Descentralizare sau recentralizare în Europa dunăreană. Cazul României

Victor Neumann

Cînd discutăm despre europenitatea sau non-europenitatea României şi cînd intenţionăm să acordăm un cec în alb Transilvaniei în speranţa că această regiune va deveni impulsul modernizării statului român, trebuie să fim şi circumspecţi în sensul că, fără o bună măsură a lucrurilor, nu ştim exact despre ce impuls poate fi vorba. Studiul lui Gusztáv Molnár aduce în discuţie un subiect aproape tabu în ştiinţele social-politice profesate în România şi transferă provocările politologilor occidentali pe terenul societăţii civile din Europa dunăreană, ceea ce este un merit incontestabil. Nu mai puţin important este că sociologul budapestan invocă problema transilvană din perspectiva europeană şi nu din perspectiva etno-naţională, încă practicată de statele din arealul amintit. Mai mult, el vede fenomenele în directă relaţie cu viitorul României, neacordînd nici un fel de credit acelor idei ce au contribuit la închiderea statelor zonei în societăţi organice, autarhice. Fără să fie o noutate pentru inteligentsia română, reluarea ideii că modelul cultural al Europei Centrale este purtător de mesaj politic îşi are semnificaţia sa, corect înţeleasă de unii, brutal sancţionată de alţii. Întrebarea lui Gusztáv Molnár legată de ceea ce se va întîmpla cu regiuni periferic situate faţă de Occident (istoriceşte aparţinînd Europei Centrale), pare a fi justificată şi este de preferat ca ea să stîrnească un dialog decent, în care să primeze analiza raţională a fenomenului. În fond, administrarea defectuoasă, centralist-contraproductivă a României contemporane face ca asemenea întrebări să fie justificate, şi, în consecinţă, punctele de vedere teoretice care să contribuie la ieşirea din impasul actual nu pot fi decît benefice.

Nu este permis să procedăm în chip reducţionist cînd facem comparaţii între două sau mai multe tipuri de civilizaţii. Lumea de ieri, dar mai ales aceea de astăzi, are repere multiple, care sînt rezultatul coabitărilor plurale, al transferului de informaţii, al împrumutului reciproc de valori. Apoi, evoluţia gîndirii politice, dinamica vieţii, nu concordă întotdeauna cu previziunile politologilor ori futurologilor eminenţi. Prin urmare, nici compartimentările ce reies din hărţile lui Huntington nu sînt de fiecare dată relevante. Ele pun o problemă, trimit la eventuale demarcaţii de ordin politic datorate setului de valori ce caracterizează o civilizaţie. Se întîmplă ca ele să afirme răspicat că Europa s-ar termina la arcul carpatic. Fie însă că analizăm suprafaţa lucrurilor, adică politica, fie că intrăm în labirintul trăsăturilor ce definesc o cultură în sens de civilizaţie, vom constata că nicicînd lucrurile nu sînt liniare. A fi tranşant îmi pare cel puţin incorect, şi aceasta pentru că studiile noastre nu pot elabora — în cazul în care se iau în serios — mai mult decît puncte de vedere la nivelul bunului simţ comun. Credibilitatea lor e sporită doar dacă sînt aduse în discuţie argumente istorice, sociologice, economice, psihologice, filosofice. Altminteri, speculaţia face loc celor mai hazardate ipoteze. Dovada cea mai concludentă e oferită de jocul cifrelor statistice, ce lasă mult de dorit de îndată ce ele fac posibilă ignorarea faptelor istorico-politice, dar mai cu seamă a realităţilor social-economice.

Spre a deschide o perspectivă cel puţin acceptabilă asupra problemei transilvane, cred că ar fi util să ţinem seama de faptul că această regiune (la fel ca altele cu o tradiţie istorică asemănătoare, cazurile Sileziei, Moraviei, Galiţiei, Slovaciei, Croaţiei, Bucovinei, Banatului, de pildă) s-a emancipat tîrziu şi parţial în comparaţie cu regiunile franceze, nord-italiene, olandeze. Multă vreme, inclusiv în prima jumătate a secolului al XIX-lea, amintita regiune nu a dat semne suficient de clare că ar fi cu adevărat interesată de evoluţia civilizaţiei moderne europene şi de însuşirea regulilor ei, şi, cu atît mai puţin, că ar intenţiona să aparţină în întregime Europei în sensul apusean al termenului. O relaţie cu Apusul — modestă, dacă o raportăm la ansamblul populaţiei —, a funcţionat ca urmare a unui ecou al umanismului renascentist şi al Reformei luterano-calvine. Se poate spune că o parte din elita fostei provincii austriece, respectiv, austro-ungare, a fost tentată să-şi apropie setul de valori europene încă din secolul Luminilor şi că uneori a şi reuşit, în pofida marelui handicap economic şi social pe care îl avea. Ceea ce întîrziase în acest areal erau formarea individului, respectiv, a clasei de mijloc, organizarea vieţii comunitare şi procesul industrializării. În schimb, discrepanţa dintre aristocraţie (de sorginte medievală) şi ţărănime se adîncise într-un ritm galopant. Aceeaşi aristocraţie a căutat să promoveze modernitatea atunci cînd timpurile nu au mai permis o altă evoluţie. Beneficiul urma să fie tot al ei, de unde şi consecinţele dramatice ale evoluţiei viitoarelor entităţi statale din zonă.

Totalitarismele veacului al XX-lea s-au putut manifesta în voie într-un context în care organizarea social-comunitară era limitată, iar spiritul critic al celor mulţi, absent. Micul segment al nobilimii transilvane nu a fost creator de comunităţi civile. În pofida dezvoltării vieţii orăşeneşti, a existenţei breslelor meşteşugăreşti şi comerciale la Braşov, Sibiu, Cluj, Sighişoara, Bistriţa, Mediaş, Alba-Iulia, stratul social majoritar a continuat să rămână pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea în afara circuitului pieţei economice de inspiraţie vest-europeană. Amintitele centre au rămas ele însele departe de experienţa oraşelor italiene, engleze, olandeze, a căror explozie economică în veacul al XVIII-lea s-a datorat în primul rînd organizării vieţii comunitare. Apoi, între burgurile medievale din Transilvania şi lumea rurală era o prăpastie care a rămas perceptibilă pînă în secolul al XX-lea. Satul a fost dintotdeauna predominant, ceea ce a făcut ca, în momentul în care au gîndit noile structuri statale ale evului modern, intelectualii să ţină seama în primul rînd de tradiţiile acestuia şi nu de cele ale oraşului. Alfabetizarea nu s-a făcut de jos în sus, ci invers. Ea a fost posibilă — la fel şi multiplicarea informaţiei — ca urmare a interesului şi a intervenţiei administraţiei austriece, prin care se explică de altfel ridicarea nivelului educaţional al populaţiei. Programul reformist al Vienei, altminteri bine intenţionat, urmărea să pregătească populaţia pentru a administra mai uşor Transilvania şi a o aduce la nivelul celorlalte provincii imperiale. Tot astfel, reformele şcolare ale habsburgilor au creat premisele apariţiei micilor naţiuni, care vor evolua pe principii contrare Vienei, dar aproape identice cu ale gîndirii politice prusace. Cu alte cuvinte, procesul fusese invers aceluia din Occident. Emanciparea nu s-a produs în urma unei necesităţi sociale, ci în urma impunerii direcţiei dorite de centrul de putere politică. Vom înţelege şi mai bine fenomenul amintit cînd vom constata că formarea naţiunilor şi a statelor occidentale a fost întru totul diferită. În ceea ce priveşte emanciparea populaţiei din Transilvania (în măsura în care se poate vorbi despre un asemenea lucru), ideea era de a forma buni muncitori în minele de cărbuni sau de aur, în metalurgie, în construcţii, funcţionari care să fie buni executori ai comenzilor de la centru, dascăli de şcoală şi preoţi necesari alfabetizării.

Geneza naţiunilor moderne europene a echivalat în cazul Europei Centrale (dunărene) cu o confuzie. De unde şi disfuncţionalităţile apărute pe parcursul ultimilor 150 de ani. Mă gîndesc la formarea naţiunii în jurul conceptului de etnie, căruia i s-a atribuit sensul de păstrătoare a tradiţiilor pure provenite din mediul rural. Lectura operelor romantismului german a făcut ca inepţiile pe această temă să se multiplice, astfel încît discursul mitopoetic al lui Herder sau Fichte (avînd ca principal punct de referinţă Volkischkultur-ul) a fost repetat cu o dulce inconştienţă în variantele lingvistice cehă, slovacă, maghiară, sîrbă, română, bulgară, greacă. În fapt, e vorba de una şi aceeaşi teorie, apelînd la resurse tradiţionale relativ identice. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea acest discurs a fost încurajat de savanţi. Aşa se face că el a devenit curs universitar, manual de şcoală generală sau de liceu, carte aşa-zis ştiinţifică de istorie sau etnografie, alteori, prilej de pretinse studii doctorale în disciplinele sociologie şi filosofie¹. Prin urmare, politicianul format la asemenea izvoare n-a făcut decît să creadă că este de datoria lui să apere ficţiunea ce i-a fost inoculată pe toate căile. De aici s-a născut discrepanţa faţă de o realitate adesea mult mai complexă, în care nu unicitatea cultural-tradiţională era dominantă, ci diversitatea.

Pentru cine cunoaşte configuraţia multiplă a Transilvaniei (dar şi a altor regiuni învecinate) este limpede că nu aşa-zisul etnic ar fi fost îndreptăţit să devină punctul de referinţă în jurul căruia să se petreacă tranziţia spre o nouă etapă istorică. Cînd August Ludwig Schlozer a abordat problema Transilvaniei, el a ignorat varietatea culturală a regiunii. L-a preocupat exclusiv trecutul saşilor de aici, respectiv, cultura de limbă germană ca produs al cercurilor aulice închise, ceea ce nu i-a conferit şansa unei perspective adecvate realităţii. Modelul său istoriografic, aidoma aceluia teoretic al lui Herder, a fost preluat de maghiari şi români în cursul secolului al XIX-lea. Au prosperat etnicismele şi a apărut falsa concurenţă între comunităţi, devenind astfel posibilă ascensiunea naţionalismului în dauna liberalismului. Exemplele oferite de Ferenc Kazinczi şi József Kemény, de Alexandru Papiu Ilarian şi August Treboniu Laurian sînt cît se poate de concludente. Imaginea fiecărui grup a fost — din păcate, în multe cazuri a rămas pînă astăzi — unilaterală, subordonînd fizionomia culturală a întregului teritoriu unei singure părţi. De aici s-au născut cele mai multe imagini fictive pe baza cărora au fost îndoctrinate nu doar mulţimile, dar şi elitele².

Acesta e motivul care mă face să cred că referinţele istorice nu pot lipsi atunci cînd intenţionăm să decodăm fenomenele cu care se confruntă regiunile Europei Centrale, mai ales că evoluţia lor este strîns legată de mişcările culturale şi politice anterioare. În Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, ediţia I, Editura Ştiinţifică, 1991, ediţia a II-a Editura All, Bucureşti, 1998 (a se vedea şi versiunea americană, The Temptation of Homo Europaeus, East European Monographs, Boulder, Colorado, 1993) am arătat că, în evaluarea procesului de emancipare a spaţiilor Europei dunărene, nu trebuie pierdut din vedere faptul că dincolo de linia Hamburg-Triest cea mai mare parte a populaţiei a rămas neştiutoare de carte pînă la sfîrşitul secolului trecut. „Absenţa instituţiilor proprii de învăţămînt, absenţa şcolilor medii şi superioare laice, va duce la stabilizarea păgubitoarelor diferenţe sociale cu urmări în planul comunicării şi înţelegerii pe orizontală”, aspect pe care sociologii şi istoricii îl trec prea uşor cu vederea în momentul în care proiectează propriile lor aspiraţii în locul imaginii reflectate de studiile „terestre”.

Abia la finele veacului al XIX-lea a avut loc instituirea valorilor civilizaţiei occidentale şi în spaţiul Europei dunărene. Acela a fost momentul fast pentru Transilvania, moment în care s-a realizat prima tranziţie pe scară largă la lumea modernă, la setul de valori occidentale. E vorba de anii 1880-1918, atunci cînd are loc o explozie demografică fără precedent în oraşele regiunii, cînd se construieşte mult şi nu doar în centrele cunoscute, dar şi în micile oraşe care dobîndesc o configuraţie arhitecturală europeană³. Se pun în funcţiune noi administraţii după modelul marilor burguri, se diversifică producţia economică, sînt adoptate principiile comerciale universal valabile pe continent. Cultura înaltă va juca un rol în pregătirea transformărilor sociale de anvergură. Prioritate avusese însă apariţia şi dezvoltarea clasei de mijloc, multiplicarea societăţilor cu interes pentru artă, meserii, ştiinţă, tot ceea ce putea provoca mutaţii de mentalitate deosebite la nivelul mulţimii. Atunci s-a cheltuit enorm în crearea infrastructurii.

Aşa se face că Transilvania va avea nu doar oraşe de talia Clujului, Braşovului, Sibiului, Tîrgu-Mureşului, dar şi centre mai mici, capabile să formeze structuri sociale şi economice proprii, precum Turda, Sebeş, Deva, Orăştie, Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe, Odorheiu Secuiesc, Hunedoara, Zalău, Şimleu Silvaniei. În Banat, se dezvoltă nu doar Timişoara, ci şi Reşiţa, Lugoj, Jimbolia, Sînnicolau Mare. În Bihor, Oradea Mare ia un avînt fără precedent, devenind simbol al vieţii culturale de avangardă⁴. Satu Mare şi Careii Mari răspund unor aspiraţii sociale şi economice diverse, ceea ce fie le obligă la, fie le facilitează contacte multiple cu regiunile mai vestice. Conform studiilor istorice, cel mai industrializat şi mai modern oraş a fost Timişoara. La 1910, capitala Banatului avea o populaţie de 72.555 locuitori, două universităţi tehnice, două episcopate, 62 de fabrici cu producţie mică şi mijlocie, 132 de asociaţii profesionale, şapte cotidiene, 17 tipografii, o viaţă muzicală de cel mai înalt nivel, societăţi ştiinţifice etc. După Budapesta, devenise cel mai important centru din partea ungară a imperiului⁵. Surclasa de departe toate oraşele din Transilvania. Deschiderea îi fusese asigurată de trilingvismul (maghiara, germana, sîrba sau româna) practicat în modul cel mai firesc de majoritatea covîrşitoare a populaţiei. Fără a discuta alte aspecte, ar merita să reţinem că centrul de greutate al primei mari modernizări zonale s-a aflat în Banat şi nu în Transilvania. Diferenţele între cele două regiuni au fost şi încă mai sînt marcate de fizionomia spirituală a Timişoarei, respectiv, a Clujului. Cea dintîi, mai dispusă spre o viaţă comunitară plurală, cel de-al doilea, închis în propriile capcane cultural-tradiţionale şi insistînd pe coordonatele etno-lingvistice, alimentat fiind de vechea universitate maghiară la sfîrşitul secolului al XIX-lea ori de universitatea Babeş-Bolyai la sfîrşitul acestui secol — în ambele ipostaze, frustrările create de poziţia secundă fiind explicabile, dar nu productive în sensul edificării societăţii deschise. Observaţiile acestea nu încearcă să diminueaze rostul analizei problemei transilvane de astăzi. Ceea ce este important din perspectiva studiului lui Gusztáv Molnár este că ambele regiuni — privite ca una singură ori nu — pot deveni repere pentru un proces contemporan de reapropiere a României de valorile europene.

Se întîmplă ca în perioada interbelică unele din fostele provincii ale monarhiei austro-ungare să devină motorul industrializării şi urbanizării statelor formate după primul război mondial. Cazurile Boemiei şi Moraviei sînt cel puţin sugestive. Nu însă şi acela al Transilvaniei. Gusztáv Molnár atrage atenţia asupra faptului că Transilvania, cu toate că era mai avansată din punct de vedere instituţional şi comunitar, a ajuns după 1918 o provincie total subordonată unui alt centru de decizie politică, şi anume Bucureştiului. Dintr-o regiune formată pe coordonatele civilizaţiei Mitteleuropei, aflată în plină explozie urbanistică în ultimele decenii ale vieţii imperiului dualist, ea intrase în raza de influenţă a unui alt mod de gîndire culturală şi politică. Pe acest fond, aspiraţiile integrării în civilizaţia europeană au fost estompate de o politică de orientare naţionalistă şi de profesarea principiilor de origine balcano-orientală. Tragedia deriva din faptul că habitatul din Vechiul Regat al României nu a fost un model în sensul în care transilvănenii îl moşteniseră de la stăpînii predecesori. Pe de altă parte, se cuvine să reţinem că şi Vechiul Regat al României a fost tentat să se integreze în Europa, însăşi geneza statului la 1859, ca şi ulterioara evoluţie indicînd persistenţa modelelor francez şi germano-prusac. Aceste aspecte nu pot fi neglijate din momentul în care sînt evaluate trăsăturile gîndirii politice profesate de intelectualitatea românească. Dar, ceea ce s-a observat mai puţin sau deloc, în Muntenia şi Moldova discrepanţele între elite şi mase erau foarte mari şi nici o administraţie din ultimele două veacuri nu s-a ocupat de diminuarea lor, aşa cum am văzut că s-a întîmplat în Transilvania, Banat, Bihor şi Sătmar.

De aici s-a născut diferenţa de civilizaţie între zona nord-carpatină şi aceea sud-carpatină, invocată nu doar de Gusztáv Molnár, ci şi de mulţi alţi cercetători ori intelectuali. Sociologul budapestan atrage atenţia asupra unui element ce nu poate fi ocolit în cadrul examinării temei. El susţine că, în pofida centralismului excesiv, populaţia Transilvaniei a reuşit să-şi conserve un standard de viaţă ceva mai ridicat decît acela al altor regiuni ale României contemporane şi că orientarea sa pro-occidentală a ieşit în evidenţă cu ocazia alegerilor legislative şi prezidenţiale din anii 1990, 1992 şi, mai ales, 1996. Părerea mea este că ar fi multe de analizat, comentat şi nuanţat pe marginea acestei afirmaţii. Ceea ce pare destul de limpede este că argumentelor istorice, pe care le-am preferat mai sus spre a explica problema transilvană (cîteva dintr-o infinită paletă derivată din studii fundamentale), li se alătură şi acelea de provenienţă sociologică. Mai cred că, în pofida diferenţelor, civilizaţiile care se învecinează se şi fecundează reciproc⁷. Existenţa ortodoxiei, ca şi a catolicismului de o parte şi de alta a Carpaţilor e unul din exemplele ce merită să reţină atenţia cercetătorului. Şi nu e singurul.

Pe parcursul a opt decenii, România a fost condusă cînd autoritar, cînd dictatorial. Politica faţă de Transilvania — aici punctul meu de vedere coincide încă o dată cu acela al lui Gusztáv Molnár — a fost una de subordonare ori de blocare a iniţiativelor regionale. Supravegherea permanentă a creat un disconfort psihic pentru „minoritari”, mai apoi şi pentru „majoritari”. Bucureştiul, în schimb, a avut privilegiile capitalei, devenind oraşul României cu multiple influenţe europene (păstrînd cîteva trăsături de sorginte bizantină şi turcă) şi singurul pol referenţial pentru un stat cu dimensiuni destul de mari. El i-a apropiat sau i-a obligat pe ardeleni să păstreze contactul cu centrul de putere. Mai mult, s-a erijat — aşa cum o face şi astăzi — în cel care dă tonul în toate mişcările economice, culturale, social-organizatorice. Rolul său insular în Vechiul Regat nu a trecut neobservat. El a ieşit în relief încă din anii interbelici, atunci cînd studioşii din Transilvania au realizat că micile tîrguri din zonele de cîmpie sau de deal ale Munteniei şi Moldovei nu dispun de fundalul necesar apariţiei şi dezvoltării unei metropole. Prin urmare, aşa se face că regiunile intrate în componenţa României la 1918 au fost obligate să pună la dispoziţie mijloacele materiale necesare dezvoltării şi întreţinerii centrului căruia i se subordonaseră, şi, mai mult, să accepte eliminarea cadrelor pregătite provenind din vechea monarhie şi înlocuirea lor cu experţii veniţi din capitală ale căror competenţe nu se ridicau la nivelul celor ale ardelenilor. Politica liberalilor sub Brătianu reflectă acest adevăr, mult discutat şi contestat de Iuliu Maniu şi nu numai de el. În pofida acestui aspect, Transilvania n-a pregetat să-şi conserve, atît cît i-a fost cu putinţă, trăsăturile moştenite. Observaţiile scriitorului Alexandru Cistelecan pot fi foarte bine înţelese în acest context. La fel şi acelea pline de miez ale lui Emil Hurezeanu, formulate într-un dialog televizat cu Octavian Paler⁶.

Cu tot etnicismul lor, în ciuda închiderilor spre care au fost dirijate de profesori şi ideologi (unii s-au vrut înţelepţi), comunităţile Transilvaniei au comunicat între ele, au procedat conştient ori inconştient la un schimb de valori mult mai intens în interiorul regiunii decît în afara ei. Această tendinţă naturală mă face să cred că ceea ce a fost şi a rămas o realitate este tocmai sentimentul apartenenţei la una şi aceeaşi stare de spirit, cunoscută ca transilvană. Dacă vom reflecta îndelung vom fi în măsură să observăm că Imperiul Habsburgic a avut un alt fel de gîndire politică decît Turcia şi Rusia; a avut alte trăsături culturale din care au derivat forme educaţionale diferite, cu norme diferite, cu aspiraţii de viaţă diferite. Chiar dacă n-a fost nicicînd identic statelor avansate, el a adoptat, treptat, aceleaşi valori ca şi Occidentul. Se întîmplă, ca urmare a procesului petrecut între 1880 şi 1918, să avem argumente evidente că adoptarea valorilor Apusului a avut loc pînă şi la straturile de jos ale populaţiei transilvane. Emigrarea masivă a germanilor şi a evreilor din ultimele decenii ale secolului nostru este un semn imposibil de contestat, care indică refuzul dominaţiei unor principii balcano-orientale în regiunile nord şi vest-carpatine. Se pare că acest aspect a provocat mutaţii profunde în conştiinţa populară din Transilvania. Nostalgiile pentru lumea saşilor transilvăneni sau a şvabilor bănăţeni sînt vizibile astăzi în multe medii sociale şi nu este o întîmplare că este aşa. Nu a putut trece neobservat rolul lor în viaţa economică, în arta meseriilor, în construcţia caselor, în cultivarea pămîntului, în creşterea animalelor, în organizarea gospodăriei ţărăneşti, în stimulul cultural produs prin şcoli, edituri, reviste, ziare, tipografii, în provocările adresate celorlalţi locuitori ai regiunii odată cu structurarea societăţii civile în oraşe importante. Nu lipsită de interes este rememorarea şi invocarea de către generaţia mai în vîrstă a meritelor comercianţilor şi industriaşilor, a medicilor şi farmaciştilor evrei, fenomen adesea întîlnit în oraşele din Banat, Bihor şi Sătmar⁸.

Se poate oare susţine că a fost vorba de o eroare politică? Se poate afirma că învăţaţii români nu au sesizat pericolul supercentralismului? Ceea ce se observă la o examinare atentă este că istoria gîndirii politice româneşti nu reflectă o preocupare constantă şi temeinică pentru structurarea statului pe coordonatele democraţiei occidentale. Abia anii din urmă scot în evidenţă debutul unui asemenea efort intelectual. Comoditatea ori absenteismul în acest domeniu şi-a avut şi îşi are consecinţele sale. Între altele, s-a permis ascensiunea dictaturilor, s-a admis ignoranţa cetăţeanului de rînd în materie de cultură politică, nu a existat nicicînd o preocupare pentru formarea individului şi a comunităţii, s-au asimilat cunoştinţe de dragul de a asimila sau de a parveni pe scara socială, fără să-şi pună problema utilităţii aplicării învăţăturii atunci cînd viaţa practică o cerea. O asemenea naivitate perpetuată de la o generaţie la alta l-a caracterizat pe intelectualul din elita bucureşteană. Trezirea ce are loc astăzi (nu lipsită de disperare) e o noutate şi se produce pe fondul unei presiuni psihologice extraordinare. Privite din perspectiva devenirii statului, integrarea României în Uniunea Europeană şi în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord capătă acum un caracter esenţial. Gusztáv Molnár sugerează că o cădere într-un nou centralism dictatorial ar putea fi evitată în cazul în care motorul economiei ar fi mutat în Transilvania. Cred că nu se înşală. Un argument demn de reţinut ar fi şi acela că investitorii occidentali au sesizat treapta de civilizaţie ceva mai ridicată pe care Transilvania de astăzi încă o conservă, în ciuda politicii dispreţuitoare ce i-a fost rezervată în deceniile precedente, a absenţei unei administraţii locale reale, a dirijismului profesat de birocraţia barocă de la Bucureşti, obişnuită să trateze superficial aşa-numita „provincie”.

NOTE

1. Vezi Victor Neumann, Semnificaţii ale gîndirii politice în Europa Centrală şi de Est, în Sfera politicii, nr.46,49,50/1997. Vezi o variantă prescurtată cu aplicaţie specială asupra fenomenului central european în studiul nostru intitulat Mitteleuropa între cosmopolitismul austriac şi conceptul de stat-naţiune, în volumul colectiv Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, ediţie îngrijită de Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Editura Polirom, 1997, pp.144-157. Un punct de vedere devenit de certă referinţă este cel al lui István Bibó, A kelet-európai kisállamok nyomorúsága, în Bibó István, Összegyűjtött Munkái, 1, Bern, 1981, pp. 202-251.

2. Cf.Sziklay László, Szomszédainkról. A kelet Európai irodalom kérdései, Budapest, 1974. J.Toth Zoltán, Az Erdélyi és Magyarországi románok abszolutizmus korabeli történetéhez. Magyarok és románok, Budapest, 1966. Jakó Zsigmond, Philobiblon transilvan, Editura Kriterion, Bucureşti, 1977. Pentru alte detalii şi bibliografia temei, vezi volumele noastre Convergenţe spirituale (Studii privind relaţiile culturale şi politice în Europa Centrală şi de Est în anii 1750-1850), Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 şi Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, ediţia a II-a, Editura All, 1998.

3. Vezi, de exemplu, studiile foarte bine documentate, recent tipărite în volumul lui Andrei Corbea-Hoişie, Jacques Le Rider, Metropole und Provinzen in Altösterreich, Polirom - Bohlau, 1996.

4. Vezi excelentul studiu semnat de Ilona Sarmany Parsons, Die Rahmenbedingungen für die Moderne in der Ungarischen Provinzstadten um die Jahrhundertwende, în A.Corbea-Hoişie, J.Le Rider, op.cit., pp.180-217.

5. Ibidem, pp.207-209.Vezi şi Victor Neumann, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului. Identités multiples dans l’Europe des régions. L’Interculturalité du Banat, Editura Hestia, Timişoara, 1997.

6. Dialog Octavian Paler-Emil Hurezeanu la PRO TV în ziua de 25 februarie 1998. Alexandru Cistelecan, Provincia ratată. Eseu despre Transilvania în Gazeta de Mureş, mai-iunie 1993.

7. Victor Neumann, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, pp.5-9 şi 34-37. A se vedea statisticile, precum şi modul în care am înţeles să interpretez raportul dintre Europa Centrală şi de Sud-Est prin intermediul geografiei fizice şi spirituale a regiunii Banat.

8. Asimilarea locuitorilor sosiţi din Moldova şi Oltenia am invocat-o în cazul Banatului în acelaşi sens în care a făcut-o şi Gusztáv Molnár în cazul Transilvaniei.Vezi Victor Neumann, Identităţi multiple… Cf şi Gusztáv Molnár, Problema transilvană.

*

Victor NEUMANN (n.1953), doctor în filosofie, este  profesor-asociat la Universitatea de Vest, Catedra de Litere, Filosofie şi Istorie. Printre contribuţiile sale se numără: Convergenţe spirituale. Studii privind relaţiile culturale şi politice în Europa Centrală şi de Est în anii 1750-1850, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, The Temptation of Homo Europaeus, East European Monographs, Boulder, Colorado, 1993, (publicat în limba română: Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, ediţia I, Editura Ştiinţifică, 1991, ediţia a II-a Editura All, Bucureşti, 1998 şi premiat de Academia Română) şi volumul bilingv Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului/Identités multiples dans l’Europe des régions. L’Interculturalité du Banat, Editura Hestia, Timişoara, 1997.