Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IV. 1998, nr. 9 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Provincia ratată

Provincia ratată

(Eseu despre Transilvania)

Alexandru Cistelecan

Motto: Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore?

(Rică Venturiano)

Istoria, se ştie, simplifică şi idealizează. Cu atît mai vîrtos varianta ei vulgarizată prin manualele şcolare. Nu e o chestiune de metodă, e o problemă de condiţie. Evenimentele nu sînt niciodată ceea ce au fost, ele sînt valorificate dintr-o perspectivă ce le îngăduie totdeauna implicarea în prezent. De aceea nu există un singur trecut. Există doar o multitudine de variante ale acestuia, mai verosimile sau mai aberante. Trecutul, dincolo de simpla factologie, e mai ipotetic decît viitorul. Deşi o simplă iminenţă, acesta din urmă există fără condiţionări. Trecutul, în schimb, deşi e o certitudine, există doar în funcţie de interesele prezentului. El nu mai are consistenţă, poate fi umflat sau subţiat după voie. Ca să dau doar un singur exemplu, grosier prin actualitatea lui politică şi prin esenţa sa electorală, cei doi-trei mineri morţi sau guvernarea ţărănistă în ’27 constituie şi azi o armă redutabilă împotriva rămăşiţelor naţional-ţărăniste, în vreme ce despre cei douăzeci de morţi ce împovărează somnul de veci al lui Cuza nici chiar istoricii nu mai spun nimic. Într-un caz se pompează vitejeşte într-un eveniment, în celălalt evenimentul e vidat de conţinut pînă la scoaterea lui din anale.

Evenimentul prin excelenţă al istoriei noastre a fost, fără dubiu, Unirea din 1918. Niciodată istoria n-a fost mai fastă pentru români. Nici înainte, nici după. Nici chiar îndată după. Despre ea istoria ne-a transmis imaginea unei sărbători în care tot natul a ţinut-o într-o euforie îndesată, fără umbră de necaz ori contrarietate. Împlinind idealul românilor — singurul, de altfel, din toată existenţa lor şi exersat şi acesta mai degrabă prin pusee decît prin consecvenţă (idealul naţional e un fel de gripă pentru români) — Unirea a fost, fireşte, de îndată mitologizată şi sacralizată. Proiecţia în mit a evenimentului l-a golit, fireşte, de notele discordante, valorificîndu-le doar pe cele solare, extatice. Dintr-un spasm istoric Unirea a devenit repede o simplă procesiune beatitudinală. Chiar dacă următoarea generaţie va azvîrli — nu numai fără ezitare, dar şi fără ruşine — bună parte din artizanii ei în închisori, şi încă sub titlul de „trădători de ţară”, Unirea va fi însuşită şi de comunişti, după şlagărele internaţionaliste, ca un eveniment sacral, vidat de tensiuni şi complexitate şi contras într-o singură linie groasă de avînt naţional. Felul în care făptuitorii României Mari — cei ce n-au avut norocul să moară înainte de 1945 — au sfîrşit în beciuri şi mizerie, reprezintă, probabil, o ruşine unică prin performanţa ei. Vîşinski e, pentru asta, o scuză slabă şi absolut deplorabilă. Elementul decisiv în această pagină stupefiantă de mîrşăvie l-a constituit, de fapt, entuziasmul naţional spre abject şi abominabil.

Mitologizarea evenimentului şi golirea lui de protagonişti (programatică în istoria comunistă) au şters, desigur, tensiunile pe care acesta, în complexitatea lui, le-a implicat (lăsînd în urmă doar opoziţia, pe cît de îndîrjită, pe atît de retardată, a ungurilor) şi l-a calificat, în memoria urmaşilor, drept feeria naţională prin excelenţă. Totuşi, notele euforice, evident copleşitoare, n-au reuşit să estompeze pînă la totala voalare unele dizarmonii şi dezacorduri, unele inerente procesului, altele injectate dinafară. De n-ar fi fost decît celebra grevă a tipografilor din 13 decembrie 1918 (la nici două săptămîni după proclamaţia de la Alba Iulia!) şi tot se poate vedea că, mai pe faţă sau mai pe ascuns, existau şi grupuri ce nu participau din toată inima la banchetul general al naţiunii. Comuniştii vremii, oricît de puţini erau, îşi vor înscrie urgent în program dezmembrarea statului „imperialist” român, preferînd o anulare a legalităţii propriei lor existenţe unei anulări a punctului din program. Proiectele „federaliste” şi-au adus şi ele nuanţele lor la complexitatea momentului, sancţionat, totuşi, de istorie ca unul eminamente euforic şi beatudinal.

Un conflict de interese şi de mentalitate, chiar dacă n-a luat forme grave şi n-a avut consecinţe funeste la prima vedere, s-a declanşat, totuşi, între regăţeni şi ardeleni. El s-a declanşat chiar în toiul festivităţilor, dublînd toasturile cu scrîşnete şi grimase. Consumat cel mai adesea în surdină şi culise, el a marcat apoi toată viaţa politică dintre războaie, dominată compact de liberali şi agitată doar de incoerenţa unei linii politice ardelene. Liberalii s-au considerat — şi în bună măsură cu dreptate — victorioşii procesului de unire, însuşindu-şi opera şi, mai cu seamă, roadele acesteia. Transilvania n-a fost, în viziunea lor, chiar ceea ce a fost Basarabia, dar nici foarte departe de statutul de provincie de pradă al acesteia. Gluma lui Urmuz cu luarea transilvănenilor fără Transilvania era, probabil, numai în parte gratuită. Ea răstălmăcea doar ceea ce exista în cugete mult mai grave: luarea Transilvaniei fără transilvăneni. Ceea ce, de s-ar fi putut face, ar fi uşurat, cu siguranţă, lucrurile. Că acest gînd n-a ajuns să prindă chiar consistenţa unei articulări rămîne pentru veşnicie un merit patriotic. Dar nici foarte departe de a-i da glas n-au fost unii dintre cei implicaţi în evenimente, oameni, altfel, de merit. Un ecou al conflictului subteran, dar îndestul de aspru, dintre „noii veniţi” şi regăţeni se găseşte într-un memoriu din 1919 al — pe atunci — locotenentul-colonelului Ion Antonescu. Se vede din el destul de bine că în horă se dădeau destule ghionturi şi că multe îmbrăţişări erau mai pasionale decît cerea simpla fericire a regăsirii de frate. Antonescu e venerat azi de românii verzi ai Ardealului, probabil pentru bovarismul şi platonismul cu care a acţionat pentru recîştigarea Ardealului de nord. În privinţa Ardealului el are, însă, merite mult mai mari decît ambiguităţile obţinute de la Hitler în schimbul multor divizii. El este cel care a trasat, cu o claritate de-a dreptul cinică, destinul ardelenilor în noua patrie (l-a trasat, fireşte, în sensul „clarviziunii”, nu în sensul că l-a determinat). Iată ce scria el, negru pe alb, ministrului Aurel Vlad din cabinetul Vaida (Memoriul a fost publicat de Viorel Faur în nr. 6/1990 al revistei orădene Unu”):„Ştiu, d-le ministru, o regulă elementară de morală m-a învăţat aceasta de cînd eram copil, că atunci cînd cineva este primit într-o casă nu începe prin a critica că este murdară şi are lucruri stricate, ci cel mult pune, în caz cînd are bunăvoinţă, conştiinţă şi pricepere, o mînă pe mătură şi alta pe ciocan. Noi, d-le ministru, pungaşii şi netrebnicii din România mică v-am deschis uşile casei noastre făcînd, după cum desigur cunoaşteţi destul de bine, sacrificii imense. În consecinţă, venind la noi în casă cred că aveţi numai datoria să îndreptaţi răul şi să înlăturaţi murdăria. N-aveţi însă, după concepţia mea, dreptul de a critica”. Cu siguranţă că „deschisul uşilor” şi „primirea în casă”, văzute ca nişte favoruri dacă nu nemeritate, oricum îndoielnic meritate, nu vor cădea bine nici azi nici unui ardelean. Ca să nu mai subliniem dihotomia de o vehemenţă cazonă dintre „datoria” rezervată ardelenilor şi eradicarea scurtă a „drepturilor”. Toate astea sînt semnele unei mentalităţi care i-a aşezat de la bun început pe ardeleni într-o poziţie de inferioritate. Antonescu nu are aici decît privilegiul unei exprimări mai fruste, mai din topor. Nu fudulia sa cazonă e semnificativă, ci clarviziunea cu care a exprimat ceea ce abia urma să vină pentru ardeleni: mîna pe mătură şi la treabă! Deşi, se-nţelege, nu Antonescu a fost cel ce a decis, destinul ardelenilor cam acesta a fost: nişte oameni care măturau de zor murdăria făcută de alţii, fără dreptul de a crîcni şi, mai ales, fără să prididească. Ei n-au reuşit niciodată să înfrîngă „mentalitatea Antonescu”, exprimată atît de franc şi de falnic de soldat şi exersată subtil şi eficace de politicianismul şi birocraţia liberale. Au rămas mereu cu un statut special şi ambiguu: ceva nedefinit între musafir şi slugă. Într-atît de musafiri încît în 1940 chiar unii dintre ei au consimţit la cedare!

Acest sindrom al musafirului în propria casă bîntuie şi azi unele partide care trăiesc din spaima că Unirea n-a fost definitivă, că ei pot fi „cedaţi” ca nişte slugi medievale. Toate astea sînt semne că în mentalitatea de întemeiere, în spiritul fondator al României s-a instaurat o falie pe care deceniile scurse n-au putut s-o umple. Împotriva acestei falii originare nu s-a dus nicicînd o politică înţeleaptă, de sudare armonioasă. Nici sub vechea democraţie, nici sub comunişti, şi cu atît mai puţin azi.

Probabil că guvernul Vaida (şi ministrul alertat de matrapazlîcurile din finanţe) nu şi-a înţeles misiunea în sensul în care i-a fost, de fapt, acordată: de cabinet simbolic şi mire efemer. N-ar fi fost de mirare să se fi luat în serios (celebra sărăcie cu duhul ardelenească!) şi să-şi fi dat oarece aere triumfaliste. Existau, de altfel, şi suficiente premise şi suficiente motive pentru asta. Dacă ne gîndim doar la literatură („Poemele luminii” apăreau în 1919, „Ion” în 1920), provincia îşi anunţa o intrare deloc timidă în viaţa României şi ameninţa cu un impact spiritual vehement. Adăugîndu-se vechilor exporturi civilizatorii — forme de viaţă statală, organizare culturală şi socială, cadre culturale, nobiliare şi ordinare evident mai de calitate decît cele transcarpatine — recentele succese motivau, cel puţin în conştiinţa provinciei, ifosele şi aroganţa cu care ea venea la întregire. În plus, ea nu era traumatizată de doi ani de expectativă şi tîrguială în faţa idealului. Europenitatea ei era mult mai pronunţată şi mai adîncă, nu doar una de poleială, şi se credea cu totul îndreptăţită să-şi menţină, dacă nu chiar să-şi intensifice, aspiraţiile la împlinire şi la un destin catalitic pentru întreaga ţară. Ambiţia acestei provincii a fost, de altfel, dintotdeauna aceea de a deveni centru. Elanul ei cam asta a însemnat în primii ani de după Unire: un asalt asupra centrului, conştiinţa arogantă că ea e centrul. În infatuarea cu care îşi trăia primele succese — politice, organizatorice, culturale etc. — ea n-a presimţit că destinul ei e, de fapt, mătura şi că vocaţia sa „constructivă” (după Mircea Zaciu) va fi repede cenzurată şi tot atît de repede refulată. Transilvania a fost mereu o margine cu veleităţi de centru. Pînă în 1918 ea a trăit într-o aberaţie: ataşată unei cîmpii (pustei), în loc să-şi ataşeze ea această cîmpie ca pe o terasă. Însăşi configuraţia reliefului dicta o inversare de roluri: nu muntele se ataşează cîmpiei, ci cîmpia se ataşează muntelui. Anul 1918 i-a dat iluzia că va înfrînge această perversiune a istoriei şi că va iradia cu autoritate într-o nouă lume. În agonia aspiraţiilor sale există, însă, o margine fatală. Triumful ei de o clipă n-a făcut decît să-i deschidă un nou ciclu al ratării. De această dată nu din incompatibilitate funciară, ci din incongruenţă. Ultimul strigăt disperat al acestei margini asfixiate de neputinţa de a deveni centru e Emil Cioran.

Intrînd, în plină idilă festivă, prin guvernul Vaida, într-un conflict cît vădit, cît ocult de interese şi — mai ales — de mentalităţi cu conaţionalii, ardelenii au reculat repede într-un provincialism arţăgos. Cu atît mai băţos cu cît era mai îngust şi cu atît mai tenace cu cît era mai opac. Viaţa provinciei va fi marcată în continuare de un stătut aer de insatisfacţie, de frustrări ce fierb ca o drojdie. Potenţialul ei spiritual va rămîne marginalizat, nevalorificat, iar virtuţile ei vor deveni curînd pitoreşti, dacă nu de-a dreptul ridicole. Înainte de a fi o provincie ratată, Transilvania a fost una dezamăgită. Dezamăgirile ei nu pot fi puse însă în cîrca altora. Ea trebuie să şi le asume integral şi să-şi descopere singură punctul fragil al spiritului ei casant. Iar incompatibilităţile, oricît de voalate azi, cu spiritul muntean şmecher şi sagace nu trebuie rezolvate printr-o continuă abdicare, soluţie ce a fost iniţial impusă şi a sfîrşit prin a fi aleasă. Europenismul natural al provinciei n-are de ce se sfii în faţa internaţionalismului gureş de pe Dîmboviţa. Transilvania are o adevărată cultură a convieţuirii, călită într-o lungă istorie agonică — şi adesea chiar sîngeroasă — şi e o adevărată ruşine felul în care se pune în situaţia de a primi lecţii de toleranţă. Nimeni nu poate scoate Transilvania din ratarea ei tot mai accentuată decît înşişi transilvănenii. Dar pentru asta ei trebuie să fie ceea ce la prima vedere par şi adesea chiar au faima că sînt: nişte oameni serioşi. Cîtă vreme orice bufon care urlă despre „ţărişoară” îi va duce de nas, ei nu sînt decît nişte naivi retardaţi. Cîtă vreme „seriozitatea” lor va fi un moft de ţaţă sau de lele, Transilvania va excela doar prin veleităţi ridicole şi pretenţii găunoase. Potenţialul ei e unul al centrului. Dar el trebuie pus în act. Geografia îi impune să iasă din mentalitatea „obsidională” şi să intre într-una „imperialistă”. Dar pentru asta ea trebuie să iasă, mai întîi, din cultura de ceteraşi şi grafomani în care se complace şi să nu mai vadă în aceasta suprema ei realizare. Cîtă vreme emblemele sale sînt cine ştie ce rapsoadă populară, poetul de la ziarul local şi organizatorul de festivisme, e mai bine s-o lase baltă decît să dea un spectacol grotesc al pretenţiilor.

Seria ratărilor ardelene e nesfîrşită. Ea poate începe chiar cu ratarea politică. Bună ca politică de rezistenţă, ca politică iredentă şi de opoziţie, politica ardeleană nu s-a dovedit deloc strălucită în reconstrucţia ţării. Verificată, dar poate şi deformată, în focul unor lupte mult mai grele, de emancipare naţională, ea a eşuat lamentabil îndată ce a trecut Carpaţii. Guvernările ardelene interbelice n-au fost solide şi n-au marcat aproape deloc faţa ţării. Ele par azi simple antracte ale liberalismului, intervale de guvernare cedate mai curînd de liberali decît cîştigate. Precare, şubrede, scurte, măcinate şi din interior şi din afară, ele au fost mai degrabă anonime decît glorioase. Eşecul lor e aproape desăvîrşit, admirabil prin regularitate — dacă n-ar fi avut şansa funestă a unui guvern ce s-a înscris definitiv în istorie: guvernul Groza. Atît şi e destul pentru a-i ţine pe ardeleni cît mai departe de jilţul puterii. Frustrarea lor e mai profitabilă ţării decît succesul. Căci dacă ratările lor politice sînt relativ inocente şi remediabile, triumfurile lor sînt prea sumbre pentru a ni le mai putea permite. Ardeleanul în guvern e un soi de calamitate: ori se duce singur de rîpă, ori duce şi ţara după el. Acest lucru par a-l fi înţeles nu doar vechii liberali, dar chiar şi comuniştii: nici măcar în CPEx-ul plimbat o vreme dintr-o boxă elegantă într-alta nu se găseau alţi ardeleni în afara minoritarilor de coloratură. La acest palier, marginalizarea provinciei a fost un proces constant. Programul liberal a culminat doar în cel comunist, între ele neexistînd o soluţie de continuitate. Ardeleanul în guvern  nu poate avea decît o singură funcţie: aceea de decor. El figurează acolo pe post de satisfacţie şi concesie oferite provinciei. El alină un orgoliu iritabil, dar rareori va ieşi din funcţia sa decorativă şi din condiţia de zorzoană a guvernului. Atît în arborele puterii, cît şi în arborele genealogic al fiecărui român, ardeleanul e foarte prezentabil. O mătuşă din Ardeal rămîne încă un punct forte al genealogiei personale şi o glorie sui generis. Orice român care poate invoca o astfel de strămătuşă, fie şi prin alianţă, devine automat suspect de seriozitate — o trăsătură ce n-a ajuns încă să stîrnească un dispreţ reflex. Dar viziunea politică ardeleană n-are anvergură şi nici supleţe. Provincialismul agresiv şi handicapat din acest domeniu reprezintă limita de sus, cea jovială, a ratării ardelene. Mai mult de atît nici chiar un ardelean nu poate. Şi nici n-ar fi drept să i se pretindă. Vederea lui politică se loveşte tot timpul de zidul Carpaţilor. La urma urmei, cine poate vedea peste falnicii…? Ardeleanul e un politician cu obloane (cel mai adesea etnice). Pentru el ţara nu e decît o Transilvanie lăţită. Veleităţile de centru ale provinciei îşi găsesc în el cel mai prost misionar. Dar şi cel mai strălucitor terfelitor al năzuinţelor sale.

Corelativă ratării politice e ratarea administrativă. Evident mai buni gospodari şi poate chiar cu o oarecare vocaţie funcţionărească, ardelenii n-au prea apucat să-şi administreze propria provincie. În cadrul imperiului, problema nici nu se punea, accesul lor limitîndu-se la funcţiile mărunte. Nici după Unire lucrurile nu s-au răsturnat spectaculos. Inventîndu-se o lipsă de cadre specializate — în administraţie şi învăţămînt — Regatul şi-a împins încoace armatele de funcţionari şi apostoli. Avea, în sfîrşit, prilejul să-şi plătească vechile datorii culturale şi civilizatorii şi să „ridice” noua provincie. Această „iluminare” cu apostoli olteni a dat destulă literatură (şi destul de proastă, din păcate) şi i-a pus pe ardeleni în contact direct cu morala fanariotă veche, dar foarte vivace. Deşi cu faima că sînt greoi la minte, ei au prins repede lecţia şi chiar gustul acestei morale de pişicher. Dacă nu-şi poate revendica mari tradiţii, peşcheşul nu e, totuşi, ceva şocant şi dezonorant în Ardealul de azi. Poate doar tarifele să fie mai mici, mai degrabă însă din respect pentru centru decît din sfială. Tradiţia liberală a importului de aparat birocratic a prosperat cu atît mai vîrtos şi metodic sub comunişti. După opinia prozatorului Alex. Vlad, primii-secretari din judeţele ardelene funcţionau şi ca — sau mai ales — „nişte comisari pentru balcanizare”. Rămăşiţele acestor apostoli culturali sau administrativi fac astăzi gloria „ardelenismului”, o mentalitate retardată şi agresivă ai cărei vajnici atleţi sînt fie ardeleni de primă generaţie, fie români nou-nouţi.

Şirul ratărilor ardelene e tot atît de lung pe cît e cel al calităţilor ardelene. La fiecare calitate — o strălucită ratare. Cea mai impunătoare e, fireşte, ratarea morală. Din rigorismul ardelean, din eticismul jenant prin tezism şi didactică, din corectitudinea relaţiilor umane ca şi din candoarea şi rectitudinea oamenilor de pe aici a mai rămas doar atîta nostalgie cît să întreţină o literatură. Ce ştim din cărţi despre ardeleni nu se mai potriveşte deloc cu ceea ce ştim despre ei din stradă. Nostalgia livrescă după tipul ardelean riguros, cioplit dintr-o bucată, cam primitiv, dar drept, e cel mai sigur semn că acesta nu mai există. Nostalgia e fiica absenţei; ceea ce nu mai e — aceasta e hrana ei dulce şi amară. Ceea ce e în locul a ceea ce a fost cîndva e doar o circumstanţă care dă acestei nostalgii o notă dramatică. Strămoşii noştri sînt coşmarul nostru. Transilvania e azi o temă literară nostalgică şi desuetă; ardeleanul — o infatuare mai tristă ca o romanţă ce plînge tinereţea pierdută.

Cele de mai sus pot intra, fireşte, într-un scenariu mai general al degradării sau al omogenizării în degradare. El nu poate ascunde însă procesul specific de ratare al vocaţiei provinciei. Acest proces e sesizabil chiar şi în clipele de triumf ale spiritului ardelean. Şi nu există un mai necontestat triumf al acestui spirit decît opera lui Lucian Blaga. Cu ea, spiritul ardelean şi-a revelat dimensiunile şi aptitudinile europene; prin ea el a cristalizat deplin în universalitate. C. Noica a fost de părere că, aşa cum veacul trecut a culminat în Eminescu, cel în curs a culminat, la noi, prin Lucian Blaga. Din însăşi această înaltă recunoaştere se iveşte ratarea specific ardeleană, retragerea în virtualitate şi incompatibilitatea cu spiritul transcarpatin: în vreme ce creaţia eminesciană a fecundat şi continuă să fecundeze întreaga cultură română, cea blagiană a avut un cu totul alt destin de rodnicie. Filosofia lui Blaga e şi acum exotică, departe de a prinde rădăcini în spiritul românesc. Poezia lui a făcut un mic epigonism după anii ’60, mai degrabă un puseu de mimetism, decăzînd apoi, tot mai accentuat, dintre factorii catalitici ai liricii noastre. Alt triumf ardelean — proza lui Liviu Rebreanu — a rămas, în fond, la fel de singular şi ipotetic. În ciuda celor spuse de manuale şi chiar de oameni respectabili, Liviu Rebreanu nu e un scriitor cu urmaşi. Îndată ce el a desăvîrşit romanul social şi obiectiv, acesta a luat-o pe cu totul alte căi.

Rigoarea rebreniană a construcţiei, geometria epică au fost abandonate de proza noastră în pripă, dar cu hotărîre. Ultimul mare triumf ardelean e, fireşte, o pură disperare: Cioran. Dar şi patetismul său a ajuns, încă înainte de a-i fi citite cărţile, o simplă fandoseală purtată strident de toate coafezele culturale şi de toate leliţele de presă. De pe această culme patosul cioranian nu mai are cum iradia. Şi pe el l-a înghiţit trista soartă a iniţiativelor spirituale ardelene: grotescul.

Nici o iniţiativă ardeleană nu prinde rădăcini în spiritualitatea noastră. Fie că sînt de bun simţ, fie că sînt deşănţate, ele se sting aproape imediat. Prin Budai-Deleanu şi Codru-Drăguşanu ardelenii au inventat umorul românesc, pentru a sfîrşi repede şi lamentabil în faima de oameni fără umor. Această carenţă a devenit chiar semnul lor de recunoaştere. Nici iniţiativele lor aberante n-au avut mai mare succes. Proiectul grandios al scrierii etimologice s-a prăbuşit imediat în ridicol. Nici nu are importanţă că cel ce l-a ruinat a fost tot un ardelean, Titu Maiorescu. Bunul simţ, cu care el a triumfat, e o formă de lene în cultură. Galii n-au fost atît de leneşi şi iată că limba lor nu sună deloc grotesc. Poate că şi noi, dacă am fi învăţat-o după principii etimologiste, ne-am fi obişnuit cu ea şi nu ni s-ar părea azi un monument al ridicolului.

Altă ratare dureroasă a Transilvaniei e ratarea vocaţiei sale religioase. Provincia şi-a „inventat” o variantă proprie de religie, iar aceasta — greco-catolicismul — a devenit nu numai elementul ei diferenţiator, dar şi pragul de pe care ea s-a lansat în istorie. Cînd spun „inventat”, nu mă gîndesc la vreo cronologie dezordonată, care ar face din greco-catolicismul românesc premergătorul celui ucrainean. Toată lumea ştie că acesta are o bună sută de ani mai mult decît cel românesc. Şi nici nu vreau să insinuez că ar fi vorba de vreo inovaţie confesională strict românească. Nu e vorba de atîtea şi de asemenea valenţe protocronice, ci doar de faptul că, dintre toate popoarele care, parţial, şi l-au însuşit, greco-catolicismul părea cel mai potrivit românilor. Nu numai pentru că-i întorcea în comunitatea latină şi sub aspect confesional, dar şi pentru că, odată reintegraţi în Europa, ei conservau, chiar prin unirea religioasă făcută în această formă, o notă marcant diferenţiatoare, menţinîndu-se în tradiţia răsăriteană a Sfinţilor Părinţi şi participînd la catolicism ca un rit distinct. Întîlnind ideea latină, greco-catolicismul a promovat, pentru români, o mistică a originilor şi le-a revelat, în forme moderne, conştiinţa naţională. A „inventat” sau descoperit această conştiinţă, a transformat neamul într-o naţiune şi l-a înzestrat cu energiile conştiinţei naţionale. A trezit această conştiinţă din somnul ortodox şi a făcut-o activă, a lansat-o în istorie şi a transformat idealul naţional într-o vehemenţă. Unirea spirituală cu Roma a fost marele început al cruciadei europene a românilor, o iniţiativă ardeleană care brusca renaşterea spiritului naţional şi îi oferea un cadru latin pentru desăvîrşire. Ea punea România în cadrul ei spiritual firesc, rupînd-o de tradiţia slavă şi împingînd-o în latinitate. Prin modul patetic în care a participat la istorie şi cultură, prin fervoarea conştiinţei de neam şi prin cea religioasă, greco-catolicismul a devenit pe drept a doua biserică naţională. El părea să fie linia de triumf a spiritului ardelean. Dar n-a fost decît un martiriu. Din punct de vedere religios, Transilvania e azi înainte de 1700. Istoria îi prescrie reculuri fatale şi replieri dureroase. Ea îşi asaltează mereu condiţia de provincie, dar se regăseşte totdeauna într-un provincialism disperat de propriile-i margini.

Dincolo de circumstanţe, există ceva profund şi ireductibil în structura noastră care respinge transilvanismul. Cu maxim respect, dar ferm, îl împinge spre margine. E o problemă de respingere sau acest spirit nu se lasă el însuşi asimilat? Pînă unde e suportabilă aptitudinea pentru profunzime şi temeinicie a ardeleanului şi de unde devin ele impracticabile pentru ansamblul naţional şi pentru el însuşi? De ce calităţile dominante ale Transilvaniei trebuie să rămînă provinciale, respinse mereu şi cu graţie de spiritul românesc? Ce-i împiedică pe ardeleni să-şi transforme provincia în centru? Mătura pusă de Antonescu în mîna lor s-a transformat din obligaţie în vocaţie? Această provincie refulată şi ratată, exasperată de propriile-i calităţi şi îmbuibată de propriile-i defecte, nu şi-a găsit încă locul. Ea trebuie să cucerească România dacă vrea să-şi vadă destinul împlinit.

*

Alexandru CISTELECAN, absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, este redactor şef adjunct al revistei Vatra din Tîrgu-Mureş şi lector la Universitatea Transilvania din Braşov. Este autorul cărţii Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1987.

Eseu publicat iniţial în Gazeta de Mureş nr. 4 şi 5 din 1993.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006