Europa şi Politică şi cultură.

Dacă primul dintre ele este o selecţie personală şi fără pretenţii savante, după cum susţine însuşi autorul,  de texte „proeuropene” publicate după 1989 şi care prezintă, pe capitole, materiale publicate despre problematica europeană de către reprezentanţi de marcă ai intelectualităţii româneşti ai acestor ani, începînd de la încercările de a defini acest termen, la aspecte legate de integrare, condiţia „schizoidă” a României, ca ţară situată la demarcaţia dintre Est şi Vest, Ortodoxie şi Catolicism, şi pînă la diferitele poziţii şi acţiuni pro şi contra acestei idei, cel de al doilea volum, Politică şi cultură, propune îndeosebi noi „perspective — ca să nu spunem «modele» politice şi culturale — pentru societatea şi viaţa noastră intelectuală”. Aceasta din urmă este „o carte fundamental critică faţă de trecut, profund implicată în realitatea imediată şi energic proiectată spre viitor”. În demersul său de a decanta raţionalul de iraţionalul din istoria noastră, autorul delimitează liniile ideologice din trecut şi prezent, care au împiedicat sau continuă să împiedice aproprierea noastră de Europa. Adrian Marino încearcă o delitescenţă la nivelul mentalului nostru colectiv privitoare la „miturile” (mitizările!) ultimilor 150 de ani, cu spasmele ei — sfîrşitului perioadei interbelice şi comunismul. Şi, cred, o face cu succes.

Din cele scrise de domnul Marino, precum şi de solidarii lui în ale ideilor şi faptelor, reiese că toate acestea reprezintă pentru viitor un risc, dar şi o provocare. Pînă la urmă, toate cele trei volume încearcă să contureze imaginea  relaţiei pe care o avem cu spaţiul european, „privind” înainte la şansele pe care acest patriarh al europenismului cum a fost numit, ni le acordă.

Pentru a încheia, am considerat că nimic nu poate reda mai bine spiritul acestor cărţi decît înseşi cuvintele autorului. De aceea, am ales două pasaje, care redau toată această tristă, dar reală înregimentare între „noi” şi „ei”, între pro-europeni şi anti-europeni (deşi ar ajunge să spunem non-europeni), între  liberi şi tradiţionalişti.

Pentru cei care nu au citit (dar chiar şi pentru aceştia), iată cîteva portrete tipice de la „vîrful ierarhiei oficiale şi aproape inexistente la bază unde omogenizarea este aproape totală. Sînt unele din «caracterele epocii post-decembriste». Teofrast şi La Bruyčre nici nu au bănuit pe cine anticipă. Subliniem în acelaşi timp că orice «asemănare» cu un personaj sau altul în viaţă este cu totul întîmplătoare şi... regretabilă.

Tipul nr. 1 aparţine, să spunem, înaltei ierarhii bancare. Este afectat, superior, distant, condescendent şi iremediabil sclifosit. Agasat, mai ales, că trebuie să dea explicaţii unor profani, de regulă jurnalişti, în faţa cărora este nevoit să se justifice. O corvoadă tot mai greu de suportat. Face mari şi vizibile eforturi, din vîrful buzelor, cu o voce subţire, piţigăiată, vădit plictisită, că trebuie să se adapteze la nivelul foarte coborît, de înţelegere al profanilor. [...]

Tipul nr. 2 este şi el un tehnocrat, din domeniul însă al ştiinţelor sociale. Uneori provine, dar deloc obligator, din grupul Un viitor pentru România. Stilul său este la fel de suficient, definitiv, categoric, împănat doar de citate savante (sau mai puţin savante), totdeauna însă cu multe trimiteri şi date statistice. Demonstraţia se vrea impecabil de «ştiinţifică». Este viu preocupat de viitorul României în tranziţie. Format de catedrele de marxism-leninism, care acum se numesc, în terminologie post-modernă, de «politologie», el ştie că referinţele americane fac, după 1989, cea mai bună impresie. [...]

Tipul nr. 3 este expresia perimată, agresivă şi sumbră a ideologului oficial, care a pierdut definitiv poziţia dominantă şi acum este nevoit să se apere, în condiţii incomfortabile, la care nu este, în mod vădit, adaptat. Şi atunci el revine, indignat la culme, la procedeul şi stilul tradiţional al demascării, ameninţării şi chemării drastice la ordine. Cînd cere «dreptul la replică», de pildă la TV, în legătură cu obiecţiile unui critic, doar că nu pune pistotul pe masă şi nu dă telefon la Secu: «Umflaţi-l». Are gestul reflex al represiunii violente, instinctive, ripostei zdrobitoare, impulsul şi voluptatea ultimului cuvînt definitiv [...]

Şi tipologizarea, pentru a prelua nota rîndurilor de mai sus, nu se opreşte aici.

De cealaltă parte,

„Europeanul” [...] nu poate fi nici de «stînga», nici de «dreapta», ci pur şi simplu de «centru». Inclusiv în cultură, oricît de relative ar fi aceste noţiuni, în funcţie de un context sau altul. Definită foarte sumar, [ideea europeană] presupune echilibrul axiologic al valorilor, liberalismul (pe toate planurile), umanismul, europenismul declarat şi activ, convergenţa şi chiar sinteza între valorile naţionale şi universale, raţionalismul şi spiritul critic — atît de detestat de «filosofia» de dreapta, naţionalist-intuitivă, dintre cele două războaie — respingerea misticismului, ocultismului, a tuturor formelor de mistagogie, un anumit «bun simţ» care se opune oricărui bombasticism, oricărei nebulozităţi şi dezechilibrări într-un sens sau altul. [...] Impenetrabile la culpabilizare, această mentalitate «mic burgheză» îşi dă întreaga adeziune ideologică la drepturile omului şi cetăţeanului. Ea are nostalgia societăţii civile şi a «cetăţii universale a literelor» din care face parte incontestabil şi literatura română. Aceasta ar fi, în cîteva cuvinte, orientările culturii europene «centriste» spre care ne îndreptăm. Cel puţin în ordinea aspiraţiilor ideale.

Acest amestec de speranţă vie, completată de o consecventă activitate de susţinere a ei, şi spirit critic, îmi aduce aminte într-un fel de umorul unuia din tricourile pe care le realiza caricaturistul Mihai Stănescu la începutul anilor 90 şi care avea scris pe el graffiti-ul cu „EU-RO-PA”, cu literele care formează indicativul auto al României, în cădere (liberă) din cuvînt. Revenirea contrariantă la a fi sau a nu fi...

Marius Cosmeanu