Gîndire universală, realităţi orientale:
o evaluare a drepturilor
minorităţilor naţionale în România

Gabriel Andreescu

 

Acest text a fost scris urmare a invitaţiei pe care mi-a făcut-o cunoscutul teoretician al unui liberalism adaptat societăţilor multietnice, profesorul Will Kymlicka. Will Kymlicka a iniţiat o cercetare asupra aplicabilităţii teoriilor occidentale, în cazul societăţilor multiculturale din Europa Centrală şi de Est. Am fost solicitat să tratez eu cazul românesc în cadrul unui volum colectiv ce urmează să apară la Oxford University Press. Textul pregătit pentru Altera este o varianta semnificativ mai lungă decît studiul din volumul amintit. Am propus acest studiu revistei, cu gîndul că dialogul care se înfiripă cu teoreticianul canadian nu face decît să ofere analizei realităţilor interetnice româneşti savoarea dezbaterii internaţionale.

Este oarecum surprinzător pentru un cercetător din afara spaţiului occidental să descopere un scholar, precum Will Kymlicka, sceptic, în ceea ce priveşte instrumentele propriei discipline. Limitele acesteia nu ar fi datorate numai limitelor interne ale teoriilor, ci şi provocărilor unei Europe de Est aflată parcă pe un al şaptelea continent. Cînd Will Kymlicka afirmă: „Se poate ca teoria politică occidentală să aibă relativ puţine de oferit popoarelor din ţările est-europene, confruntate cu tipurile de conflicte dezbătute în această carte”, el desparte simultan realităţile occidentale de cele orientale şi respectiv, gîndirea occidentală de concepţiile prin care popoarele Europei de Est sînt chemate să controleze diversitatea lor etno-culturală. Este oare realistă o astfel de demarcaţie?

Occidentul generic la care se referă Kymlicka este el însuşi extrem de divers prin modul în care tratează eterogenitatea sa etno-culturală. Aşa cum observă chiar Kymlicka, există o mare diferenţă între politica Canadei şi politica Austriei sau Germaniei privitoare la comunităţile de emigranţi sosite în aceste ţări în ultimele decenii. O mare diferenţă există între modul în care Franţa şi ţările scandinave — ele însele diverse — tratează natura şi rostul conceptului de „minoritate naţională”. Dar nu există oare o diferenţă asemănătoare între tratamentul minorităţilor din Ungaria, România şi Iugoslavia? Sînt oare aceleaşi temele cu care se confruntă ţările baltice şi Croaţia? Este oare mai mare distanţa care separă Cehia de Portugalia decît distanţa dintre Cehia şi vecina ei imediată, Slovacia¹? La această ultimă întrebare aş răspunde negativ. Cu atît mai puţin am putea vorbi despre o concepţie vestică şi o concepţie estică, unitare, privind felul în care trebuie tratate consecinţele diversităţii etno-culturale.

În sensul celor de mai sus, voi trata temele propuse de Will Kymlicka dintr-o perspectivă diferită. Presupoziţiile mele sînt: (1) există un universalism al valorilor etice, aşa cum există un universalism al drepturilor omului. Valorile etice universale reprezintă referinţa majoră pentru rezolvarea inclusiv a problemelor pe care le reclamă comunităţile aflate în minoritate; (2) principalele teme ale societăţilor actuale, vestice şi (într-o măsură, ce-i drept, sporită datorită rămînerii în urmă) estice, ţin nu de specificitatea determinată de istorii diferite, ci, preponderent, de necesitatea de a face faţă modernităţii; (3) enunţul anterior este cu atît mai valabil cu cît nu este avută în vedere numai dinamica internă a societăţilor, ci şi incredibila lor amestecare într-o societate globală². În sfîrşit, toate cele trei puncte notate mai sus se legitimează, la rîndul lor, pe ideea că (4) o societate este în primul rînd un sistem funcţional, obligat să identifice şi să rezolve problemele specifice vieţii. Gerd Roelecke considera această perspectivă drept „legea de bază a societăţii moderne, adică compararea soluţiei problemelor şi afirmarea principiului performanţei”³.

Desigur, afirmaţiile (1) ... (4) sînt ele însele un permanent subiect de controversă. Consider însă, pe urma lui Richard Falk, că „potenţial, orice moştenire culturală este suficient de bogată pentru ca, în anumite condiţii şi dacă este clădită cum se cuvine, să poată contribui inspirat la lupta pentru drepturile omului, democraţie şi dreptate socială”⁴, adăugînd că afirmaţia lui se aplică la fel de bine cu privire la lupta pentru drepturile minorităţilor. În ceea ce priveşte tema modernităţii, aş nota că mondializarea economiilor, penetrarea tehnologiilor, progresul ciber-spaţiului, extinderea şi adîncirea marilor structuri regionale, fragmegrarea (ca expresie a tendinţelor simultane spre fragmentare şi integrare⁵), toate acestea sînt fenomene mult prea evidente pentru a mai avea nevoie de argumente. Iată de ce, în continuare, nu voi mai încerca să susţin presupoziţiile anterioare, concentrînd discuţia asupra problematicii minorităţilor din România. Implicit sau explicit vor fi invocate în această analiză toate observaţiile prin care Will Kymlicka a intenţionat să sintetizeze ideea de „teorie politică estică versus teorie politică occidentală”. Vom vedea în ce măsură putem vorbi despre solicitările specifice cărora „realităţile româneşti” supun teoria politică.

Diversitatea multiculturală a României

Care sînt însă aceste realităţi? Există oare o specificitate a eterogenităţii etno-culturale din România, ca stat aparţinînd Estului european, în raport cu tipul de varietate etno-culturală existent în ţările occidentale?

O să dau cîteva date. În recensămîntul din 1992 au fost înregistrate 16 minorităţi nationale. Populaţia totală se ridică la 22.760.449, din care 1.620.199 maghiari; 409.723 romi⁶; 119.436 germani; 66.833 ucrainieni; 36.688 ruşi-lipoveni; 29.533 turci; 29.080 sîrbi; 24.649 tătari; 20.672 slovaci; 9.953 bulgari; 9.107 evrei; 5.800 cehi; 4.247 polonezi; 4.180 croaţi; 3.897greci; 2.0023 armeni. Alte 8.420 de persoane şi-au declarat apartenenţa la caraşoveni (2.775) şi ceangăi (2.165).⁷

În acest sens, diversitatea etnică din România atinge cea mai mare complexitate posibilă. Un număr de 12 mici minorităţi sînt integrate în ansamblul populaţiei majoritare, aflîndu-se practic în afara „tensiunilor” generate de naţionalitate, dar şi în afara unui aport semnificativ la multiculturalitatea ţării. Numărul germanilor şi evreilor s-a diminuat considerabil, dar, în ciuda numărului lor restrîns astăzi, moştenirea tradiţională a celor două comunităţi rămîne puternică. Romii ridică mari probleme de ordin social. Nivelul lor de educaţie şi standardul de viaţă se află sensibil sub media populaţiei. Fenomenul discriminării faţă de romi este real şi el este asociat cu cel mai scăzut indice de simpatie în rîndul populaţiei⁸.

Maghiarimea din România constituie o tipică provocare de natură politică. Transilvania, regiunea unde se află cea mai mare parte a maghiarilor, a fost mult timp principat autonom, iar apoi a aparţinut Regatului Ungariei, în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În 1918, Transilvania a fost încorporată României, situaţie recunoscută prin Pacea de la Trianon. Astăzi Transilvania reprezintă graniţa cu Ungaria. Deşi maghiarii se află în mod compact în centrul României (judeţele Harghita şi Covasna) şi nu pe graniţă, totuşi tema realipirii Transilvaniei la Ungaria rămîne o componentă constantă a imaginarului colectiv românesc. Ne aflăm într-o situaţie întîlnită şi pe alte coordonate geografice, a unei puternice comunităţi devenită minoritate în urma mutării graniţelor, masată într-o regiune contiguă cu statul de aceeaşi origine (ca în Italia, Slovacia, Finlanda etc.). Repet: România arată a avea o complexitate maximă a structurii sale etno-culturale, la limita de sus a complexităţii societăţilor occidentale eterogene din punct de vedere etno-cultural.

Precedente: diversitate şi normă juridică

În 1989, în momentul prăbuşirii regimului comunist, legislaţia românească privitoare la recunoaşterea şi protecţia minorităţilor naţionale depăşea în mod sensibil ceea ce numim astăzi „standarde internaţionale”, definite în documente precum Documentul de la Copenhaga a Conferinţei CSCE asupra Dimensiunii Umane (1990), Recomandarea 1201, Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. Conform Constituţiei din 1965, în Republica Socialistă România, naţionalităţilor conlocuitoare li se garantau folosirea liberă a limbii materne şi învăţămîntul de toate gradele, în limba proprie. În unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cea română, organele şi instituţiile puteau folosi, oral şi scris, şi limba naţionalităţilor respective (art. 22). Se asigura, de asemenea, folosirea limbii materne  în cadrul procedurilor judiciare (art. 102). Conform legii învăţămîntului nr. 28/1978, în unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cea română se organizau unităţi de învăţămînt, secţii, clase sau grupe cu predarea şi în limbile naţionalităţilor respective (art. 106). La concursurile de admitere, candidaţii din rîndul naţionalităţilor conlocuitoare aveau dreptul de a susţine probele în limba naţionalităţii lor la disciplinele pe care le-au studiat în această limbă (art. 109).

Legislaţia existentă în 1989 (în principal, Constituţia din 1965 şi Legea învăţămîntului nr. 28/1978, despre care am vorbit) avea rădăcini mai vechi, în primul rînd, în Statutul naţionalităţilor (legea nr. 86) din anul 1945. La rîndul ei, legislaţia postbelică fusese precedată de sistemul de drepturi ale minorităţilor naţionale dintre cele două războaie mondiale, adoptat de România în urma marilor schimbări stabilite prin tratatele de pace de la Versailles şi Trianon. La sfîrşitul primului război mondial, România îşi extinsese teritoriul cu două noi provincii, locuite în majoritate de români: Transilvania şi Basarabia. Dar în aceste teritorii mai locuiau, în proporţii însemnate, maghiari, germani, evrei, ruşi, ucrainieni ş.a.m.d. Succesul teritorial transforma România într-o societate pluri-etnică. (Este semnificativă, în acest sens, distribuţia grupărilor etnice în Transilvania, în 1920: români 57,9%; maghiari 25,8%; germani 10,5%; evrei 3,6%). România a trebuit să îşi ia, cu această ocazie, anumite angajamente. Conferinţa de Pace de la Versailles a dus la semnarea a cinci tratate garantate de către Liga Naţiunilor între Puterile Aliate învingătoare şi Cehoslovacia, Polonia, România, statul Sîrbo-Croato-Sloven şi Grecia⁹. Principalele prevederi ale acestor „Tratate ale Minorităţilor” erau:

— acordarea cetăţeniei, incluzînd dreptul de opţiune;

— garantarea tuturor locuitorilor a unei întregi şi complete protecţii a vieţii şi a libertăţii;

— garantarea exercitării oricărui crez, a oricărei religii ori credinţe, şi a practicării lor, în măsura în care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;

— garantarea egalităţii în faţa legii, a drepturilor civice şi politice şi egalitatea de tratament în lege şi în practică;

— diferenţele de rasă, limbă ori religie nu trebuie să aducă prejudicii nici unui cetăţean în ceea ce priveşte accesul la funcţiile publice, demnităţi şi onoruri, sau exerciţiului profesiunii şi al capacităţilor;

— nu va exista nici o restricţie în ceea ce priveşte libera utilizare a oricărei limbi, în viaţa privată sau în public;

— în oraşele sau în regiunile care au o proporţie considerabilă de cetăţeni aparţinînd minorităţilor rasiale, religioase ori lingvistice, acestor minorităţi li se poate asigura accesul în mod echitabil la sumele asigurate prin fonduri publice la activităţi educaţionale, religioase şi filantropice¹⁰.

Statul român, puternic centralizat, a acţionat însă sistematic împotriva drepturilor pe care se angajase să le respecte. Lucrul acesta s-a făcut prin diverse măsuri, cum ar fi acapararea posturilor din administraţia locală de către trimişii birocraţiei din Bucureşti, ori prin schimbarea comunităţii universitare din Cluj, principalul oraş al Transilvaniei. Este semnificativ, desigur, cum arată tabloul variaţiei proporţiilor etnice în Transilvania*:

 

 

Legendă: A. Români, B. Maghiari, C. Germani, D. Evrei, E. Romi, F. Ruteni, G. Sîrbi, H. Slovaci, G. Alţi

 

Tabloul cuprinde informaţii şi despre evoluţia ulterioară, pînă la ultimul recensămînt. Realităţile etnice din România s-au schimbat din nou, după al doilea război mondial, cînd România a pierdut Basarabia, o parte din Bucovina şi ţinutul Herţei, cu marile lor proporţii de populaţie rusă şi ucrainiană. În plus, numărul evreilor scăzuse dramatic. În România a fost instalat un regim comunist care, în faza de început, a promovat recunoaşterea minorităţilor ca un principiu derivativ din principiul internaţionalismului proletar. Începînd cu a doua jumătate a anilor ’50, comunismul de la Bucureşti s-a „românizat” din nou. În 1959 a fost desfiinţată Universitatea de limbă maghiară, Bolyai, din Cluj, înfiinţindu-se o universitate mixtă, Babeş-Bolyai. Proporţia dintre studenţii maghiari şi români a evoluat continuu, în favoarea ultimilor. Represiunea comunistă, dar şi discriminarea în ocuparea unor funcţii în stat a dus la emigrarea germanilor şi evreilor, pînă la proporţiile arătate prin recensămîntul din 1992. Sub regimul Ceauşescu au avut loc, cu premeditare, schimbarea proporţiilor etnice din oraşele Transilvaniei. Iată deci un tablou complex, care arată că în ultimii 80 de ani, statutul minorităţilor din România a evoluat, depinzînd de politica centrului, care a fost în mare parte o politică de asigurare a regulei majorităţii. Nu trebuie uitat însă că tendinţa de asimilare, în România, s-a desfăşurat în condiţiile unui cadru legislativ relativ generos privitor la drepturile minorităţilor naţionale, nefiind posibilă nici o comparaţie cu ţările care nu au recunoscut existenţa minorităţilor, sau cu acele ţări unde limba maternă aparţinea domeniului exclusiv privat.

Exercitarea regulei majorităţii şi lupta pentru legitimitate politică

Felul în care Europa Centrală şi de Est a tratat după revoluţiile din 1989 problema minorităţilor naţionale (şi religioase) a fost exprimată de Adam Michnik în formula: „Naţionalismul este continuarea comunismului”. La sfîrşitul perioadei, legislaţia şi condiţiile concrete privind minorităţile naţionale din fostele state comuniste erau extrem de diverse. Cu greu poţi să compari Polonia, unde germanii nu aveau voie să-şi utilizeze limba maternă, cu România, unde exista învăţămînt superior în limba maghiară. La fel, este aproape imposibil să asociezi complexa alcătuire de grupuri etno-religioase din Republica Federativă Iugoslavia¹¹ şi regulile care o ordonau cu situaţia din Ungaria. În toate aceste ţări, imediat după revoluţiile din 1989, a început o amplă bătălie a fostelor elite comuniste pentru supravieţuire politică. Singura ideologie care le mai stătea la dispoziţie a fost naţionalismul. Numai că tendinţa naţionalistă, generală cum observa Adam Michnik, în confruntare cu tendinţa democratizării nu a avut acelaşi conţinut, aceeaşi amplitudine şi desigur, aceleaşi consecinţe, în toate ţările. Ea a dus la dezmembrare şi război civil în fosta Iugoslavie. A produs dezmembrarea paşnică a Cehoslovaciei. A marginalizat România în raport cu procesele de integrare europeană. A pus probleme de definire a statalităţii în ţările baltice. A influenţat doar puţin viaţa Poloniei şi periferic viaţa Ungariei. A creat contexte politice extrem de interesante în Bulgaria.

În acest sens, deşi formula lui Adam Michnik este în general relevantă, rămîne importantă doar pentru cîteva ţări. Cadrul de emancipare a minorităţilor a evoluat excepţional în Polonia şi Ungaria, în paralel — cum era şi firesc — cu procesul de democratizare. În Slovacia naţionalismul a creat regimul lui Meciar. Bulgaria şi-a păstrat oarecum standardele, dar a progresat în respectarea lor.

Naţionalismul, ca formă a luptei de legitimare politică aparţine unui concept mai general, numit de Jon Elster, „regula majorităţii”(majority rule). Jon Elster tratase într-un studiu apărut în 1993 posibilul conflict care s-ar dezvolta între regula majorităţii şi drepturile individuale în urma recentelor evoluţii din Europa de Est.¹² „Ca să exagerez puţin, s-a trecut de la despotismul Partidului la despotismul majorităţii, ambele inamice ale protecţiei drepturilor minorităţilor”, nota el.¹³ Cred că Jon Elster identifică corect un element specific, semnificativ, al procesului de tranziţie din ţările din Estul Europei (tentaţia de a exercita regula majorităţii împotriva minorităţilor), dar mai cred şi că acesta nu se manifestă în felurile argumentate de autor. Elster se referă la încercarea majorităţii parlamentare de a rămîne majoritate prin manipularea mecanismelor electorale; la patima amorului-propriu; la acţiuni precum dispoziţiile de confiscare îndreptate împotriva proprietarilor; la majoritatea populară acţionînd sub impulsul imediat, sub furia de moment („turbulenţa şi nebuniile democraţiei”); la majoritatea populară acţionînd (prin reprezentanţii săi) sub impulsul unei furii de durată, permanente.

În România cel puţin, abuzul regulei majorităţii împotriva minorităţilor naţionale a avut ca atu, pe lîngă miza considerabilă a legitimării politice, şi moştenirea naţional-comunismului la nivel de mentalitate a majorităţii. La rîndul său, naţional-comunismul românesc a beneficiat de tradiţia culturii româneşti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, în care discursul naţionalist era predominant. Toate acestea au permis crearea extrem de rapidă a unui imaginar politic cu tentă demagogică, uşor de manipulat de către actorii care-şi dispută influenţa şi puterea.

Primele alegeri libere din România, din luna mai 1990, au avut ca miză constituirea unui Parlament care să funcţioneze ca Adunare Constituantă. La capătul unor dezbateri prelungite, în decembrie 1991, a fost adoptată noua Constituţie a României. Unele dintre articole au constituit subiectul marilor înfruntări parlamentare, în special cele privind natura statului român. Astfel, s-a impus (articolul 1 (1) al Constituţiei) definirea statului ca: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. „Este mai presus de orice îndoială că, la vremea adoptării Constituţiei în România, a fost destul de puternică perspectiva naţionalistă”, nota un atent observator al procesului constituţional din România.¹⁴ Cîteva minorităţi, printre care germanii, dar în primul rînd maghiarii, şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la acest articol care, în opinia lor, punea bazele asimilării lor de către majoritatea românească. Principalele minorităţi din România au fost afectate în special de Articolul 4 (1) al Constituţiei care prevede: „Statul are ca fundament unitatea poporului român”.

Art. 4 (1), împreună cu referirea la statul naţional unitar este expresia unei perspective foarte clar naţionaliste. Niciodată nu au exprimat Parlamentul sau Curtea Constituţională vreo opinie potrivit căreia din poporul român (Art. 4) sau naţiunea română (Art. 1) ar face parte toţi cetăţenii ţării, indiferent de naţionalitate. Mai mult decît atît, există argumente contrare. Într-un volum colectiv despre Constituţia României, la a cărui scriere colaboraseră şase experţi, membri ai Comisiei de Elaborare¹⁵, Articolul 1 este interpretat în felul următor: „Statul nu este numai expresia unei comunităţi umane organizate, un «oarecine», totdeauna eterogen şi fluctuant. Această comunitate este nepieritoare şi distinctă de alte comunităţi tocmai prin legăturile specifice şi indestructibile dintre membrii din componenţa sa şi prin caracterul său, adică puterea sa de a constitui o naţiune. De aceea, naţiunea nu constituie un fenomen exclusiv etnic sau exclusiv biologic. Ea este o realitate complexă şi rezultatul unui lung proces istoric avînd la bază originea etnică comună, limba, cultura, trăsături psihologice, viaţa şi tradiţiile, dorinţele şi, mai presus de toate, întreaga istorie şi aspiraţia de a dăinui pe pămîntul său”, şi chiar: „conceptul de «comunitate umană» este singurul compatibil cu conceptul de «naţiune» deoarece sintagma de «comunitate umană» — total diferită de noţiunea de «societate» — exprimă tocmai istoria celor din componenţa unei naţiuni, legăturile genetice dintre generaţiile succesive şi voinţa membrilor de a trăi împreună”.

Această perspectivă naţionalistă evidentă, care a asigurat multe discursuri demagogice în Adunarea Constituantă, nu înseamnă totuşi că ideea din spatele acestei prevederi era asimilarea minorităţilor. Sînt mai multe prevederile constituţionale care sprijină această interpretare. Iată Articolul 6 (1): „Statul recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”; Articolul 16 (1): „Toţi cetăţenii se bucură de drepturile şi libertăţile garantate prin Constituţie şi celelalte legi şi le revin aceleaşi îndatoriri stabilite prin acestea”; Articolul 59 (2): „Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale care nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la cîte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”.

Toate acestea înseamnă nu numai că Constituţia României recunoaşte minorităţile naţionale, ci şi că acceptă măsuri speciale pentru întărirea afirmării identităţii lor. Dar aceasta este doar o faţetă a opţiunilor Adunării Constituante. Cealaltă faţetă constă în faptul că ideologia naţionalistă a reuşit să afecteze multe din drepturile de care minorităţile s-au bucurat în România înainte de 1990 şi, prin extensie, multe din drepturile ori libertăţile fundamentale. Aşa s-a întîmplat cu restrîngerea libertăţii de exprimare în Articolul 30 (7) al Constituţiei, potrivit căruia „Sînt interzise de lege defăimarea ţării şi naţiunii ... ”. Aceeaşi influenţă naţionalistă a afectat dreptul la proprietate, prin adoptarea Articolului 41 (2) al Constituţiei, conform căruia „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, prevedere cu consecinţe negative asupra redresării economice a ţării.

În acelaşi sens, nu trebuie ignorată prevederea prin care este restrîns dreptul de a folosi limba maternă în tribunal (drept de care minorităţile naţionale au beneficiat anterior prin Constituţia din 1965): „Procedura judiciară se desfăşoară în limba română” (Articolul 127 (1)). Conform Articolului 127, paragraful (2) „Cetăţenii aparţinînd minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a formula concluzii, prin interpret”, dar numai „în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”. În toate cazurile civile, administrative, comerciale şi contravenţionale, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt silite să plătească dacă vor să îşi folosească limba maternă. De aceea, aceste persoane — cu toate că sînt cetăţeni şi contribuabili români — nu se bucură de aceleaşi drepturi ca etnicii români, nici măcar în zonele în care ele reprezintă un număr considerabil. În aceste condiţii, folosirea limbii materne nu mai poate fi considerată un drept, ci un lux.¹⁶

Victoria naţionalismului în România: 1992-1996

Constituţia României a fost adoptată în decembrie 1991. În paralel s-a produs o întărire a forţelor naţionaliste şi chiar a celor extremist-naţionaliste. În urma alegerilor din octombrie 1992, coaliţia majoritară din România a rezultat din cooperarea unui grup de patru partide. Partidul cîştigător al alegerilor, Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi-a asociat la guvernare Partidul Unităţii Naţionale a Românilor (PUNR), Partidul România Mare (PRM) şi fostul partid comunist, Partidul Socialist al Muncii (PSM). Cel puţin două dintre acestea erau partide hiper-naţionaliste, în terminologia lui John Mearsheimer¹⁷. Dezvoltarea ideologiei naţionaliste în România a fost observată de mulţi intelectuali occidentali interesaţi de stabilitatea regiunii: John Mearsheimer¹⁸, Huberte Hanquet şi Javier Ruperez¹⁹, SIPRI Report nr. 5²⁰, UNIDIR Report nr. 21²¹; Michael E. Brown²²; Lothar Ruehl²³; Hans-Joachim Hoppe²⁴.

Formarea partidelor hiper-extremiste a avut la bază, începînd cu 1990, lansarea în mass-media a unui tip de discurs extremist de o agresivitate fără limite. Propaganda rasistă²⁵, şovinistă²⁶, xenofobă şi anti-europeană²⁷ a fost folosită pe scară largă. „Ţapii ispăşitori” ai acestor extremişti au fost cu predilecţie cele două principale minorităţi naţionale din ţară, maghiarii²⁸ şi ţiganii. Dar desigur, partidele coaliţiei guvernamentale înfiripate în toamna anului 1992 negau în acelaşi timp valorile europene în general, şi valorile  instituţionale ale Europei în special²⁹ (vezi în special cazul Partidului Socialist al Muncii (PSM³⁰).

Alianţa la guvernare a PDSR-ului cu partide de tip hiper-naţionalist nu s-a limitat, desigur, la discursul politic. Accederea unor membri PUNR, PRM şi PSM în structurile de decizie imediat după alegerile din 1992 a avut în timp o influenţă constantă asupra activităţii ministerelor şi altor instituţii. Astfel de schimbări ale orientării politice au erodat bazele democratice ale statului³¹.

Trebuie relevat, ca un caz extrem, implicarea Serviciului Român de Informaţii (SRI) în acţiuni de intimidare publică a maghiarilor şi ţiganilor, după cum reiese din Rapoartele cu privire la îndeplinirea de către SRI a atribuţiilor de asigurare a securităţii naţionale (octombrie 1993 - septembrie 1994; octombrie 1994 - septembrie 1995). Primul dintre acestea sublinia acţiunile de un „naţionalism exacerbat” şi care aveau „tendinţe extremiste şi separatiste”. Drept exemplu de iniţiativă de natură extremistă, Raportul lua în considerare „campania  de adunare de semnături [a maghiarilor] în sprijinul unui proiect de lege cu privire la educaţia pentru minorităţile naţionale”. În opinia Serviciului Român de Informaţii, exercitarea unui drept constituţional, o iniţiativă legislativă  care era rezultatul voinţei cetăţenilor reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională!

Grupul etnic al romilor a fost la rîndul său atenţionat. În Raportul SRI se afirma că: „...anumite elemente rome, prin denaturarea realităţilor din ţara noastră prin denigrările şi acuzaţiile lor, au incitat la acţiuni de natură să afecteze imaginea României în străinătate...”. Exemplul citat în acest sens este cel al lui Csurkuly Sandor care „a furnizat informaţii părtinitoare anumitor organisme cu privire la conflictul de la Hădăreni, prezentîndu-l denaturat, nu ca pe un delict anti-social, de drept comun, ci ca pe o confruntare interetnică”.³²

Discursul hiper-naţionalist  din zona politicii de guvernare demonstrează că România era într-adevăr confruntată în perioada 1992-1996 cu o problemă etnocratică. Instituţii importante ale statului român, precum Consiliul Suprem al Apărării Naţionale sau Serviciul Român de Informaţii, prin tendinţele naţionaliste evidente în activitatea lor, s-au dovedit a fi sub presiunea unor factori politici de orientare naţionalist-extremistă³³. Dar forma limită a acestei perioade a fost schimbarea Legii Învăţămîntului din 1978. La mijlocul anului 1995, Parlamentul României a adoptat o nouă normă juridică care a redus substanţial drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale afectîndu-i, în primul rînd, pe maghiari. În loc să meargă în sensul noilor drepturi pe care minoritatea maghiară le considera necesare pentru afirmarea identităţii ei, Parlamentul României a acţionat exact în direcţia opusă. Protestele comunităţii maghiare nu au reuşit să oprească un act evident de insultă, de incitare, la adresa ei. Tensiunea interetnică din toamna anului 1996 a ajuns la un nivel exploziv şi doar detalii de context au permis evitarea unei explozii.

Afirmarea identităţii: proiecte de legi privind drepturile minorităţilor naţionale

Pentru ucrainieni, tătari, greci, lipoveni,..., chiar pentru germani, sistemul legislativ lăsat moştenire în 1989 de regimul comunist era de departe suficient pentru a le asigura protecţia identităţii, dacă era aplicat cu bună credinţă şi dacă comunitatea avea conştiinţa unităţii sale. Mă refer la aceste comunităţi pentru că în cazul lor nu sînt necesare condiţii speciale, cum ar fi o instituţie independentă de învăţămînt superior, ori asistenţa socială. În plus, nu există o problemă de mentalitate privind acomodarea cu aceste minorităţi. Iată de ce, cele 14 mici comunităţi minoritare din România recunoscute oficial nu constituie o temă practică şi teoretică deosebită³⁴.

Aceasta se reflectă foarte bine în comportamentele minorităţilor, în România ultimilor ani, dirijate spre păstrarea sau cîştigarea drepturilor lor. Un indiciu este preocuparea lor pentru introducerea unor proiecte de lege cu privire la protecţia minorităţilor naţionale. Într-adevăr, astfel de proiecte sintetizează concepţia politico-juridică a minorităţilor naţionale în sensul cel mai propriu al termenului. Prima care, într-o perioadă de efervescenţă (1990-1991), încercase să promoveze o lege privind minorităţile naţionale a fost minoritatea germană. Iniţiativa s-a stins relativ repede şi, din cauză că miza ei era mică, în cazul germanilor, a cărei organizaţie reprezentativă, Forumul Democratic German s-a concentrat pe asistarea economică a comunităţii.

În luna decembrie 1993, Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale a înaintat Parlamentului României un Proiect de lege privind drepturile minorităţilor naţionale. Acesta fusese adoptat de către 17 minorităţi naţionale, după dezbateri care începuseră încă în 1991 pe marginea documentului prezentat de Forumul Democratic. Reprezentanţii romilor, germanilor, sîrbilor, evreilor, grecilor, armenilor, turcilor, tătarilor, cehilor, ucrainienilor, lipovenilor, croaţilor, polonezilor, bulgarilor, macedonenilor, albanezilor şi italienilor au fost toate de acord cu documentul. De altfel, nici una dintre asociaţiile minorităţilor, altele decît minoritatea maghiară, nu a oferit un alt proiect. Opţiunile lor au fost în general vag şi imprecis definite, prin platforme, programe, declaraţii.

Dar nici acestui document nu i s-a dat prea multă atenţie. Şi aceasta întrucît tema a fost dominată complet de programul minorităţii maghiare. Dintre cele 16 minorităţi din România, minoritatea maghiară şi-a dezvoltat o structură organizatorică care a primit recunoaşterea, practic, a întregii comunităţi. La baza acestei structuri a stat un sistem conceptual foarte bine elaborat, centrat pe drepturile minorităţii maghiare, dar propunînd în aceeaşi măsură obiective cu caracter general, privind evoluţia statului român³⁵. În luna noiembrie 1993, Uniunea Democrată Maghiară din România a trimis Biroului permanent al Camerei Deputaţilor un proiect de Lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi comunităţilor autonome. În luna mai 1995, Congresul al IV-lea al UDMR a adoptat un Program care sintetizează viziunea UDMR asupra întregii vieţi sociale, cu accentul firesc dat drepturilor minorităţii maghiare. Programul UDMR a preluat cea mai mare parte a sistematizărilor din Proiectul său de lege. În cîteva cazuri, el a nuanţat şi a dezvoltat anumite noţiuni — cum ar fi autodeterminarea ori autonomiile.³⁶

Eforturile comunităţii maghiare de a obţine adoptarea de către reprezentanţii majorităţii a reglementărilor dorite au fost însă iluzorii. Aşa cum s-a notat mai sus, nu numai că Parlamentul a refuzat să ia în considerare introducerea autodeterminării interne şi a autonomiilor, dar a fost adoptată noua Lege a învăţămîntului nr. 84/1995, îndreptată evident împotriva minorităţii maghiare. Eliminarea prin această lege a posibilităţii de a susţine examenele în limba maternă şi limitarea domeniilor învăţămîntului universitar maghiar lovea grav comunitatea maghiară într-una dintre valorile ei identitare cele mai importante.

Reconcilierea româno-maghiară: măsuri speciale versus autonomii

Procesul de deterioare a climatului interetnic a fost stopat în urma alegerilor din noiembrie 1996. Acesta a fost de asemenea contextul internaţional mai larg care a influenţat schimbarea. Ar trebui adăugat la aceasta contextul mai restrîns şi mai solicitant al procesului extinderii structurilor europene şi euro-atlantice, temelia tuturor evoluţiilor actuale din Europa Centrală şi de Est. De n-ar fi fost contextul excepţional, specific acestui sfîrşit de secol, cu greu s-ar fi putut explica specificitatea „modelului românesc“ al reconcilierii româno-maghiare, conturat la finele lui 1996.

Punctul de plecare a fost invitarea maghiarilor, de către cele două formaţiuni politice cîştigătoare a alegerilor, Convenţia Democratică din România şi Alianţa Social-Democrată, de a participa la guvernare. S-a continuat apoi cu acceptarea de către autorităţile române a standardelor foarte înalte în domeniul măsurilor speciale de protecţie a minorităţilor naţionale. În paralel, grupurile naţionaliste româneşti — fie ele culturale, precum Vatra Românească, ori politice, precum PUNR — au fost împinse la periferia vieţii publice. În mai şi iunie 1997, Guvernul României a adoptat noi norme legale în cea mai sensibilă arie, cea a folosirii limbii materne în administraţie şi educaţie³⁷. Simultan, România a semnat documente internaţionale, precum Carta  limbilor minoritare şi regionale şi Carta autonomiilor locale. Alte documente, precum Documentul de la Copenhaga al Conferinţei CSCE asupra Dimensiunii Umane (1990), Declaraţia cu privire la Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice (1992), Recomandarea 1201, Convenţia Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, au devenit norme juridice obligatorii în urma semnării tratatelor cu Ungaria (1996) şi Ucraina (1997)³⁸.

La rîndul său, minoritatea maghiară a renunţat implicit la soluţia sa pentru protecţia proprie, adică la sistemul de autodeterminare internă şi autonomii care nu îşi găsesc locul în cadrul constiuţional al României³⁹. Evident, acest sistem reflectă un anumit scepticism al reprezentanţilor minorităţii maghiare faţă de „cooperarea” în domeniul minorităţilor cu instituţiile statului român. Pe de altă parte, sistemul autodeterminării interne şi autonomiei a soluţionat cu succes problemele minorităţilor în ţări precum Finlanda, Spania sau Italia. Statutul maghiarilor din România este în mod cert similar cu cel al minorităţilor suedeză, bască ori cea de limbă germană din cadrul ţărilor menţionate mai sus.

Dacă clasa politică românească care a ajuns la putere după alegerile din 1996 a acceptat înaltele standarde de protecţie a minorităţilor naţionale cerute de maghiari — chiar fără să înţeleagă exact pentru ce sînt necesare acestea — s-a datorat în principal noului context internaţional. Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană i-au impus României soluţionarea problemei minorităţilor drept criteriu obligatoriu pentru o posibilă integrare. Dorinţa arzătoare a clasei politice de a vedea România „intrînd în Europa” a cîştigat în faţa lipsei sale de (bună)voinţă ce se datora faptului că nu era familiarizată cu principiile politice ale statului modern⁴⁰.

În cele din urmă, este demn de remarcat de asemenea că diferenţa dintre forţele conservatoare naţionaliste şi forţele politice reformatoare care au cîştigat alegerile din 1996 era relativ mică. Voturilor parlamentarilor maghiari s-au dovedit foarte importante în acest context. Refuzul de a colabora cu minoritatea turcă în 1995 a condus la criza politică din Bulgaria şi la colapsul care i-a urmat⁴¹. Scenariul bulgar a fost evitat în Romania, cel puţin pînă în toamna lui 1998.

În acelaşi timp, aripa pragmatică a mişcării politice maghiare a înţeles caracterul „intangibil” — cel puţin deocamdată — al Constituţiei României actuale. O schimbare constituţională implică asigurarea a cel puţin 2/3 din voturile Parlamentului României şi supunerea la o procedură foarte complicată⁴². Acest lucru era imposibil de realizat şi, dată fiind fragilitatea democraţiei româneşti, probabil chiar greşit. Nu i-a fost uşor minorităţii maghiare să înţeleagă necesitatea de a renunţa la proiectele sale tradiţionale. Liderii politici care au acceptat acest „compromis istoric” au înţeles aceste orientări noi.

Trebuie făcută o menţiune cu privire la rolul Transilvaniei în schimbarea politică din 1996. Într-adevăr, dacă „modelul reconcilierii româneşti” s-a bazat pe schimbările politice din 1996, este interesant de observat în ce mod a fost realizată această schimbare în timpul alegerilor. „Din studiul lui Szekely István asupra rezultatelor alegerilor locale din 1990 şi 1992 în judeţele din România reiese că în timp ce în 1990 opoziţia a cîştigat în alegerile parlamentare peste 40% din voturi doar în patru judeţe cu cea mai numeroasă populaţie maghiară, în 1992, judeţelor Harghita, Covasna, Mureş şi Satu Mare li s-au alăturat Bihorul, Aradul şi Timişul (cu peste 50% din voturi).

Punctul de ruptură s-a repetat şi în alegerile din 1996 în judeţele situate în centrul Transilvaniei, locuite în principal de români. Acest fapt demonstrează clar că ne găsim în faţa unui dat structural a cărui semnificaţie depăşeşte cu mult factorul maghiar (...) Întîmplarea face de asemenea ca în 1996 Transilvania să fi fost de fapt cea care a decis rezultatele alegerilor la nivelul întregii ţări”⁴³.

În aceste condiţii, se poate afirma că schimbarea politică din 1996 se datorează Transilvaniei. Ce a determinat Transilvania să voteze altfel decît restul ţării?

Mulţi intelectuali români răspund la această întrebare în termeni de tradiţie regională.  Unii dintre ei consideră că transilvănenii sînt mai serioşi decît regăţenii şi moldovenii datorită influenţei benefice a Imperiului. Destul de des, identitatea transilvană este prezentată în opoziţie cu mentalitatea din celelalte regiuni româneşti. „Valorile central-europene ale Iluminismului, Reformei, toleranţei şi competiţiei, caracteristice mai ales românilor din Transilvania, sînt dublate în România cu forme de cultură socială şi politică aflate sub influenţa contemplaţiei şi pasivităţii, şi prin aceasta ţinînd de alte coduri, mai puţin active social, caracteristice sistemului de valori al Ortodoxiei orientale”⁴⁴. Un analist maghiar, Gusztáv Molnár, afirmă: „... cînd vorbesc despre identitatea culturală specifică a transilvănenilor (fie ei români, maghiari, şi desigur puţinii germani care au rămas să trăiască aici), mă gîndesc în primul şi primul rînd la atitudinea lor faţă de muncă şi la cultura lor politică, strîns legată de cea dintîi”⁴⁵. Există şi opinii contrare, care consideră votul din Transilvania ca fiind expresia unor conjuncturi.

De ce romii au un loc marginal în această analiză?

În România recensămîntul a arătat existenţa a circa 409.000 de romi. Probabil, ei sînt între 1 milion şi 2 milioane, aşa cum afirmă unele organizaţii ale comunităţii şi aşa cum rezultă din evaluări sociologice banale.⁴⁶ Iată deci o populaţie foarte numeroasă, cu mare „vizibilitate” socială, aflată în centrul vieţii de fiecare zi şi, desigur, al mass-media din România. Ei reprezintă cea mai puternică concentrare de romi din ansamblul ţărilor Europei de Est. De ce totuşi romii ocupă un loc marginal în această analiză?

Romii reprezintă, desigur, o comunitate importantă în România din punctul de vedere al diversitătii etnice. Ei au avut dintotdeauna un statut social marginal.⁴⁷ După revoluţie, romii au resimţit poate mai tare decît alte grupuri impactul liberalizării mecanismelor economice. În perioada comunistă exista o minimă atenţie pentru asigurarea unor locuri de muncă pentru ţigani. Majoritatea — circa 50% — lucrau în agricultură; circa 70% trăiau, în 1977, în mediul rural. „În 1992, mai mult de 50% dintre persoanele eşantionului de anchetă şi de vîrstă activă erau fără slujbă, dintre care doar 3% beneficiau de îndemnizaţie de şomaj, 40% erau recenzaţi ca muncitori independenţi ori salariaţi, 5% dispuneau de o pensie”⁴⁸. Pe de altă parte, romii sînt ofensivi şi dinamici. Proporţia romilor din totalul cetăţenilor români care emigrează este foarte mare (în Germania, în 1992, ei reprezentau între 50% şi 60%⁴⁹).

Unul dintre fenomenele cele mai semnificative după schimbările din 1989 a fost apariţia unor lideri romi. Aceştia au încercat să promoveze, prin organizaţii civice sau politice, interesele comunităţii, pe grupuri ori în totalitate. De cele mai multe ori aceasta a însemnat fie opunerea la fenomenul de discriminare de care suferă romii, fie căutarea unor fonduri pentru proiecte avînd ca ţintă comunitatea, fie elaborarea unor strategii care să asigure depăşirea condiţiei romilor, de populaţie marginală, prin implicarea autorităţilor statului.

Totuşi, tema şi lupta romilor pentru drepturile lor ca minoritate naţională au fost puse în umbră de militantismul elaborat al maghiarilor. Avînd un statut educaţional şi cultural evoluat, maghiarii au fost interesaţi de dezvoltarea sistemului de protecţie a identităţii naţionale mult peste nevoile celorlalte minorităţi. (Aici intervin de altfel şi aspectele teoretice cele mai fine şi interesante.) Desigur însă, odată adoptat, de acest sistem poate beneficia oricare altă minoritate.

În plus, spre deosebire de cazul romilor, situaţia maghiarilor din România reprezintă o problemă de stabilitate regională.⁵⁰ Statul ungar şi-a asumat prin constituţie protecţia maghiarilor de peste hotare. Toate guvernele din Ungaria de după 1990 au avut pe agenda lor, ca un subiect important, susţinerea conaţionalilor din România şi Slovacia. Anvergura internaţională a statutului minorităţilor maghiare explică de ce Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale, Max van der Stoel, a avut dese turnee la Budapesta şi Bucureşti, legate de problemele maghiarilor. Nu a avut însă investigaţii în privinţa romilor, deşi incidentele care au avut ca victime comunităţi de romi au fost serioase şi numeroase.⁵¹ Iată de ce, din punct de vedere practic şi teoretic, marile teme ale minorităţilor din România se joacă în jurul temei maghiare.

Avem nevoie de o anume teorie politică care să dea soluţii pentru tratarea diversităţii în România?

Am făcut acest lung excurs prin evoluţia luptei pentru drepturile minorităţilor din România — care este în acelaşi timp o istorie a luptei împotriva lor — pentru a arăta că modul de rezolvare a problematicii minorităţilor naţionale depinde foarte mult de contextele politice interne şi internaţionale. Tradiţia, raţionamentul politologic şi standardele reprezintă o referinţă permanentă a proiectelor care se propun societăţii multiculturale româneşti. Rămîne însă o iluzie, credinţa că paşii principali ai evoluţiei spre pacea interetnică pot rezulta din pură speculaţie politologică.

Ar fi însă cazul să pătrundem mai în adînc şi în detalii, în mecanismul de promovare concretă a drepturilor minorităţilor. Exemplul următor este, cred, unul dintre cele mai interesante: disputa din toamna lui 1998 pentru universitatea  de stat de limbă maghiară.

Echilibrul politic fragil stabilit în urma intrării UDMR la guvernare în toamna anului 1996 a început să se deterioreze în a doua parte a anului 1997. Forţele politice naţionaliste, interesate în autarhie ori mezalianţe cu Federaţia Rusă şi-au înteţit campania vizînd spargerea coaliţiei majoritare. Rezultatul a fost blocarea la Parlament a reglementărilor privind administraţia şi învăţămîntul în limba minorităţilor naţionale adoptate de Guvern în prima parte a anului 1997. La sfîrşitul anului 1998, presiunea politică a luat ca obiectiv crearea unei universităţi de stat de limbă maghiară, solicitată în mod imperativ de UDMR.⁵² La 2 septembrie, Comisia de Învăţămînt a Camerei Deputaţilor a discutat proiectul de lege pentru modificarea Legii învăţămîntului, susţinînd că grupurile şi secţiile în limbile minorităţilor sînt maximumul care poate fi fondat în cadrul învăţămîntului universitar de stat. Anterior, liderii politici ai principalelor partide din România şi Ministrul Educaţiei Naţionale refuzaseră, la rîndul lor, posibilitatea fondării unei universităţi de stat de limbă maghiară.

Maniera în care liderii politici, inclusiv cei aflaţi la guvernarea ţării, Ministrul Educaţiei Naţionale şi o parte semnificativă a presei au răspuns cererilor minorităţii maghiare a reprezentat o întoarcere la politica naţionalistă de dinaintea lui 1996. O astfel de politică putea periclita procesul de reconciliere dintre minoritatea maghiară şi majoritate, iniţiat cu doi ani în urmă. Ea putea arunca din nou România pe scena tensiunilor interetnice care ar fi putut oricînd degenera în probleme grave.

Un curent periculos îl reprezenta faptul că anumite figuri politice şi oficialităţi ale statului prezentau o imagine falsă a instituţiilor de învăţămînt în limba maternă a minorităţilor, care era în măsură să producă confuzie şi să manipuleze opinia publică. Unul din cele mai semnificative documente de acest fel a fost publicat în august 1998 de către Secretariatul de Stat pentru Învăţămîntul Universitar, intitulat „Segregarea etnică a învăţămîntului universitar din România este inoportună”. Documentul afirmă că „Secretariatul de Stat pentru Învăţămîntul Universitar s-a confruntat constant cu cereri imperioase de segregare etnică sub diferite forme instituţionale  care, dacă ar fi împărţite în categorii, ar varia de la înfiinţarea, pe criterii etnice, de secţii şi facultăţi cu administraţie proprie pînă la înfiinţarea universităţii de stat în care instruirea să aibă loc în limba maghiară”. (Termenii aleşi de Ministerul Educaţiei Naţionale se însumează altora de acelaşi tip, precum „federalizarea educaţiei”, „enclavizarea educaţiei”, „dezvoltarea educaţiei pe criterii etnice”.) Documentul susţinea: „sincer, ar trebui recunoscut faptul că proporţia şi calitatea învăţămîntului universitar în limba maternă, în organizarea sa actuală din România, depăşeşte orice comparaţie cu situaţia din Europa sau cu oricare altă parte a lumii”.

Felul în care militanţii pentru drepturile minorităţilor din România şi reprezentanţii minorităţii maghiare au reacţionat la această situaţie este desigur relevant pentru tema dezbătută de către lucrarea lui Will Kymlicka. Într-adevăr, argumentarea/legitimitatea practică, relevanţa argumentărilor pentru societatea românească spun esenţialul despre felul în care se pot gîndi, şi promova, în Est, raporturile inter-etnice.

Dar cum se pot argumenta necesitatea şi dreptul la o universitate de stat de limba maghiară, de vreme ce există instituţii de învăţămînt superior multilingve (Cluj, Tîrgu Mureş) care asigură utilizarea limbii materne în cîteva domenii ale învăţămîntului terţiar? Iată, concret, cele patru aspecte invocate de susţinătorii reconcilierii româno-maghiare prin întemeiera universităţii cerute de UDMR, în dezbaterea publică din toamna anului 1998:

(a) Primul aspect: respectarea documentelor internaţionale în spiritul lor

România trebuie să acţioneze în spiritul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, adoptată de ONU în 1996 şi ratificată de România în 1974⁵³. Art. 27 al Convenţiei prevede: „În acele state în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor aparţinînd acestor minorităţi nu trebuie să li se refuze dreptul, în comun cu alţi membri ai grupului lor, să se bucure de propria cultură, de a-şi profesa şi practica propria lor religie, sau de a-şi folosi propria lor limbă”. În concordanţă cu interpretarea Comitetului de la Geneva pentru Drepturile Omului care examinează încălcările Convenţiei, art. 27 consfinţeşte dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi obligaţia statului care este parte a Convenţiei de a face paşi reali şi realişti în direcţia împlinirii aspiraţiilor lor.

Trebuie menţionat că maghiarii din România sînt cea mai numeroasă minoritate în Europa (lăsînd deoparte fostele ţări CIS). Revendicarea de a-şi înfiinţa propriile instituţii de învăţămînt superior a fost exprimată în urma unei largi consultări şi prin programele UDMR, un partid politic ce a fost votat de majoritatea covîrşitoare a populaţiei maghiare. De asemenea trebuie observat că învăţămîntul universitar în limba maghiară are o tradiţie istorică în Transilvania. Prin urmare, trebuie luat în considerare faptul că poziţiile luate împotriva fondării, în principiu, a unei universităţi de stat cu predare în limba maghiară reprezintă o încălcare chiar a spiritului Convenţiei internţaionale privitoare la drepturile civile şi politice.

(b) Al doilea aspect: încercările de învinovăţire a minorităţii maghiare şi a reprezentanţilor săi

Calificînd revendicările minorităţii maghiare de înfiinţare a unei universităţi de stat în limba maghiară ca „segregare etnică a educaţiei”, „enclavizarea educaţiei”, „dezvoltarea educaţiei pe criterii etnice” etc. reprezintă o încercare de a acuza minoritatea maghiară pentru „vina” de a cere anumite condiţii socotite necesare pentru protejarea şi dezvoltarea identităţii sale naţionale. A învinovăţi o comunitate minoritară pentru că îşi exprimă idealurile reprezintă un act de ostilitate şi o incitare la o reacţie şovinistă faţă de minoritatea respectivă. Dreptul unei minorităţi de a-şi face publice idealurile reprezintă o componentă a dreptului său la identitate. Nu acesta este dreptul care poate fi contestat, ci, dacă se pune totuşi problema, mai degrabă, motivaţia şi realismul opţiunii comunităţii.

Trebuie accentuat faptul că termenii de „federalizare” şi „enclavizare” nu se aplică în nici un caz activităţilor din domeniul educaţiei. Ei definesc relaţia dintre stat şi teritoriu. Termenul de „segregare” se referă la educaţie doar în cazurile de încălcare a anumitor drepturi, iar nu de afirmare a lor. Existenţa şcolilor şi universităţilor în limba maternă, independente, nu poate fi privită ca federalizare, enclavizare ori segregare a educaţiei. Am putea vorbi de „educaţie pe criterii etnice” numai atunci cînd disciplinele predate în şcoală se concentrează abuziv pe partea etnic-culturală a minorităţii şi a majorităţii.⁵⁴

(c) Subiectul standardelor internaţionale referitoare la învăţămîntul universitar în limbile minorităţilor

Unul din subiectele invocate pentru a refuza înfiinţarea unei universităţi maghiare este absenţa standardelor internaţionale în domeniu. Într-adevăr, nici unul din documentele internaţionale la care a aderat România, adoptate de importante structuri interguvernmentale, nu include drept standard înfiinţarea de universităţi de stat în limba maternă. De fapt, noţiunea de „standard internaţional” aplicabilă învăţămîntului universitar este lipsită de conţinut. Standardele internaţionale reprezintă măsurile minime  pe care statele trebuie să le respecte pentru a asigura protecţia minorităţilor naţionale (în acest caz). De vreme ce problema învăţămîntului universitar este pusă exclusiv în cazul minorităţilor bine reprezentate, cu o cultură bine dezvoltată, în cazuri excepţionale, nu este aplicabil nici un standard internaţional — de vreme ce ele se aplică „în general”. Acesta este motivul pentru care în domeniul învăţămîntului universitar poate fi invocat mai degrabă spiritul decît litera dreptului internaţional. Un rol semnificativ îl joacă modelele prin care anumite state au soluţionat probleme similare în condiţii analoge. Modelele naţionale nu fac parte din dreptul internaţional, dar joacă într-un fel rolul dreptului cutumiar.

(d) Spiritul documentelor internaţionale

Spiritul documentelor internaţionale în domeniu provine direct din Convenţia internaţională a drepturilor civile şi politice. Există, pe de altă parte, recomandări referitoare la domenii „specializate”, ratificate de organizaţii interguvernmentale nu printr-o procedură de validare propriu-zisă, ci mai degrabă prin poziţii exprimate sub egida lor de grupuri de experţi. Astfel sînt de exemplu „Recomandările de la Haga cu privire la dreptul la educaţie al minorităţilor naţionale” (elaborate sub egida Fundaţiilor pentru relaţii interetnice împreună cu Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale al OSCE, 1996). Art. 17 al documentului stipulează: „Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul la acces la învăţămînt universitar în propria limbă dacă a fost demonstrată o dorinţă adevărată şi dacă există justificarea numerică. ... Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale pot de asemenea urma diferite căi şi mijloace pentru a-şi înfiinţa propriile instituţii de învăţămînt superior”. Art. 18 este în mod special semnificativ: „În situaţiile în care o minoritate naţională a menţinut şi deţinut, în istoria sa recentă, controlul asupra proriilor instituţii de învăţămînt superior, acest fapt trebuie recunoscut în hotărîrea modelelor care trebuie urmate.” De fapt, dreptul la instituţii cu valoare identitară reprezintă o cerinţă a tuturor convenţiilor internaţionale privitoare la protecţia minorităţilor pe care România are obligaţia legală să le respecte.

Am aminti de asemenea că Recomandarea 1353 a Consiliului Europei cu privire la accesul minorităţilor la învăţămîntul universitar, adoptată de Adunarea Parlamentară la 27 ianuarie 1998, afirmă în art. 6 (iv): „guvernele trebuie să recunoască libertatea fundamentală de implicare în activităţi de învăţămînt universitar şi de înfiinţare de instituţii în acest scop; astfel de instituţii, odată ce au fost acreditate — pe baze nediscriminatorii şi juste — şi odată ce a fost demonstrată o dorinţă reală, ar trebui sprijinite oficial; limba nu ar trebui să constituie un criteriu în recunoaşterea instituţiilor şi calificărilor”.

Luînd în considerare numărul şi dezvoltarea culturală a minorităţii maghiare din România, se poate afirma că dacă documentele citate mai sus nu i se aplică, ele nu ar trebui să i se aplice nici unei alte comunităţi din Europa.

(e) Exemple de învăţămînt universitar în limbile minorităţilor

Cum tratează alte state minorităţile? Care sînt modelele? Legea universităţilor din Finlanda, lege fundamentală în domeniu, în forma adoptată la 27 iunie 1997, Secţiunea 9, par. 2 afirmă: „Limbile de predare şi examinare la Universitatea din Helsinki, la Universitatea Tehnică din Helsinki, la Academia de Arte, la Academia Sibelius, la Universitatea de Arte şi Design şi la Academia de Teatru sînt finlandeza şi suedeza. Limba de predare şi examinare  la Abo Acadeemy University, la Şcoala Suedeză de Afaceri şi Economie şi de Asistenţă Socială Suedeză şi la Şcoala de Administraţie Locală este suedeza.” (De aceea, există cîteva universităţi bilingve şi cîteva cu predare în limba suedeză pentru cei aproximativ 285,000 de suedezi din Finlanda care reprezintă 5.8% din populaţia Finlandei). Învăţămînt universitar există de asemenea în Tirolul de Sud (Italia) pentru cei 303,000 germanofoni (0.5%). În Elveţia sînt 1,3 milioane de francofoni (18%) şi 500,000 de vorbitori de italiană (7%). Acestea sînt limbi oficiale în care se desfăşoară învăţămîntul universitar. În Ontario, Canada, unde predomină anglofonii (80% din cele 6,1 milioane de francofoni care trăiesc în Québec) există învăţămînt universitar de limbă franceză (Universitatea din Ottawa).

Ultimele exemple se referă la state cu un sistem constituţional diferit (state federale). Însă din perspectiva drepturilor minorităţilor naţionale, caracterul statului (unitar sau federal) nu prezintă nici o relevanţă pentru obligaţia statului de a proteja minorităţile.

Este o realitate că universităţile multilingve sînt încurajate în multe state. Limbile minorităţilor se bucură însă de o atenţie specială în astfel de universităţi. Astfel, la universitatea  bilingvă din Ottawa (Ontario/Canada — regiune anglofonă), membrii Senatului pot vorbi în limba în care doresc. Personalul trebuie (cel puţin) să înţeleagă ambele limbi, iar profesorii trebuie să fie bilingvi. La Universitatea din Freiburg (Elveţia), un rector germanofon este succedat de un rector francofon şi vice-versa.

*

Sfîrşitul argumentelor! După cum se vede, într-o ţară europeană precum România, apărarea identităţii naţionale presupune invocarea documentelor internaţionale, a tradiţiei, a spiritului şi a literei legii, a valorilor politice liberale şi a realităţilor concrete, a contextului internaţional şi a interesului naţional. Toate acestea reprezintă ingrediente în lupta pentru pacea interetnică. Rămîne întrebarea, cît valorează astfel de exemple în raport cu o analiză academică asupra principiilor de justiţie într-o societate multiculturală? Aş aminti în acest sens poziţia lui Richard Rorty, pentru care drepturile omului — şi aici trebuie să includem şi drepturile minorităţilor — presupun pasiune şi curaj, nu raţiune şi teorie. Pentru el, căutarea unor temeiuri filosofice pentru drepturile omului este condamnată, din punct de vedere filosofic, la eşec şi este, din punct de vedere practic, lipsită de rost.⁵⁵ Poate această poziţie este prea radicală şi prea nedreaptă cu meritele teoreticienilor. Dar aş susţine că principala resursă pentru cunoaştere în domeniul eticii politice rămîne bătălia pentru drepturi, care nu înseamnă, desigur, atitudine pură. Bătălia pentru mai multă justiţie are nevoie şi de concepte pentru că are nevoie de nuanţare şi eficacitate.

Specificitate şi particularitate în România

Şi totuşi, presupoziţiei lui Will Kymlicka, a unei specificităţi a Europei de Sud-Est nu i s-a răspuns mai sus în totalitate. Poate fi ea absolut artificială? Aş răspunde observaţiilor lui Will Kymlicka prin distincţia dintre „specificitate” şi „particularitate”. Ce este specific şi ce este particular în sensul propus aici? Aş numi „specifică” acea realitate care presupune o conceptualizare proprie. „Totalitarismul” este specific în raport cu „democraţia” întrucît el are nevoie de o teorie specifică pentru a-i descrie logica şi evoluţia. Desigur, democraţia americană este doar „particulară” în raport cu democraţiile europene. La fel, totalitarismul chinez rămîne un caz particular în raport cu cel nord-corean etc.

Particularitatea înseamnă diferenţa care nu are nevoie de lărgirea cadrului conceptual. Ci doar de aplicarea conceptelor la situaţii concrete.

În sensul celor de mai sus, eterogeneitatea multiculturală a ţărilor din Europa Centrală şi de Est constituie variante particulare ale eterogenităţii pe care o găsim în societăţile occidentale. Desigur, este necesar şi important să descriem această particularitate, de la o societate la alta. Să o aprofundăm şi să îi testăm consecinţele în cadrul liberalismului modern.

În cazul României am descris deja un element particular care şi-a pus pecetea asupra raporturilor interetnice în ultimii ani: lupta pentru legitimare politică după căderea comunismului. Ea explică dezvoltarea conflictelor etnice mult peste ceea ce poate fi explicat prin mentalitatea majorităţii şi a minorităţilor. Nu este deloc ciudat, astfel, că tema etnică s-a diluat acolo unde elitele politice au fost aproape complet schimbate, iar reforma instituţională şi economică a avut succes: Polonia, Ungaria şi Cehia. În România, lupta pentru legitimare a dus în aceşti ani la o constantă dominare a vieţii politice de către propaganda naţionalistă.

Un alt aspect al tranziţiei este existenţa unei lipse de aşteptare, de probleme, care nu se poate parcurge deodată sau sărind etapele. Cea mai semnificativă, din acest punct de vedere, este problema noilor imigranţi. Împotrivirea la multe dintre iniţiativele maghiarilor, importantă minoritate istorică, a făcut aproape imposibilă introducerea pe agendă a problemelor şi drepturilor celor veniţi în ultimii ani.

Un al treilea aspect: relaţia dintre drepturi şi costuri. Dar acesta este un aspect interesant în sine, şi complicat, de aceea merită mai multă atenţie.

a) Costuri

Perspectiva mea este aceea că diferitele tipuri de drepturi: drepturi pur individuale, drepturi individuale exercitate în comun cu alţii, drepturile colective exercitate individual, drepturile pur colective se pot sprijini şi consolida reciproc. De aceea, orientarea raţională în domeniul drepturilor minorităţilor poate şi trebuie să constea în dezvoltarea continuă a sistemului de drepturi, indiferent de ţară, dar luînd în seamă specificitatea istorică, numerică şi culturală a minorităţilor. În sine, provocarea pentru teoreticienii şi activiştii în domeniul drepturilor este de a compatibiliza (teoretic şi practic) individul şi grupurile pentru a se evita contradicţia lor. Dar, desigur, acest proiect suferă de diferite constrîngeri. Una din ele provine din faptul că „drepturile implică costuri”.⁵⁶ Evaluarea în termenii costurilor ar conduce la o distincţie reală între soarta drepturilor minorităţilor în Europa Occidentală şi soluţiile la drepturile minorităţilor din alte părţi, în particular, din România.

Cum rămîne atunci cu costurile implicate de drepturile minorităţilor? În sfera teoriei opţiunii în domeniul drepturilor⁵⁷, „costurile” se referă în general la constrîngeri generale. Constrîngerea de bază în domeniul drepturilor este compatibilitatea dintre diferitele tipuri de drepturi. Pînă una alta, drepturile au uneori „costuri” în sensul concret. Părerea mea este că există trei nivele elementare ale costurilor: costurile drepturilor civile şi politice,  costurile măsurilor speciale (pentru a proteja, printre altele,  drepturile minorităţilor) şi costurile drepturilor sociale şi economice. Primul nivel este în general la îndemînă şi este de aceea o chestiune de voinţă (politică). Costurile drepturilor sociale şi economice sînt semnificative. Din cauza acestui „detaliu”, drepturile sociale şi economice sînt considerate de mulţi un desiderat. Între aceste nivele extreme există un anumit tip de „măsuri speciale”, care reprezintă instrumentul de bază al drepturilor minorităţilor naţionale.

Această distincţie are în mod evident mai multe consecinţe. Am să încep remarcînd că mărimea costurilor diferă pentru măsuri speciale diferite. A avea reprezentanţi în Parlamentul naţional, a beneficia de libertăţi privitoare la autodeterminarea internă a minorităţilor etc. sînt lucruri ce ţin cu toate de un nivel de costuri specifice drepturilor civile şi politice. Socotesc că costurile specifice ale drepturilor minorităţilor sînt plătite ca urmare a strategiilor de numerus clausus, şi în general pentru sistemul de acţiuni de afirmare a identităţii.  (Este o chestiune de cercetare specifică de determinare a costurilor.) Povara măsurilor speciale explică parţial complexitatea dezbaterii cu privire la drepturile minorităţilor.

Cum se poate face o evaluare a costurilor diferitelor „tipuri” de drepturi? O decizie privitoare la drepturile civile şi politice depinde de deciziile Parlamentului (ori ale altei autorităţi cu aceeaşi competenţă). În principiu, implementarea acestei decizii nu impune costuri semnificative. Evident, instituţiile implicate de o societate democratică — judecători, avocaţi etc. — au nevoie de bani. Dar nu există nici un motiv să se considere costurile instituţiilor specifice unei democraţii ca fiind mai mari decît costurile instituţiilor de opresiune. De aceea, nivelul elementar pentru menţinerea ordinii este în acelaşi timp nivelul drepturilor civile şi politice. Cu alte cuvinte: drepturile civile şi politice nu necesită costuri suplimentare.

Pentru a identifica costurile drepturilor sociale şi economice, este disponibilă ierarhia produsului intern brut al ţărilor prospere şi al celor sărace. Dacă nivelul mediu ar fi acela elementar al drepturilor sociale şi economice, atunci PIB-ul ţărilor în care populaţia suferă de foame şi e lipsită de locuinţe trebuie multiplicat cu 10.

Cum rămîne atunci cu costurile drepturilor minorităţilor? Un indicator al costurilor drepturilor minorităţilor ar fi preţul plătit pentru măsurile speciale din diferite domenii. Să luăm în considerare cazul educaţiei. Care este diferenţa de preţ dintre  o universitate monolingvă şi una bilingvă? De exemplu, costul suplimentar al bilingvismului Universităţii din Ottawa (Ontario, Canada) reprezintă în jur de 10% din subvenţia pe care provincia o acordă universităţii.⁵⁸

Există cazuri în care măsurile speciale costă mai mult — cum ar fi prezenţa în şcoală a romilor. În aceste condiţii o importanţă crescîndă o are schimbul, întrucît „schimburile constituie un caz particular de probleme economice”.

Este clar că costurile drepturilor minorităţilor nu sînt foarte mari. Multe societăţi şi-ar putea permite să plătească aceste costuri. Limitări reale există doar în condiţii foarte precare. Concluzia mea este că în majoritatea ţărilor obstacolele din calea drepturilor minorităţilor constituie o chestiune de voinţă, nu de preţ. Asigurarea acestor drepturi şi-o poate permite, într-o anumită măsură, şi România. Într-adevăr, nu există nici un obstacol financiar real pentru a soluţiona revendicarea maghiarilor cu privire la o universitate de stat în limba maghiară. Totuşi, există limitări reale la promovarea unei strategii de acţiune afirmativă de care este nevoie pentru ameliorarea situaţiei romilor.

Concluzie

La capătul evoluţiei politice din regiunea Europei Centrale şi de Est se află societăţi democratice şi, în perspectivă, prospere. Iată de ce nu există nimic, adică nici o „esenţă” a zonei, care să oblige la o tratare a problematicii minorităţilor în opoziţie ori divergenţă cu concepţiile, cu standardele şi cu modelele Occidentului. Problemele ce ţin de costuri şi cele de natură politică, cu alte cuvinte, problemele specifice perioadei de tranziţie, vor fi depăşite. Ceea ce va urma va fi acomodarea internă, în sensul dezbaterilor care s-au dus şi se duc în continuare în societăţile occidentale, între diferitele componente ale societăţilor eterogene sau foarte eterogene etno-cultural ale Europei Centrale şi de Est. Opinia lui Will Kymlicka, că am avea nevoie de concepte „specifice” acestei zone nu mi se pare corectă. Există desigur, soluţii specifice la probleme specifice, dar ele aparţin toate tezaurului universal al cunoaşterii — i.e., tezaurul universal al conceptelor — care asigură răspunsuri fericite la situaţiile nefericite create uneori de eterogenitatea etnică a comunităţilor umane.q

NOTE

1. Slovacia lui Meciar, înaintea alegerilor din octombrie 1998, ale căror efecte asupra relaţiilor interetnice urmează să le evaluăm în viitor.

2. Vorbesc despre un veritabil „amestec” întrucît comunitatea internaţională actuală a depăşit de mult faza interacţiunii actorilor politici tradiţionali: statele. Astăzi organizaţiile neguvernamentale, religiile, afacerile, comunicaţiile transnaţionale nu mai sînt entităţi închise în perimetrul graniţelor teritoriale ale statelor suverane. Aş nota în acest sens dezvoltarea unei societăţi civile globale şi observaţia lui Gordon Christenson: „societatea civilă mondială (...) mai degrabă conţine un sentiment global că evidenţierea unei vieţi diverse şi pluraliste a lumii devine tot mai liberă în raport fie cu statele suverane, fie cu sistemul statelor suverane” (Gordon Christenson, World Civil Society and the International Rule of Law, în Human Rights Quaterly, vol. 19, no. 4, November 1997, p. 737).

3. Gerd Roelecke, Nation, national-state, and nationalism in Europe, lucrare nepublicată.

4. Richard Falk, Cultural Foundations for the International Protection of Human Rights, în Abdullahi Ahmed An-Na’im (ed.), Human Rights in Cross-Cultural Perspectives, University of Pennsylvania Press, p. 54.

5. Interesantul concept a fost introdus de James N. Rosenau, „Fragmegrative” Challanges to National Security, în Terry L. Heyns, ed., Understanding US Strategy: A Reader, Washington, DC: National Defense University, 1983, pp. 65-82. Celelalte lucrări ale lui James N. Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Harvester/Wheatsheaf, Princeton University Press, 1990; James Rosenau, Ernst-Otto Czempiel (ed.), Governance without Government: Order and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1992) sînt o sugestivă argumentare privind intensitatea interacţiunilor în lumea contemporană.

6. Cifra dată de recensămînt nu corespunde în modul cel mai evident cu cea reală. Organizaţiile romilor dau cifre diferite, majoritatea situîndu-se între 1 milion şi 2 milioane de romi.

7. O sinteză foarte utilă privind minorităţile din România se găseşte în studiul Renatei Weber, The Protection of National Minorities in Romania: A Matter of Political Will and Wisdom, în volumul editat de Jerzy Kranz în colaborare cu Herber Kupper, Law and Practice of Central European Countries in the Field of National Minorities Protection After 1989, Center for International Relations, Warszawa 1998, pp. 199-269.

8. Conform cercetării IMAS.

9. Tratatul cu Polonia: Versailles 1919; cu Cehoslovacia: Saint-Germain 1919; cu România: Paris 1919; cu Statul Sîrbo-Croat-Sloven: Saint-Germaine 1919; cu Grecia: Sevres 1920.

10. La acestea se adăugau un număr de drepturi speciale în beneficiul anumitor minorităţi — cum ar fi evreii din Polonia, România şi Grecia.

11. Vezi distincţia dintre „naţiuni” şi „naţionalităţi” în legislaţia iugoslavă. Constituţia federală din 1974 făcea diferenţa dintre „naţiuni” (narodi) precum sîrbii, croaţii, slovenii, montenegrenii, macedonenii şi musulmanii şi „naţionalităţi” (narodnosti), celelalte grupuri slave şi non-slave ale căror state nu făceau parte din Iugoslavia — precum albanezii, maghiarii, slovacii, românii, italienii (Tibor Váradi, Minorities, Majorities, Law and Ethnicity. Reflections on the Yugoslav Case, Human Rights Quarterly, Volume 19, No. 1, February 1997, pp. 1012).

12. Jon Elster, Majority Rule and Individual Rights, în Stephen Shute and Susan Hurley (ed.), On Human Rights, Basic Books, 1993, pp. 175-217.

13. Op.cit., p. 176.

14. Renate Weber, The Protection of National Minorities in România: A Matter of Political Will and Wisdom, în Jerzy Krantz (ed.), Law and Practice of Central European Countries in the Field of National Minorities Protection After 1989, Center for International Relations, Warszawa 1998, pp.199-269.

15. Cinci dintre ei erau judecători ai Curţii Constituţionale.

16. Gabriel Andreescu, Renate Weber,  „Nationalism and Its Impact upon the Rule of Law in Romania ”, în International Studies, no.1, 1995, pp. 49-64.

17. Vezi John Mearsheimer, Back to the Future: Instability in Europe After the Cold War, în International Security, Vol.15, No.1, Summer 1990, pp. 5-56.

18. Ibidem.

19. Mme Huberte Hanquet (Belgique), Javier Ruperez (Espagne), Co-rapporteurs spécieux, „PROJET DE RAPORT SPÉCIAL - ROUMANIE: UNE TRANSITION INACHEVÉE”, AJ 75, CC (92) 5, Commission Affaires  Civiles, Assamblée de l’Atlantique Nord, mai 1992, parag. 39-47, pp. 11-13: „...problema minorităţii maghiare este o permenentă pepinieră de tensiuni în România...”; „[România] este una din ţările europene în care problema protecţiei minorităţilor este foarte acută”.

20. Stephan Iwan Griffiths, Nationalism and Ethnic Conflict. Threats to European Security, SIPRI Research Report No. 5, Oxford University Press, Oxford/New York/Toronto, 1993, p. 23: „În decursul ultimilor trei ani, România a dezvoltat un sentiment extraordinar de insecuritate de pe urma existenţei unei minorităţi maghiare atît de numeroase în Transilvania şi a făcut orice pentru a se apăra de acuzaţiile de discriminare aduse de maghiari. Totuşi, există numeroase dovezi că în ultimii doi ani relaţiile interetnice din regiune s-au polarizat dramatic şi că mare parte a acestor probleme a fost cauzată de extremiştii români, acţionînd cu «aprobarea» oficialilor vizibil îngăduitori”.

21. Dominiques Rosenberg, Les minorités nationales et le défi de la sécurité en Europe, Travaux de Recherche No.

21. Institut de Nations Unies, New York, 1993, p. 17: „...tensiunile naţionaliste nu au dispărut din Transilvania şi sînt de aşteptat provocări atît de partea română cît şi de cea maghiară...pasiunile sînt exacerbate, fiind marcate mai ales de interzicerea bilingvismului, instituită de unele autorităţi române, de pildă primarul municipiului Cluj”.

22. Michael E. Brown, Causes and Implications of Ethnic Conflict, în Michael E. Brown, ed., Ethnic Conflict and International Security, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993, p. 3.

23. Lothar Ruehl, European Security and NATO’s Eastward Expansion, în AUSSENPOLITIK, Vol. 45, Quarterly  Edition, No. 2, 1992, p. 119: „...(România şi Ungaria, n. aut.) au o relaţie încărcată de conflicte (datorită maghiarilor din Transilvania)”.

24. Hans-Joachim Hoppe, The Situation in Central and Southeast European Countries, în AUSSENPOLITIK, Vol. 45, Quarterly Edition, No. 2, 1994, p. 143: „...(relaţia României cu Ungaria, n. aut.) continuă să fie tensionată din cauza minorităţii din Transilvania, pe care guvernul român o acuză de activităţi separatiste”.

25. „Vom adăuga la toate acestea şi atacurile bestiale ale trenurilor, de către hoarde asiatice zăpăcite de alcool şi de ură sanguinară, care îi bat pe bieţii români cu lanţurile  şi cu ciomegele, numai pentru că vorbesc româneşte!” — Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria! (5)”, în România Mare, Nr.18, Anul I, 5 octombrie 1990.

       „Vasăzică ungurii, care sînt asiatici, ne împiedică pe noi, care sîntem latini şi europeni, să reintrăm în concertul de valori al continentului nostru!”— Corneliu Vadim Tudor, „ Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul” (Scrisoare deschisă adresată Domnului Ion Iliescu), în România Mare,  Nr. 27, Anul I, 7 decembrie 1990.

       „Recent, mai mulţi criminali itineranţi, care operau prin trenuri, au fost arestaţi; fireşte, toţi sînt de naţionalitate maghiară” — Corneliu Vadim Tudor, „ Atenţie la Ungaria (6)”, România Mare, Nr.19, Anul I, 12 octombrie 1990.

26. „Tare mă tem că, în ritmul acesta, dacă tot sîntem zgîndăriţi la infinit, vom mai face un galop de sănătate pînă la acel minunat oraş al ceardaşului şi al femeilor disponibile, şi acolo vom rămîne o perioadă, ca să mai asigurăm pacea în această zonă, măcar pînă în anul 2000 — nu dorim să se ajungă pînă aici,  nimănui nu-i plac campaniile militare, dar în faţa alternativei Ungurii la Bucureşti sau Românii la  Budapesta, vă daţi seama ce variantă vom alege şi care-i muzica aceea care ne place nouă....” — Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria (4)”, România Mare, nr.17, Anul  I , 28 septembrie 1990.

„Iar o paralelă între grija noastră faţă de românii din Basarabia şi grija Budapestei faţă de maghiarii din Transilvania nu se poarte face, pentru simplul motiv că noi avem drepturi istorice asupra pămînturilor cuprinse între Prut şi Nistru, în timp ce ungurii n-au nici un fel de drept nu numai asupra Transilvaniei, dar nici măcar asupra Cîmpiei Panonice, pentru că acolo au locuit strămoşii noştri geto-dacii. Din toleraţii Europei, aceşti nobili reprezentanţi ai celor mai primitive triburi asiatice au ajuns să dea omul afară din casa lui, să facă pe jandarmul în zonă, să ameninţe şi să ţină sub teroare populaţii cu mult mai vechi şi civilizate decît ei” — Corneliu Vadim Tudor,  „Atenţie la Ungaria (5)”,  România Mare, Nr.1, Anul I, 5 octombrie 1990. „Pe-aici nu se trece, stimaţi iredentişti maghiari şi foarte preţuiţi trădători de ţară români, noi nu credem în varianta voastră pentru Casa Comună Europeană, aşa sîntem noi, mai ciobani, mai primitivi, nu ne place să fim slugi şi grăjdari pe la alţii, vrem să domnim în casa sufletelor noastre, n-aveţi absolut nici un spor, mutaţi-vă gîndul, colonizaţi mai degrabă pusta aia, sau închiriaţi pămînturi prin Siberia şi Asia, dar obişnuiţi-vă cu ideea că Ardealul va fi veşnic românesc.” — Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria (3)”, România Mare, nr.16, Anul I, 21 septembrie 1990.

27. „ Şi dacă vor veni trupe de intervenţie O.N.U., cum ne tot ameninţă unii extremişti unguri, ţăranul român o să le dea şi lor în cap, cu orice risc, cu orice preţ, pentru că o asemenea viaţă de ocară nu merită trăită.”— Corneliu Vadim Tudor, „Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul”, România Mare, Nr. 27, anul I, 27 decembrie 1990. Aceeaşi idee reapare în Cuvîntarea  Lui Corneliu Vadim Tudor rostită la 7 februarie 1995, în cadrul reuniunii de lucru a PDSR, PUNR, PRM şi PSM (România Mare, Nr. 241, Anul VI, 17 februarie 1995): „ ţăranul acesta păduros pune mîna pe lancea lui Horea şi le dă la mir! Şi atunci vine o echipă de mediatori, în frunte cu Jimmy Carter, cum citesc în presă, iar baciul îi dă şi lui la mir. Nu te joci cu ţăranul român. Noi sîntem o populaţie formată, în proporţie de 50% din ţărani.”

28. Vezi interviul preşedintelui partidului, Gheorghe Funar, publicat în numărul din 27 octombrie 1994 al ziarului Informaţia Zilei din Satu-Mare, unde liderul PUNR afirmă: „După cum se ştie, acest spirit nomad, această purtare barbară, prezentă în abundenţă în poporul maghiar şi în minoritatea din România, nu au dispărut nici după 1000 de ani. Noi, românii, îi vom lecui probabil de această năpastă ca să poată deveni şi ei un popor paşnic, european, civilizat, şi să nu mai poftească la teritorii străine. Să ferească Dumnezeu să întindă laba spre teritoriile româneşti”.

29. Gabriel Andreescu, Renate Weber, Nationalism and its Impact on the Rule of Law in Romania, în International Studies, nr. 1, 1995, pp. 49-64

30. Participînd la formarea Consiliului Consultativ Naţional pentru Integrare Euro-Atlantică, la 13 noiembrie 1993, PSM-ul a semnat Protocolul de fondare cu condiţia unei Declaraţii care exprima „rezervele în privinţa afirmaţiilor din paragrafele 3, 4 şi 5 ... care prezintă ca absolut, pricipiul integrării în structurile euro-atlantice, conferind o imagine unilaterală şi limitată asupra politicii externe a României.” În paragrafele menţionate, „integrarea completă în structurile vest-europene şi euro-atlantice” este considerată „opţiunea fundamentală a României”, „integrarea euro-atlantică a României fiind un obiectv major, de interes naţional” făcîndu-se totodată referire la necesitatea de a ajunge la un consens naţional al tuturor forţelor politice pentru atingerea acestui scop.

31. Gabriel Andreescu, Renate Weber, Op.cit.

32. Gabriel Andreescu, “Raportul SRI”, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 6-7, 1994, pp. 17-25.

33. Gabriel Andreescu, Renate Weber, Op.cit.

34. Există şi excepţii, cum ar fi problema ceangăilor din România, dar acesta rămîne un subiect cu totul particular (vezi Romanian Helsinki Committee, Human Rights Developments in Romania, 1997 Report, Bucharest, 1998).

35. Singura concepţie alternativă coerentă asupra drepturilor minorităţilor de care minoritatea maghiară a părut să ţină cont a fost proiectul de lege al Centrul pentru Drepturile Omului (APADOR-CH). Această atenţie s-a datorat nu numai calităţii documentului, ci şi devotamentului Comitetului Român Helsinki pentru promovarea drepturilor minorităţilor naţionale (Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, “Un proiect de lege privind minorităţile naţionale elaborat de Centrul pentru Drepturile Omului”, în Legislaţia în tranziţie, Bucureşti, 1995, pp. 102-112) .

36. Vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber, The evolution of the DAHR conception on the Hungarian minority rights, Centre for Human Rights, 1995.

37. Ordonanţele de urgenţă adoptate în mai şi iunie de guvernul român au rezolvat cea mai mare problemă, aceea a folosirii limbii materne în educaţie şi administraţie. Aceste norme, care se presupune că vor fi adoptate şi de Parlament, sînt extinse şi prin faptul că  Recomandarea 1201 a fost inclusă în dreptul intern. O lege a minorităţilor naţionale, a cărei adoptare fusese anunţată pentru anul 1998, ar completa ultimele detalii ale sistemului de protecţie a minorităţilor — precum folosirea limbii materne în tribunal. (Vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber, Evolution of the DAHR conception on the rights of the Hungarian minority, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucharest, 1995; Renate Weber, „România şi drepturile omului: standarde interne, standarde internaţionale (I)”, Revista Română de Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, pp. 27 - 38).

38. Gabriel Andreescu, “Recommendation 1201 and a Security (Stability) Network in Central and Eastern Europe”, în International Studies, nr. 3, 1997, pp. 49-63.

39. Acest sistem a fost ratificat prin UDMR şi sitematizat prin proiectul de lege cu privire la minorităţile naţionale şi comunităţile autonome, înaintat de UDMR Parlamentului României în 1993 (vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber, Op.cit.)

40. Gabriel Andreescu, “The Central European Divide”, în War Report, June/ July 1997, pp. 27-28.

41. Michael Shafir, “Guvernarea Ciorbea şi democratizarea: bilanţ intermediar”, Sfera politicii nr. 55, 1997, pp. 6-24.

42. De vreme ce forma de guvernămînt şi „caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al Statului  Român” nu pot fi supuse revizuirii conform prezentei Constituţii (art. 148(1)), procedura ar trebui să înceapă prin abrogarea art. 148.

43. Gusztáv Molnár, “Problema transilvană”, Magyar Kisebbség no. 3-4, 1997.

44. Emil Hurezeanu, „Cine a cîştigat alegerile?”, în „22”, 4-10 decembrie 1996.

45. Gusztáv Molnár, Op. cit.

46. E. Pons (Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, L’Harmattan, 1995) indică cifra de 2,5 milioane, ceea ce susţin şi unii lideri politici ai minorităţii. Cifrele limită sînt însă mai puţin credibile.

47. Au fost dezrobiţi de abia în 1987.

48. Rachid Benattig, Olivier Brachet, Rapport Final: Ministere de L’Emploi et de la Solidarité, Les dynamiques migratoires Roumaines, Juin 1998, p. 15

49. Rachi Benattig, Olivier Brachet, Op.cit., p. 14

50. Ca şi a celor din Slovacia ori Voivodina.

51. Din 1990 pînă în 1995 au avut loc circa 35 de acţiuni îndreptate împotriva comunităţilor de romi (Helsinki Watch, 1995). Mandatul Înaltului Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale nu este însă de a evalua situtaţia drepturilor minorităţilor, ci de a preveni (early warning) transformarea tensiunii interetnice într-un conflict deschis.

52. Decizia UDMR a fost determinată şi de imposibilitatea de a ameliora poziţia comunităţii maghiare în cadrul universităţii multilingve Babeş-Bolyai din Cluj.

53.Comunicatul APADOR-CH din ... Argumentaţia acestuia a fost preluată de către liderii UDMR, reprezentanţi ai minorităţii maghiare.

54. În realitate, singura acţiune care ar putea fi etichetată drept „educaţie pe criterii etnice” în România a fost introducerea disciplinei „Istoria Românilor” în loc de „Istoria României”, prin Legea no. 84/1995.

55. Richard Rorty, “Human Rights, Rationality and Sentimentally”, în Stephen Shute & Susan Hurley eds., On Human Rights, 1993.

56. Hillel Steiner, Op.cit., p. 55.

57.Vezi H.L.A. Hart, “Bentham on Legal Rights”, în Essays on Bentham, Oxford University Press, 1982.

58.Jean-Michel Beillard, „Bilingualism at the University of Ottawa”, masa rotundă de la Snagov (Romania), 6-8 februarie 1998.

*

Gabriel ANDREESCU: absolvent al Facultăţii de Fizică din Bucureşti în 1976 este co-preşedintele Comitetului Helsinki Român, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, director executiv al Revistei Române de Drepturile Omului. A publicat numeroase articole şi studii, este autorul volumelor: „Sisteme axiomatice ale logicii limbajului natural”. Funcţii şi operaţionalizare, „Cel mai iubit dintre ambasadori”, „Despre filosofia disidenţei”, „Patru ani de revoluţie”, „România versus România”, „Naţionalişti, antinaţionalişti... o polemică în publicistica românească”. A fost distins cu premiile Pro Amicitia, acordat de Asociaţia Ziariştilor Maghiari din România şi Pro Minoritate, acordat de Guvernul Ungariei.