Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IV. 1998, nr. 9 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Elveţia şi limbile sale

Elveţia şi limbile sale

Jean-Jacques Furer

Elveţia este privită (şi se prezintă ea însăşi adesea) drept un model în tratamentul limbilor. Mă grăbesc să confirm de îndată că acest lucru este adevărat: este mult mai lesne de vorbit o limbă statistic minoritară în Elveţia, decît în majoritatea statelor multilingve.

Dar, pentru ca Elveţia să poată fi cu adevărat un „model”, ar trebui ca toate limbile ei indigene să fie tratate, protejate şi susţinute în mod egal, să nu existe nici un fel de probleme legate de limbă, iar ţara să fie pe deplin conştientă şi fericită de bogăţia sa lingvistică şi culturală şi să se străduiască s-o dezvolte în toate chipurile imaginabile.

Adevărul este însă că  Elveţia are destule greutăţi cu limbile sale. Chiar dacă acestea sînt parţial de altă natură, şi într-un anume sens pot părea mai puţin grave decît în alte părţi, sînt totuşi extrem de frustrante pentru cei ce le trăiesc zi de zi, cu atît mai mult cu cît este evident că ar exista condiţii pentru ameliorări fundamentale.

***

Teritoriul elveţian se întinde pe ariile a patru limbi: franceza, inclusiv franco-provensala, italiana, retoromana şi germana. Acestor patru limbi teritoriale li s-au adăugat recent numeroasele limbi ale imigranţilor.

Contrar a ceea ce mulţi din afara Elveţiei cred, această diversitate lingvistică nu înseamnă deloc că elveţienii ar fi multilingvi. Dar, este la fel de exagerată opinia pe care o putem întîlni în Elveţia, cum că ţara ar fi încă şi astăzi aidoma celei de acum 100-150 de ani, adică juxtapunerea a patru monolingvisme.

Este adevărat că majoritatea populaţiei are încă o singură limbă maternă. În ţara profundă, vom întîlni o proporţie destul de semnificativă a  persoanelor care nu practică nici o limbă străină. Dar, ca urmare a marii mobilităţi umane şi graţie dezvoltării contactelor şi comunicaţiilor, o parte tot mai însemnată a populaţiei are două, uneori chiar trei sau patru limbi materne, şi majoritatea practică una sau mai multe limbi străine. Din nefericire – paradoxul este simptomatic pentru atitudinea ţării oficiale faţă de limbile sale –, este imposibil de precizat, de exemplu, cîte persoane din Elveţia sînt de limbă franceză maternă, sau sînt doar vorbitori de limbă franceză.

Cele două întrebări asupra limbilor, puse cu ocazia ultimului recensămînt din 1990, au permis culegerea unui important număr de date asupra situaţiei lingvistice a Elveţiei.

Prima întrebare, referitoare la „limbă”, cerea să se indice „limba stăpînită cel mai bine şi în care subiectul gîndeşte în mod obişnuit”. E bine de relevat de la bun început că cele două părţi ale acestei definiţii ar putea să se contrazică în cazul unor persoane (este chiar cazul meu, deoarece limba pe care o stăpînesc cel mai bine este franceza, în timp ce prima mea limbă din familie este poloneza, iar prima mea limbă de lucru este retoromana). Apoi, această definiţie este identică cu aceea din 1980, deşi atunci era scrisă cu litere mărunte sub titlul „limbă maternă”, acesta din urmă rămas neschimbat între 1880 şi 1980. Suprimarea adjectivului „maternă” în 1990 a modificat considerabil înţelegerea întrebării, în aşa măsură încît rezultatele din 1990 privitoare la ceea ce s-a numit „limba cea mai la îndemînă” nu pot fi în nici un fel comparabile cu cele ale precedentelor recensăminte privind „limba maternă”. În sfîrşit, se cere subliniat că, întocmai ca anterior în cazul limbii materne, nu se putea indica decît o singură limbă la rubrica respectivă, ceea ce înseamnă de fapt negarea bilingvismului – un fenomen foarte real şi în creştere –, ca urmare s-a ajuns la o imagine distorsionată a realităţii. Prin cea de-a doua întrebare, se puneau în evidenţă pentru prima oară limbile vorbite în mod regulat şi se cerea să se indice, dacă e cazul, mai multe limbi. Din păcate, întrebarea era limitată numai la domenii precise şi restrînse, chiar dacă dintre cele mai importante (familia, serviciul, şcoala). Poate fi astfel studiată cu destulă precizie transmiterea limbii de la o generaţie la alta, dar nu poate fi cunoscută difuzarea totală a diferitelor limbi, ca limbi efectiv vorbite, ceea ce ar fi fost extrem de util şi necesar.

Totuşi, datele disponibile îmi permit să ilustrez cu tabelele 1 şi 2 ceea ce constituie elementul fundamental al situaţiei lingvistice a Elveţiei: enorma inegalitate în răspîndirea limbilor naţionale, comunitatea lingvistică germană regrupînd ea singură în jur de două treimi din total:

Tabelul 1.

Răspîndirea limbilor naţionale şi altele în Elveţia

conform recensămîntului din 1990

 

Limba stăpînită

cel mai bine (o singură

alegere posibilă)

Limba familială

(mai multe alegeri

posibile)

Retoromana

39.632

55.707

Italiana

524.116

744.581

Franceza

1.321.695

1.616.213

Germana

4.374.694

4.527.942

Limbi importate:

   

   Engleza

60.786

224.015

   Altele

552.764

692.025

Populaţia totală

6.873.687

 

Total indicînd o limbă familială

6.680.262

 

%

%

Retoromana

0,6%

0,8%

Italiana

7,6%

11,1%

Franceza

19,2%

24,2%

Germana

63,6%

67,8%

Limbi importate:

   

   Engleza

0,9%

3,4%

   Altele

8,0%

10,4%

Tabelul 2.

Repartiţia populaţiei Elveţiei în 1990 după teritoriile lingvistice

Arii după majoritatea lingvistică (limba stăpînită  cel mai bine):

Retoromana                              26.317                             0,4%

Italiana                                   294.804                             4,3%

Franceza                             1.606.732                           23,4%

Germana                             4.945.834                           72,0%

Total                                   6.873.687                         100,0%

Aria cu majoritate de limbă italiană corespunde exact ariei tradiţionale de limbă italiană; diferenţele în ceea ce priveşte franceza şi germana sînt infime

Dimpotrivă, aria tradiţional retoromană este mult mai întinsă decît aria ce are încă o majoritate retoromană

Aria tradiţional retoromană        66.780                            1.,0%

În afara inegalităţii grupurilor lingvistice naţionale, tabelele permit să se măsoare dimensiunea influenţei imigrării străine în Elveţia. A nu se uita totuşi că o bună parte din imigranţii sînt de limbă germană, franceză, sau mai ales italiană.

Comparaţia dintre diferitele cifre confirmă amploarea, cel puţin în domeniul familial, a fenomenului de bilingvism. Totuşi, nu ar trebui să concluzionăm odată mai mult că mobilitatea şi bilingvismul crescînd ar avea drept consecinţă amestecul lingvistic complet al populaţiei. Din contră, fiecare din cele trei limbi naţionale cele mai răspîndite continuă să domine foarte clar ansamblul teritoriului său tradiţional (tabelul de mai sus) şi, în ciuda răsturnărilor din ultimii 100 de ani, numai un număr infim din toate micile comune şi-au schimbat majoritatea lingvistică. Voi reveni ulterior asupra retoromanei.

În multe alte ţări, o asemenea disparitate între grupurile lingvistice ar fi incitat grupul cel mai numeros să le domine şi chiar să le asimileze pe celelalte. Una din caracteristicile Elveţiei este însă tocmai aceea că (exceptînd retoromana) acest fenomen nu s-a produs nicicînd, iar Constituţia federală recunoaşte în mod egal cele patru limbi teritoriale ca limbi naţionale ale ţării.

De subliniat că expresia „etnie”, pe care am auzit-o în mai multe din remarcile emise în cursul acestui seminariu, este străin Elveţiei. În Elveţia, ca oriunde în altă parte, există majorităţi şi minorităţi, atît în domeniul lingvistic, cît şi în toate celelalte – religios, politic, economic,etc –, dar nu există „minorităţi naţionale” în sensul îndeobşte utilizat: elveţienii sînt toţi la fel de elveţieni, indiferent de limba pe care o vorbesc.

Din păcate, acelaşi articol 116 din Constituţie, care recunoaşte egalitatea limbilor Elveţiei ca limbi naţionale, introduce imediat o discriminare între acestea în ceea ce priveşte utilizarea lor oficială. De fapt doar germana, franceza şi italiana sînt – încă de la constituirea Elveţiei moderne în 1848 –,  limbi oficiale fără nici o restricţie. Cît priveşte retoromana, ea se bucură de un statut oficial curios, utilizîndu-se, citez: „în relaţiile dintre Confederaţie şi persoanele de limbă retoromană”. Chiar şi acest statut datează de abia din 10 martie a acestui an (1996 n.tr.); anterior, retoromana era doar una din limbile naţionale, utilizată după bunul plac, numai în anumite cazuri. Chiar dacă efectul este asemănător, nuanţa, esenţială în raport cu situaţia din alte ţări, este că această discriminare nu provine din vreo temere privind unitatea ţării, nici din intenţia de a prejudicia retoromana, sau de a impune retoromanilor o altă limbă, ci este pur şi simplu fructul neînţelegerii chestiunii, al neglijenţei, al inconsecvenţei şi, la urma urmei, al prostiei. Oricum, dată fiind discriminarea retoromanei, explicaţiile care urmează nu privesc decît parţial această limbă, asupra căreia voi reveni în detaliu.

Chiar dacă nu sînt înscrise în Constituţie, există două principii complementare care stau la baza concepţiei juridice şi politice elveţiene în materie lingvistică: principiul teritorialităţii şi cel al libertăţii limbilor. Libertatea limbilor înseamnă că fiecare este liber să vorbească ce limbă doreşte. Dar, în domeniul public, această libertate este limitată de principiul teritorialităţii, care vizează garantarea integrităţii ariilor lingvistice.

Pe baza acestor două principii, fiecare este liber să se adreseze serviciilor Confederaţiei sau Tribunalului federal în limba oficială pe care o preferă şi va primi, în principiu, răspuns în limba aleasă. Pe de altă parte, cînd Confederaţia se adresează ea însăşi cetăţenilor, o face de fiecare dată în limba regiunii respective.

Dar, Elveţia este în acelaşi timp – şi mai ales – o federaţie de 26 state, numite cantoane, care se bucură de o largă suveranitate, chiar dacă comunele dispun în anumite cantoane de o largă autonomie (să amintim că elveţienii au trei cetăţenii suprapuse, ei fiind cetăţeni elveţieni pentru că sînt mai întîi cetăţeni ai unei comune şi ai unui canton). Din această cauză, condiţiile lingvistice de la nivel cantonal şi comunal sînt la fel de determinante ca şi la nivel federal.

Trei din cantoanele elveţiene se situează în regiunea exclusiv de limbă franceză, un altul este tot francofon, cu excepţia unei singure comune germanofone. Trei cantoane sînt bilingve franco-germane, unul este italofon, cu excepţia unei comune germanofone, şi în fine, cantonul Grisons, asupra căruia voi mai reveni, este trilingv retoromano-italiano-german. Celelalte 17 cantoane sînt monolingv germane.

În cantoanele monolingve cetăţeanul care se adresează autorităţilor sau tribunalelor cantonale n-o pot face decît în limba cantonului. În cantoanele bilingve, principiul este analog celui pe care l-am descris pentru nivelul federal.

După diferitele remarci auzite în cadrul acestui seminariu, care sugerează că este imposibil ca un stat să fie cu adevărat bilingv în cazul unui dezechilibru extrem dintre cele două comunităţi lingvistice care îl compun, voi cita aici exemplul cantonului Berna. În acest canton de un milion de locuitori, regiunea monolingvă de limbă franceză include abia 5% din populaţie, în timp ce în oraşul bilingv Bienne, aceştia numără 6%, ceea ce înseamnă că regiunea monolingvă germanofonă alcătuieşte singură 89% din canton. Cu toate acestea, cantonul menţine din punct de vedere legal o strictă egalitate între cele două limbi oficiale ale sale, atît în administraţie, cît şi în parlament, unde toate discursurile care se ţin se traduc în cealaltă limbă. Cantonul menţine totodată un strict monolingvism francez în regiunea de limbă franceză, ceea ce permite integrarea lingvistică treptată a numeroşilor imigranţi germanofoni din regiune.

În afara cantonului Grisons, mai toate comunele elveţiene sînt monolingve. Totuşi Bienne, oraşul mai sus pomenit, ţine cu fermitate la bilingvism, în ciuda faptului că germanofonii sînt aici de două ori mai numeroşi decît francofonii.

În afara ariei retoromane, în şcolile publice predarea se face în limba comunei. Una din puţinele excepţii priveşte Berna, oraşul federal şi capitală a cantonului cu acelaşi nume. În acest oraş de limbă germană, funcţionarii federali, cantonali şi internaţionali au dreptul de a-şi trimite copiii la o şcoală publică de limbă franceză. Funcţionarii de limbă italiană nu se bucură, din păcate, de acelaşi privilegiu, sub pretextul numărului redus, dar pot opta pentru a-şi şcolariza copiii în limba franceză. De cîţiva ani au loc experimente de învăţămînt bilingv, îndeosebi în comunele bilingve.

În acest fel, pentru a nu risca o foarte marcată marginalizare socială, imigranţii provenind din alte regiuni lingvistice trebuie să înveţe, cel puţin într-o măsură modestă, limba de la noul lor domiciliu, iar copiii lor nu pot scăpa integrării lingvistice. Această situaţie este considerată ca fiind normală, iar integrarea lingvistică este privită ca o datorie morală, fără ca ea să însemne, pe de altă parte, pierderea limbii şi culturii de origine.

Ca ilustrare a acestei datorii de integrare, voi semnala că mai mulţi reprezentanţi ai cantonului francofon Geneva din parlamentul federal au fost sau sînt de limbă maternă germană sau italiană. Unii dintre ei vorbesc încă şi azi franceza cu un puternic accent străin, dar toţi, în calitate de reprezentanţi ai Genevei, se exprimă în franceză în parlamentul federal.

În aceste condiţii, raportul demografic între regiunile lingvistice poate fluctua uşor în funcţie de efectele eventualelor diferenţe în evoluţia economică, dar integritatea celor trei arii şi grupe lingvistice principale nu va fi nicicînd ameninţată. Contrar celor ce se petrec în Finlanda, o comunitate monolingvă rămîne oficial monolingvă, chiar dacă o imigrare alofonă schimbă deodată compoziţia lingvistică a populaţiei sale. Astfel, deşi în jur de douăzeci de comune din regiunea francofonă a cantonului Berna au avut, într-un moment sau altul al secolului trecut, o majoritate de imigranţi de limbă germană, nici una nu şi-a schimbat vreodată limba oficială şi, ca urmare în numai zece-douăzeci de ani, franceza a recîştigat cel mai adesea majoritatea statistică. Totuşi, în cantonul Fribourg, există cîteva comune unde apartenenţa lingvistică nu este clară şi unde pragmatismul domină pentru a stăpîni eventualele tensiuni lingvistice.

Poate tocmai preocuparea de a garanta integritatea regiunilor lingvistice este cea care duce, din păcate, la acea rigiditate la care făceam aluzie şi care tinde să nege, ba uneori de-a dreptul să combată, multilingvismul individual. Şcoala elveţiană a fost aceea care a reuşit, pe de o parte, turul de forţă de a preda cel puţin două limbi străine, fără a fi însă în stare să asigure o bună practicare a lor, iar pe de altă parte, de a reduce în mare măsură la monolingvism pe copiii care erau iniţial bi- sau plurilingvi.

Se impune aşadar o clarificare a ceea ce se înţelege prin egalitatea limbilor. Germana, franceza şi italiana sînt în mod egal limbi oficiale ale Confederaţiei. Aceasta înseamnă că ele au aceeaşi valoare juridică, respectiv că toate cele trei versiuni ale unui text de lege sînt autentice. Aceasta implică, după cum spuneam, că oricine are dreptul de a alege limba în care se adresează Confederaţiei.

Aceasta totuşi nu înseamnă nici pe departe că cele trei limbi sînt utilizate în mod egal. Raporturile demografice, care se reflectă evident şi în compoziţia personalului Confederaţiei, sînt pur şi simplu extrem de inegale. Preeminenţa germanei este accentuată şi de faptul că însăşi administraţia federală se concentrează la Berna, în teritoriul germanofon. (Este de notat totuşi faptul că de îndată ce un post implică o anumită responsabilitate sau un minimum de contacte cu publicul sau cu o altă regiune lingvistică, angajaţii federali au obligaţia să vorbească cel puţin două din limbile oficiale).

În practică, enorma majoritate a textelor de toate genurile sînt întîi concepute în germană şi traduse ulterior în versiuni ce au valoare legală, dar care sînt oarecum influenţate de germană. În anumite domenii, cum ar fi baza electronică de date sau fişele poliţiei federale, germana este singura limbă de lucru. În ultimii ani, Confederaţia depune eforturi considerabile pentru a corecta cît de cît această stare de lucruri, pe de o parte dînd o anumită preferinţă non-germanofonilor, pe de alta, procedînd la descentralizarea unora din serviciile sale (Oficiul Federal de Statistică se va instala la Neuchâtel).

La acestea se adaugă o chestiune aparte: grupul germanofon consideră în bloc că dialectul alemanic pe care îl vorbeşte este adevărata sa limbă şi, prin urmare, că germana literară este o limbă semi-străină, pe care-i repugnă din ce în ce mai mult să o vorbeasă, atît în contactele cu germanofonii din alte ţări, cît mai ales cu elveţienii de alte limbi (scriitorii elveţieni germanofoni continuă totuşi, în marea lor majoritate, să scrie în germana literară). Acest refuz de a vorbi limba literară germană, pe care ceilalţi elveţieni o învaţă la şcoală creează o situaţie delicată pentru raporturile dintre elveţienii de limbă germană şi cei de limbă franceză sau italiană (cei de limbă retoromană sînt de-acum, cum se va vedea în cele ce urmează, total bilingvi, vorbind atît retoromana, cît şi germana, respectiv dialectul alemanic).

Respingerea germanei literare de către elveţienii germanofoni este în corelaţie cu un fenomen socio-politic mai larg, resimţit în acestă clipă cu o acuitate deosebită, şi constînd în surprinzătorul dezinteres al elveţienilor aparţinînd fiecăreia din cele patru limbi faţă de celelalte regiuni, limbi şi culturi ale ţării.

Cum regiunea germanofonă alcătuieşte ea singură aproape trei pătrimi din teritoriul ţării, şi include centrul politic şi economic cel mai important al ţării, iar istoric Confederaţia elveţiană a luat naştere în evul mediu tocmai în acest teritoriu, acest dezinteres tinde să se transforme, la elveţienii germanofoni, în sentimentul că adevăraţii elveţieni ar fi numai ei, celelalte regiuni nefiind decît adaosuri, care conferă, ce-i drept, Elveţiei un caracter aparte, dar, dincolo de aceasta, nu au nici o importanţă specială trebuind, la o adică, să accepte o poziţie minoritară. Această pretenţie, reală sau presupusă, provoacă evident reacţii ce se fac tot mai des auzite din partea elveţienilor de alte limbi.

Radioul şi televiziunea elveţiene sînt un exemplu destul de caracteristic al indiferenţei comunităţilor lingvistice una faţă de alta, ca şi al unei anumite inegalităţi practice dintre limbi. Structurile centrale comune nu mai au aproape deloc pondere, iar societăţile servind diferitele comunităţi lingvistice (patru de radio, dar numai trei de televiziune, unde rarele programe în retoromană depind de societatea germanofonă), sînt practic independente unele faţă de altele.

Repartizarea fondurilor alocate radioului şi televiziunii este, ca şi în multe alte chestiuni în Elveţia, un compromis între egalitatea fundamentală a limbilor şi inegalitatea demografică dintre comunităţile lingvistice. Radioul şi televiziunea germanofone primesc mai multe fonduri, dar şi celelalte două primesc semnificativ mai mult decît li s-ar cuveni dacă s-ar ţine cont de procentajul pe care-l reprezintă la nivel naţional. Problema este că principalele trei societăţi sînt sub presiunea concurenţei pe care le-o fac programele în aceeaşi limbă ale unor televiziuni străine, concurenţă la care ele reacţionează fiecare în felul său, neglijînd colaborarea dintre ele.

În aceste condiţii, nu e deloc de mirare că politicienii reprezentînd majoritatea germanofonă pretind mai multe fonduri pentru radioul şi televiziunea „lor”, sub pretextul de a le ajuta să reziste concurenţei străine. Cum e de aşteptat, de fapt televiziunea de limbă italiană este cea mai expusă acestei concurenţe.

În fine, căteva referiri la chestiunea foarte specială a limbii retoromane.

Retoromana este o limbă puţin răspîndită, care nu a cunoscut niciodată o formă scrisă unitară, prezentîndu-se astăzi sub forma  a cinci limbi (numite în retoromană „idiom”-uri), codificate desigur întocmai ca româna sau franceza, dar folosite fiecare într-o singură zonă a ariei retoromane, arie se întinde în cantonul muntos Grisons, incluzînd şi văile de limbă italiană sau germană.

Simplificînd puţin, aş spune că atît divizarea, cît şi discriminarea retoromanei sînt consecinţa faptului că regiunea retoromană a fost înglobată politic, foarte devreme după dispariţia imperiului roman, în orbita germanică, iar germana s-a impus ca limbă administrativă în locul latinei. Atunci cînd Ligile grisone s-au constituit la sfîrşitul evului mediu, transformîndu-se ulterior (la 1803) în canton elveţian, populaţia era încă majoritar de limbă retoromană, dar statul a reluat şi aprofundat tradiţia de a utiliza germana ca principală limbă administrativă.

Fie-mi îngăduit să ilustrez atitudinea Cantonului Grisons faţă de cele două limbi latine ale sale prin menţionarea cîtorva fapte. Este adevărat că Constituţia grisonă  recunoaşte trei limbi cantonale şi că efectiv cantonul utilizează parţial atît retoromana cît şi italiana. Totuşi, numai versiunea germană a textelor de lege sau a hotărîrilor tribunalelor este considerată ca valabilă. Mai mult, în bugetul anual cantonul Grisons permite prezentarea drept contribuţie specială la menţienerea şi promovarea retoromanei şi italianei nu numai a costurilor de traducere şi publicare a textelor oficiale în aceste două limbi, dar şi a costurilor de finanţare a manualelor şcolare şi cursurilor „speciale” în retoromană şi italiană în toate aşezămintele şcolare depinzînd direct de canton (şcoli secundare, şcoli normale pentru învăţători, etc), care sînt esenţialmente de limbă germană.

Ipoteza mea în explicarea inerţiei populaţiei retoromane, iniţial majoritare, faţă de preeminenţa germanei, este că elita conducătoare retoromană devenind complet bilingvă nu mai simţea nevoia directă de a complica afacerile unui stat evident democratic, dar sărac, revendicînd utilizarea sistematică a retoromanei – şi limbii italiene – pe lîngă aceea a germanei. Ştim ce greu se schimbă obiceiurile, cu atît mai mult năravurile. Faptul că în momentul constituirii Elveţiei moderne retoromana nu a fost recunoscută ca limbă oficială se datoreşte desigur utilizării de către statul grison a limbii germane. Într-adevăr, spuneam mai înainte, italiana, care spre 1848 nu era decît limba a douăzeci la sută din populaţie – abia dublul ponderii de atunci a retoromanei – şi-a văzut recunoscut statutul de limbă oficială la egalitate formală cu franceza şi mai ales cu germana, de zece ori mai răspîndită. Într-o oarecare măsură, se poate afirma că practica din cantonul Grisons contrazice practica elveţiană şi că dacă exemplul elveţian este atît de imperfect, este în bună măsură şi datorită Grisons-ului.

Oricum, discriminarea pe care a suferit-o limba retoromană a avut efecte catastrofale asupra ei. Faptul că retoromana nu a avut şi nu are decît o utilizare limitată, a dus la dezvoltarea învăţămîntul în limba indispensabilă care este  germana, pînă acolo încît multe din comune au abandonat şcolarizarea în limba retoromană şi nici şcoala aşa-zis retoromană nu este veritabil una de acest fel, decît în ciclul dintre 3 şi 6 ani, după care se trece la predarea în germană.

Pe măsură ce retoromanii cunoşteau tot mai bine germana – atît cea literară, cît şi cea dialectală, ceea ce este de importanţă capitală dată fiind atitudinea elveţienilor germanofoni faţă de limba germană –, limba retoromană era luată în calcul tot mai puţin, în cele mai diverse domenii (etichete, publicitate şi mai ales televiziune). Astăzi germana este omniprezentă în întreaga arie retoromană şi retoromanii sînt consideraţi cu toţii bilingvi: bilingvi care, în mod paradoxal, stăpînesc adesea mai bine germana decît retoromana, cel puţin în domeniile tehnic şi administrativ.

Principiul teritorial citat mai sus s-a golit aproape total de conţinut în privinţa ariei retoromane, unde avem de-a face cu aplicarea fără limite a libertăţii lingvistice, ceea ce favorizează evident limba cea mai utilă, limba germană. Ca urmare, îndeosebi dacă sînt de limbă germană, imigranţii – proporţional foarte numeroşi în regiunile retoromane, adesea foarte turistice –, n-au nevoie defel să înveţe retoromana. Totodată, mulţi retoromani, confruntaţi cu utilitatea redusă a limbii lor, datorită şi proporţiei ridicate a cuplurilor mixte germano-retoromane, renunţă să-şi mai transmită limba descendenţilor lor. Astăzi, atît limba, cît şi aria retoromană sînt în plină disoluţie. O parte a ariei tradiţional retoromane este deja total germanizată şi limba însăşi ameninţată cu dispariţia totală. Tabelele 3 şi 4 dau o imagine asupra situaţiei lingvistice trecute şi actuale în cantonul Grisons.

Tabelul 3

Repartiţia lingvistică a populaţiei din Grisons la diferite date

 

a

b

c

d

e

f

g

Total pop. 1)

73.200

94.991

164.641

173.890

173.890

169.203

81.010

Retoromană

36.700

37.794

36.017

41.092

29.679

36.722

13.178

Italiană

10.000

12.976

22.199

39.193

19.190

25.858

22.244

Germană

26.500

43.664

98.645

144.563

113.611

125.379

69.011

Alte limbi

-

557

7.780

-

11.410

-

-

 

%

%

%

%

%

%

%

Retoromană

50%

39,8%

21,9%

23,6%

17,1%

21,7%

16,3%

Italiană

14%

13,7%

13,5%

22,5%

11,0%

15,3%

27,5%

Germană

36%

46,0%

59,9%

83,1%

65,3%

74,1%

85,2%

Alte limbi

-

0,6%

4,7%

-

6,6%

-

-

1) 1990: respectiv populaţia totală sau populaţia vizată de întrebare şi care a răspuns

Tabelul 4

Repartiţia lingvistică a populaţiei ariei tradiţional retoromane la diferite date

 

b

c

d

e

f

g

Total pop. 1)

40.693

64.104

66.780

66.780

64.980

30.739

Retoromană

34.504

30.213

34.292

25.894

30.985

11.655

Italiană

883

5.505

13.778

4.406

7.170

9.243

Germană

5.237

25.685

51.222

32.795

41.161

25.175

Alte limbi

69

2.701

-

3.685

-

-

 

%

%

%

%

%

%

Retoromană

84,8%

47,1%

51,4%

38,8%

47,7%

37,9%

Italiană

2,2%

8,6%

20,6%

6,6%

11,0%

30,1%

Germană

12,9%

40,1%

76,7%

49,1%

63,3%

81,9%

Alte limbi

0,2%

4,2%

-

5,5%

-

-

1) 1990: respectiv populaţia totală sau populaţia vizată de întrebare şi care a răspuns

Legendă:

A =  Către 1800 (evaluare din epocă)

B =  1880 (primul recensămînt după limba maternă; o singură opţiune posibilă)

C =  1980 (ultimul recensămînt după limba maternă; o singură opţiune posibilă)

D =  1990 (limba cea mai bună sau limba vorbită în familie sau

        la locul de muncă/la şcoală)

E =  1990 (limba cea mai bună- o singură opţiune posibilă)

F =  1990(limba vorbită în familie -mai multe opţiuni posibile)

G =  1990 (limba vorbită la locul de muncă-mai multe opţiuni posibile)

Totuşi, se conturează o reacţie. Chiar dacă se mobilizează cu mai puţine ifose decît celelalte grupuri ameninţate, chiar dacă – cel puţin aceasta este opinia mea –, comit erori de strategie şi de fixare a priorităţilor (luptînd, de exemplu, pentru un cotidian retoroman în loc să ceară înainte de orice dezvoltarea televiziunii retoromane şi în particular a programelor pentru copii), retoromanii sînt mai puţin resemnaţi. În ultimii cincisprezece-douăzeci de ani, au pornit o serie de iniţiative concrete pentru a încerca să combată la rădăcină efectele discriminării, reclamînd în paralel o atenuare a acestei discriminări. În acest sens, voi cita aici încercarea de a se crea o retoromană de compromis între diferitele idiomuri, aşa numitul „rumantsch grischun” care ar urma să fie utilizată cel puţin acolo unde, din cauza divizării, în relaţiile cu retoromanii este utilizată germana. Nu vă ascund că aceasta provoacă imense probleme psihologice unei importante părţi a populaţiei retoromane.

Populaţia elveţiană şi-a dat seama de pericolul care ameninţă retoromana. La 10 martie a anului curent (1996 n.tr.), Elveţia a acceptat cu o majoritate de 2/3 din votanţi şi unanimitatea cantoanelor un nou articol constituţional care face din retoromană o limbă parţial oficială a Confederaţiei. Va trebui să vedem în cele ce urmează ce vor face în practică responsabilii politici cu acest mandat popular, deoarece totul va depinde de legea de aplicare care se află în proces de elaborare. Acest vot a demonstrat totuşi că problema se situează în primul rînd la nivel cantonal: acceptarea a fost mult mai modestă în rîndul locuitorilor germanofoni din cantonul Grisons, care constituie de-acum majoritatea, şi îndeosebi printre cei care convieţuiesc alături de retoromani. Ne găsim în faţa fenomenului de crispare frecvent întîlnit mai ales de-a lungul frontierei lingvistice dintre limba dominantă şi limba discriminată. Rezultatul votului din Grisons este evident de rău augur pentru întregul mandat vizînd ameliorarea statutului retoromanei la nivel cantonal. Ne găsim din nou în faţa problemei relaţiilor dintre majoritate şi minoritate pe care spaţiul nu-mi permite s-o aprofundez.

Pentru a reveni la ansamblul Elveţiei, votul mai sus menţionat permite mai multe observaţii.

Chiar dacă nu trebuie să ne facem iluzii cu privire la aspectul practic al acestui angajament, elveţienii au demonstrat şi de astă-dată că ţin la cvadrilingvismul naţional.

Pe de altă parte, preocuparea pentru retoromană şi diferite evenimente recente, în care principalele regiuni lingvistice au tendinţa de a se înfrunta, au dus la conştientizarea faptului că comunităţile lingvistice elveţiene nu numai că trăiesc alături fără a se interesa prea mult unele de altele, ci mai mult, că par a se îndepărta pur şi simplu unele de altele. Există şi alte clivaje, în parte contrare, între oraş şi sat bunăoară, între regiunile protestante şi catolice, zonele de cîmpie şi zonele montane, etc care limitează efectele acestei derive. Astfel, regiunea germanofonă Basel votează aproape întotdeauna la fel ca majoritatea ariei de limbă franceză şi este, asemenea ei, minorizată adesea de restul ţării. E îmbucurător că în ultimii ani mulţi intelectuali, diverse instituţii şi o parte a presei şi-au manifestat cu insistenţă preocuparea faţă de acest fenomen.

Guvernul federal a profitat de ocazia unei moţiuni referitoare la retoromană pentru a propune camerelor un nou articol asupra limbilor care prevede în fine un embrion de veritabilă politică lingvistică în Elveţia. Disputele politice dintre partide, cantoane şi regiuni au edulcorat considerabil proiectul iniţial, dar rămîne totuşi  noul articol constituţional care, pe lîngă ameliorarea statutului retoromanei şi o garanţie pentru retoromană şi italiană, prevede expres îndatorirea Confederaţiei şi a cantoanelor de promovare a înţelegerii şi schimburilor dintre comunităţile lingvistice ale Elveţiei.

În domeniul şcolar, îndeosebi în învăţămîntul limbilor, mulţi dintre responsabili încep să înţeleagă că Elveţia, care s-a considerat mult timp pe culmea progresului, este pe cale de a fi complet depăşită de multe ţări europene.

În rezumat, Elveţia e departe de a fi „modelul” care s-ar voi şi care ar putea deveni cu uşurinţă. Elveţia s-a poticnit sau pur şi simplu a adormit pe drum, continuînd să sufere de o imperfecţiune fundamentală în ceea ce priveşte statutul retoromanei. Mai mult chiar, dincolo de o mîndrie care nu e dublată de prea multe efecte practice, elveţienii sînt în mod surprinzător şi periculos de indiferenţi unii faţă de alţii.

Totuşi, şi aceasta este esenţial, Elveţia demonstrează că un stat poate să existe perfect recunoscîndu-şi diversitatea lingvistică, că are interesul să recunoască şi să promoveze această diversitate. Elveţia are probleme, inclusiv în ceea ce priveşte limbile sale, dar deşi a cunoscut cinci războaie civile religioase, nu a cunoscut nicicînd tulburări violente în chestiunea limbilor, tocmai pentru că a ştiut să reducă conflictele potenţiale din acest domeniu şi mai ales a ştiut să evite capcana naţionalismului lingvistic.

Traducere de Smaranda Enache

*

Jean-Jacques Furer (n.1948) s-a dedicat studiului istoriei limbilor, în special al limbilor europene ameninţate cu dispariţia. Din 1980 s-a stabilit în cantonul helvetic Grison (les Grisons) unde face cercetări statistice şi socio-lingvistice asupra retoromanei şi italienei, lucrînd în paralel la întocmirea unui dicţionar retoroman-francez.

Jean-Jacques Furer, La Suisse et ses langues, studiu prezentat la seminarul internaţional „Relaţia majoritate/minoritate–modele europene”, din 1–3 mai 1996, organizat de Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa la Tîrgu-Mureş

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006