Noul parlament şi viitorul Scoţiei
un dialog între Alice Brown şi David McCrone

 

În această discuţie dorim să situăm noul parlament al Scoţiei într-un context mai larg. Vom împărţi, precum galii, ceea ce avem de spus în trei părţi: în primul rînd, contextul istoric, apoi vom schiţa şi explica atribuţiile noulului parlament al Scoţiei iar, în cele din urmă, vom privi în viitor atît de departe pe cît e posibil. Toate aceste părţi sînt esenţiale. Dacă ignorăm istoria sau dacă o tratăm ca şi cînd ziua de mîine nu ar exista, atunci nu vom înţelege cu adevărat această problemă foarte semnificativă a înfiinţării unui parlament. Toţi sîntem oarecum buimăciţi că ne-am trezit în mijlocul unei asemenea probleme în istoria noastră. Făcînd parte din cercurile academice — în cazul nostru ca sociologi şi politologi — daţi-ne voie să încercăm să clarificăm aceste lucruri împreună. (...)

Daţi-ne voie să începem cu istoria. Vom începe cu o simplicitate totală şi sperăm să fie una folositoare. În orice caz, acesta va constitui punctul de plecare al discuţiei noastre. Şi anume, faptul că Tratatul de Uniune din 1707 a fost „o căsătorie de convenienţă” între Scoţia şi Anglia prin care Scoţia a obţinut accesul la piaţa engleză din ţară şi, în special, din străinătate (lecţii învăţate în urma dezastrului Darien), iar Anglia şi-a stabilizat graniţele şi relaţia politico-militară cu Scoţia.

Î: Nu a fost oare Scoţia păcălită să intre în Uniune? Ce părere ai despre faptul de „a fi cumpărată şi vîndută pe aur englezesc”?

R: Nimeni nu poate nega că banii şi-au schimbat stăpînul sau că Ducele de Hamilton ar fi avut o (pretinsă) durere de dinţi  în ziua prezentării  „Protestului” final care a contribuit la elaborarea tratatului. Totuşi, faptul că Uniunea a funcţionat şi a rezistat sugerează că, oricare ar fi fost cauzele sale imediate, ea a ajuns să fie o Uniunea stabilă, care se adaptează din mers la condiţiile mereu schimbătoare.

Ideea în legătură cu Uniunea a fost că, în multe cazuri, Scoţia profita de ambele lumi: accesul la influenţa economică/politică, precum şi menţinerea şi dezvoltarea „societăţii ei civile” — sistemele legislative, educaţionale şi religioase autonome,  precum şi administraţia locală (incluzînd sistemul monetar).

Î: Aşadar, Scoţia nu a devenit o colonie a Angliei?

R: Nu — acesta este un argument greu de susţinut, dat fiind faptul că scoţienii au păstrat controlul asupra problemelor lor curente. Dacă privim la Irlanda şi Ţara Galilor, pe de altă parte, putem găsi dovezi de colonialism englez (şi britanic). Este greu de susţinut că scoţienii ar fi fost asupriţi. Mai degrabă, ei au fost asupritori ai altor popoare, mai ales în Imperiul Britanic — „partenerii mezini” este felul în care îi descrie Tom Nairn în ansamblul imperial. Aceasta nu înseamnă, desigur, că toată lumea a profitat de pe urma Uniunii. A existat o opresiune regională considerabilă (mai ales în regiunile muntoase) precum şi inegalităţi între clasele sociale. Scoţienii îi asupreau pe scoţieni. Numai începînd cu anii ‘45, guvernul britanic a acţionat unilateral, fără să se consulte cu miniştri lui scoţieni.

Una peste alta, a existat o mişcare minoră, totuşi, ca Scoţia să părăsească Uniunea sau să o reformeze în aşa fel încît ea să deţină un parlament sau o adunare proprie. S-ar  putea pune atunci întrebarea:

Î: De ce nu poate în acest caz să continue Uniunea în forma sa actuală?

R: Să ne reamintim metafora noastră — că Uniunea a fost un mariaj de convenienţă. Cu alte cuvinte, nu a fost rezultatul cuceririi Scoţiei de către Anglia; sau — dacă păstrăm pentru moment metafora căsătoriei — pentru că scoţianul şi englezul s-au îndrăgostit unul de altul şi au devenit Domnul şi Doamna Britanie. Ei au trăit în aceaşi casă pentru că — şi atîta timp cît — le-a convenit acest lucru.

Î: Atunci de ce pare să nu le mai convină scoţienilor?

R: Amintiţi-vă că este o problemă de context: Marea Britanie a fost unul din cele mai mari şi mai puternice state din lume începînd cu mijlocul secolului al XVIII-lea şi pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Fără îndoială că scoţienii au deţinut o influenţă cu mult mai mare decît ar fi avut pe cont propriu. Cu alte cuvinte, Imperiul a fost foarte important pentru scoţieni — le-a furnizat pieţe, slujbe în domeniul administrativ, putere, bani şi un statut cu mult peste aşteptările lor. Scoţienii, de asemenea, au făcut şi ei un export de cultură prin intermediul imperiului, mai ales de principii meritocratice şi de ceea ce Thomas Carlyle a numit „puritanism scoţian”.

Î: Ce s-a schimbat? De ce nu mai este convenabilă „căsătoria”?

R: Se află la mijloc un joc complex de forţe diferite. În primul rînd, este vorba de pierderea puterii economice şi politice a Marii Britanii, de sfîrşitul Imperiului. Aceasta nu este o cauză suficientă, dar este stropul care umple paharul evenimentelor secolului al XX-lea, mai ales din a doua jumătate a lui. Aceasta este tema de fundal, dacă doriţi.

În al doilea rînd, pe măsură ce Regatul Unit al Marii Britanii a devenit (treptat) democratic — amintiţi-vă că a fost făurit, pentru a folosi expresia nimerit ambiguă a Lindei Colley —, statul a fost din ce în ce mai mult implicat în problemele sociale şi economice. A durat destul de mult timp ca acest lucru să se întîmple într-un teritoriu în mod clasic laissez-faire, dar s-a întîmplat, mai ales pentru că Regatul Unit al Marii Britanii a trebuit să urmeze exemplul statelor mai „dezvoltaţioniste” ca Germania şi SUA la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Î: Aşadar, Marea Britanie a devenit mai centralizată. Scoţienii nu au avut nimic de obiectat în acest sens?

R: Ba da, atunci cînd a contat, şi au obiectat şi împotriva propriilor politicieni care aveau convingeri unioniste: gîndiţi-vă la obiecţia lui Walter Scott privind schimbarea monetară care a erodat bancnota scoţiană.

În acelaşi timp, în anii ’80 ai secolului trecut a fost înfiinţat în mod oficial Ministerul Scoţian pentru o administrare mai eficientă a Scoţiei. Acest lucru a fost înfăptuit mai ales pentru o guvernare tehnică mai eficientă, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că a fost implicat în acest lucru un grad considerabil de „identitate naţională”. La urma urmei, nu s-a contestat niciodată în mod serios faptul că un cadru de guvernare eficientă era cel scoţian.

Î: Au fost scoţienii, în acest fel, atît scoţieni cît şi englezi?

R: Da. Este cu mult mai dificil pentru noi astăzi să înţelegem pe deplin faptul că cineva putea fi unionist şi naţionalist în acelaşi timp; că poate fi foarte mîndru că e scoţian şi, în acelaşi timp, să aibă în vedere faptul că acest lucru îi dă posibilitatea de a fi britanic în aceeaşi măsură (nu englez). Vom vedea mai tîrziu că problemele identităţii sînt încă destul de complexe în ţara noastră. Întrebarea cheie este de ce nu a durat această stare?

R: A existat o contradicţie fundamentală în structura statului britanic care a devenit tot mai mult un punct de tensiune: Regatul Unit al Marii Britanii era un stat „unitar” (unii l-au numit un stat „unionist”, dar punctul cheie era că exista un singur legislativ). În acelaşi timp, o parte importantă a administraţiei a rămas în Scoţia — să ne amintim de instituţiile societăţii civile — şi acestea au devenit mai puternice şi mai semnificative odată cu trecerea timpului. Pînă în 1950 cel puţin, orice proiect legislativ care se bucura de aprobarea parlamentarilor scoţieni a fost în mod virtual acceptat, cu excepţia chestiunilor constituţionale precum autoguvernarea. A existat întotdeauna o tensiune potenţială între administraţia londoneză şi cea din Edinburgh şi aceasta a crescut odată cu trecerea timpului.

Î: Cum se face atunci că această tensiune a atins apogeul abia în a doua jumătate a secolului nostru şi nu mai devreme?

R: Momentul de răscruce l-a constituit cel de-al doilea război mondial. La un anumit nivel, el a consolidat Uniunea foarte mult. Războaiele tind să facă societăţile mai solidare, chiar dacă numai pentru un timp. Tom Johnston, Secretarul de Stat la vrema războiului, a făcut din Ministerul pentru Scoţia un mecanism foarte puternic, pe care guvernele care s-au sucesat, conservator precum şi laburist, l-au folosit pentru a restructura economia scoţiană, îndepărtînd-o de modelele învechite şi aflate în declin ale industriilor tradiţionale. De aici încolo, putem începe să discutăm despre o agendă economică scoţiană distinctă şi explicită în domeniul public. Acest lucru nu s-a produs pentru că laburiştii ar fi devenit naţionalişti — nici pe departe. Acesta a fost momentul în care laburiştii au dat înapoi în privinţa autoguvernării în interesul a ceea ce era numit în acele zile „centralism democratic”.

Î: Cum rămîne însă cu conservatorii, au jucat ei o carte naţionalistă?

R: Pînă la un punct. Conservatorii nu s-au dat înapoi de la a pretinde că guverrnul laburist de după război era anti-scoţian pentru că a centralizat puterea, inclusiv industriile naţionalizate, la Londra. Conservatorii erau cu mult mai populari în Scoţia în acea vreme, nu numai pentru că au jucat pe cartea scoţiană, dar — probabil mult mai important — ei au atras o secţiune importantă a clasei muncitoare protestante din Scoţia. Partidul lor a fost singurul care a cîştigat după război (în 1955) 50 % din votul popular — în alianţă cu Unioniştii liberali.

Î: Ce nu a mers totuşi bine în cazul lor?

R: Spus simplu, nu au reuşit să se înnoiască. Au pierdut votul clasei muncitoare pe măsură ce religia şi-a pierdut puterea în politică şi statul bunăstării a cîştigat în importanţă. Nu au reuşit să atragă populaţia care, în Scoţia postbelică, îşi părăsea vechile comunităţi atît în termeni geografici — îndreptîndu-se spre noile oraşele, de exemplu — cît şi în termeni sociali — oamenii devenind mai mobili din punct de vedere social odată ieşiţi din clasa muncitoare. Una peste alta, aceştia au fost oamenii care au devenit conservatori, sau cel puţin liberali, începînd cu jumătatea a doua a anilor ’50.

Î: Dar întrebarea este de ce a contat aceasta în Scoţia?

R: Deoarece într-un stat unitar, voinţa politică a majorităţii avea să depindă întotdeauna de felul cum votează Anglia, ceea ce nu este nicidecum iraţional, englezii constituind 85 % din populaţia Regatului Unit al Marii Britanii. Problema era democraţia de tip majoritar. Acest lucru nu a contat pentru un timp, pentru că Scoţia şi Anglia au votat cu tărie pentru aceleaşi partide din momentul în care s-a introdus sufragiul universal şi pînă în anii 1950, cînd totul a început să se schimbe. De atunci, a existat o discrepanţă tot mai mare în destinul partidelor de la nord şi de la sud de graniţă.

Î: Dar acest lucru nu înseamnă pur şi simplu că scoţienii i-au votat pe laburişti?

R: Numai pînă la un punct. Divergenţa dintre Scoţia şi Anglia se explică numai parţial prin succesul laburiştilor în Scoţia (sau, mai degrabă insuccesul lor în Anglia). Celelalte partide — în mod clar Partidul Naţional Scoţian (PNS), dar şi liberalii (mai tîrziu liberal-democraţi) — s-au aliat pentru a se asigura că nu va rămîne toată puterea de decizie în mîinile laburiştilor. La urma urmei, laburiştii nu au deţinut niciodată majoritatea voturilor în Scoţia. Faptul că au cîştigat majoritatea fotoliilor parlamentare este o urmare a sistemului electoral bazat pe majoritate relativă.  

Î: Care este locul PNS în această poveste?

R: PNS a fost la locul potrivit în momentul potrivit. Nu e o simplă coincidenţă că subiectul petrolului din Marea Nordului a intrat pe scena politică odată cu PNS. Amintiţi-vă: scoţienii au intrat în Uniune mai mult pentru motive economice. A existat întotdeauna senzaţia că era mai avantajos pentru ei să facă parte din Uniune — pînă cînd a apărut petrolul. Oricare ar fi în termeni economici meritele sau dezavantajele, petrolul a avut un impact masiv asupra psihologiei politice. Le-a permis scoţienilor să îşi imagineze o Scoţie independentă. De aici sloganul clasic: E petrolul Scoţiei! Din punct de vedere legal, nu era, dar sloganul a constituit un argument politic şi moral, iar petrolul a contribuit la îndepărtarea unui obstacol important din calea susţinătorilor independenţei.

Apelul cheie al PNS în anii ’70 a fost către alegătorii scoţieni mobili, care lăsau în urmă vechea Scoţie pentru locuri de muncă noi şi care presupuneau calificări noi şi pentru noi structuri comunitare.

Î: Da, dar PNS s-a ridicat şi a căzut foarte rapid în anii’70, nu-i aşa?

R: Da — cei 11 parlamentari ai săi din 1974 au scăzut, în 1979, la numai 2, şi votul lor, practic, s-a înjumătăţit. Aceasta s-a întîmplat bineînţeles în urma alegerilor care au adus-o pe d-na Thatcher la putere, platforma ei proclamînd revenirea la starea iniţială a statului şi bazîndu-se pe o majoritate a voturilor englezilor din sud. Problema partidului ei a fost că „statul” care era minimalizat în Scoţia era tocmai statul scoţian — sau mai degrabă sectorul public, care jucase un rol important nu numai prin furnizarea directă de locuri de muncă, dar şi prin restructurarea economiei, în principal prin atragerea investiţiilor interne. Casa St.Andrews şi nivelul local al statului în Scoţia au fost cei care au ajutat economia să se transforme şi care au pus bazele unei simbioze intense cu afacerile private.

Î: Ceea ce pare să ne ducă la întrebarea: A fost d-na Thatcher de vină?

R: Depinde pentru ce anume. Cu siguranţă înţelegea prea puţin că Scoţia este o parte diferită a Regatului Unit al Marii Britanii. Noi făceam aici lucrurile într-un mod diferit. Partidul ei era foarte slăbit în Scoţia şi nu a reuşit să se adaptaze unei noi Scoţii. Astfel, mesajul ei nu a fost receptat în Scoţia pentru că nu exista un teren propice sau, dacă exista, era foarte restrîns. Thatcher a crezut că Adam Smith era, după cum spunea chiar ea, „un scoţian de treabă”, dar nu a reuşit să îi înţeleagă pe scoţieni, şi nici ei pe ea. Lovitura ei de teatru a fost Predica de pe colină cînd în 1988 a ţinut o prelegere Bisericii Presbiteriene a Scoţiei despre propriile sale concepţii cu privire la Evanghelie. Aceasta s-a dovedit a nu fi o întîlnire a minţilor.

Pe de altă parte, revendicarea înfiinţării unui parlament scoţian nu a fost opera ei. Acest lucru a început cu mult înainte ca d-na Thatcher să apară pe scena politică. Totuşi, ea a fost un catalizator, moaşa fără voie a autoguvernării scoţiene.

Î: Cum aşa?

R: Ei bine, baza puterii ei erau englezii din sud. Ea vorbea în mare parte limba Angliei de mijloc. Ea era ce era. Dar acest lucru nu a prins în Scoţia sau în Ţara Galilor şi nici nu trebuia să prindă. Scoţia şi Ţara Galilor reprezentau doar 15 % din electoratul britanic. Simbolismul contează mult în politică. Să luăm doar taxa pe persoană: multă lume socoteşte că Scoţia a fost folosită ca teren de testare. Ei, bine, nu a fost aşa. Conservatorii chiar au cerut introducerea acestui impozit care să înlocuiască impozitul local pe proprietate din Scoţia care fusese reevaluat în anii ’80. Ea, pur şi simplu, le-a dat ce au dorit. În termeni electorali, acest lucru nu a avut nici un avantaj pentru nici una din părţi. În 1987 conservatorii deţineau mai puţin de un sfert din totalitatea voturilor şi nici măcar nu ar fi putut forma proverbiala echipă de fotbal (cinci de o parte, totuşi, devenea o posibilitate). Era foarte clar că indiferent de modul în care votează Scoţia, ea are un guvern ales de altcineva. Atunci „deficitul democraţiei” a devenit parte a limbajului politicii scoţiene.

Î: Toate acestea înseamnă că totul a durat pînă la doamna Thatcher. Nu a ieşit învinsă devoluţia în urma referendumului din 1979? Şi este cert faptul că opoziţia era divizată?

R: Da şi nu. În 1979 o majoritate (52%) a scoţienilor au votat în favoarea devoluţiei. Cu siguranţă, nu era de ajuns întrunirea procentului de 40% care i-a fost impus guvernului laburist, ce trăgea să moară, de către cei ostili constituirii unei adunări scoţiene. La urma urmei, dacă nu votai — sau chiar dacă erai mort — se socotea că ai votat împotrivă. Cînd laburiştii au căzut de la guvernare în 1979, odată cu ei a căzut şi proiectul de lege pentru devoluţia Scoţiei. Guvernul conservator care a urmat a emis o rezoluţie explicită prin care anula proiectul. Laburiştii şi PNS s-au simţit trădaţi unul de celălalt (şi de electorat) în 1979 şi, pentru un timp, s-au retras în umbră.

Î: Puşi în faţa unui guvern într-atîta de englez la a cărui cîrmă se afla un lider într-atîta de englez ca doamna Thatcher, de ce nu a avut succes PNS?

R: În noua politică de clasă a anilor 1980, laburiştii erau într-o formă ideologică mai bună pentru a forma o opoziţie în Scoţia. Ei au fost (re)convertiţi la autoguvernare printr-un tertip al destinului politic. A fost insituită o convenţie a tuturor partidelor — Convenţia Constituţională Scoţiană — pentru a duce mai departe devoluţia. Toate partidele au fost invitate: conservatorii nu au avut însă nici o relaţie cu această convenţie. La urma urmei ei erau şefii acum. PNS a venit şi a plecat. El optase să urmărească o linie fundamentalistă în favoarea independenţei, nimic mai puţin şi au fost aproape nimiciţi de dezastrul din 1979 şi de sprijinul acordat politicii altora. Aceasta s-a dovedit a fi în avantajul laburiştilor. Convenţia Constituţională Scoţiană le-a permis laburiştilor revenirea la gruparea care susţinea autoguvernarea. Parlamentarii laburiştilor (excepţie făcînd reprezentantul părţii vestice a regiunii Lothian) au semnat Revendicarea Drepturilor, în care se stipula faptul că scoţienii aveau dreptul de a-şi alege propria lor constituţie. Scena era pregătită pentru noi tipuri de politică. După un start electoral greşit în 1992, lovitura de graţie a venit în mai 1997. Prima dată de la Legea reformei din 1832 nu a existat nici un parlamentar conservator în Scoţia. Urma să ia fiinţă un Parlament scoţian, dar nu înainte de un referendum. Am fi tentaţi să întrebăm

Î: Am mai văzut asta — în 1979. De ce  un nou referendum?

R: Bună întrebare. Cînd Partidul Laburist a anunţat că, dacă va fi ales, va ţine un referendum, mulţi dintre adepţii autoguvernării au fost foarte sceptici că aceasta ar duce la o re-editare a lui 1979. S-a dovedit a fi o mişcare isteaţă a Partidului Laburist. În primul rînd, a oprit campania Secretarului de Stat de atunci, Michael Forsyth, care făcuse pînă atunci jocurile cu „taxa pe tartan”, cu alte cuvinte, că instituirea unui parlament scoţian va duce la o ridicare a taxelor şi, astfel, acesta va fi nepopular. În al doilea rînd, laburiştii au dorit un mandat clar şi independent pentru parlament — pe care un referendum îl putea oferi — pentru a curăţi pasajul dintre cele două Camere ale Parlamentului. Şi ei îşi aminteau lecţia lui 1979, cînd guvernul şi proiectul său de lege cu privire la devoluţie au fost tîrîte pînă la înfrîngere. Aceasta a fost o moştenire importantă a răposatului John Smith care călăuzise Proiectul de Lege a devoluţiei Scoţiei prin parlament şi care susţinuse referendumul ca pe un mijloc de reflectare, în opinia sa, a dorinţei profunde a poporului scoţian. În acest timp, guvernul a emis varianta proprie a proiectului de lege în două luni de la alegerea sa. Proiectul a devenit un best-seller.

Campania în sine i-a găsit pe laburişti, liberal-democraţi şi PNS — care sub Alex Salmond şi-au domolit atitudinea fundamentalistă în privinţa devoluţiei — înhămaţi în aceeaşi cursă avînd ca ţintă înfrîngerea campaniei stîngace împotriva devoluţiei, dusă de un Partid Conservator înfrînt şi demoralizat.

Î: A fost guvernul surprins de rezultat?

R: Cred că da. În noaptea numărării voturilor referendumului şi înainte de anunţarea rezultatelor, plutea o anumită tristeţe în foaierul Centrului de Conferinţe de la Edinburgh, dacă nu pentru rezultatul la întrebarea întîi (Credeţi că ar trebui să existe un parlament scoţian?), atunci pentru întrebarea a doua — întrebarea referitoare la variaţia impozitelor, şi o tristeţe în special privind rezultatul voturilor. Pesimismul a fost depăşit. Susţinerea a fost de 3 la 1 pentru principiul constituirii unui parlament; 2 la 1 pentru a doua întrebare; şi un rezultat final de 60% care, dată fiind caracterul perimat al evidenţelor electorale, era de fapt echivalentul a 67% potrivit unor evidenţe actualizate. Raportat la rezultatele pe care le obţin de obicei referendumurile, acestea erau cu adevărat respectabile. Cercetări precum Studiul Referendumului Scoţian indică faptul că alegătorii sînt mult mai interesaţi de posibilele acţiuni ale unui parlament scoţian decît ale celui din Westminster.

Guvernul s-a grăbit să treacă legea prin Parlament înainte de Crăciun. Clauza 1 (1) spunea clar: „Se instiuie un parlament scoţian”.

Î: Ce va face noul parlament scoţian, ce puteri va deţine? Pe de altă parte, ce responsabilităţi îi vor reveni Parlamentului de la  Westminster?

R: În esenţă, orice prerogative care nu au fost explicit rezervate Westminster-ului, sînt delegate parlamentului scoţian. Acesta este reversul a ceea ce a fost propus pentru Camera legislativă scoţiană în 1979. Să începem aşadar cu aria de responsabilităţi rezervate Londrei:

Puteri Rezervate:

• Constituţia Regatului Unit al Marii Britanii

• Politica Externă a Regatului Unit al Marii Britanii, inclusiv relaţiile cu Europa

• Apărarea şi Securitatea naţională a Regatului Unit al Marii Britanii

• Protecţia graniţelor

• Sistemul fiscal, economic şi monetar al Regatului Unit

• Pieţe comune pentru produsele şi serviciile Regatului Unit

• Legislaţia muncii

• Securitatea socială

• Reglementarea unor anumite profesiuni

• Siguranţa şi reglementarea transportului

• Aspecte ale sănătăţii, medicinei, mass-media şi culturii.

 

Edinburgh-ul va avea următoarele responsabilităţi.

Puterile Parlamentului scoţian:

       Toate ariile nerezervate, incluzînd:

• Sănătate

• Învăţămînt (de la învăţămîntul primar pînă la învăţămîntul superior)

• Instruirea

• Guvernarea locală

• Asistenţa socială

• Spaţiile locative

• Dezvoltarea economică

• Transportul

• Legislaţia şi afacerile interne

• Mediul înconjurător

• Agricultura, pescuitul şi silvicultura

• Sportul şi artele

• Cercetarea şi statistica

Î: Nu este aceasta reţeta ideală de conflict? Cum se pot împărţi puterile în asemenea mod?

R: Ei, bine, multe ţări fac acest lucru. La urma urmei, sistemele federale sînt bazate pe diviziunea responsabilităţilor guvernamentale.

Î: Da, dar aici nu este vorba de federalism, nu-i aşa?

R: Nu, dacă te referi la federalismul din SUA sau Germania unde fiecare stat sau regiune are puteri similare. Acela este federalism simetric. Există, desigur, şi federalism asimetric. În Spania, de exemplu — care se descrie ca un „stat al autonomiilor” — naţiunile istorice — Catalonia, Ţara Bascilor şi Galicia, toate au mai multe puteri decît regiunile Spaniei. Se pare că sistemul fucnţionează destul de bine.

Î: Atunci de ce nu avem şi noi federalism?

R: Ei, bine, într-un fel este chiar ceea ce se întîmplă dacă punem la socoteală Adunarea Ţării Galilor, cea a Irlandei de Nord şi parlamentul Scoţiei. Este asimetric, bineînţeles, dar deschide regiunilor engleze posibilitatea de a forţa obţinerea unei autonomii regionale mai mari. Dacă ne gîndim la federalismul simetric, atunci sînt două probleme legate de acesta: Anglia este prea mare pentru a fi o regiune de sine stătătoare — 85% din populaţie trăieşte aici; şi în al doilea rînd, nu poţi împărţi uşor Anglia în regiuni, sau aştepta ca ele să îşi formuleze propriile revendicări. Pur şi simplu acest lucru nu este realizabil. Dar, bineînţeles, aceasta lasă, totuşi, loc întrebării:

Î: De ce ar trebui Scoţia să obţină mai mult decît alţii?

R: Pentru că ea totdeauna a fost o naţiune în cadrul statului Britanic, nu o regiune. Ne întoarcem din nou la analogia noastră cu căsătoria de convenienţă. Scoţia a fost unul din partenerii fondatori ai Marii Brtianii şi a deţinut întotdeauna un grad semnificativ — şi în continuă creştere — de delegare de competenţe începînd cu 1707. A fost mai mult o devoluţie administrativă decît politică. Un alt motiv este că Scoţia a avut o legislaţie separată încă din timpul Uniunii.

În multe moduri, constituirea unui parlament va conferi transparenţă şi democraţie proceselor pe care Ministerul pentru Scoţia le controla deja. Scoţia are, de asemenea, sistemul ei juridic propriu pe care nu îl are Principatul, dar Provincia nu va avea puterea de a crea legislaţie primară.

Î: Şi nu ar trebui să i se dea aceste puteri?

R: Dacă le doreşte la timpul potrivit, de ce nu le-ar avea? Devoluţia puterii în acest mod nu este un joc cu sumă nulă, în care dacă Scoţia primeşte mai multă putere, atunci celelalte naţiuni şi regiuni nu o mai pot avea. Este o chestiune de revendicare politică. De exemplu, cererea Ţării Galilor de delegare a puterii a fost mai puţin puternică decît cea a Scoţiei, şi guvernul a trebuit să cîntărească cu atenţie cît de multe sau cît de puţine competenţe să delege Adunării Galeze pentru a-i spori şansele la referendum. Dacă se oferă un grad prea mare de devoluţie, atunci unii ar putea vota împotrivă; în timp ce dacă se oferă mai puţin, atunci ar fi alţii care ar putea vota împotrivă — este ceea ce numim problema uşii batante.  Trebuie să judeci foarte bine în ce parte înclini balanţa pentru a duce la maximizarea voturilor pozitive, oricare ar fi motivele. După cum ştim, în Ţara Galilor a fost o cursă umăr la umăr.

Î: Nu va genera un parlament scoţian conflicte cu Westminster-ul?

R: Nimic nu este inevitabil în politică, dar conflictul — condus în mod deschis şi înţelept — constituie însăşi substanţa politicii: cine obţine ceea ce va trebui dezbătut şi hotărît cu seriozitate. Dînd vina pe altcineva — de pildă, Westminster-ul pentru problemele tale — nu îţi va face ţie, or sistemului nici un bine.

Există şi potenţiale probleme cu două tăişuri:

Securitatea socială, spre exemplu, este o putere rezervată, dar beneficierea de spaţiuu locativ este o competenţă delegată. Merită să fie urmărit cum va funcţiona aceasta în practică, mai ales dacă guvernul duce la îndeplinire intenţia sa de a reforma sistemul asistenţei sociale. Putem observa, de exemplu, felul în care variaţiile teritoriale ale nivelului de beneficiere se armonizează cu variaţiile salariale şi în preţurile locuinţelor.

În mod similar, politica macro-economică este păstrată de Westminster, dar constituie un punct de convergenţă care de fapt ghidează economia în timpurile noastre care sînt ale pieţelor globale. Folosirea unor rate ale dobînzilor foarte mari pentru a domoli economia unor anumite regiuni ale Regatului Unit al Marii Britanii în timp ce alte părţi resimt nejustificat această domolire, este încă un domeniu potenţial care merită atenţie. Deja am observat plîngeri din partea unor regiuni ca Nordul Angliei în legătură cu echilibrul dezavantajos dintre inflaţie şi şomaj.

Mass media audio-vizuală este o altă sferă mult mai proeminentă în ultimul timp. De exemplu, ar trebui să existe o alternativă locală a ştirilor de televiziune în Scoţia şi ar trebui  ca BBC–ul din Scoţia să aibă mai multă putere delegată? Această întrebare şi-o pun multe „filiale” scoţiene ale diferitelor organizaţii din Regatul Unit al Marii Britanii, în contextul existenţei unui parlament scoţian. Şi, bineînţeles, este de presupus ca parlamentul scoţian să dezbată toate chestiunile legate de Scoţia, inclusiv acelea rezervate Westminster-lui. O problemă cheie sînt banii:

Î: Cum va fi finanţat parlamentul?

R: În primul rînd prin subvenţia în bloc care deja există şi care se bazează pe ceea ce se numeşte formula Barnett. Aceasta înseamnă că există un buget de 15 miliarde lire sterline. Parlamentul va avea puterea să crească sau să descrească rata de bază a impozitului pe venit stabilită de Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii de un maxim de 3 penny la lira sterlină. Acest lucru înseamnă că Parlamentul Scoţiei va avea dreptul să decidă cum va distribui bugetul alocat de 15 miliarde lire sterline pentru diferitele arii de responsabilitate. Poate decide să direcţioneze orice fonduri  suplimentare spre proiecte specifice.

Î: Nu se va alătura acestor complicaţii şi sistemul de votare al Parlamentului Scoţiei?

R: Haideţi să conturăm ce implică de fapt sistemul de votare:

• 129 de membri ai Parlamentului Scoţian (MPS)

• aleşi după o formă a sistemului membrului supleant (SMM)

• majoritatea va fi aleasă din 73 de circumscripţii

• ceilalţi 56 de membrii — „membri supleanţi” — vor fi aleşi de pe listele de partid alcătuite pentru fiecare dintre circumscripţiile Parlamentului european actual (7 din fiecare cele 8 circumscripţii europene).

• alegătorii vor avea două voturi:

— pentru o circumscripţie electorală a Membrilor Parlamentului scoţian

— pentru partidul politic pe care îl aleg

• voturile pentru circumscripţia electorală a membrilor parlamentului scoţian vor fi calculate pe baza întrunirii unei majorităţi relative (de exemplu, candidatul care primeşte cele mai multe voturi va fi ales)

•  voturile pentru membrii supleanţi vor fi calculate pe baza circumscripţiei electorale parlamentare europene. Locurile vor fi alocate prin ajustări pentru a reflecta procentajul voturilor primite de partidele politice

 • partidele sînt libere să-şi construiască propriul mecanism pentru a asigura o reprezentare paritară femei/bărbaţi.

 

În abordarea problemei eligibilităţii pentru parlamentul scoţian, guvernul a afirmat în Proiectul de lege că ţine să atragă în cursa pentru Parlamentul Scoţiei candidaţii diferitelor comunităţi care reprezentă o paletă cît mai largă de interese. În particular guvernul acordă mare importanţă oportunităţilor egale pentru toţi — inclusiv femeilor, membrilor minorităţilor etnice şi oamenilor cu handicapuri fizice. În document se comentează: „toate partidele politice care oferă candidaţi pentru parlamentul scoţian trebuie să îşi aducă aminte de acest fapt în procesul intern de selecţie al candidaţilor”. Acesta este sistemul. Cum rămîne cu politica?

Î: Care este rezultatul cel mai probabil în termeni politici?

R: Este puţin probabil că vreun partid să întrunească o majoritate absolută. Acest lucru va afecta, desigur, dominaţia tradiţională a laburiştilor în Scoţia. Trebuie să ne amintim însă că această dominaţie este una de locuri parlamentare, şi nu de voturi. De exemplu, la alegerile electorale din 1997, laburiştii au cîştigat 78% din locurile din Scoţia, dar la un procent de 46% de voturi.

Donald Dewar a făcut cunoscut rezultatul posibil; scriind în jurnalul nostru, Afaceri scoţiene, el spunea:

„Schimbările aduse sistemului electoral sînt curajoase după orice standarde şi, într-adevăr, unii dintre colegii mei de partid mai puţin caritabili consideră sistemul electoral proporţional ca o formă de sprijin caritabil aproape fără precedent în politica scoţiană.” (Dewar, număr special al jurnalului Afaceri scoţiene, 1998:9)

Este probabil ca laburiştii să fie cel mai mare partid, dar nu să obţină majoritatea absolută. Orice partid trebuie să cîştige 65 de locuri pentru aceasta. Este posibil un guvern de coaliţie, probabil între laburişti şi liberal-democraţi, aceşti din urmă partenerii laburiştilor în Convenţia Constituţională Scoţiană în anii 1980 şi 1990.

Î: Cît de predictibil va fi votul? Nu vor vota oamenii pentru acelaşi partid pentru care votează de obicei?

R: Nu neapărat, din două motive. În primul rînd, anchetele şi sondajele de opinie sugerează că electoratul face distincţia dintre alegerile pentru Westminster şi alegerile pentru Holyrood. Laburiştii sînt cu mult înaintea Partidului Naţional Scoţian în alegerile pentru Westminster (de la 15 pînă la 20 procente), dar decalajul este probabil mult mai mic în alegerile pentru parlamentul scoţian. Sondajele de opinie recente îi descriu pe laburişti şi PNS ca fiind umăr la umăr atît la votul pentru o majoritate relativă cît şi la cel pe baza listelor de voturi ale partidelor. Dată fiind întîietatea laburiştilor la primul vot, este posibil ca partidul lor să devină cel mai mare, cîştigînd aproximativ 50-55 locuri faţă de 45-50 ale Partidului Naţional Scoţian. Nu trebuie să fiim surprinşi de diferenţa dintre voturile londoneze şi cele din Edinburgh. La urma urmei, în alegerile autonome din Catalonia, naţionaliştii au obţinut aproximativ 40% din voturi, în timp ce socialiştii au avut doar 25%. Repartiţia voturilor este inversă în alegerile pentru instituţiile de nivel naţional.

Î: Ai afirmat că există şi un al doilea motiv pentru care oamenii ar putea vota diferit.

R: Avînd loc două voturi în loc de unul, asta adaugă o notă distractivă şi de imprevizibilitate. Studiul alegerilor din 1997 şi studiul referendumului scoţian sugerează că aproape o treime din electorat îşi va împărţi voturile între mai multe partide, fapt care va avea cu adevărat relevanţă în opţiunea alegătorilor laburişti şi a PNS. De exemplu, aproximativ două treimi din alegătorii laburişti aleg PNS ca a doua variantă şi două treimi din alegătorii PNS aleg laburiştii ca a doua variantă a lor.

Î: Cum aşa? Nu sînt ei duşmani de moarte?

R: Depinde de ce vrei să spui. Laburiştii sînt în favoarea devoluţiei, iar PNS în favoarea independenţei. Totuşi, analiza noastră privind comportamentul şi atitudinile alegătorilor arată că ambele partide sînt de centru-stînga şi se află în competiţie pentru aproximativ acelaşi tip de voturi, care în Scoţia sînt majoritare. Simpatizanţii laburiştilor şi ai PNS sînt aproape toţi de centru-stînga în aproape toate problemele. Grupul mult mai restrîns de alegători ai conservatorilor (numai 17% optează pentru conservatori în primul şi în al doilea rînd, faţă de 56% pentru laburişti şi 41% pentru PNS) formează aripa de dreapta. Liberal-democraţii care deţin 29% ca opţiune primă sau secundă a alegătorilor se situează undeva la mijiloc, dar mai apropiaţi de laburişti şi de PNS decît de conservatori.

Î: Ce va putea influenţa modul în care vor vota oamenii în mai anul viitor?

R: Avem două dovezi; studiul efectuat imediat după alegerile din mai 1997 şi unul similar după votul referendumului din septembrie. Ambele sugerează că electoratul este influenţabil de trei factori. Factorul cu maximum de influenţă este despre cine socoteşte electoratul că lucrează pentru interesele Scoţiei. Conservatorii au ieşit prost la acest punct, pe cînd PNS a ieşit foarte bine. Al doilea factor de influenţă este ce fel de politici doresc oamenii să urmărească parlamentul. Electoratul scoţian este în mai mare măsură de centru-stînga decît cel britanic, astfel încît orice partid care se înscrie în acest curent, este bine văzut. Al treilea factor, şi aici unii ar putea fi surprinşi, este atitudinea faţă de independenţă. Cînd spui acest lucru, automat se ridică o întrebare:

Î: Nu este acesta un parlament devoluat? Ce legătură are cu independenţa?

R: Adevărat, dar electoratul nu pare să facă distincţiile clare implicate în această întrebare. De exemplu, oamenii au mari aşteptări din partea eficacităţii parlamentului scoţian, şi sînt optimişti în legătură cu faptul că parlamentul va oferi oamenilor obişnuiţi un drept mai mare de decizie în modul în care Scoţia este condusă, vor avea o voce mai puternică în Regatul Unit al Marii Britanii şi în Europa. Atitudinea faţă de independenţă va deveni o problemă cheie în politica scoţiană. Aproximativ patru din zece alegători doresc independenţa. Aceasta nu este o majoritate bineînţeles, dar aproximativ 60% din scoţieni, indiferent de ceea ce preferă, se aşteaptă ca independenţa să fie cîştigată în decursul a 20 de ani. Aceasta înseamnă că ea nu mai pare de neconceput.

Î: Nu sînt sigur că mi-ai răspuns la întrebare. Ce legătură are asta cu independenţa?

R: Ei, bine, susţinătorii independenţei nu le pot avea pe amîndouă. Dacă parlamentul devoluat funcţionează, dacă oamenii îşi socotesc satisfăcute aşteptările, atunci vor putea afirma că scoţienii pot să-şi poarte singuri de grijă şi vor vrea să facă mai mult. Dacă, pe de altă parte, parlamentul nu va avea impactul scontat, ei pot argumenta că este din cauză că nu are suficientă putere, ceea ce numai independenţa o poate oferi.

Î: Nu înseamnă aceasta că afirmaţia făcută de unii anterior cum că devoluţia este o pantă alunecoasă ar fi în cele din urmă adevărată?

R: Nu. Nimic nu este inevitabil în politică şi avem toate motivele pentru a putea intra în joc. Va depinde doar de electorat dacă independenţa se va produce sau nu. Ea nu poate fi pur şi simplu scoasă de pe agenda politică.

Haideţi să aruncăm o privire asupra scenariilor. Este adevărat că dacă PNS poate mobiliza preferinţele politice şi dacă acest fapt va fi cuplat cu absenţa unei ostilităţi profunde pentru independenţă, partidul va putea înregistra mari progrese electorale. Una din descoperirile cruciale ale analizei noastre este aceea că scoţienii diferă de restul britanicilor în privinţa politicilor de urmat tocmai în domeniile rezervate Westminster-ului — securitate socială, politică economică, iar învăţămîntul este aria politică în care scoţienii diferă cel mai mult de restul britanicilor. Aceasta este, bineînţeles, o putere care a fost delegată.

Dacă guvernul nu va face progrese în ce priveşte problema sărăciei şi îmbunătăţirea economiei, atunci PNS se va afla pe o poziţie puternică. Totuşi, PNS încă trebuie să treacă peste obstacolul reprezentării proporţionale pentru a cîştiga puterea. Şi, dacă o va face şi cînd o va face, va trebui să convingă electoratul ca printr-un referendum să voteze pentru independenţă.

Î: Laburiştii nu pot face nimic?

R: Ba da. Laburiştii sînt cel mai mare partid din Scoţia, cu o prezenţă enormă în toate aspectele vieţii scoţiene. Sistemul electoral actual îi poate spori susţinerea în alegeri, dar laburiştii constituie o parte centrală a consensului social-democratic în Scoţia şi a făcut parte din el mai mult timp decît PNS. Obiectivul partidului este de a dezvolta o atitudine independentă faţă de Londra, pentru a deveni un partid scoţian laburist autentic, un lucru de la care a reuşit să se eschiveze pînă acum. Aceasta înseamnă să susţină cauza scoţiană chiar atunci cînd Partidul Laburist Britanic este de altă părere. Nu este imposibil. Partidul Socialist din Spania şi cel din Catalonia au fost tot timpul puşi în faţa acestui lucru. Depinde, de asemenea, de liberal-democraţi, de posibilii lor parteneri de coaliţie, de a-i menţine pe laburişti oneşti cu ei înşişi.

Î: Nu ai menţionat nimic despre conservatori. Ei nu mai prezintă nici o relevanţă în momentul de faţă?

R: Nu se poate anula cel mai vechi partid politic din Scoţia. Totuşi, el se află într-o anumită dezordine. Continuă să rămînă în ghetto-ul în care s-a retras încă din 1950. Aflarea la putere pentru 18 ani, din 1979 pînă în 1997, a dăunat foarte mult conservatorismului scoţian. El nu a deţinut un mandat independent la nord de graniţă. Are putere, dacă vreţi, dar nu susţinere. El se confruntă  cu trei probleme acum în Scoţia. În primul rînd, ei reprezintă o atracţie doar pentru o minoritate care are opinii ferme de dreapta. Celelalte partide din Scoţia sînt mult mai mult apropiate de valorile politice şi preferinţele politice ale scoţienilor. Mai mult de 90% din cei care se consideră neconservatori se aşteaptă ca aceştia să activeze în interesul Scoţiei „numai pentru un timp” sau „aproape niciodată”. Ei sînt consideraţi un partid anti-scoţian. Şi în cele din urmă, sînt „împovăraţi” cu moştenirea unui parlament căruia i s-au opus vehement. În timp ce partidul scoţian începe să se obişnuiască, dacă nu să iubească, cu delegarea puterii, există elemente la sud de graniţă — asociate cu naţionalismul englez — care sînt mult mai ostile.

Aceasta ridică o întrebare care pare în ochii multora drept un lucru îngrijorător:

Î: Nu este cumva naţionalismul de orice fel — englez sau scoţian — bazat pur şi simplu pe o rivalitate, sau chiar ură, etnică? Nu cumva parlamentul Scoţian nu ar face altceva decît să deschidă această cutie a Pandorei?

R: Cred că există o serie de neclarităţi în această problemă. Pentru început, să ne referim la problema naţionalismului englez. Englezismul este o creatură foarte curioasă şi neobişnuită în măsura în care este implicit, şi în care este confundat cu a fi britanic. Identităţile naţionale — ori naţionalitatea — de obicei trebuie să aibă un „altul” în contrast cu care să se poată identifica. Mă întreb dacă Scoţia este „altul” pentru Anglia în vreun mod semnificativ. Noi nu sîntem nici destul de mari şi nici destul de importanţi pentru a conta. Cred că ar trebui să aruncăm o privire spre Europa continentală — spre Franţa şi/sau Germania — pentru acest lucru. În al doilea rînd, avem multe dovezi că oamenii din Anglia nu sînt ostili devoluţiei scoţiene. Cred că s-ar putea descrie poziţia lor ca fiind situată între o susţinere reţinută şi neutralitate.

Î: OK. Dar nu este oare Anglia pentru noi acel „celălalt”? Parlamentul nu va resuscita atitudinea etnică anti-engleză?

R: Fără a dori să par vanitos, mă îndoiesc de aceasta foarte mult. Să mai privim o dată dovezile. Părţi ale mass-mediei au activat din greu pentru a găsi dovezi de anti-englezism, este un fel de profeţie care îşi provoacă împlinirea. Nu avem nici o dovadă, fie în atitudine, fie în comportare, că anti-englezismul ar fi în creştere. Chiar mai mult, s-ar putea afirma că avînd un sistem electoral în care Scoţia are un deficit de 18 ani, ar fi fost într-adevăr de presupus crearea un curent anti-englezesc.

În urma studiilor noastre avem dovezi chiar mai puternice. De ce votează oamenii un parlament scoţian? Ei, bine, aţi putea spune că aşa îşi exprimă etnicitatea lor scoţiană. Plauzibil, dar incorect. Identitatea naţională a jucat un rol minor în modul în care s-a votat în septembrie trecut. De exemplu, 72% din populaţia care s-a autoidentificat drept scoţiană a votat în favoarea înfiinţării parlamentului. La fel au făcut 63% din cei care s-au autoidentificat drept britanici. Sprijinul acordat parlamentului scoţian atît de amplu s-a reflectat în majoritatea clară a fiecărui grup social: atît femeile cît şi bărbaţii; clasa muncitoare şi clasa de mijloc; atît bătrînii cît şi tinerii; atît catolicii cît şi protestanţii, ş.a.m.d.

Î: Ce este, dacă nu o exprimare a etnicităţii, dorinţa de înfiinţare a unui parlament scoţian?

R: Pe scurt: oamenii din Scoţia au votat pentru un parlament pentru că s-au aşteptat ca acesta să le îmbunătăţească viaţa. Poziţia socială, identitatea naţională au jucat un rol mic în decizia de a vota sau nu pentru parlament. Acesta este motivul pentru care, la o adică, oamenii au votat ca parlamentul să deţină competenţa modificării impozitelor. Mulţi s-au aşteptat ca impozitele să crească, dar acest lucru nu a contat foarte mult în modul în care au votat în septembrie şi aceasta din cauză că se aşteptau, de aseemenea, ca aceste impozite mai mari să fie utilizate cu înţelepciune pentru asistenţa socială şi în beneficiul social, şi pentru ameliorarea economiei, a şomajului, a învăţămîntului, a domeniului sanitar ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, se pare că se acţionează în virtutea unei agende bazate mai mult pe dimensiuni „civice” decît „etnice”. Este mai puţin o problemă de origine şi strămoşi, şi mai mult una de rezidenţă şi angajament.

Este important să subliniem acest punct. Am menţionat faptul că există un consens social-democratic în Scoţia. Adevărat, el nu este într-atîta de diferit de cel al altor regiuni din Marea Britanie, dar valorile şi preferinţele politice ale scoţienilor sînt mai apropiate de centru-stînga decît cele ale restului Marii Britanii. În particular, ei sînt mai pregnant în favoarea unui tip mai puţin exclusivist de şcoală, a distribuirii mai echilibrată a bunăstării, în favoarea suportării unor impozite mai mari dar care să asigure servicii mai bune. În concluzie, Scoţia este mai socialistă, mai liberală şi mai puţin britanic-naţională decît restul Angliei.

Î: Vrei să spui că scoţienii au încetat să mai fie britanici?

R: Nu. Am spus mai puţin britanici. Este adevărat că oamenii din Scoţia mai degrabă afirmă că sînt scoţieni decît britanici (42% la 36%) şi dau prioritate faptului de a fi scoţieni. Fără îndoială, ei continuă să aibă identitate dublă; aproximativ 70% din scoţieni acceptă faptul de a fi „britanic” drept parte a naţionalităţii lor. Bineînţeles că oamenii vor apela la termenii „scoţian” şi „britanic” în funcţie de context şi de ceea ce ei consideră mai potrivit la momentul respectiv. De exemplu, cînd am cerut oamenilor, în studiul referendumului, să-şi decline naţionalitatea, 33% din ei au spus că sînt scoţieni, nu britanici. Aceasta în comparaţie cu 23% din studiul alegerilor de anul trecut. Este probabil că acest lucru a fost influenţat de faptul că referendumul a fost un eveniment „scoţian”. „Scoţianismul” a fost mai izbitor decît  în contextul alegerilor britanice. Cu alte cuvinte, oamenii sînt destul de complecşi în legătură cu eticheta de identitate la care apelează în contexte diferite. Problema rămîne, totuşi, că fiind scoţian mai debragă decît britanic este pe muchie de cuţit în aceste zile. Am putea întreba:

Î: Unde duc toate acestea? Este devoluţia o punte spre independenţă aşa cum speră PNS? Sau este sfîrşitul drumului?

R: Ar trebui să avem puteri supranaturale ca să putem răspunde. Să analizăm însă opţiunile înainte de a încheia. Vechiul status quo — de a nu avea nici un fel de parlament, altul decît cel de la Westminster — nu mai este o opţiune. Am observat că ai folosit în întrebarea ta cuvîntul „devoluţie”. În sensul strict, aceasta înseamnă „devoluţia” puterii şi a responsabilităţilor. Aş putea să-ţi cer să-mi îndeplineşti dorinţele, dar ele sînt dorinţele mele. Aceasta este devoluţia. Enoch Powell a afirmat odată că puterea delegată este putere reţinută. Aceasta înseamnă că responsabilitatea principală — suveranitatea, dacă doreşti — rămîne la Westminster. Cred că asta este ideea pe are o are primul ministru. Puterea rămîne la el — în calitate de membru al Parlamentului Britanic (el a spus englez, dar cred că a vrut să spună britanic).

Î: Şi-atunci care este alternativa?

R: Termenul de „autoguvernare” a intrat în circulaţie de cînd liberalii au încercat să o introducă în Irlanda, în anii 1880. Ei au fost înfrînţi în încercarea lor de către Unioniştii intransigenţi, iar restul a devenit istorie. În multe privinţe, totuşi, termenul a supravieţuit şi după aceea. Este, bineînţeles, ambiguu — poate să însemne devoluţie în sensul pe care l-am folosit noi — ca şi guvernare proprie, un alt termen ambiguu. El a fost folosit chiar şi ca echivalent al independenţei totale.

Î: Nu este asta un talmeş-balmeş conceptual?

R: Numai dacă crezi că aceste probleme au fost tranşate şi rămîn încremenite în viaţa politică reală. Problema este că nu sînt. Este preferabil să priveşti întreaga chestiune ca pe un proces, nu un eveniment. Autoguvernarea se poate întinde de la o devoluţie concepută într-un mod îngust pînă la autonomie şi independenţă oficială. Este un continuum de putere. La urma urmei, există un al treilea jucător pe această scenă — Uniunea Europeană — da, o altă uniune. Cine ne poate spune unde ne vom trezi în această geometrie variabilă a puterii în secolul următor? 

Î: Cît va dura aceasta?

R: Am fi tentaţi să răspundem că va dura cît va dura. Amintiţi-vă metafora care am folosit-o în deschidere — căsătoria de convenienţă. Locul Scoţiei în Uniune de la 1707 încoace constituie o parte importantă a istoriei noastre. Am comite o mare greşeală să negăm aceasta. Marea ei forţă a stat în capacitatea ei de a se adapta la circumstanţe schimbătoare. Uniunea — cea cu Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord — nu este cea în care am intrat la 1707. Această Uniune va conta pentru scoţieni dacă — şi atîta timp cît — va fi avantajoasă. Noul Parlament este o adaptare majoră la condiţiile economice, politice şi sociale de la sfîrşitul secolului al XX-lea. Ne-am putea aştepta ca acest fapt să dea Uniunii Britanice (care se găseşte în Uniunea Europeană)  un nou avînt. Istoricii susţin că singura uniune acceptabilă pentru scoţieni în anul 1707 era aceea care le oferea controlul asupra instituţiilor sociale, a societăţii civile. Acest lucru este acum şi mai adevărat.

Î: Nu ar trebui să privim mai degrabă spre viitor decît spre trecut?

R: Într-adevăr. Dar dacă nu învăţăm din trecut, este posibil să îi repetăm greşelile. Problema este că s-ar putea să trăim într-o lume mai confuză, din punct de vedere constituţional vorbind, decît cea pe care am moştenit-o. Suveranitatea politică nu mai este un joc cu sumă nulă — dacă a fost vreodată. Scoţia a fost confruntată cu acest fapt din momentul intrării în Uniunea Britanică în 1707. Un parlament nou ar putea să pună în lumină această problemă a suveranităţii şi a responsabilităţii într-un mod nou, dar acest fapt nu e inevitabil. Trebuie să ne obişnuim să împărţim puterile între diferite nivele iar, în cazul scoţian, aceasta va implica o discuţie despre relaţiile dintre nivelul scoţian (naţional), britanic (statal) şi european (supra-statal). Ce formă va lua această împărţire, rămîne de văzut. q

 

Traducere de Lia Conţiu

*

David McCrone, specialist în sociologia comparată a naţionalismului, autor al volumelor: The Sociology of Nationalism: tomorrow’s ancestors (1998); The Scottish Electorate: the 1997 general election and beyond (1999); Politics and Society in Scotland (1996); Scotland — the Brand: the making of Scottish Heritage (1995); Understanding Scotland: the sociology of a stateless nation (1992).

Alice Brown, politolog, profesor la Universitatea din Edinburgh, co-autoare a volumelor The Scottish Electorate (Macmillan, 1998), Politics and Society in  Scotland (Macmillan, 1996, 1998), Gender Equality in Scotland (EOC, 1997) şi A Major Crisis? (Dartmouth, 1996).

David McCrone şi Alice Brown, A New Parliament and Scotland's Future, dezbatere susţinută în cadrul Lothian European Lecture, Edinburgh, 9 noiembrie 1998, şi publicată cu acordul autorilor.