Regionalismul în Italia

Anna Bull

 

Introducere

Problema regională italiană este una triplă. Este important să facem distincţia între regiuni ca entităţi administrative, între politicile regionale, inclusiv cele de dezvoltare regională, şi regionalism/federalism ca mişcare politică şi curent de gîndire. Încă de la Unificare, toate acestea trei au jucat în Italia un rol în conturarea politicilor naţionale şi locale chiar dacă în perioade diferite şi cu destine diferite. Într-adevăr, abia în anii din urmă aceste aspecte diferite ale regionalismului s-au intersectat profund şi au ieşit în evidenţă concomitent, catalizatorul în acest sens fiind formarea noilor „Ligi” politice cu orientare regională.

Problemele care se desprind din problema regională italiană sînt multiple. În primul rînd, în ce priveşte regiunile în sine, principala problemă la vremea Unificării a fost dacă să se introducă un sistem administrativ centralizat sau unul descentralizat. În pofida presiunilor exercitate asupra guvernului de unii susţinători ai statului federal, nu s-a pus serios întrebarea dacă să se garanteze autonomia regiunilor sau să se ia măsuri în sensul devoluţiei administrative a puterii. În contrast, problema a suferit între timp mutaţii majore, pendulînd în momentul de faţă între a introduce un sistem federal de guvernare şi a acorda regiunilor puteri fiscale şi administrative suplimentare şi într-un grad semnificativ, ca, de pildă, dreptul de a impune taxe proprii.

În al doilea rînd, în ce priveşte regionalismul/federalismul ca şi curent de opinie capabil să influenţeze politica partidelor, la vremea Risorgimento-ului problema a fost cum să se reconcilieze şi să se integreze mai bine popoare şi culturi atît de numeroase şi de diferite. Astăzi, după mai bine de 130 de ani de unitate politică, s-a realizat un grad mult mai mare de omogenitate, însă din punctul de vedere al dezvoltării socio-economice (iar de curînd, şi din punctul de vedere al comportamentului politic) ţara pare să fie divizată în trei „blocuri” interregionale — Nordul, Centrul şi Sudul. Federalismul a reînviat în mare măsură datorită în primul rînd apariţiei şi succesului înregistrat de partidul Liga Nordului, şi şi-a lăsat amprenta în vremea din urmă asupra tuturor marilor partide politice, în pofida unei anume nesiguranţe, precum şi a dezacordului în ce priveşte sensul termenului.

În al treilea rînd, în ce priveşte politicile regionale şi dezvoltarea regională, la începutul secolului problema era cum să se realizeze distribuirea resurselor în favoarea regiunilor mai sărace şi mai slab dezvoltate ale Italiei, respectiv Sudul. Nordul şi-a atras criticile pentru secătuirea resurselor Sudului printr-un sistem injust de impozitare şi prin cheltuirea unei proporţii mai mari din fondurile publice tocmai aici, în Nordul afluent. După cel de al doilea război mondial problema s-a pus din alt unghi, şi anume în ce fel să se promoveze dezvoltarea Sudului prin canalizarea unor fonduri de stat rezervate anume pentru aceasta. Astăzi problema o constituie însăşi ideea de dezvoltare regională finanţată de stat.

Pentru ca cititorul să poată urmări evoluţia istorică a acestor trei aspecte ale regionalismului italian, începînd cu Unificarea şi pînă în anii optezeci ai secolului nostru, am să le abordez pentru început separat. Referindu-mă însă la Italia de astăzi, voi aborda regionalismul ca pe o unică problemă, chiar dacă cu faţete multiple, deoarece, după cum am menţionat mai devreme, toate aceste aspecte au devenit inextricabil legate.

Vedere istorică

Sistemul regional şi perioada Unificării

Guvernul italian a fost confruntat la vremea Unificării cu dilema alegerii între centralizarea şi descentralizarea administrativă. În acele zile „piemontizarea”, adică extinderea pripită a legislaţiei piemonteze asupra nou anexatelor regiuni italiene, a stîrnit resentimente atît în Nord cît şi în Sud, deşi poate nu în aceeaşi măsură. Piemontezii şi lombarzii reprezentau popoare diferite, cu experienţe politico-istorice profund diferite, şi tot aşa erau toscanii, emilienii, sicilienii, napolitanii, etc. Numai 2,5% din populaţie cunoştea limba italiană la vremea Unificării, o cifră în care sînt incluşi toscanii, pe al căror dialect se bazează limba naţională (De Mauro, 1963, p.43).

Diversitatea regiunilor din componenţa Italiei precum şi resentimentul tot mai mare faţă de piemontizare l-au convins pe Cavour, precum şi pe mulţi alţi lideri politici italieni, de necesitatea garantării unui anumit grad de devoluţie. Cavour însuşi era un adept al descentralizării, deşi, în formularea lui Mack Smith, „abia dacă avea vreme să ia hotărîri” (Mack Smith, 1968, p. 341). În acest caz, ca şi în altele, guvernele liberale ale Italiei au avut într-adevăr anumite idealuri, dar, confruntate fiind cu realitatea societăţii şi politicii italiene, au fost silite să introducă în practică lucruri total diferite.

În 1861 a fost elaborată o schemă de devoluţie regională, Legea Farini-Minghetti, care a fost aprobată în unanimitate de cabinet, dar care a fost mai tîrziu retrasă cînd a devenit evident că forţe centrifuge, mai ales în sudul Italiei, puteau periclita regatul de curînd unificat. Cavour însuşi şi-a schimbat atitudinea după Unificare, cu puţin înainte de moartea sa din iunie 1861 „cu toate că a continuat să denunţe centralismul ca neliberal, costisitor şi ineficient, el a fost obligat să îşi schimbe opiniile cînd a sesizat pericolul dezintegrării Italiei dacă nu se impunea rapid un sistem adminstrativ uniform în întregul regat” (Mack Smith, 1985, p. 263)

Prioritatea clasei conducătoare italiene a vremii a constituit-o modalitatea de „armonizare” a diferenţelor regionale. În acest context, atît susţinătorii statului centralizat cît şi ai celui federal (vezi mai jos subcapitolul „Regionalismul ca mişcare politică şi curent de gîndire”) aveau acelaşi obiectiv, diferenţiindu-se însă în ceea ce priveşte modul de atingere a acestui obiectiv: fie „de sus”, adică prin impunerea unui aparat de stat uniform şi centralizat, fie „de jos”, adică printr-un proces lent de amalgamare şi eliminare treptată a diferenţelor locale/regionale. Faptul că a fost adoptată soluţia centralizării de sus trebuie perceput ca o măsură a slăbiciunii burgheziei agrare şi industriale italiene, care constituise forţa motrice din spatele Unificării, şi a incapacităţii ei de a-şi cîştiga supremaţia politică şi culturală asupra societăţii în ansamblu.

Astfel, în locul proiectului de lege Farini-Minghetti, Guvernul a adoptat în 1865 o lege (Legea N. 2248) care introducea un sistem prefectorial rigid, în linia celui napoleonic. Prefectul a devenit reprezentantul puterii executive la nivel local şi provincial, cu o largă autoritate în numeroase domenii printre care se numărau educaţia, legea şi ordinea, administraţia şi justiţia.

Constituirea regiunilor

Descentralizarea administrativă nu a mai fost luată serios în considerare pînă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Unul dintre motivele acestei reconsiderări a fost părerea unanim împărtăşită că ascensiunea fascismului fusese facilitată de caracterul centralist al statului liberal italian şi că o împărţire mai echilibrată a puterii ar putea preveni revenirea la soluţia autoritară. Un alt motiv puternic l-a constituit climatul reformator prevalent după război, care a condus la un consens larg potrivit căruia reconstrucţia sistemului politic italian trebuia să aibă loc într-o nouă linie democratică, iar nu să fie remodelat potrivit unor instituţii liberale anterioare perioadei fasciste.

În ciuda acestor aspiraţii comune ale partidelor antifasciste, nu a existat o convergenţă în problema autonomiei regionale. Partidele socialiste şi comuniste, mai ales, erau suspicioase faţă de orice formă de federalism care ar fi promovat la periferie tendinţe politice reacţionare; în această privinţă, partidele de stînga au manifestat doar o apreciere limitată faţă de potenţialul inovator al unui sistem politic regional (Ragioneri, 1976, p. 2481).

Rezultatul final a fost acela că constituţia italiană, elaborată în 1947 şi în vigoare oficial de la 1 ianuarie 1948, a definit regiunile ca entităţi administrative deţinînd puteri legislative limitate într-o serie de domenii precum poliţia, asistenţa sanitară, planificarea urbană, turismul, transportul local şi comunicaţiile, lucrările publice, agricultura şi fondul forestier. Regiunilor le-a fost refuzată responsabilitatea legislativă „primară”, adică autoritatea de a legifera independent de stat şi le-a fost atribuită doar responsabilitate legislativă „concurentă” sau „subsidiară”, cu alte cuvinte, autoritatea de a formula iniţiative legislative fie complementare, fie în cadrul deja existent al legislaţiei naţionale. Constituţia de la 1948 stabilea crearea a 20 de regiuni, din care cinci urmau să se bucure de „autonomie (sau „statut”, echivalentul unei constituţii regionale) specială”, iar celelalte 15 de „autonomie (sau statut) obişnuită”.

În acest domeniu, ca şi în altele, constituţia italiană nu a fost aplicată timp de cîţiva ani. Statutele a patru din cele cinci regiuni speciale (Sicilia, Sardinia,  Valle d’Aosta şi Trentino Alto Adige) au fost aprobate în februarie 1948; cea de a cincea regiune specială, Friuli-Veneţia Giulia, a fost creată în 1963. Au existat motive politice specifice pe baza cărora aceste regiuni s-au bucurat de un tratament favorabil, şi anume faptul că în componenţa lor se aflau minorităţi etnice semnificative (cele trei nordice) ori că manifestaseră tendinţe separatiste (Sicilia şi Sardinia).

Regiunile „obişnuite” au trebuit să aştepte pînă în anii şaptezeci, în ciuda schimbării de atitudine a partidelor de stînga faţă de descentralizare după ce fuseseră excluse de la guvernare în 1947 şi după înfrîngerea suferită în alegerile generale din 1948, cînd a ajuns la putere Partidul Democrat Creştin (Democrazia Cristiana, sau DC) care nu avea nicidecum intenţia de a consolida Partidul Comunist (Partito Comunista, sau PCI) în bastioanele regionale pe care acesta le deţinea în centrul Italiei. Nu a existat însă nici o voinţă puternică de descentralizare din partea societăţii italiene. Potrivit lui Nanetti, „aceasta era o societate cu un număr restrîns de elite ale căror interese politice şi economice erau bine servite de luarea deciziilor de instituţii centralizate (...) Aceste revendicări (de guvernare regională) au trebuit să aştepte pînă la evenimentele politice şi schimbările sociale şi economice din anii şaizeci”(Nanetti, 1988, p. 80).

Mulţumită acestor schimbări şi, mai presus de toate, mulţumită dezvoltării unei societăţi tot mai pluraliste odată cu apariţia unor noi grupuri de interese şi sociale, asociată cu succesul politic al partidelor de stînga, în întreaga ţară a crescut presiunea pentru destrămarea monopolului de putere politică al creştin-democraţilor şi pentru un grad de devoluţie a puterii. Crearea în 1972 a regiunilor a fost garantată de primul ministru din acea vreme, Andreotti, ca răspuns la aceste noi presiuni politice şi sociale. S-au exprimat la acea vreme mari speranţe cu privire la efectul regenerator pe care urma să îl aibă descentralizarea administrativă asupra sistemului de guvernare italian, care se arătase pînă atunci incapabil să implementeze reforme radicale care să ţină pasul cu industrializarea rapidă a ţării. Totuşi, s-au făcut auzite anumite apeluri la prudenţă. Earle rezuma diferitele reacţii la experimentul regional din anii şaptezeci în felul următor: „În cel mai bun caz, acesta poate aduce o nouă vigoare şi o mai mare democraţie directă în maşinăria guvernării, jucînd rolul unui  vehicol al progresului şi al îmbogăţirii vieţii la toate nivelele ei. În cel mai rău caz, el poate introduce un nivel parazitar de proastă administrare între guvernarea centrală şi cele nouăzeci şi patru de provincii, sporind oportunităţile pentru clientelism, intrigă şi corupţie” (Earle, 1974, p. 90). După cum vom vedea în cele ce urmează, ambele profeţii s-au dovedit corecte.

Regiunile din 1970 şi pînă astăzi

În anii şaptezeci au fost adoptate o serie de legi în scopul creării unui sistem regional. Decretele din 1972 au urmat alegerilor regionale din 1970 care garantaseră regiunilor puteri limitate. Legea 342 din 1975 acorda regiunilor largi puteri în cadrul constituţional (în consecinţă, nu o autoritate legislativă primară). Cele 616 decrete din 1977 „au instituţionalizat regiunile ca centre reale de elaborare de politici” (Nanetti, 1988, p. 81). Prin aceste decrete, regiunile dobîndeau controlul asupra a 25% din întregul buget naţional (Putnam, Leonardi & Nanetti, 1985, p. 80). Trebuie remarcat totuşi că, potrivit articolului 119 al Constituţiei, regiunile se bucură de „autonomie financiară în formele şi în cadrul limitelor prescrise de legile republicii, acestea din urmă coordonînd-o cu finanţele statului, provinciilor şi comunelor”. Interpretarea predominantă a articolului 119 a fost întotdeauna aceea că autonomia financiară a celor 15 regiuni obişnuite este foarte limitată de vreme ce ele nu pot impune noi taxe ori reglementa impunerea ori distribuirea taxelor deja existente. Astfel „autonomia financiară” atribuită regiunilor prin articolul 119 constă în principal în autonomia de a-şi administra direct veniturile fixate de stat. O mai mare autonomie financiară este atribuită celor cinci regiuni cu statut special, deşi numai în cazuri excepţionale au acestea puterea de a impune propriile lor taxe.

În ce priveşte guvernul regional, articolul 121 din Constituţie prevede că „organele regiunii sînt consiliul, junta şi preşedintele”, ale căror funcţii corespund în linii mari celor ale Parlamentului, ale Guvernului şi ale Preşedintelui Republicii. Consiliul este compus din 30 pînă la 80 de consilieri şi deţine responsabilităţi legislative, regulatoare şi administrative, precum şi funcţii de control politic asupra juntei şi preşedintelui şi, de asemenea, asupra politicilor regiunii. Junta constituie puterea legislativă şi este aleasă de către consiliu în timp ce preşedintele, ales şi el de către consiliu, este concomitent reprezentantul regiunii şi preşedintele juntei. Consiliile aprobă statutele regiunilor, acţiune care necesită o majoritate absolută şi trebuie să fie aprobată de Parlament prin lege. Statutele reglementează organizarea internă a regiunii, inclusiv componenţa juntei şi sistemul de alegere a juntei şi a preşedintelui său. Ele reglementează, de asemenea, relaţiile dintre diferitele organe guvernamentale regionale şi funcţiile acestora. Statutele regionale nu pot totuşi reglementa sau modifica tipul sau numărul organelor guvernamentale regionale, funcţiile acestor organe, sistemul electoral în baza căruia sînt aleşi consilierii sau extinderea teritoriului unei regiuni. Statutele conţin de asemenea prevederi referitoare la iniţiativele legislative populare şi referendumurile regionale.

La nivelul inferior regiunilor, descentralizarea administrativă rămîne la latitudinea provinciilor şi comunelor. Provinciile au devenit, după crearea regiunilor, instituţii destul de hibride deoarece multe din puterile lor s-au pierdut. Mulţi experţi au fost în favoarea desfiinţării provinciilor, însă o lege de dată recentă, votată de Parlament în 1991, le-a păstrat ca entităţi administrative (vezi mai jos). Comunele sînt singurele organe teritoriale care au preexistat Unificării Italiei şi, într-adevăr, Constituţia pur şi simplu le-a acordat recunoaşterea oficială, netrebuind să le creeze ex novo.

De la crearea regiunilor, principalele două arii de litigiu şi ambiguitate au fost tocmai relaţiile şi sferele respective de influenţă dintre regiuni  şi stat pe de o parte, şi regiuni şi celelalte nivele de guvernare locală (provinciile şi comunele) pe de altă parte (Cammelli, 1990). În ce priveşte relaţia regiune–statl, principala limitare a autonomiei regionale o constituie puterea guvernului de a contesta constituţionalitatea unei legi regionale. Guvernul poate invita consiliul regional să reconsidere orice lege pe care acesta din urmă a votat-o; o astfel de lege poate fi reaprobată de consiliu cu condiţia să întrunească nu o majoritate simplă, ci una absolută a consilierilor. După aceasta, guvernul central are la dispoziţie 15 zile pentru a face apel la Curtea Constituţională. În acelaşi chip, regiunile înseşi pot recurge la Curte împotriva statului dacă socotesc că acesta le încalcă funcţiile.

Au existat numeroase cazuri supuse atenţiei Curţii Constituţionale de cînd au început să funcţioneze regiunile. Tendinţa iniţială a Curţii a fost de a da verdicte în favoarea statului, în anii şaptezeci atitudinea adoptată de regiuni fiind, de aceea, de a găsi o cale de compromis cu statul şi de a evita recursul la Curte de teama orientării antiregionale a acestei instituţii (Rodota, 1986, p. 91). În deceniul următor atitudinea Curţii faţă de regiuni a devenit mult mai pozitivă. În acelaşi deceniu, a crescut considerabil autonomia regiunilor în raport cu statul, astfel că această problemă nu mai poate fi tratată ca o problemă centrală; ea a fost înlocuită mai degrabă de lupta dintre guvernarea regională şi cea locală (Putnam, 1993, p. 46).

Au găsit regiunile susţinerea populară? Au reţinut ele atenţia şi au prins rădăcini? Aceste întrebări trebuie cîntărite alături de îndoiala care planează asupra prestaţiei regiunilor, care a ieşit tot mai mult în evidenţă de la soluţionarea problemei relaţiilor dintre stat şi regiuni. Întrebările formulate mai sus, popularitatea sau nepopularitatea de care se bucură regiunile şi prestaţia lor,  sînt strîns legate deoarece este necesar ca noile instituţii să aibă un impact pozitiv asupra societăţii în care ele funcţionează pentru a putea prinde rădăcini şi pentru a atrage sprijinul populaţiei.

În opinia lui Hine, prestaţia practică a regiunilor este decepţionantă în măsura în care ele au devenit parte integrantă a sistemului politic şi s-au aliniat ele însele „partidocraţiei”. „Partidele acţionează ca nişte canale prin care regiunile şi liderii partidelor regionale pot exercita presiuni asupra centrului” (Hine, 1993, p. 271). De pildă, în pofida autonomiei lor financiare limitate, regiunile au operat deficite mari în anii optzeci mizînd pe faptul că centrul, şi contribuabilii naţionali, au să le scoată basma curată, ceea ce s-a şi întîmplat de obicei. Din acest punct de vedere prezicerea pesimistă potrivit căreia regiunile vor adăuga încă un strat corpului politic italian clientelar poate fi socotită a fi fost corectă. La începutul anilor nouăzeci, un scandal de corupţie, cunoscut sub numele de „Tangentopoli” (de la cuvîntul „tangente” care înseamnă o reducere plătită de companii publice şi private partidelor politice în schimbul contractelor publice şi a unui tratament favorizant), a implicat multe executive locale şi regionale din întreaga Italie. Scandalul a fost dezvăluit în Milano, dar s-a extins rapid în alte părţi ale Italiei, implicînd toate partidele politice importante, mai ales creştin-democraţii şi socialiştii (Partito Socialista, sau PSI). În vreme ce  scandalurile de acest fel fuseseră anterior asociate deseori cu politica de partid şi cu intervenţia statului în Sud, Tangentopoli părea să fi unit întreaga Italie pe baza proastei funcţionări.

Dincolo şi deasupra aspectului clientelar tipic pînă nu demult politicii italiene de la toate nivelurile, se pot distinge două grupuri diferite de regiuni atît din punctul de vedere al performanţelor lor practice, cît şi al aprecierii populare de care se bucură. Numeroase studii au pus în lumină performanţa net superioară a regiunilor din centru şi nord în comparaţie cu cele din sud (Leonardi, Nanetti &Putnam, 1985; Putnam, 1993). Percepţia italienilor în ce priveşte performanţele guvernărilor locale şi regionale variază contrastant, reflectînd cu acurateţe această diviziune geografică. Italienii din nord şi centru sînt în general mulţumiţi de guvernările lor locale şi regionale şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de guvernul central; în contrast, italienii din sud sînt nemulţumiţi de toate nivelele de guvernămînt, pe care le socotesc ineficiente şi corupte (Putnam, 1993, pp. 54-56). Motivele sînt variate şi au fost detectate în nivelele diferite de dezvoltare economică, distribuţia inegală a resurselor, tradiţii istorice şi, de curînd, grade diferite ale „spiritului civic”, evaluat în termenii participării în asociaţiile politice şi democratice, încredere şi solidaritate, valori comunitare şi egalitate politică (Putnam, 1993, pp. 86-120).

Deoarece aceste probleme privesc mai degrabă cultura politică şi socială a diferitelor regiuni ale Italiei decît sistemul regional în sine şi readuc în discuţie proeminenţa „problemei sudului” italian, ele vor fi discutate în detaliu în cele ce urmează dimpreună cu noile mişcări politice regionaliste şi abordările politicilor regionale şi dezvoltării regionale.

Regionalismul ca mişcare politică şi curent de gîndire

Mişcarea federalistă în timpul Unificării

Strict vorbind, nu se poate vorbi de o mişcare politică federalistă în timpul Unificării. Cei doi mari lideri politici ai Risorgimento-ului italian, Cavour şi Mazzini, au fost ambii antifederalişti, deşi erau în favoarea unui anumit grad de devoluţie a puterii. Au existat totuşi diferiţi gînditori federalişti cu mai multă sau mai puţină influenţă în cercurile elitei culturale şi politice, chiar dacă nu şi în rîndul populaţiei. Între aceştia trebuie menţionaţi Carlo Cattaneo (1801-1869) şi Giuseppe Ferrari (1811-1876), amîndoi din Lombardia. Cel dintîi era un liberal radical, care punea libertatea individuală mai presus de naţionalism şi respectul pentru diversităţile locale/regionale mai presus de necesitatea unui stat puternic, centralizat. Înainte de 1848 Cattaneo a fost dispus să accepte autoguvernarea Lombardiei în cadrul Imperiului Austriac (Mack Smith, 1968, p.92) şi, chiar şi după această dată, s-a arătat mult mai preocupat de abolirea barierelor comerciale existente între diferitele state regionale ale Italiei decît de unitatea naţională. Cattaneo nu era lider politic, iar influenţa lui asupra societăţii şi politicii italiene a rămas una limitată, cu toate că în Lombardia era o figură populară. În chip asemănător, Ferrari era un intelectual şi filosof care a rămas la marginea politicii active. Şi el a susţinut o Italie federală argumentînd că „istoria noastră respinge posibilitatea sau dezirabilitatea transformării noastre într-o naţiune unitară; pe de altă parte, un sistem federal va deschide posibilitatea de a atinge ţinte foarte înalte (...) Putem privi federalismul ca pe forma cea mai pură de guvernare constituţională, fondînd libertatea pe un pact scris, pe o multitudine de adunări, pe inviolabilitatea tuturor frontierelor interne, şi pe solemnitatea Parlamentului său central” (Discurs în Parlament, 8 octombrie 1860).

Vincenzo Gioberti (1801-1852), piemontez, a susţinut o uniune federală sub egidă papală, un proiect care s-a destrămat în momentul în care Papa Pius al IX-lea s-a întors împotriva liberalismului şi a cauzei Unificării Naţionale după Revoluţia din 1848-49. Gioberti a înţeles foarte bine că nu exista un popor italian şi că el trebuia creat luîndu-se în considerare diviziunile existente din cadrul „guvernării, legislaţiei, instituţiilor, folclorului, obiceiurilor şi tradiţiilor”. În acest context, el socotea crearea unui stat unitar unic fie o nebunie, fie, în cazul în care ar fi fost impusă cu forţa, un act criminal.

După cum atrage atenţia Donzelli (1992, p. 6), curentul federalist de gîndire, care poate fi urmărit în timp pînă la tradiţia Risorgimento-ului italian,  poate fi definit ca „instrumental ascendent”, în sensul de federalism care identifică diferenţe etnice, lingvistice, sociale şi culturale acute în cadrul unui teritoriu capabil să realizeze unitatea naţională. Sistemul federal este văzut în acest context ca un sistem de tranziţie, un instrument care urmează să aducă „armonizarea” şi unificarea reală a componentelor regionale ale unui stat.

Noul federalism

La sfîrşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci, federalismul a devenit strigătul de luptă al Partidului Liga Nordului Italian (Lega Nord). Acesta diferea profund de cel al Risorgimento-ului şi a fost definit (Donzelli, 1992, p. 6) ca „instrumental descendent”, în ciuda protestelor Ligii care susţinea că este continuatoarea lui Cattaneo. Prin această formulare, Donzelli făcea referire la aspiraţiile secesioniste ale Ligii şi la convingerea susţinută deschis că Italia de Nord şi Italia de Sud reprezintă două societăţi distincte şi neconvergente care ar trebui să dispună de libertatea de a se separa. Poziţia Ligii presupune respingerea totală a aspiraţiilor părinţilor Italiei de a realiza unitatea totală prin crearea unui popor comun.

În mod paradoxal, revigorarea sentimentelor federaliste/etnice a avut loc într-o vreme în care Italia atinsese un mare grad de omogenitate culturală, chiar şi din punct de vedere lingvistic. Pe lîngă grupurile etnice minoritare, unificarea lingvistică este în momentul de faţă o realitate. Rezultatele ultimului recensămînt indică faptul că italiana este predominantă, deşi dialectele nu au dispărut. Majoritatea cetăţenilor vorbesc atît italiana cît şi un dialect, iar procentul celor care vorbesc numai italiana este în creştere constantă (Lepschy & Lepschy, 1991; Lepschy, Lepschy & Voghera, 1993).

Liga Nordului a apărat cu ardoare folosirea dialectelor şi a cerut provocator ca dialectul „lombard” să fie folosit ca limbă oficială. Totuşi, nu „nostalgia” lingvistică este cea care a catalizat noul federalism, ci, mai degrabă,  deteriorarea instituţiilor politice, amploarea crimei organizate, şi uzul sistematic de practici corupte în tranzacţiile din afaceri ce implicau oficialităţi de partid şi de stat care nu fuseseră scoase la lumină de recentul scandal „Tangentopoli”.

În ochii Ligii, „sudizarea” statului italian — după cum reiese din emergenţa unui sistem de guvernare clientelar şi corupt — în mare măsură constituie un semn clar că procesul Unificării naţionale, departe de a promova omogenizarea ţării în linia legilor, practicilor, instituţiilor şi economiei „Nordului”, a reuşit doar să impună întregii ţări practicile deviante ale „Sudului”.

În plus, dezvoltarea socio-economică continuă să rămînă inegală. Divizarea Nord/Sud este, după cum vom vedea, încă extrem de relevantă, dar există diferenţe şi între alte regiuni. În anii şaptezeci, Bagnasco (1977) identifica în termenii structurilor economice şi sociale „trei Italii”— Nord-Vestul industrial, urban şi dominat de firme mari; regiunile centrale şi nord-estice nou dezvoltate, semi-rurale încă, şi dominate de firme mici; Sudul subdezvoltat. De atunci s-au făcut multe cercetări importante în încercarea de a da o explicaţie motivelor precum şi caracteristicilor aflate la baza fiecărei arii (sau model) de dezvoltare.

Federalismul Ligii, în prezentarea din programul electoral din 1992 al partidului, părea să se fi inspirat direct din descoperirile lui Bagnasco şi ale altor sociologi. Liga susţinea crearea unui stat federal format din trei macro-regiuni sau republici (Nord, Sud şi Centru), fiecare socotită drept omogenă din punct de vedere socio-economic. Statul federal ar fi responsabil numai de afacerile externe, apărare, justiţie, finanţele generale şi învăţămîntul superior. Accentul era pus pe crearea Republicii de Nord compusă din Lombardia, Piemont, Veneţia, Liguria Emilia-Romagna şi Toscana, reprezentată în literatura de partid ca cea mai avansată parte a Italiei din punct de vedere social, guvernată şi „oprimată” de sistemul de partid şi de birocraţia statului dominate de Sud.

Punctul de pornire pentru constituirea celor trei regiuni, sau în orice caz a celei de nord care era cea care conta într-adevăr pentru Ligă, a fost, din cîte susţinea aceasta, o procedură constituţională şi oficial legală. Conform articolului 132 al Constituţiei, este legitim să se facă posibilă fuzionarea regiunilor existente prin prevedere constituţională, atîta timp cît aceasta este cerută de un număr de consilii municipale reprezentînd minimum o treime din populaţia interesată, şi cu condiţia ca această propunere să fie aprobată prin referendum de majoritatea populaţiei respective.

Liga Nordului a fost considerată la sfîrşitul anilor optzeci o mişcare protestatară marginală, cu un program extrem de populist, care nu avea să reuşească să creeze breşe în electoratul mai educat şi în cel al clasei de mijloc. Totuşi, această prezicere s-a dovedit falsă. La alegerile administrative din 1990, partidul a obţinut rezultate electorale bune în provinciile nordice, mai ales în Lombardia, apoi surprinzător de bune la alegerile politice generale din 1992, şi a cîştigat peste tot în regiunile nordice la alegerile provinciale şi locale din 1993, dominînd oraşul Milano precum şi numeroase alte oraşe industriale bogate mai mici.

Colapsul înregistrat de Partidul Socialist şi cel Creştin Democrat în urma scandalului Tangentopoli părea să fi creat o nouă divizare a ţării în ce priveşte comportamentul politic, avînd ca posibilă consecinţă o ruptură politică încă şi mai drastică. Totuşi, în 1994, a luat fiinţă un nou partid, Forza Italia, condus de potentatul mass media Silvio Berlusconi, care a reintrodus pe agenda politică unitatea naţională şi chiar naţionalismul. Unitatea naţională era susţinută şi de un alt partid, Alleanza Nazionale, compus mai cu seamă din foşti fascişti. Aceste două partide s-au reunit cu Liga Nordului într-o coaliţie dificilă, Polo delle Liberta, care a format guvernul după alegerile din  martie 1994. Cîteva luni mai tîrziu, Liga Nordului şi-a retras sprijinul acordat guvernului. Noi alegeri politice au avut loc în 1996 avînd de această dată ca rezultat formarea unei coaliţii de centru-stînga, Ulivo, care a purces să formeze următorul cabinet. De atunci, Liga Nordului s-a deplasat decisiv spre un secesionism făţiş, în timp ce celelalte partide au pretins că au îmbrăţişat federalismul sub o formă sau alta, nu în ultimul rînd pentru a confisca acest cal de bătaie al Ligii Nordului. Unul din posibilele obstacole pe drumul spre un stat federal rămîne chestiunea diviziunii Nord/Sud. Am să abordez mai profund această problemă în cele ce urmează.

Politică regională şi dezvoltare regională

Problema regională italiană pivotează în jurul subdezvoltării Sudului, atît proiectele de politici regionale, cît şi cele de dezvoltare regională fiind dominate de necesitatea soluţionării acestei diviziuni fundamentale între Nord şi Sud. Prima încercare serioasă de promovare a dezvoltării sociale şi economice în regiune a avut loc în primul deceniu al secolului douăzeci, cînd guverne italiene succesive, conduse la început de Giuseppe Zanardelli şi apoi de Giovanni Giolitti, au pregătit o serie de legi destinate cîtorva regiuni sudice. Italia începuse la acea vreme să se industrializeze (se consideră că prima lansare industrială a ţării a avut loc între 1896 şi 1913). S-au conceput  prevederi referitoare la ameliorări agricole, lucrări publice şi structuri de sănătate. În ce priveşte dezvoltarea industrială, oraşul Neapole a fost desemnat drept zonă de creştere industrială, deschizîndu-se în suburbiile sale o nouă uzină siderurgică. Această politică a dat greş în mare măsură, în parte din cauza unei lipse de cultură antreprenorială autohtonă, dar, mai ales, din pricina lipsei de resurse şi a corupţiei: „aici se află începuturile temelor constante ale politicii italiene din secolul al XX-lea: distribuirea de subvenţii şi patronaj în Sud de către agenţiile centrale de dezvoltare ale statului şi folosirea acestor agenţii pentru atragerea de sprijin politic”(Clark, 1983, p. 133).

În anii cincizeci, statul italian a făcut o încercare mult mai hotărîtă de a dezvolta economia Sudului. În august 1950, a fost votată Legea de constituire a Cassa per Opere Straordinarie di Pubblico Interesse nell’Italia Meridionale, cunoscută mai bine sub numele de Cassa per il Mezzogiorno. Funcţia Cassei era clară din însăşi denumirea sa, şi anume să-şi asume „intervenţii extraordinare” în afara a ceea ce ar fi putut realiza ministerele obişnuite din componenţa guvernului. În intenţia legiferatorilor, Cassa urma să fie un organ public cu statut legal propriu, în mare măsură independent de serviciul civil. Totuşi, ea era responsabilă în faţa ministerului pentru Mezzogiorno şi supusă controlului guvernamental. Eforturile depuse de Cassa pentru dezvoltarea Sudului pot fi separate în trei faze principale — 1950-57, cînd accentul a fost pus pe modernizarea agriculturii şi pe construirea infrastructurii legate în primul rînd de agricultură; 1957-71, cînd industria a fost aleasă (Legea 634 din 1957) ca sectorul care necesita să primească cea mai mare atenţie; 1971-84, adică perioada de după „industria grea” şi anii de recesiune.

Prima fază a fost marcată nu numai de crearea Cassei, ci şi de legile privind reforma agricolă din 1950 — Legge Sila în mai, Legge stralcio în octombrie şi Legge siciliana în decembrie. Aceste legi aveau ca ţintă reducerea puterii şi întinderii proprietăţilor marilor latifundiari absenţi (latifondisti). Parte din terenurile lor au fost expropriate şi subdivizate în loturi mici de pămînt care au fost atribuite micilor proprietari şi ţăranilor lipsiţi de pămînt. Loturile fermiere astfel create au avut ca efect imediat reducerea şomajului cronic din zonă şi relaxarea tensiunilor sociale, precum şi dejucarea atuului Partidului Comunist care sprijinise agitaţiile ţăranilor în anii patruzeci şi primise în schimb sprijinul lor politic. Politica favorizării modelului fermei ţărăneşti nu a fost viabilă totuşi din punct de vedere economic, iar, cînd Italia s-a alăturat Comunităţii Europene, starea înapoiată a agriculturii din sud a devenit încă şi mai evidentă. Emigraţia spre Nord, la acea vreme miracolul economic al ţării, a secătuit şi ea resursele umane din zona rurală de Sud şi a dus la abandonarea multor ferme abia create.

Schimbarea politicii regionale de la promovarea agriculturii la promovarea dezvoltării industriale era de aceea inevitabilă. Problema cheie era ce fel de industrii trebuiau promovate. Un obiectiv important al dezvoltării regionale era încurajarea constituirii de întreprinderi mici şi mijlocii precum şi formarea unui antreprenoriat autohton. Totuşi, în realitate, statul italian a trebuit să se bazeze pe sectorul public, în principal pe cele două uriaşe companii de stat IRI şi ENI, pentru a face investiţii în Sud, ceea ce a avut drept consecinţă faptul că multe din uzinele fondate în regiunile din Sud ţineau de sectorul industriei grele cu capital intensiv al căror succes s-a dovedit a fi profund condiţionat de evenimente externe. Odată cu criza energetică de la începutul anilor şaptezeci şi cu supraproducţia de oţel din întreaga Europă, soarta acestor întreprinderi a devenit extrem de incertă. În plus, au existat puţine efecte secundare asupra economiei regionale/locale, iar eşecul acestor mari uzine de a stimula creşterea firmelor mici şi mijlocii le-a adus renumele de „catedrale în deşert”.

Lipsa de coordonare şi planificare, birocraţia exagerată şi corupţia au fost învinovăţite în anii ’70 pentru rezultatele slabe obţinute de Cassa. Centralizarea excesivă a constituit alt factor considerat a fi avut efecte negative asupra dezvoltării Sudului. După constituirea regiunilor în anii ’70, s-au exercitat tot mai multe presiuni pentru delegarea unora sau a tuturor puterilor Agenţiei Centrale către regiuni; într-adevăr, la sfîrşitul anilor ’70 au existat revendicări din ce în ce mai ferme pentru desfiinţarea Cassei. Cassa a fost în cele din urmă desfiinţată în 1984, iar în 1986, Legea 64 a acordat puteri extraordinare regiunilor în cadrul unei alte schimbări politice majore. Se credea că dacă li s-ar da guvernelor regionale posibilitatea de a-şi elabora şi implementa propriile planuri, intervenţia lor ar fi mult mai eficientă întrucît regiunile sînt mult mai familiarizate cu resursele, nevoile şi condiţiile locale.

Una din principalele probleme identificate în funcţionarea Cassei era falia dintre legislaţie, transmiterea şi traducerea ei în fapte. Aceasta s-a pus în mare măsură pe seama faptului că această instituţie, Cassa, era folosită pentru îndeplinirea unei funcţii politice — liderii creştin-democraţi locali jefuiau sistematic resursele pentru a putea forma o bază solidă de putere pentru partidul lor (Chubb, 1990). În acest context conta prea puţin dacă planurile erau într-adevăr aplicate atîta timp cît banii continuau să susţină propria clientelă de partid. Partidul Socialist a jucat un rol asemănător în anii ’80.

Legea 64 din 1986 a fost supusă unei cercetări atente şi şi-a atras critici severe. Guvernele regionale s-au dovedit în mare măsură incapabile să schiţeze ele însele proiecte de dezvoltare, ca să nu mai pomenim de implementarea lor, iar obişnuitele probleme ale clientelismului şi corupţiei erau încă evidente, la nivel regional de această dată. Privitor la proasta administrare din regiunile sudice politica regională şi dezvoltarea regională încă nu şi-au găsit cadrul administrativ/politic optim.

Urmînd colapsului Primei Republici Italiene, însuşi conceptul de dezvoltare regională a fost pus  la îndoială, în ciuda mereu prezentei falii dintre Nord şi Sud. Aceasta s-a datorat parţial faptului că eşecul de a dezvolta Sudul în deceniile anterioare i-a făcut pe mulţi nordici să se îndoiască de înţelepciunea subvenţionării Sudului (Becchi, 1992). Între motivele mai puţin „nobile” s-au numărat presiunile fiscale (mai aspre în Nord), imensul deficit al guvernului şi recesiunea economică care a afectat industria din Nord la sfîrşitul anilor ’80.

Un studiu promovat de Consiliul Regional al Regiunii Veneţia a demonstrat că între 1985 şi 1990 patru regiuni din Nord, Lombardia, Piemontul, Veneţia şi Emilia-Romagna au plătit 45% din taxele naţionale, 62% din TVA şi 63,5% din taxele locale. Ele au primit de la stat 33,9% din fondurile redistribuite administraţiilor locale şi regionale. Astfel pentru fiecare 100 de lire plătite statului, lombarzii au primit pentru uzul propriu 24,5, piemontezii 30, veneţienii 35, iar emilienii 37. În mod contrastant, regiunea Molise putea cheltui 80, Campania 64, Puglia 58, Calabria 84, Basilicata 85 (La Republica, 1 aprilie 1992, p. 14). Regiunile sudice depindeau de finanţarea guvernului şi „sînt terifiate că, în loc să le acorde subvenţii generoase, guvernul le-ar putea cere în cele din urmă să se descurce din propriile resurse şi taxe”(Haycraft, 1985, p.19). În explicaţia lui Hine, în sistemul regional italian coaliţia dintre Ministerul Finanţelor şi regiunile sudice deţine superioritatea numerică faţă de regiunile nordice, care au fost adesea divizate politic. Noul federalism susţinut de Liga Nordului la începutul anilor ’90 trebuie privit în contextul acestei frustrări crescînde şi al sentimentului de neputinţă pe care îl are jumătatea bogată a ţării.

Regionalismul italian în prezent

Evoluţia descentralizării

În iunie 1990 a fost votată o nouă Lege privind administraţia locală (Legea N.142) care viza două obiective importante. Primul era reducerea clientelismului şi încurajarea responsabilităţii administraţiei locale faţă de proprii alegători, cu precădere prin intermediul unei mai mari participări a cetăţenilor obişnuiţi (prin referendum, petiţii sau propuneri — Articolul 6), accesul la informaţie (Articolul 7) şi crearea unui „difensore civico” sau un garant al imparţialităţii şi al bunei administrări (Articolul 8). Cel de al doilea obiectiv era reglementarea relaţiilor dintre cele trei nivele de guvernare, central, regional şi local. A fost acordată o mai mare importanţă regiunilor în cadrul acestei relaţii tripartite, în comparaţie cu cea pe care le-o acorda Constituţia prin articolele 117 şi 118. În timp ce aceste articole prevedeau că „Provinciile şi comunele sînt entităţi autonome în cadrul principiilor stabilite prin legile Republicii care le hotărăsc funcţiile”, articolul 3 al Legii 142 ridica regiunile la un nivel superior faţă de provincii şi comune în ce priveşte planificarea socio-economică şi teritorială. Regiunilor le-au fost atribuite funcţiile importante de hotărîre a obiectivelor politicilor generale, chiar dacă în formularea lor aveau un cuvînt de zis şi administraţiile locale şi provinciale. Legea 142 era sub acest aspect ambiguă deoarece nu clarifica în ce fel şi pe baza căror criterii contribuie la planificarea politicilor generale comunele şi provinciile.

În ciuda atribuirii de funcţii mai largi către regiuni prin noua lege, ele erau departe de a fi mulţumite. Ascensiunea Partidului Liga Nordului şi forma extremă de federalism pe care acesta o susţinea le-au oferit regiunilor atît noi arme de luptă, cît şi un sentiment înnoit al urgenţei. La 19 decembrie 1990, consiliul regional al uneia din regiunile cu statut special, Friuli-Veneţia Giulia, a aprobat, cu sprijinul creştin-democraţilor, al socialiştilor, al comuniştilor şi al ecologiştilor, o agendă pentru reforma federalistă a statului italian. O revendicare similară a fost înaintată de regiunea Trentino-Alto Adige la 19 februarie 1991. A fost rîndul, la 8 martie, al unei alte regiuni „speciale”, Valle D’Aosta. Pe 26 februarie 1991, una din regiunile „obişnuite”, prospera Emilia-Romagna din Nord, a solicitat un nou tip de regionalism. Ţinta principală a tuturor regiunilor menţionate era articolul 117 al Constituţiei, care limitează funcţiile regiunilor.

Între timp, starea de spirit a italienilor părea să se fi schimbat decisiv în favoarea regiunilor, fie şi numai în semn de protest împotriva proastei administrări a guvernării centrale. La 18 aprilie 1993, italienilor li s-a cerut să voteze în cadrul a opt referendumuri, dintre care două erau sponsorizate de regiuni. Unul dintre acestea se referea la desfiinţarea Ministerului Agriculturii, celălalt la desfiinţarea Ministerului Turismului; în ambele cazuri, funcţiile ministerelor ar fi urmat să fie preluate de regiuni. Ambele referendumuri au fost aprobate de o majoritate a italienilor.

Un al treilea referendum urma să stabilească dacă italienii doreau să extindă asupra tuturor oraşelor sistemul majoritar, care atribuie două treimi din locuri listei cîştigătoare şi să aleagă direct primarul în alegerile municipale. Acest referendum a fost şi el aprobat deopotrivă cu un al patrulea, care stabilea că 238 de senatori din cei 315 urmau să fie aleşi în baza sistemului majoritar şi numai 77 în baza sistemului reprezentării proporţionale instituit în Italia după căderea fascismului. Aceste două referendumuri au reprezentat un indiciu clar al voinţei italienilor de a-şi schimba sistemul electoral şi politic din rădăcini şi de a-şi crea a Doua Republică.

În acest context, a avut loc în 1997 încă o mişcare pentru o mai mare descentralizare administrativă, fiind introduse de guvernul de centru-stînga două legi, Legea 59 din 15 martie şi Legea 127 din 15 mai, aşa-numitele Lege „Bassanini”. Acestea au reprezentat, pe de o parte, continuarea curentului în direcţia conferirii unor funcţii şi responsabilităţi mai largi regiunilor în contextul statului unitar, deja stabilit în 1990. Pe de altă parte, ele au introdus principii noi şi, potenţial, radicale. Sub aspectul curentului pentru continuarea descentralizării, articolul 2 al Legii 59 enumera pentru prima dată funcţiile rezervate nivelului central al statului, lăsînd toate celelalte arii sub jurisdicţia consiliilor locale şi regionale. Lista a fost totuşi criticată pentru lungimea ei exagerată — nu mai puţin de 20 de arii politice erau rezervate guvernăriii centrale, inclusiv unele controversate, precum telecomunicaţiile şi protecţia patrimoniului artistic (Rugge, 1997, p. 271). În plus, legile din 1997 păstrau aceeaşi ambiguitate ca şi Legea 142 din 1990 în ce priveşte relaţiile dintre regiuni şi nivelele inferioare de administraţie locală, şi au fost, în consecinţă, supuse aceluiaşi tip de critici. Cu osebire, se părea că legislatorii erau preocupaţi în primul rînd de asigurarea unui grad înalt de consultare şi cooperare între diferitele nivele de guvernare în detrimentul unui mecanism eficient de decizie. În opinia lui Rugge, totuşi, legile din 1997 introduceau două noi concepte radicale. Primul era acela al „subsidiarităţii”, iar cel de al doilea, poate mai important în cazul Italiei, era cel al „diferenţierii”, adică al ideii că gradul de autonomie locală şi regională acordat consiliilor regionale şi locale trebuie să varieze în funcţie de priceperea şi de prestaţia lor administrativă concretă (Rugge, pp.723-24).

Aproape de îndată ce au fost introduse legile din 1997, dezbaterea a continuat în altă direcţie, concentrîndu-se mai degrabă asupra federalismului decît a descentralizării administrative. Cu excepţia Ligii Nordului, poziţia celorlalte partide politice a început să tindă spre convergenţă în lucrările din Bicamerale, după cum urmează să vedem.

Regionalismul ca forţă politică

Astăzi Liga Nordului şi-a modificat poziţia. Ea susţine acum secesionismul. În formularea lui Gilbert, „În campania electorală din 1996 (...) cel din urmă semn în direcţia unităţii naţionale dispăruse, şi în limba italiană şi-a făcut intrarea cuvîntul «Padania». Modelul străin ales de Ligă era, pare-se, Cehoslovacia” (1998, p.52). Aceasta a lăsat celorlalte partide un spaţiu liber pe care îl putea ocupa prin reaproprierea federalismului. După cum observa Vassallo (1997, p. 694), „La vremea alegerilor din 1992, numai reprezentanţii Ligii erau susţinători «federalişti» (...) ai federalismului, chiar dacă termenul era în general legat de adjective precum «solidar» sau «unitar»”. În această etapă, „federalismul” a început să însemne tot felul de lucruri pentru tot felul de partide. La sfîrşitul lui ianuarie 1997, Bicamerale, sau Comisia Bicamerală pentru Reformă Instituţională, a fost instituită prin lege a Parlamentului (Gilbert,1998, p. 53). O primă propunere, prezentată la 4 noiembrie 1997, era în mare măsură conformă legilor „Bassanini”, atrăgîndu-şi din această cauză aceleaşi critici. În timp ce pretindea că reprezintă o mişcare decisivă în direcţia statului federal, nivelului central al statului revenindu-i în continuare rolul de coordonator, iar regiunilor fiind îndreptăţite la autonomie financiară şi la puterea întreagă de a interveni în toate sectoarele în cadrul propriilor teritorii, ea a fost socotită o simplă descentralizare administrativă botezată altfel. Mai recent, în aprilie 1998, Camera Deputaţilor a aprobat articolele 57, 58 şi 59 ale noii Constituţii, reducînd de la 20 la 10 ariile politice atribuite guvernării naţionale şi reafirmînd principiul „diferenţierii”. Reacţiile la aceste articole au fost întrucîtva mai pozitive decît fuseseră la sfîrşitul lui 1997, cu toate că numeroşi comentatori încă mai susţineau că statul îşi păstra un rol cheie ca mediator între regiuni şi celelalte nivele ale administraţiei locale. Încă şi mai recent, Bicamerale a părut pe punctul să se prăbuşească, ceea ce ar fi implicat o posibilitate deloc neglijabilă ca reforma instituţională să fie amînată nedefinit.

Rămîne, de aceea, în continuare extrem de dificil de prevăzut în ce fel vor fi reformate instituţiile politice ale ţării, inclusiv sistemul regional. Lăsînd deoparte revendicările secesioniste ale Ligii, o soluţie federalistă în linia modelului german pare să fie rezultatul cel mai probabil al revigorării regionalismului italian. Totuşi, nu trebuie subestimată tentaţia noii clase politice italiene de a încropi o reformă a organizării statului şi de a stabili un nou echilibru, bazat mai degrabă pe consens decît pe competiţie, între diferitele forţe politice şi nivele de guvernare.

Care să fie viitorul dezvoltării regionale?

Fie că va prevala o formă mai extremă sau una mai moderată de federalism (ori pur şi simplu o devoluţie mai substanţială a regiunilor), diviziunea regională italiană va persista. Întrebarea este  dacă un stat federal sau o formă mai radicală de regionalism vor promova sau, dimpotrivă, vor stînjeni cauza armonizării naţionale. Va reprezenta ea pur şi simplu triumful noului „egoism” al regiunilor bogate sau ar putea fi considerată un pas înainte pentru regiunile mai puţin dezvoltate? Există spaţiu pentru noi scheme coordonate de stat în vedera dezvoltării regionale?

Peste 40 de ani de politici regionale şi dezvoltare regională au dus cel mult la un Sud modernizat, dar în mod cert nu la un Sud dezvoltat. La începutul anilor ‘90, părea să existe un consens crescînd că trebuie să se pună capăt subvenţiilor lipsite de discernămînt şi transferurilor financiare motivate politic şi controlate de centru de la regiunile nordice către cele sudice. Soluţia Ligii ar fi una neo-liberală, în cadrul căreia catalizatorii dezvoltării ar trebui să constea în salarii mai mici (justificate pe baza presupusului cost mai mic al traiului în Sud), în avantaje fiscale pentru afaceri cu o strictă documentare a profiturilor, în încetarea tuturor subvenţiilor acordate de stat. Partidele tradiţionale au fost orientate mai mult spre păstrarea unor forme de subvenţionare directă, dar cu metode de control mai riguroase.

Nu pare să existe un consens în ce priveşte cea mai bună cale de urmat. Prestaţia slabă a regiunilor sudice de pînă acum ridică îndoieli serioase în ce priveşte capacitatea lor de a uza de un grad crescut de autonomie politică asociat cu un nivel mai scăzut al mijloacelor financiare în vederea promovării dezvoltării. Pe de altă parte, au fost urmate deja atît de multe căi încît îşi face tot mai mult loc un curent de opinie potrivit căruia Sudul fie îşi va găsi salvarea în sine însuşi, fie nu şi-o va găsi deloc. În acest context, soluţia federală/regională este percepută de mulţi ca un nou început pentru ceea ce va constitui, fără îndoială, un proces lent şi dureros de construire a instituţiilor şi de dezvoltare socio-economică. În opoziţie, alţii subliniază necesitatea ca guvernarea centrală să recîştige iniţiativa şi să relanseze un plan complet de dezvoltare economică, respingînd orice soluţie neo-liberală.

Guvernul de centru-stînga a făcut deocamdată paşi timizi în ambele direcţii. El a urmat într-un fel direcţia creşterii gradului de flexibilitate al pieţei muncii, mergînd pînă într-acolo încît să accepte de facto reintroducerea unor diferenţieri salariale între Nord şi Sud, ca un stimulent pentru firme să se mute şi să îşi deruleze activităţile în Sud. În acelaşi timp, guvernul nu pare potrivnic ideii reinstituirii unei agenţii speciale pentru dezvoltare regională care să fie responsabilă de regiunile din Sud. O abordare lipsită de dogmatism, articulată şi multidimensională a acestei probleme, încă mai poate avea ca rezultat cea mai bună cale înainte, cu toate că există riscul politicilor contradictorii şi al absenţei unei direcţii ferme.

Regionalismul italian în context european

Italia este membru fondator al Comunităţii Europene, iar populaţia italiană a demonstrat un sprijin ferm pentru integrarea europeană (Hine, 1993, p. 286). Unitatea europeană nu constituie un subiect politic în Italia; dacă s-ar pune astfel problema, recent constituita Ligă a Nordului este chiar mai europeană decît partidele naţionale. Aceasta se datorează faptului că membrii ei consideră că Europa Regiunilor va lua în cele din urmă locul actualei Europe a Naţiunilor, permiţînd astfel Italiei de Nord să se realăture vecinilor săi transalpini.

După cum afirma Umberto Bossi în autobiografia sa, „Ce rost au frontierele dintre Piemont şi Savoia sau Tirolul de Sud şi Austria? Etnic, ele sînt în mare măsură identice, din punct de vedere naturalist. Din punct de vedere socio-cultural, (...) nimic nu uneşte Trentino sau Lombardia cu Calabria sau Campania. De aceea, spun: de ce să nu înlocuim frontierele fixe şi centralismul tipic statelor unitare cu un sistem mult mai articulat, caracterizat printr-o pluralitate a centrelor instituţionale, fiecare cu responsabilităţi specifice şi limitate? De ce n-am elimina, cu alte cuvinte, frontierele rigide dintre realităţi foarte asemănătoare cum sînt de exemplu Lombardia şi Bavaria, introducînd în acelaşi timp centre separate de decizie, fiecare dispunînd de o autonomie reală, în realităţi diferite, dar unite arbitrar cum sînt Nordul şi Sudul Italiei?” (Bossi, 1992, pp. 161-2).

Susţinerea reîntoarcerii Italiei de Nord la leagănul ei Mitteleuropean „firesc” nu ar fi putut fi formulată mai clar. În ce priveşte celelalte propuneri politice ale Ligii, astfel de idealuri reflectă eşecul total, în ochii ei, al statului naţional italian. Integrarea europeană nu este percepută în acest context decît ca o oportunitate de realizare a obiectivului secesionist al partidului.

Posibilitatea ca Italia să nu se numere printre ţările capabile să adere în primul val la moneda unică europeană, asociată cu riscul ca excluderea Italiei să alimenteze susţinerea secesionismului de către Nord, a influenţat puternic agenda politică a guvernului de centru-stînga. În 1996 şi 1997 au fost luate măsuri eficiente de reducere a deficitului exagerat al ţării, de ţinere în frîu a cheltuielilor şi de controlare a inflaţiei. Pînă în 1998 a devenit clar că Italia „reuşise” şi că avea să adopte moneda unică, chiar de la data introducerii ei. Ea ar contribui la reducerea tensiunilor politice şi regionale interne.*

Totuşi, proeuropenismul majorităţii italienilor avea foarte puţin de a face cu omogenitatea economică şi socială transnaţională şi interregională, şi foarte mult de a face cu o lipsă de încredere în guvernarea centrală, adică aceeaşi neîncredere care i-a transformat pe italieni în susţinătorii unei forme radical novatoare de regionalism. După cum sublinia în 1993 revista The Economist, „Italia era o semnatară entuziastă a Tratatului de la Maastricht din decembrie 1991, nu numai deoarece fusese totdeauna o eurofilă, ci şi deoarece convergenţa economică şi monetară cerută la Maastricht urma să impună disciplina pe care, de regulă, guvernele italiene nu reuşesc să o găsească ele însele (...). Ce se va întîmpla acum dacă procesul de la Maastricht ar deveni şi mai vag? Răspunsul este acela că italienii vor trebui să se bazeze pe proprii lor politicieni, nu pe ai altora” (The Economist, 26 iunie 1993, p.21).

Acum că Italia este parte a proiectului monedei unice europene, italienii pot continua să se bazeze pe Europa, să le dea un impuls pentru modernizarea politică şi instituţională. În chip corespunzător, o reformă radicală şi eficientă a sistemului politic al ţării şi constituirea unui executiv puternic şi cu autoritate poate restabili credibilitatea statului-naţiune în ochii cetăţenilor lui. Dacă s-ar întîmpla aceasta, meritele unei Europe Unite, fie ea federală sau confederală, ar fi evaluate şi judecate în sine, şi nu ca furnizoare de substituenţi pentru guvernări naţionale slabe. q

Referinţe

Bagnasco, A. (1977), Tre Italie. La problematica territoriale dello sviluppo italiano, Bologna, Il Mulino.

Becchi, A. (1992), „Incentivi statali, pesante ereditŕ”, apărut în A sud di qualunque nord, Il Manifesto del mese, n. 8.

Bossi, U. (împreună cu D. Vimercati) (1992), Vento dal Nord. La mia Lega la mia vita, Milan, Sperling & Kupfer.

Cammelli, M. „Regioni e rappresentanza degli interessi: il caso italiano”, Stato e mercato, N. 2 (august 1990), 151-200.

Chubb, J. (1990), Patronage, power and poverty in Southern Italy, Cambridge, Cambridge University Press.

Clark, M. (1983), Modern Italy 1871-1982, London & New York, Longman.

De Mauro, T. (1963), Storia linguistica dell’Italia unita, Bari, Laterza.

Delpino, L. & F. Del Giudice (1992), Diritto amministrativo, Naples, Simone.

Donzelli, C. (1992), „Le oscillazioni del federalismo”, apărut în A sud di qualunque nord, Il Manifesto del mese, n.8.

Earle, J. (1974), Italy in the 1970s, Newton Abbot & Vancouver, David & Charles.

Falzone, V., F. Palermo & F. Cosentino (eds) (1976), La Costituzione della Repubblica Italiana. Illustrata con i lavori preparatori, Milan, Mondadori.

Gilbert, M. (1998), „Transforming Italy’s Institutions? The Bicameral Committee on Institutional Reform”, apărut în Modern Italy, 3 (1), 49-66.

Haycraft, J. (1985), Italian Labyrinth, Harmondworth, Penguin.

Hine, D. (1993), Governing Italy. The politics of Bargained Pluralism, Oxford, Clarendon Press.

Italia, V. & M. Bassani (editori) (1990), Le autonomie locali. Legge 8 giugno 1990, n. 142, Milan, Giuffrč.

La Repubblica, 1 April 1992.

Lega Lombarda-Lega Nord, Programma elettorale, February 1992.

Lepschy, A. L. & G. Lepschy (1991), The Italian Language Today, London, Routledge.

Lepschy, A. L., G. Lepschy & M. Voghera (1993), „Linguistic Variety in Italy”, studiu prezentat la Conferinţa anuală a Asociaţiei pentru Studiul Italiei Moderne din 1992 [ASIM]. Un sumar al acestui studiu a apărut în Gazeta ASMI, N. 23, primăvara 1993.

Mack Smith, D. (1985), Cavour, London, Methuen. - (ed.) (1968), The Making of Italy, New York, Harper & Row.

Nanetti, R. (1988), Growth and Territorial Policies. The Italian Model of Social Capitalism, London & New York, Pinter.

Putnam, R. D. (în colaborare cu R. Leonardi & R. Nanetti) (1993), Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton, New Jersey, Princeton University Press.

Putnam, R. D., R. Leonardi & R. Nanetti (1985), La pianta e le radici, Bologna, Il Mulino.

Ragionieri, E. (1976), La storia politica e sociale, Storia d’Italia, Vol 4:3, Turin, Einaudi.

Rodotŕ, C. (1986), La Corte Costituzionale, Rome, Editori Riuniti.

Rugge, F. (1997), „Le leggi «Bassanini» mai profund: continuitŕ e innovazioni del riformismo amministrativo”, il Mulino, 4 (iulie-august), 717-26.

Rupeni, A. (ed.) (1980), Comuni e Province negli anni 80, Rome, Cinque Lune.

The Economist, 26 June 1993.

Vassallo, S. (1997), „Il federalismo sedicente”, il Mulino, 4 (iulie-august), 694-708.

 

Traducere de Doina Baci

*

Anna Bull, profesor de Studii Italiene la Universitatea din Bath, a publicat numeroase studii cu privire la culturile politice şi sistemele socio-economice italiene, iar, in vremea din urmă, la Liga Nordului. Un volum avînd ca subiect culturile socio-politice  ale Italiei este în curs de apariţie la Editura Berghahn, iar în prezent autoarea lucrează la un volum colectiv referitor la Liga Nordului, care urmează să fie publicat la Editura Macmillan.

 

Acest articol este publicat prin amabilitatea Intellect Ltd, urmînd să apară în volumul colectiv editat de Wagstaff, P. (1999) Regionalism in the European Union, Exeter:Intellect (ISBN 1-84150-001-1). Informaţii suplimentare asupra volumului se pot obţine de la editor la adresa e-mail: [email protected] sau pe internet, la https://www.intellect-net.com.