Aspecte politice, instituţionale şi juridice ale regiunilor Olandei

Ralf Kleinfield – Theo A.J. Toonen

După un scurt excurs în cîteva din principiile de bază ale politicii olandeze, mă voi concentra în acest studiu asupra principalelor aspecte ale dimensiunii regionale a statului olandez şi ale procesului de luare a deciziilor politice la acest nivel, caracterizat printr-o combinaţie între centralizare — teritorială şi funcţional, şi descentralizare. Voi încheia prin cîteva observaţii cu privire la delegaţia olandeză din cadrul recent constituitei Comisii a Regiunilor.

1. Două observaţii preliminare

1.1. Olanda: o ţară a minorităţilor

În descrierea structurilor politice ale Olandei, politologii olandezi se referă adeseori la propria ţară ca la una a minorităţilor.¹ În acest secol nici un partid naţional nu a cîştigat vreodată o majoritate electorală sau politică. Toate guvernele olandeze au fost guverne de coaliţie. Sistemul politic este unic, prezentînd două clivaje în care dimensiunea socio-economică şi cea religioasă se întretaie. Partidele mari au fiecare un fundal socio-economic, ideologic şi religios propriu. Pînă la sfîrşitul anilor şaizeci, caracterul politicii olandeze era determinat de un sistem strict organizat de grupuri sociale şi subculturi (pivoţi). Bazate pe acest sistem de pivoţi ideologici, principalele trăsături ale politicii olandeze „consociaţionale” au fost analizate, în tradiţia faimosului volum al lui Arend Lijphart², în termenii „politicii de ajustare”. Procesul simultan de pluralizare, unificare şi centralizare a fost unul din cele mai importante rezultate ale pivoţilor ideologici. Cu toate că în ultimii 25 de ani au avut loc schimbări majore în politica olandeză — care ar  putea fi descrise prin sintagme precum secularizare, dizolvare a pivoţilor ideologici, democratizare şi profesionalizare — sistemul politic olandez este în continuare puternic influenţat de căutarea neîntreruptă a unui consens, de o cultură politică pluralistă puternic dezvoltată, de un sistem multipartit şi de un tip de politică în care un rol proeminent îl deţin negocierile dintre numeroase părţi.³

1.2. Olanda: o ţară fără regiuni?

Regiunile, în sensul de structuri guvernamentale cu statut constituţional distinct, nu există. Drept urmare, termenul de „regiune” nu este stabilizat, fiind un cuvînt bun la toate: oameni diferiţi, ştiinţe diferite şi diferite ramuri din cadrul administraţiei publice olandeze îşi reprezintă diferit această noţiune.

Provincia olandeză este cea mai apropiată de ceea ce un observator străin ar eticheta drept „regiune”, dar în mentalul administrativ olandez provincia a fost, cel puţin pînă în momentul de faţă, cel mai puţin important palier de guvernămînt. Politicile referitoare la provincii ocupă de obicei un loc marginal în cadrul analitic al studiilor regionale. Cînd observatorii olandezi vorbesc despre „regiuni”, ei se referă în general la un nivel administrativ situat între provincii şi municipalităţi (gewesten). Observatorii străini probabil ar clasifica „problemele regionale” de interes pentru administratorii olandezi drept probleme administrative de nivel interlocal, intermunicipal sau metropolitan. Conceptul de „regiune” este înţeles în Olanda într-o accepţie mult mai restrînsă decît cea conferită în general pe plan internaţional.

În cazul Olandei „regiunile” nu există oficial, acesta fiind probabil motivul pentru care „regionalizarea” a constituit subiectul uneia dintre cele mai intense şi prelungite dezbateri din istoria politicii interne olandeze, precum şi al unor eforturi susţinute de reorganizare a sistemului interguvernamental olandez.

2. Cîteva date de bază privind regiunile olandeze

Olanda este situată în partea central-nord-vestică a Europei. În comparaţie cu majoritatea statelor membre ale Naţiunilor Unite, Olanda se numără printre ţările mai mari; în comparaţie însă cu marile puteri ale lumii şi cu alte state europene, ea este o ţară relativ mică. Ea are o populaţie de 15 milioane de locuitori care trăiesc pe o arie de 42.000 km², din care 1.600 km² reprezintă apele teritoriale. Media este de 442 de locuitori pe km², situînd Olanda printre cele mai dens populate ţări ale lumii.

În ce priveşte performanţele socio-economice se pot distinge unele diferenţe şi disparităţi teritoriale. Este izbitor faptul că mai mult de 40% din produsul intern brut al Olandei este realizat în două din provinciile vestice, Noord-Holland şi Zuid-Holland, motiv pentru care ele se consideră inima economică a ţării. Împreună cu provincia centrală Utrecht, ele sînt cunoscute ca regiunea Ranstadt. Nouă din cele 16 oraşe cu peste 100.000 de locuitori aparţin acestei regiuni, inclusiv primele patru ca mărime (Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht). În 1987 aceste trei provincii puternic urbanizate şi-au instituţionalizat cooperarea, acordînd mai multă atenţie problemelor economice şi infrastructurale specifice regiunii. Există, de asemenea, un organism special de consultanţă din care fac parte guvernul central şi cele mai mari patru oraşe.

Pînă la mijlocul anilor optzeci, provinciile nordice şi sudice au fost sensibil mai slabe din punct de vedere economic, avînd un produs intern brut şi o rată a ocupării forţei de muncă mult sub media ţării. În a doua parte a deceniului, provincia sudică Limburg şi-a ameliorat simţitor situaţia economică regională, plasînd astfel partea rurală din nord într-o poziţie oarecum marginală. Ambele regiuni fuseseră anterior ţinta unor programe socio-economice regionale specifice ale Ministerului Economiei. Provinciile sudice şi sud-estice Noord-Brabant şi mai ales Gederland au cîştigat importanţă din punct de vedere economic.

3. Contextul istoric al sistemului interguvernamental olandez

Evoluţia formei constituţionale a sistemului politic olandez în condiţiile Constituţiei Olandeze — care datează din 1814 —  cunoaşte cel puţin trei dimensiuni:

— Olanda este o monarhie constituţională din 1814. Regatul Olandei este una din cele mai tinere monarhii şi a urmat profund federalistei „Republici a celor şapte provincii olandeze” şi unei scurte aşa-numite perioade franceze, care a avut un impact durabil asupra cadrului administrativ şi juridic al statului olandez.

— Intermezzo-ul revoluţionar din 1848 a dus la un amendament important la Constituţia Olandeză, elaborat în principal de liderul liberal Rudolph Thorbecke care a fost promotorul unei „teorii organice a statului”. În deceniile care au urmat monarhia constituţională olandeză a fost transformată treptat în democraţie  parlamentară.

— Dimensiunea teritorială a statului olandez a fost proiectată prin amendamentul din 1848 la Constituţia olandeză în conformitate cu principiul de bază al „statului unitar descentralizat” (gedecentraliserde eenheidsstaat) conducînd la un sistem trietajat: guvernare locală, provincială, şi naţională.

4. Olanda ca stat unitar descentralizat

Principiul statului unitar descentralizat continuă să constituie formula de bază a administraţiei publice olandeze şi a sistemului de relaţii interguvernamentale⁵. Acesta conţine cel puţin trei componente: conceptul de stat unitar, conceptul de descentralizare, şi conceptul de coguvernare şi de interguvernare⁶. Unele din responsabilităţile generale ale guvernării sînt delegate autorităţilor provinciale şi municipale, care deţin un anume grad de autonomie şi care, în perimetrul propriilor teritorii şi în eventuala absenţă a pretenţiilor nivelelor de guvernare mai înalte au libertatea de a reprezenta interesele generale. Guvernarea centrală, provinciile şi municipalităţile formează împreună cele trei nivele administrative care protejează bunăstarea publică generală.

Să aruncăm pentru început o privire asupra principalelor trăsături ale structurii politice a sistemului olandez. Guvernul central impune politica naţională. Autorităţile provinciale şi municipale îşi pot asuma furnizarea de servicii suplimentare în cazul în care nu o face guvernul central. Politica externă, apărarea, preţurile, politica beneficiilor şi sistemul judiciar rămîn în întregime la latitudinea guvernului central.

Responsabilităţile şi cerinţele guvernării sînt prevăzute în numeroase acte legislative şi sînt implementate de guvernul central împreună cu municipalităţile şi/sau cu provinciile. Acest proces este denumit medebewind, fiind o formă de coguvernare. Pentru multă vreme aplicarea politicilor a avut loc în cadrul unui sistem dublu etajat în care guvernul central crea cadrul financiar şi juridic, iar municipalităţile aveau rolul de cei mai importanţi agenţi ai implementării — în măsura în care reţelele organizaţionale ale „pivoţilor” nu preluau ele înseşi această sarcină. Provinciilor le rămîneau puţine responsabilităţi şi competenţe. Pe măsură ce planificarea şi coordonarea au devenit premise ale procesului politic locul şi rolul provinciilor a cîştigat treptat importanţă. Ele s-au implicat tot mai mult în sarcinile a căror scară depăşea capacităţile unei singure municipalităţi şi care nu necesitau o coordonare de nivel naţional.

Din 1918 toţi cetăţenii olandezi adulţi au drept de vot. Ei au posibilitatea de a-şi alege reprezentanţii în guvernarea centrală, provincială şi municipală, sau pot fi ei înşişi candidaţi. Toate aceste organisme sînt alese printr-un sistem de reprezentare proporţională. Parlamentul naţional este compus dintr-o cameră superioară şi una inferioară. Cei 75 de membri ai celei dintîi (Eerste Kamer) sînt aleşi de consiliile provinciale. Calitatea de membru al acestei Camere este considerată a fi o a doua ocupaţie. Membrii Camerei superioare nu se socotesc în primul rînd reprezentanţi regionali. Mult mai importantă este, în loc, culoarea politică. Camera inferioară deţine mai multe puteri decît Camera superioară. Un proiect de lege votat de Camera inferioară este înaintat Camerei superioare, care îl poate adopta sau respinge, însă nu îl poate amenda. Respingerile sînt rare (şi în general se produc pe motive etice), însă odată ce totuşi au loc, ele sînt luate în serios. Existenţa Camerei superioare este pusă sub semnul întrebării de public. Legitimitatea ei este destul de şubrezită, ea suferind o serie de modificări în ultimele trei decenii. S-a susţinut în trecut că, între două alegeri, modificările de opţiune ale electorului erau cel mai bine reprezentate prin alegerile parţiale periodice în Camera superioară. Acest sistem a fost abandonat în urmă cu cîţiva ani. În prezent toţi membrii Camerei superioare sînt aleşi deodată, imediat după alegerile de nivel provincial. În consecinţă, dezbaterea se concentrează în momentul de faţă asupra altui aspect: acela că funcţia primordială a acestei Camere este aceea de a asigura un standard înalt legilor produse.

5. Schimbarea funcţiilor politice ale provinciilor olandeze

Provinciile istorice au jucat neîntrerupt, chiar dacă fluctuant, un rol în formarea statului olandez. La începutul aşa-numitului Secol de Aur al Ţărilor de Jos, provinciile au fost suveranele Republicii celor şapte provincii olandeze. După aproape două sute de ani Republica a fost abolită în timpul ocupaţiei franceze şi a devenit parte a imperiului napoleonic (1795-1813). În cîţiva ani Olanda s-a debarasat de provincii, care au fost înlocuite de departamentele de tip francez. După întemeierea Regatului Olandez (din care Belgia a făcut parte pînă în 1830) provinciile au fost reinstaurate, dar şi-au pierdut statutul de suveranitate şi, timp de cincizeci de ani, rolul lor a fost neglijabil în luarea deciziilor politice. În locul lor, noii instituiţi Comisari Regali (care nici astăzi nu sînt aleşi, ci numiţi de guvern) deţineau controlul asupra provinciilor pe care le-au transformat într-un soi de avanposturi ale regimului monarhic. La acea vreme, spiritul vremii nu era favorabil provinciilor. Ele erau socotite responsabile pentru declinul Republicii Olandeze şi pentru îndelunga stagnare socio-economică ce i-a urmat. Astfel, teama de provincialism sau regionalism a devenit un factor constant în dezbaterea publică olandeză. Au existat doar două motive de natură politică care au împiedicat extincţia provinciilor olandeze. Noul regim politic avea nevoie de unele elemente de tradiţie şi continuitate pentru legitimarea sa, iar — pentru aceasta — căuta un azil politic corespunzător pentru membrii fostei aristocraţii lipsite acum de putere (aristocraţie concentrată ea însăşi din punct de vedere regional în sudul catolic şi în partea belgiană a Regatului Ţărilor de Jos).

Pînă astăzi provinciile au rămas cel mai lipsit de putere nivel de guvernare, însă locul lor s-a transformat treptat dintr-unul marginal într-unul modest. Cu toate că ele pot fi socotite drept cel mai instituţionalizat element al sistemului olandez al relaţiilor interguvernamentale, poziţia lor a fost destul de vulnerabilă în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Cele mai multe planuri de restructurare a acestui sistem în Olanda au încercat să înlocuiască sau cel puţin să transforme cele 12 provincii deja existente. Fiind cel mai puţin vizibil, cel mai lipsit de  putere, şi cel mai puţin cunoscut nivel de guvernare a statului olandez, ele au constituit un punct de pornire convenabil pentru multe planuri de reorganizare, tocmai pentru că au fost percepute drept cel mai lipsit de apărare actor în „jocul reorganizării”.

Uzajul lingvistic olandez opune guvernului central municipalităţile şi provinciile, pe care le desemnează ca guvernări inferioare sau subnaţionale (lagere overheden). În Germania, în schimb, opoziţia se face între municipalităţi (Gemeinden) pe de o parte şi state şi guvernul central (Bund und Lander) pe de altă parte. Această diferenţă lingvistică marchează foarte clar deosebirile dintre conceptul de stat federalist şi cel de stat unitar.

5.1. Întinderea şi graniţele provinciilor olandeze

Astăzi există 12 provincii, diferite ca mărime şi ca număr de populaţie. Provincia Utrecht este cea mai mică, în timp ce cel mai puţin populată este provincia Flevoland. Graniţele majorităţii provinciilor au fost hotărîte istoric, astfel că ele nu mai coincid cu forma teritorială a activităţilor socio-economice sau infrastructurale actuale. Cu excepţia împărţirii în secolul trecut a provinciei Olanda într-o provincie de nord şi una de sud, şi a formării provinciei Flevoland (literal din mare, ca urmare a pămîntului extras din mare pentru umplerea lacului Zuiderzee), nici o altă schimbare majoră nu a mai avut loc. Totuşi planurile de reorganizare a provinciilor olandeze au devenit în ultimii treizeci de ani un subiect constant al agendei administraţiei publice.

5.2. Aspecte juridice şi instituţionale ale provinciilor olandeze

Cele 12 provincii îşi au propriile parlamente provinciale şi guverne provinciale alese direct. Statutul legal şi instituţional al provinciilor şi cel al municipalităţilor sînt în mare parte similare. Aceasta se datorează faptului că ambele nivele au fost create în urma unuia şi aceluiaşi amendament la Constituţia olandeză. Şi tot aceasta a constituit o idee de bază în implementarea modelului olandez de stat unitar descentralizat.

Cea mai înaltă autoritate provincială o deţine consiliul provincial, care este ales în mod direct pentru un mandat de patru ani. Alegerile tuturor consiliilor provinciale (Provinciale Staten) au loc la aceeaşi dată. Pînă una alta, acesta este unul din motivele pentru care mass media abordează rezultatele alegerilor locale exclusiv din perspectiva impactului lor asupra politicii naţionale. Consiliile provinciale reprezintă puterea legislativă a provinciilor. Mărimea acestor consilii depinde de numărul la care se ridică populaţia provinciei. Ea variază de la 83 de locuri în Olanda de Sud şi 43 în provincia Flevoland. De la ultimele alegeri din martie 1995, numărul partidelor reprezentate în consiliile provinciale a fluctuat între 8 şi 10.

Consiliile provinciale numesc trei pînă la opt din proprii membri care formează executivul provinciei (Gedeputerde Staten),  responsabil de administrarea cotidiană a provinciilor. Numai patru partide  (VVD — conservator-liberal, CDA — creştin-democrat, PvdA — socialist şi D’66 — progresiv liberal) deţin locuri în executivele provinciale. Pentru prima dată în istoria politică a Olandei, rezultatele alegerilor provinciale din 1995 au plasat partidul liberal VVD într-o poziţie cheie la nivel provincial prin preluarea întîietăţii de la cele două partide pilon, CDA şi PvdA. Împreună, aceste partide deţin 2/3 din locurile fiecărei provincii. Urmînd tradiţionala practică a olandeză a asocierii, coaliţiile care formează executivele locale şi provinciale corespund în mod obişnuit principiului reprezentării proporţionale. Acesta a fost şi cazul alegerilor provinciale din 1995: în toate cele 12 provincii, VVD, CDA şi PvdA fac parte din consiliile provinciale. Aripa de stînga a liberalilor din D’66 rămîne în doar două provincii. În mod evident, moştenirea politicii de ajustare predomină la nivel provincial. Ea a împiedicat instaurarea unor potenţiale modele de coaliţie naţională: nici recenta coaliţie formată la Haga de PvdA , VVD, şi D’66, nici coaliţia de centru-dreapta formată de CDA, VVD şi D’66 nu au fost evaluate cu atenţie (deşi aceasta din urmă s-ar fi bazat pe o majoritate în cel puţin 11 din cele 12 provincii).

Executivele provinciale deţin răspunderea pentru elaborarea şi implementarea deciziilor şi ordinelor consiliilor provinciale. Ele sînt răspunzătoare şi de implementarea deciziilor luate de guvernul central, în măsura în care ele fac parte din îndatoririle provinciei. Numai membrii consiliilor provinciale pot fi aleşi  în executivul provincial. Există un puternic curent în favoarea schimbării acestei secţiuni a Legii Provinciilor (Provinciewet) în sensul lărgirii grupului potenţial de candidaţi. Nu este obligatorie o anumită profesie pentru a fi ales membru al executivului provincial. În trecut, filialele locale ale partidelor preferau să aleagă printre potenţialii candidaţi persoane familiarizate cu lumea locală şi care aveau o minimă pregătire juridică. Acest fapt reflectă două dintre cele mai importante îndatoriri tradiţionale ale provinciilor: supraveghere locală şi mediere administrativă. Astăzi, cele mai proeminente trăsături ale profilului membrilor  executivelor provinciale se modifică în direcţia unui manageriat politic de vîrf, pregătit să facă faţă organizării provinciale precum şi să participe la şi să coordoneze reţele mai largi de sisteme interguvernamentale şi de relaţii public-privat.

În fiecare provincie un Comisar Regal (Commissaris der Konigin) prezidează atît consiliul provincial cît şi executivul provincial. Două sînt trăsăturile care scot în evidenţă poziţia unică a Comisarului Regal. El este numit de guvernul central, iar pînă nu demult era numit pe viaţă. Astăzi, numirea sa respectă acelaşi model ca cel al burgmeisterului: ambii sînt numiţi de Coroană pentru un mandat de şase ani. Din punct de vedere politic, Comisarul Regal este susţinut de unul din cele patru partide majoritare care sînt socotite membrii potenţiali ai unei coaliţii guvernamentale. Procedura de numire a Comisarului Regal reflectă întotdeauna nevoia de reprezentare proporţională (şi a altor tradiţii istorice) a unui sistem de anvergură naţională. Ca urmare, culoarea politică a Comisarului Regal nu corespunde întotdeauna majorităţii consiliului provincial. Poziţia Comisarului Regal a suferit cîteva transformări fundamentale din secolul al XIX-lea pînă astăzi. La început el se afla în provincie în calitate de reprezentant al regelui. Treptat, însă constant, îndatoririle sale ca reprezentatnt al provinciei au cîştigat în greutate. Odată cu noua Lege a provinciilor acest curs a fost accentuat. Din 1994, pentru prima dată în istoria Olandei, salariul Comisarului Regal este suportat din bugetul provincial. Comisarul Regal joacă un rol însemnat ca intermediar în numirea primarilor de către guvern. El poate fi considerat în momentul de faţă drept principalul reprezentant al guvernului provincial. El este, de asemenea, figura cea mai cunoscută publicului. Una peste alta, legăturile sale cu guvernul central, poziţia sa proeminentă în cadrul guvernului provincial şi imaginea sa publică îi asigură o poziţie privilegiată pe verticala reţelei sistemului interguvernamental precum şi în reţeaua relaţiilor public-privat din propria provincie.

5.3. Îndatoriri constituţionale şi sarcini politice ale provinciilor

Provinciile trebuie să vegheze la bunul mers al propriilor lor probleme, scop în care ele sînt investite cu puteri autonome. În perimetrul propriilor lor teritorii, ele îşi pot asuma orice responsabilitate care nu a fost atribuită guvernului central sau municipalităţilor. O îndatorire clasică a provinciilor este supervizarea Autorităţilor Apelor, organele publice responsabile cu folosirea rezervelor de apă.

Provinciilor le revine de asemenea responsabilitatea supervizării generale a municipalităţilor, şi, deci, a finanţelor şi legislaţiei municipale. Pînă anul trecut (1995, n. red.) era nevoie de aprobarea bugetelor municipale de către executivul provincial. În ultimul timp, au avut loc schimbări rapide în relaţiile financiare dintre guvernul central, municipalităţi şi provincii.⁷ Din 1994 a fost adoptat un nou sistem de supervizare financiară, sistem care este în relaţie cu noua Lege a provinciilor şi municipalităţilor. El este menit să întărească principiul descentralizării şi să confere o mai mare independenţă financiară municipalităţilor. Supervizarea activităţilor municipale este sensibil restrînsă. Pe viitor, supervizarea municipală exercitată de executivul provincial va fi strict limitată la aspectul financiar, aşa după cum va fi şi supervizarea activităţilor provinciilor, care încă mai este exercitată de guvernul central.

Principala diferenţă dintre municipalităţi şi provincii este poziţia lor în luarea deciziilor politice. Impactul propriu al provinciilor în luarea deciziilor politice este încă limitat, cu toate că pentru cel puţin 30 de ani competenţele lor s-au extins treptat, dar continuu.⁸ Astăzi, pentru implementarea politicilor guvernului central, provinciile au îndatoriri importante în cîteva domenii de natură politică:

— infrastructura constituie un domeniu tradiţional al politicii provinciale (politicile referitoare la ape, şosele, rezerve de gaz şi electricitate);

— în anii şaizeci, planificarea fizică a devenit cea dintîi nouă îndatorire politică majoră (prin rolul pe care îl joacă provinciile în pregătirea planurilor regionale);

— protecţia şi amenajarea mediului este activitatea politică a provinciilor care s-a dezvoltat cel mai rapid  în ultimii zece ani.

Pe lîngă aceste domenii, mai sînt şi alte activităţi legate de politicile de sănătate (asistenţa vîrstnicilor), politicile socio-culturale (privind activităţile şi instituţiile aflate pe un nivel superior celui al municipalităţilor şi districtelor) şi politicile socio-economice regionale. În concordanţă cu sistemul de pivoţi ideologici şi cu  politicile de ajustare, provinciile deţin doar îndatoriri marginale în domeniul educaţiei şi al politicilor sociale.

Provinciile au în comun lipsa resurselor. Capacitatea lor de a se implica în conflictele politice este destul de limitată. Implicarea lor în implementarea diferitelor politici priveşte mai cu seamă subiecte care nu fac obiectul competiţiei politice. Pînă nu demult, provinciile erau implicate în principal în competenţe de tip interguvernamental şi intermediar. Astăzi ele fac mari eforturi pentru a-şi schimba imaginea. Există o mai strînsă coordonare pe orizontală între provinciile olandeze, ele fiind, ca urmare, actori mai puternici ca oricînd. Orientarea lor politică s-a transformat dintr-una pasivă într-una mai activă.  Li s-au adăugat noi sarcini şi sînt aplicate la o scară relativ mare tehnici moderne de management.⁹ Pentru prima dată în istoria Olandei, unele provincii subliniază importanţa pe care o are orientarea proceselor regionale.

5.4. Resursele financiare şi umane ale provinciilor

Provinciile şi municipalităţile olandeze depind de guvernul central în finanţarea majorităţii covîrşitoare a serviciilor lor. În comparaţie cu cele mai multe ţări europene, autonomia lor financiară este destul de redusă. Fluxul fondurilor de la guvernul central către autorităţile provinciale şi locale este fărîmiţat într-o serie de finanţări specifice. Provinciile şi municipalităţile primesc în acest fel în jur de 60% din totalul fondurilor lor. Serviciile pe care le oferă provinciile în mod autonom sau din proprie iniţiativă sînt finanţate din resurse proprii. Acestea provin din două surse: cota generală din fondurile provinciale, care acoperă aproximativ 30% din veniturile totale ale provinciilor. Componenţa sa este stabilită juridic printr-un Supliment la legea provinciilor. Celelalte surse sînt constituite dintr-o unică taxă provincială (pe autovehicule), impozite, taxe vamale şi profiturile companiilor de utilitate publică. Ele reprezintă mai puţin de 10% din venitul total. Bugetul total al provinciilor se ridică abia la o zecime din totalul bugetelor municipale. Bugetul municipalităţii Amsterdam este echivalent cu acela al tuturor provinciilor la un loc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru funcţionarii publici. Provinciile deţin în subordinea lor 18 000 de funcţionari publici, număr inferior celui pe care îl deţine municipalitatea Amsterdam (peste 24 000).

5.5. Aspecte ale percepţiei publice a provinciilor

Rolul tipic al provinciilor în ultimele decenii a fost acela de intermediar între autorităţile locale şi cele naţionale. Aceste contacte administrative „de interior” întrec cu mult contactele provinciilor cu cetăţenii, luaţi individual. Astfel, provinciile au rămas cel mai puţin vizibil palier de guvernare şi cea mai puţin studiată formă de guvernămînt general. În trecut, contactele directe dintre cetăţeni şi provincii se stabileau — dacă se stabileau — mai ales prin apeluri împotriva unor decizii ale municipalităţilor, şi prin operaţiunea eliberării paşapoartelor. Această din urmă funcţie a fost nu demult descentralizată, fiind preluată de municipalităţi, iar cea dintîi a devenit mai puţin frecventă odată cu instituirea unui nou sistem administrativ juridic în anii ’70. Nu este de aceea deloc surprinzător că prezenţa la alegerile provinciale s-a dovedit destul de limitată (în jur de 50%) după ce prezenţa la urne nu a mai fost obligatorie începînd cu anii ’60. Prezenţa la alegerile provinciale se situează sub cea la alegerile municipale şi depăşeşte cu puţin prezenţa la alegerile pentru Parlamentul European.

Identificarea cetăţenilor cu provinciile lor este destul de slabă în părţile vestice, puternic urbanizate şi dens populate ale Olandei, însă mult mai pronunţată în regiunile nordice şi sudice ale ţării. Provincia cu identitatea cel mai uşor recognoscibilă este, probabil, Friesland, cu o limbă proprie recunoscută oficial (este la latitudinea autorităţilor locale să folosească frisa sau olandeza, sau ambele limbi în activităţile lor), şi cu un mic Partid Naţionalist Fris. Cu toate că sistemul de reprezentare proporţională completă nu constituie o barieră electorală, PNF nu este destul de puternic pentru a obţine unul din cele 150 de fotolii din Parlamentul naţional. În cel mai fericit caz, partidul cîştigă cîteva locuri în consiliul provincial, însă nici măcar în propria provincie nu reuşeşte să se situeze decît pe locul patru, fiind astfel exclusă participarea sa la executivul provincial.

Este ciudat că nu au existat mişcări regionale separatiste în sudul catolic (înspre Belgia ori Germania), dat fiind faptul că aceste regiuni au fost oprimate mai multe secole de statul protestant. În timpul Republicii, catolicii nu îşi puteau practica religia în public, existenţa oficială a clerului era şi ea interzisă, catolicii nu aveau acces la funcţii publice, iar regiunile erau guvernate de guvernul central. Se impune de aceea o explicaţie pentru această absenţă a regionalismului. Răspunsul trebuie să ia în considerare cel puţin trei posibile motive. Întîi, catolicii au format cea mai însemnată minoritate dintre toate grupurile-pivot, ceea ce a însemnat că, după introducerea în 1917 a sistemului proporţional al politicii de ajustare, ei au deţinut un rol important în politica olandeză. Un al doilea motiv ar fi acela că coeziunea internă a culturii catolice mai puternic ierarhizată a fost mai intensă şi că reţeaua ei organizatorică era mult mai coerentă decît al oricărui alt pivot politic. În al treilea rînd, majoritatea catolicilor au trăit şi trăiesc în două provincii (Limburg, Noord-Brabant), pe care le-au dominat aproape complet. Astfel, baza lor regională de putere nu a fost deloc neglijabilă; dimpotrivă, ea s-a dovedit mai puternică decît oricare alt pivot politic.

Influenţa partidelor politice variază şi în funcţie de regiune. În mod tradiţional, sînt mai influenţi în nord-vest şi în zonele centrale ale oraşelor mari din Randstad social-democraţii, iar în sud-est este mai puternic partidul catolic. Partidele liberale sînt mai puternice în suburbiile tot mai întinse ale marilor oraşe şi în clasicele „oraşe somnolente” satelite ale acestora. Radicalii de stînga şi-au avut propria bază regională în unele părţi din nord, în timp ce micile partide protestante de extremă dreaptă rămîn puternice în unele sate mici din sud-vest şi în sud-est.

5.6. Provinciile: prea mici şi prea mari în acelaşi timp?

Provinciile constituie o parte însemnată a palierului intermediar olandez, însă nu singura. De mai bine de treizeci de ani se dezbate reformarea fundamentală a structurii pe verticală a statului olandez şi a administraţiei publice olandeze. Provinciile au fost criticate în acelaşi timp atît pentru că ar fi prea mici cît şi pentru că ar fi prea mari. După cum am menţionat înainte, în accepţia olandeză termenul „regional” este folosit de cele mai multe ori pentru a eticheta evoluţiile de nivel interlocal dintre nivelul local şi cel provincial: de exemplu, aglomeraţia urbană şi regiunea rurală. Termenul se referă la problemele care depăşesc domeniul unui singur oraş (probleme care apar de regulă în lupta dintre comunităţile centrale şi cele suburbane şi în prea mica anvergură a comunităţilor rurale restrînse). În comparaţie cu mărimea majorităţii organelor de cooperare interlocală, cele mai multe provincii par a fi relativ supradimensionate.

În scopurile planificării provinciile par a fi prea mici. Această polemică a fost reanimată în contextul european. Nivelul intermediar european — entităţile teritoriale socio-economice şi culturale înrudite — nu a fost încă identificat cu claritate. De aceea Olanda a hotărît să nu formeze deocamdată nivelul regiunilor NUTS-1 în conformitate cu graniţele provinciale, optînd în schimb pentru patru unităţi inter-provinciale (landsdelen) care nu corespund nici unui nivel de administrare: vestul urbanizat orientat spre comerţ şi spre exterior, nord-estul agricol şi periferic; sudul şi sud-estul rural, preponderent rezidenţial. În două din aceste patru regiuni NUTS-1 (Nord şi Vest) s-au instaurat în anii din urmă modele mai substanţiale şi mai bine fixate oficial de cooperare interprovincială. Aceeaşi opţiune a creării de regiuni din raţiuni statistice care nu corespund nici unor unităţi administrative a fost făcută şi pentru nivelul NUTS-III. Şi în acest caz, s-a optat pentru districtele socio-economice folosite exclusiv statistic (62 de aşa-numite districte COROP). În acest fel, numai regiunile olandeze NUTS-II, formate de provincii, corespund unor unităţi administrative existente.

6. Olanda şi Comisia Regiunilor

Pentru delegaţia olandeză la summit-ul de la Maastricht, formarea unei Comisii a Regiunilor nu a constituit un subiect de importanţă majoră. Sentimentul general era că subiectul putea fi lăsat în seama acelor state membre — Germania, Belgia şi Spania — a căror miză în domeniu era mai mare şi care fuseseră mai active în trecut. Opinia generală era că politica olandeză nu trebuia şi nu avea nevoie să meargă mai departe decît îşi doreau pentru ele înseşi Belgia şi Germania. Îndată ce subiectul a fost inclus în agendă, actorii naţionali implicaţi — mai ales ministrul de interne, Asociaţia olandeză a municipalităţilor şi Adunarea provinciilor olandeze — au început să acorde atenţie propunerilor şi potenţialelor oportunităţi care s-ar oferi guvernărilor subnaţionale olandeze. Interesul şi implicarea guvernelor subnaţionale olandeze în evoluţia Comunităţii Europene au fost în general reduse, cel puţin pînă în momentul în care publicitatea şi mişcarea generală pentru planul de acţiune „Europe 1992” au trezit o oarecare curiozitate şi — într-o mai mare măsură — anxietate şi nesiguranţă în cadrul guvernărilor locale şi provinciale cu privire la sensul exact al evoluţiilor în curs şi al potenţialelor lor consecinţe  pentru autorităţile locale.

Reprezentanţii Adunării provinciilor olandeze şi ai Asociaţiei municipalităţilor olandeze erau foarte conştienţi de faptul că, pentru alte state membre, componenţa delegaţiilor naţionale la Comisia Regiunilor va constitui un subiect de dispută aprigă, mai ales în legătură cu întrebarea dacă autorităţile locale ar trebui sau nu să facă parte din delegaţie. Părţile implicate au căzut de acord, aproape de la început şi fără prea multe negocieri, că locurile olandeze ar trebui împărţite în mod egal între municipalităţi şi provincii.

Acest consens al participanţilor olandezi în ce priveşte împărţirea locurilor pare să se fi bazat pe motive pur pragmatice şi tactice. Deşi provinciile sînt din punct de vedere oficial nivelul „regional” al sistemului interguvernamental olandez, municipalităţile constituie, fără urmă de îndoială, cea mai influentă componentă dintre cele trei paliere olandeze. Din perspectivă olandeză problema nu era dacă guvernările locale să facă parte din delegaţia olandeză, ci dacă provinciile ar trebui să participe în cazul în care Olanda ar fi pusă în faţa unei alegeri. Oficial, guvernarea s-a prezentat pe sine pe scena europeană drept o ţară fără regiuni, sau o regiune în sine.

Ministerul de interne a asigurat o decizie a cabinetului potrivit căreia urmau să facă parte din delegaţia olandeză la Comisia Regiunilor doar reprezentanţii guvernărilor alese direct. Ca reacţie la întrebările ridicate în Parlament — dacă s-ar cuveni ca înseşi guvernele subnaţionale să îşi numească delegaţi — guvernul a răspuns că componenţa delegaţiei este treaba statelor membre şi, prin urmare, responsabilitatea guvernelor naţionale. Această părere nu a fost atacată de Adunarea provinciilor olandeze sau de Asociaţia municipalităţilor olandeze. Delegaţia olandeză se bazează pe o împărţire de unu la unu a locurilor între provincii şi municipalităţi.

O a doua dilemă care poate fi identificată, este întrebarea dacă delegaţia la Comisia Regiunilor ar trebui să fie constituită prin alegeri sau prin numire. În Olanda nu există o opţiune clară în acest sens. Altele au fost criteriile care au avut greutate în propunerea de membri pentru Comisia Regiunilor. Numai o minoritate a delegaţiei olandeze este constituită din demnitari aleşi politic. Cei mai mulţi dintre ei sînt numiţi demnitari politici. Totuşi, ei reprezintă guvernările generale alese democratic, controlate teritorial. În structura olandeză, una din responsabilităţile oficiale ale preşedintelui unui consiliu municipal sau provincial o constituie tocmai reprezentarea municipalităţilor şi provinciilor pe plan extern.

Conştiente de sensul nedefinit al conceptului de „regiune” în cadrul structurii olandeze, Asociaţia municipalităţilor olandeze şi Adunarea provinciilor olandeze au introdus cîteva criterii de echilibrare a selecţiei reprezentanţilor care este în sine un exemplu de politică consocioţională actuală în acţiune:

— principiul reprezentării geografice:

            — 2 locuri pentru provinciile de nord: Friesland, Drenthe, Gronigen (unul pentru Asociaţie, celălalt pentru Adunare);

            — 2 locuri pentru provinciile de est: Overijssel, Gelderland, Flevoland (unul pentru Asociaţie, celălalt pentru Adunare);

            — 3 locuri pentru provinciile de sud: Noord-Brabant, Limburg, Zeeland (2 pentru provincii, 1 pentru municipalităţi);

            — 5 locuri pentru provinciile de vest: Noord Holland, Zuid-Holland, Utrecht (3 pentru municipalităţi şi 2 pentru provincii);

— principiul reprezentării politice

            — 2 locuri pentru CDA şi PvdA; un loc pentru VVD şi D’66;

— mărimea provinciilor şi municipalităţilor:

            — două locuri pentru municipalităţile cu mai puţin de 50 000 de locuitori; două pentru cele cu peste 50 000 de locuitori; două pentru regiunile marilor oraşe (în ideea că regiunile Rotterdam şi Amsterdam vor ocupa alternativ un loc la fiecare doi ani, şi că Utrecht şi Haga se vor succeda la celălalt loc alocat „regiunilor urbane”, fapt în sine remarcabil de vreme ce membrii delegaţiei sînt numiţi pentru o perioadă de patru ani);

— reprezentarea regiunilor de graniţă:

            — cîte două locuri pentru Asociaţia municipalităţilor şi Adunarea provinciilor pentru executivele care operează într-o municipalitate/provincie de graniţă;

— împărţirea dintre consilieri şi burgomasters şi dintre executivele provinciale şi Comisarii Regali:

            — Asociaţia municipalităţilor: cel puţin doi consilieri şi un membru al executivului municipalităţilor. Adunarea provinciilor: toţi şase membrii ai executivului provincial (inclusiv preşedintele numit, Comisarul Regal).

În mai 1993, Olanda era, alături de Grecia, primul stat membru care îşi prezenta componenţa propriei delegaţii pentru Comisia Regiunilor la Consiliul European al Ministerelor. Secretariatul general al delegaţiei olandeze va fi deţinut de Adunarea provinciilor.

7. Palierul intermediar olandez: un nivel regional compozit

În loc să jelim „lipsa politicii regionale”, cum au tot făcut unii politicieni şi analişti în ultimii ani, credem că este mai corect să vorbim de palierul intermediar olandez ca de unul aglomerat, dacă nu cumva chiar suprapopulat. În Olanda, palierul intermediar de guvernare constituie un exemplu mai ales de guvernare şi administrare multiorganizaţională. Există în Olanda cel puţin şapte tipuri diferite de regiuni:

— Cele 12 provincii sînt regiunile constituite ale palierului intermediar. Acesta poate fi definit ca un nivel intermediar de guvernare definit oficial, constituţional, între guvernarea naţională şi cea municipală. Provincia este o unitate administrativă generală teritorială, independentă juridic. Ea este investită constituţional cu o competenţă generală (autonomie). Provinciile formează astfel un strat complet maturizat de guvernare, legitimate democratic, legal şi constituţional.

— Palierul intermediar local este compus din peste 60 de districte de cooperare intermunicipală (gewesten). Noua Lege cu privire la reglemetarea asocierii încearcă să integreze în diferite grupuri de municipalităţi un număr aflat cu mult peste acesta — aproape o mie — de organisme de cooperare funcţională. Se fac demersuri pentru coordonarea instrumentelor deja existente, inclusiv posibilitatea unei impuneri pe cale juridică a unei structuri comune. Propuneri mai recente merg chiar mai departe, încercînd să concentreze toate activităţile în cadrul a mai puţin de treizeci de districte. În acest context rămîne la latitudinea provinciilor să hotărască forma şi mărimea acestor districte, însă în practică persistă o varietate foarte mare. La începutul lui 1995 secretarul de stat al Ministerului de Interne, care conduce reforma administraţiei publice a produs o „notă de discuţie”-surpriză (beleidsnotitie) cu privire la cîteva din principiile de bază  ale sistemului interguvernamental olandez. Organele de cooperare intermunicipală sînt socotite strict nişte instrumente auxiliare şi ar trebui de aceea să fie evitate. În loc, împărţirea îndatoririlor publice ar trebui pe cît posibil să se bazeze pe trei nivele de guvernare complet maturizate.

— Există aproape 100 de organizaţii de teren ale guvernului naţional în regiunile numite „agenţii guvernamentale descentralizate” (gedeconcentrede rijksdiensten). Acestea trebuie considerate  o formă de descentralizare funcţională (ele acţionează în principal ca nişte consilii regionale de supraveghere a politicilor sectoriale precum educaţia şi bunăstarea). Marea majoritate a observatorilor critică cu înverşunare atît existenţa cît şi politica acestor organizaţii pe motivul ineficienţei lor precum şi ca pe o deficienţă democratică. Există o cerere aproape unanimă de a le include în planurile de descentralizare, însă deocamdată guvernul central se arată de neclintit. De pildă, mai sus menţionata „notă” nu pomeneşte un cuvînt despre ele, dînd impresia că Ministerul de Interne intenţionează să le îndepărteze de pe agenda dezbaterilor.

— Există cîteva regiuni funcţionale noi în care politicile sectoriale sînt coordonate, planificate şi implementate la nivel regional. Iniţiativa conceperii şi stabilirii acestor regiuni aparţine ministrului de resort, care are la dispoziţie şi un buget pentru conducerea acestor regiuni. Există regiuni funcţionale de exemplu în domeniul transportului şi traficului şi în domeniul administrării pieţei muncii. Rolul provinciilor variază aici de la unul de conducere pînă la unul de neparticipare. Un caz deosebit este cel al formării de corpuri de poliţie regionale ca unităţi de bază în locul unei poliţii provinciale iniţial proiectate să ia locul tradiţionalei împărţiri dintre forţele de poliţie locale şi naţionale. Această reformă a durat peste 20 de ani şi încă mai constituie un subiect politic fierbinte. Ca o ironie, ultima schimbare în dezbaterea privind reforma administraţiei publice (constituirea noilor provincii urbane) redeschide acum dintr-odată posibilitatea unei forţe politice provinciale.

— Consiliile de supraveghere a apelor pot fi considerate drept unele din cele mai vechi sisteme de administraţie funcţională bazată pe principii democratice din lume. Astăzi, mai există aproximativ 100 de consilii de supraveghere a apelor (waterschappen, veenschappen, zuiveringschappen); numărul lor a fost cu mult mai mare (în jur de 2000) în urmă cu vreo patruzeci de ani.

— La graniţa olandeză există cinci euroregiuni în care sînt implicate autorităţile locale şi provinciale; ele variază ca statut şi intensitate a cooperării. În urma accelerării procesului de integrare europeană, în anii din urmă s-a înregistrat un elan nou în majoritatea acestor regiuni.

— De la sfîrşitul anilor ’80, o preocupare constantă a guvernului central şi a marilor oraşe a fost aceea de a forma noile autorităţi regionale sau provincii-oraşe ca pe un nou tip de guvernare regională în zonele urbane cele mai mari. Şapte regiuni (Rotterdam, Amsterdam, Haga, Utrecht, Eindhoven, Nijmegen-Arnheim şi Enschede-Hengelo) au fost incluse în legislaţia cadru cu privire la reorganizarea guvernării locale, însă deocamdată procesul este concentrat asupra aglomeraţiilor Rotterdam şi Amsterdam şi într-o măsură mai mică asupra oraşului Haga.

8. Tendinţe actuale în dezbaterea regională olandeză

În prezent, formarea provinciilor oraşelor poate fi considerată drept cel mai fierbinte subiect în dezbaterea referitoare la administraţia publică regională. Ţelul este sprijinirea dezvoltării marilor oraşe ca pe nişte motoare ale dezvoltării economice. Strategia de bază a fost aceea a fuzionării centrului unei aglomeraţii cu comunităţile suburbane din vecinătate într-un nou corp regional, care să le dea ambelor un mai mare potenţial de dezvoltare şi o mai mare libertate în soluţionarea problemelor şi în îmbunătăţirea calităţii sistemului administraţiei publice. Interesul reînnoit  a fost suscitat în parte de descoperirea dimensiunii europene a managementului urban şi regional.

Aceste planuri implică împărţirea oraşelor Rotterdam şi Amsterdam în mai multe municipalităţi (pe baza unităţilor districtuale locale deja existente) care vor cîştiga statutul de municipalităţi autonome. Potrivit acestui plan scara oraşului central şi a oraşelor satelit va creşte simultan, liniştind astfel tradiţionalele temeri ale suburbiilor de a fi dominate de oraşul central. Pe de altă parte, numele oraşului ar fi adoptat ca nume al noii provincii. Administraţia oraşului ar obţine astfel statutul de administraţie provincială sau regională. Responsabilităţile care ar depăşi nivelul pur local ar fi transferate noului palier regional de guvernare.

Aceste planuri au fost adaptate problemelor specifice ale marilor aglomeraţii, dar nu au ţinut cont de ceea ce li s-ar putea întîmpla părţilor rămase din provincii şi nici de găsirea unei relaţii juste între provinciile deja existente şi noile autorităţi regionale. Ca urmare a acestor planuri, provincia Olandei de Sud ar urma să fie divizată. Nu trebuie uitat că a existat deja o lege care prevedea divizarea acestei provincii  în anii ’70, creîndu-se noua provincie Rijnmond. În jurul lui 1980, legea a fost blocată, chiar înainte de a se lua decizia finală în Parlament, guvernul olandez hotărînd brusc să stopeze toate planurile cu privire la reorganizarea teritorială la nivel regional şi provincial. Încă sînt foarte mulţi aceia care se îndoiesc că planurile actuale vor fi implementate. Rezultatul referendumului facultativ din mai 1995 din oraşul Amsterdam constituie un semnal elocvent. Un procent de 90% au votat împotriva aprobării deciziei Consiliului Local al Amsterdamului de a împărţi oraşul în două şi de a pregăti instituirea provinciei-oraş. Un rezultat care depăşeşte 40% într-un referendum trebuie considerat ca foarte înalt în comparaţie cu rezultatele din alte ţări. Un referendum similar urmează să aibă loc şi la Rotterdam în iunie 1995. Cu toate că competenţa legală de formare a unor provincii noi în zonele metropolitane o deţin guvernul olandez şi parlamentul naţional (care  subliniază şi el importanţa dimensiunii „unitare” a statului olandez unitar descentralizat), este puţin probabil ca decizia finală să fie luată împotriva unei puternice opoziţii a regiunilor înseşi.

Este evident că structura viitoare a palierului intermediar de guvernare este deocamdată ambiguă. Au loc o mulţime de dezbateri, există multe planuri, însă nu există o majoritate durabilă în favoarea nici unei opţiuni concepute pînă în momentul de faţă. Acest fapt ar putea fi o oportunitate atît pentru municipalităţi cît şi pentru provincii de a-şi întări poziţiile în sistemul interguvernamental olandez şi de a face astfel statul olandez unitar descentralizat să funcţioneze în felul în care se plănuise în urmă cu mai bine de 150 de ani!

Note

1. Vezi R.Andeweg/A.Irwin, Dutch Government and Politics, 1993, pp.23.

2. A. Lijphart, The Politics of Accomodation: Pluralism and Democracy in the Netherlands, New Haven, 1975 (ediţia a II-a, revizuită).

3. Vezi H. Daalder/A.Irwin (editori), Politics in the Netherlands: How Much Change, Londra, 1989.

4. Vezi R. Kleinfeld/J.J. Hesse, Die Provinzen im politischen System der Niederlande, Opladen, 1990; R.Kleinfeld, Mesocorporatismus in den Niederlanden, Frankfurt/M., 1990.

5. Vezi Th.A.J. Toonen, The Netherlands: A Decentralised Unitary State in a Welfare Society, în West European Politics, 4, 1987, pp. 108-129.

6. Vezi Th.A.J. Toonen, The unitary state as a system of cogovernance, the case of Netherlands, în Public Administration, Autumn 1990, pp. 281-296; R. Kleinfeld, Die Modernisierung des niederländischen Staates: Entwicklungen und Reformprozesse auf der mittleren Verwaltungsebene, Studie im Aufrage des IAT-Gelsenkirchen, Haga, 1994.

7. Vezi R. Kleinfeld, 1994, loc. cit.

8. Vezi R. Kleinfeld, 1990, loc. cit.; Th.A.J. Toonen, Dutch Provinces and the Struggle for the Meso, în L.J. Sharpe (editor), Rise of Meso Government in Europe, Londra, 1993, pp. 117-153.

9. Vezi R. Kleinfeld, 1994, loc. cit.

Traducere de Doina Baci

*

Ralf KLEINFELD, profesor la Fern Universität, Haga, este specialist în probleme de politici regionale şi generale, şi autor a numeroase studii dintre care amintim Stichwort: “Verbände und deutsche Vereinigung” (1996), Verbände und Verbändetheorie aus politikwissenshaftlicher Sicht (1996) şi Nordrhein Westfalen, în volumul Handbuch der Deutschen Bundeslander (1997).

Theo A.J. TOONEN, profesor la Universitatea din Leiden, este specialist în administraţie publică; a contribuit atît ca autor, cît şi ca editor la volumele Civil Service in Comparative Perspective (Public Affairs) (1996), Policy Implementation in Federal and Unitary Systems: Questions of Analysis and Design (1996) şi The European Yearbook of Comparative Government and Public Administration (1996).

Ralph Kleinfeld/Theo A.J. Toonen, Political, Institutional and Legal Aspects of the Regions in the Netherlands, studiu publicat în volumul The Regions — Factors of Integration or Disintegration in Europe?, Editura Nomos, Baden-Baden, 1996, şi preluat cu permisiunea editurii.