Transindex - Altera

Problema transilvană

Gusztáv Molnár

În memoria lui Gelu Păteanu

Motto:

„Beati possidentes...sînt foarte departe de recunoaşterea faptului că au întins prea tare coarda în clipa victoriei şi că au abuzat de clipa prielnică în detrimentul intereselor vitale îndreptăţite ale altor popoare. Dar există oare în viaţa naţiunilor vreun alt moment în care ele să recunoască în fundul sufletului lor acest lucru, decît clipa în care e deja prea tîrziu?”

(Din discursul rostit de Bethlen István la Londra, la 30 noiembrie 1933)

Dacă am fi ştiut noi preţui situaţiunea şi timpul într-un an... ne-am fi văzut înarmaţi cu legi fundamentale de prima ordine..., care nici în caz de a cădea monarhia în dualism precum a căzut, nu ni se putea smulge din mînă.

(George Bariţiu despre Dieta transilvană din 1863-64)

Înainte de turul al doilea al alegerilor din noiembrie 1996 din România, staff-ul electoral al lui Iliescu, în încercarea disperată de a evita înfrîngerea suferită de PDSR în primul tur de scrutin, a publicat două hărţi demne de atenţie.¹ Prima era preluată din celebra carte a lui Samuel P. Huntington, The Clash of Civilisations (Ciocnirea civilizaţiilor) şi înfăţişa graniţele de est (est-europene) ale civilizaţiei occidentale (fig.1), iar a doua prezenta rezultatele primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din România, ce urmau cu precizie linia de demarcaţie a lui Huntington pe teritoriul românesc. În Transilvania, pe care Huntington o include în civilizaţia occidentală, în primul tur de scrutin, după cum se ştie, au ieşit victorioşi peste tot candidaţii opoziţiei — cu excepţia judeţelor Hunedoara şi Maramureş —, în timp ce în Regat, inclus de el în Europa de Est ortodoxă, aproape pretutindeni a triumfat Iliescu.

Conform apelului electoral, se urmărea evident smulgerea Transilvaniei „din trupul ţării”, iar unealta acestei crime ce se vroia realizată prin autonomizarea Ardealului şi federalizarea ţării nu era nimeni altcineva decît Emil Constantinescu însuşi, candidatul la preşedinţie al opoziţiei.

Iosif Boda, pe atunci şeful de campanie electorală a lui Iliescu, a declarat de curînd că el fusese de la început împotriva „folosirii acelor hărţi, pentru că nu au o bază ştiinţifică”². Dacă se referă la textul apelului electoral, are întru totul dreptate, însă respectivele hărţi oglindeau cum nu se poate mai fidel realitatea. Rezultatele celui de-al doilea tur de scrutin au arătat că deşi în vechiul Regat (8,5 milioane de voturi valabile) Iliescu a obţinut majoritatea (52,4%), Transilvania, cu un potenţial electoral mult mai scăzut (4,5 milioane de voturi valabile), a votat într-o asemenea proporţie pentru candidatul Convenţiei Democrate, încît acest plus a reuşit să contrabalanseze înfrîngerea lui Constantinescu în Regat (fig.2).

Să vedem însă ce spune omul de ştiinţă american, supranumit de singaporezul Wang Gungwu un Machiavelli al vremurilor noastre ³, în cartea sa atît de des pomenită, dar atît de puţin citită:

„În timpul acestuia [Războiului Rece, n.red.], — îşi începe expunerea Huntington — Europa, ca întreg, nici nu exista. Totuşi, odată cu colapsul comunismului a devenit necesară confruntarea cu o întrebare la care se cere un răspuns: ce este Europa?

Frontierele Europei la nord, vest şi sud sînt delimitate de întinse porţiuni de apă care la sud coincid cu diferenţe de cultură clare. Unde este însă frontiera estică a Europei? Cine ar trebui să fie inclus în categoria de «ţară europeană» şi apoi să devină un potenţial membru al Uniunii Europene, NATO şi al altor organizaţii comparabile?

Graniţa Est-Europeană a civilizaţiei occidentale

Huntington, 1993; 1996

Cel mai evident şi pătrunzător răspuns la aceste întrebări este dat de marea linie istorică ce a existat timp de secole şi care separă popoarele occidentale de cele musulmane şi ortodoxe. Această linie datează de la divizarea Imperiului Roman în secolul al IV-lea şi de la crearea Sfîntului Imperiu Romano-German în secolul al X-lea. A fost aproape neschimbată de cel puţin cinci sute de ani. Începînd din nord, linia se întinde de-a lungul a ceea ce sînt acum frontierele Finlandei, Rusiei şi ale statelor baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), prin vastul Belarus, prin Ucraina, separînd greco-catolicii de ortodocşi prin România, separînd Transilvania, cu populaţia ei maghiară catolică, [Huntington foloseşte termenul «catolic», în mod evident, de dragul simplificării. M. G.] de restul ţării şi prin fosta Iugoslavie, de-a lungul frontierei ce separă Croaţia şi Slovenia de celelalte republici.⁴ Desigur, în Balcani, această linie coincide cu divizarea istorică între imperiile austro-ungar şi otoman. Aceasta este frontiera culturală a Europei şi în lumea posterioară Războiului Rece; ea este, de asemenea, frontiera politică şi economică a Europei şi a Occidentului.

Paradigma civilizaţională produce astfel un răspuns bine conturat şi evident la întrebarea cu care se confruntă vest-europenii: unde se termină Europa? Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia. Acesta este răspunsul pe care vest-europenii doresc să-l audă, pe care îl sprijină, majoritatea dintre ei sotto voce şi pe care numeroşi lideri intelectuali şi politici l-au aprobat explicit. Aşa cum argumentează Michael Howard, este necesar a recunoaşte distincţia, estompată în timpul anilor de ocupaţie sovietică, între Europa Centrală sau Mitteleuropa şi Europa de Est propriu-zisă. Europa Centrală include «acele teritorii care formau odinioară parte a creştinătăţii occidentale; vechile teritorii ale Imperiului Habsburgic, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia, împreună cu Polonia şi graniţele estice ale Germaniei. Termenul de Europa de Est ar trebui să fie rezervat regiunilor care s-au dezvoltat sub egida Bisericii Ortodoxe: comunităţile de la Marea Neagră ale Bulgariei şi României care s-au desprins de dominaţia otomană de-abia în secolul XIX şi părţile europene ale Uniunii Sovietice». Autorul argumenta faptul că cea dintîi sarcină a Europei Occidentale trebuie «să fie reabsorbţia popoarelor Europei Centrale în comunitatea culturală de care, în mod just, aparţin: a reface legăturile între Londra, Paris, Roma, München, Leipzig, Varşovia, Praga şi Budapesta». Pierre Behar comenta doi ani mai tîrziu că o «nouă linie de falie» este pe cale de a se naşte, «o diviziune în general culturală între Europa, marcată de creştinismul occidental (romano-catolic sau protestant), pe de o parte, şi o Europă marcată de creştinismul estic şi tradiţiile islamice, pe de altă parte.» Un finlandez de marcă vedea în mod similar diviziunea crucială în Europa ce înlocuieşte Cortina de Fier, «vechea linie de falie culturală între Est şi Vest», care plasează «teritoriile fostului Imperiu austro-ungar şi deopotrivă Polonia şi statele baltice» în interiorul Europei de Vest şi exclude Europa de Est şi ţările balcanice. Un proeminent englez era de acord, afirmînd că aceasta a fost «marea diviziune religioasă dintre bisericile estice şi vestice: vorbind mai pe larg, între acele popoare care au receptat creştinismul direct din partea Romei ori prin intermediari celtici şi germani şi cele din est sau sud-est, la care creştinismul a fost receptat prin intermediul Constantinopolului (Bizanţului)»”

Popoarele din Europa Centrală au subliniat de asemenea semnificaţia acestei linii de divizare. Ţările care au făcut progrese semnificative în a se dezbăra de moştenirea comunistă şi s-au mişcat în direcţia politicii democratice şi a economiei de piaţă sînt separate faţă de cele care nu au acţionat astfel printr-o «linie ce divide catolicismul şi protestantismul, pe de o parte, de ortodoxie, pe de altă parte». Preşedintele Lituaniei argumenta faptul că lituanienii, cu secole în urmă, au trebuit să aleagă între două civilizaţii şi «au optat pentru lumea latină, convertită la romano-catolicism şi au ales o formă de organizare statală bazată pe drept.» În termeni similari, polonezii afirmă că ei au fost parte a Occidentului începînd cu alegerea lor, din secolul X, a creştinătăţii latine, nu a Bizanţului.

Dimpotrivă, popoarele ţărilor ortodoxe est-europene văd cu oarecare ambivalenţă noul accent pus pe această linie de falie culturală. Bulgarii şi românii văd mari avantaje în a fi parte a Occidentului şi l-au asimilat în instituţiile lor, însă ei se identifică, de asemenea, cu propria lor tradiţie ortodoxă şi, în cazul bulgarilor, cu asocierea lor istorică strînsă cu Rusia şi Bizanţul.

Europa în 2010.

Identificarea Europei cu creştinătatea conferă un criteriu clar pentru admiterea de noi membri în organizaţiile occidentale. Uniunea Europeană este entitatea principală a Occidentului în Europa şi extinderea sa a fost reluată în 1994 cu admiterea Austriei, Finlandei şi Suediei, occidentale din punct de vedere cultural. În primăvara anului 1994, Uniunea a decis provizoriu să excludă toate fostele republici sovietice, cu excepţia statelor baltice. Ea a semnat, de asemenea, «acorduri de asociere» cu patru state central-europene (Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia) şi cu două state est-europene (România, Bulgaria). Totuşi, nu este posibil ca vreunul din aceste state să devină membru cu drepturi depline al UE pînă în secolul XXI, iar statele central-europene vor dobîndi acest statut înaintea României şi Bulgariei, în cazul în care acestea din urmă îl vor dobîndi vreodată. În acelaşi timp, eventuala calitate de membru a statelor baltice şi a Sloveniei se află în stadiul de promisiune, în timp ce în cazul cererilor Turciei musulmane, al micii Malte şi al Ciprului ortodox nu se luase vreo hotărîre în 1995. În procesul de extindere a UE, se preferă în mod clar acele state care sînt dezvoltate din punct de vedere cultural şi care tind, de asemenea, să fie mai dezvoltate din punct de vedere economic. Dacă acest criteriu ar fi fost aplicat, statele Grupului de la Vişegrad (Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria), republicile baltice, Slovenia, Croaţia şi Malta ar fi devenit, eventual, membre ale UE şi Uniunea ar fi coincis cu civilizaţia occidentală, aşa cum aceasta a existat din punct de vedere istoric în Europa.

Logica civilizaţiilor dictează un rezultat similar în ceea ce priveşte extinderea NATO.”⁵

Ultima carte a lui Huntington este considerată de mulţi „discutabilă din punct de vedere moral şi periculoasă din punct de vedere politic”⁶. Eseistul român de marcă, H.R. Patapievici, căruia „teza principală a lui Huntington nu îi este simpatică” , merge pînă într-acolo încît îl numeşte pe cercetătorul american apologetul războaielor religioase care au drept scop nimicirea totală a adversarului.⁷ Bineînţeles că nu este vorba de aşa ceva, Huntington afirmă doar că diferenţele esenţiale existente de mii de ani între civilizaţii pot duce la conflicte, iar în unele cazuri chiar la război. Problema a devenit tocmai acum actuală pentru că civilizaţia occidentală — în comparaţie cu alte civilizaţii — a trecut deja de „era anarhiei şi a statelor care se războiesc între ele... şi se îndreaptă către statul universal”. Prin urmare, dacă Occidentul ar fi antrenat acum de-a lungul graniţelor sale în conflicte armate, acest lucru şi-ar avea originea, pe de o parte, într-o ameninţare „barbară”, non-occidentală, iar, pe de altă parte, — oricît de neînsemnat ar fi conflictul respectiv — el va atinge întregul stat-civilizaţie occidental, care se autopercepe ca „un ansamblu de federaţii, confederaţii şi structuri internaţionale”, ar atinge întregul noului „imperiu” democratic, obligîndu-l la autoreflexie.⁸

Caracterul problematic al punctului de vedere al lui Patapievici în legătură cu această chestiune este doar o consecinţă a concepţiei sale specifice despre universalitate. „Capitalismul, ca şi fizica, ca şi matematica, ca şi statul de drept — scrie el — sînt structuri universale şi, ca structuri universale, pot fi puse la treabă de oricine, indiferent că este catolic, ortodox, hindus, şintoist, animist sau islamic”. Autorul român este bineînţeles conştient de diferenţele existente între „civilizaţia omului alb şi creştin” şi China „care îşi ucide obiectorii de conştiinţă cu conştiinţa împăcată”, dar probabil consideră că acceptarea unei civilizaţii este doar o problemă de voinţă politică.⁹ E suficient să acţionezi cu claritate şi hotărîre şi atunci nu vor mai fi probleme cu impunerea normelor civilizaţiei occidentale. Acesta este un caz tipic de confundare a modernizării cu occidentalizarea. Elita unei ţări hotărăşte că vrea să se modernizeze şi rezultatele hotărîrii se vor şi vedea la capătul cîtorva decenii, dar schimbarea tipului de civilizaţie este posibilă doar în cazul menţinerii unei legături organice continue, timp de mai multe secole, cu civilizaţia integratoare şi nici atunci rezultatele nu sînt dinainte predictibile.

Falimentul aspiraţiei de schimbare totală de civilizaţie este exemplificat de Huntington cu cazurile Rusiei şi Turciei. Petru cel Mare şi Kemal Atatürk „au creat ţări «schizoide», nesigure de identitatea lor culturală”. Este mult mai frecvent — şi mai fericit — cazul în care conducătorii unor societăţi non-occidentale tind spre modernizare, refuzînd totodată occidentalizarea. „Obiectivul lor — scrie Huntington — este rezumat prin expresiile Ti-Yong (chinezii învaţă pentru principiile fundamentale, occidentalii pentru întrebuinţarea practică) şi Wakon, Yosei (spiritualitate japoneză, tehnologie occidentală)”. Cei din Arabia Saudită vor şi ei să se modernizeze, dar deoarece consideră că „instituţiile politice şi sociale insesizabile importate de aiurea pot fi fatale” pentru ei, nu doresc neapărat să se occidentalizeze.

Mentalitatea occidentală, cultura politică şi juridică occidentală nu — mai — pot fi însuşite în epoca modernizării mondiale pentru că trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei occidentale s-au format toate în secolele ce au precedat modernizarea. Care sînt aceste trăsături? Moştenirea clasică, creştinismul occidental (întîi catolicismul, apoi protestantismul), separarea puterii bisericeşti şi laice, domnia legii (statul de drept), pluralismul societăţii şi societatea civilă, tradiţia instituţiilor reprezentative şi nu în ultimul rînd individualismul, devenit concepţie dominantă în secolul al XVll-lea. Huntington nu doreşte să sugereze „că aceste trăsături caracteristice ar fi fost întotdeauna şi peste tot prezente în societatea occidentală”. Şi nici nu afirmă că nici o astfel de trăsătură caracteristică nu ar fi apărut şi în alte civilizaţii. „Examinînd unul cîte unul aceşti factori, se poate spune că aproape nici unul nu caracterizează în mod exclusiv Occidentul. Însă combinaţia acestor factori este unică şi acest lucru constituie o caracteristică distinctivă a Occidentului.”

La fel de important, (dacă nu şi mai important), este factorul timp. „În Occident — scrie Huntington — societatea civilă are o vechime de peste o mie de ani şi acest lucru l-a deosebit de alte civilizaţii. Pluralismul bazat pe asociere era completat de pluralismul claselor. [...] Puterea aristocraţiei feudale stătea tocmai în faptul că împiedica absolutismul să prindă rădăcini în majoritatea ţărilor europene. Acest pluralism european se deosebeşte clar de precaritatea societăţii civile, de slăbiciunea aristocraţiei şi de birocraţia centralizată care existau în Rusia, China, ţările otomane şi în alte societăţi non-occidentale.

Pe urmele pluralismului social s-au format deja de demult stările, parlamentele şi alte instituţii, care reprezentau interesele aristocraţiei, clerului, negustorilor şi ale altor grupuri. Aceste corpuri s-au preocupat de crearea unor forme ale reprezentării, care cu timpul au devenit instituţiile democraţiei moderne.”¹⁰

Huntington cultivă ceea ce se poate numi grand geopolitics. Prin elaborarea paradigmei civilizaţiilor şi negarea hotărîtă a iluziei universalităţii Occidentului, poate că el a reuşit să contureze cel mai precis liniile de forţă ale ordinii mondiale din secolul următor. Nu prea se ocupă însă de detalii, de nuanţele mai fine, de liniile de demarcaţie din interiorul unor ţări sau chiar unităţi teritoriale şi administrative mai mici, care fac obiectul aşa-numitei microgeopolitici — sau conform şcolii geopolitice franceze¹¹, care se ocupă prioritar de aceste aspecte, géopolitique interne.

În studiul nostru am dori să ne ocupăm tocmai de posibilele consecinţe ale „măruntelor” discrepanţe dintre linia stabilită de Huntington ca graniţă între civilizaţii şi graniţele ce tocmai se conturează ale instituţiilor occidentale.

La întîlnirea de vîrf de la Madrid a Alianţei Nord Atlantice şi la scurt timp după aceea la sediul Comisiei Europene de la Bruxelles s-a hotărît extinderea selectivă a organizaţiilor occidentale. Mulţi au fost surprinşi de acest lucru, dar de fapt s-a întîmplat doar ceea ce şi-au dorit încă de la început marile puteri occidentale — Statele Unite, Germania şi Marea Britanie.¹² Această extindere selectivă a NATO se datorează în primul rînd faptului că guvernarea Clinton — după paranteza neo-wilsoniană a extinderii mondiale a „democraţiei de piaţă” — a revenit în 1995-1996, cel puţin în ceea ce priveşte punctele esenţiale, la strategia americană¹³ originară elaborată în 1989-1990 sub semnul „realismului” geopolitic. În timp ce obligaţiile discursului „politic corect” impun încă tăcerea în ceea ce priveşte noile linii de demarcaţie, „care nu există”, în mai 1997 Madeleine Albright a respins propunerea franceză de lărgire mai amplă ce punea în pericol coerenţa internă a NATO cel puţin la fel de drastic ca reprezentaţii guvernării Bush, cînd s-au opus propunerilor lui Mitterrand privind planurile legate de o confederaţie europeană.

Ideea noii instituţii pan-europene i-a fost sugerată lui Mitterrand de Jacques Attali. Aceasta — după cum îşi aminteşte Attali — „s-ar fi extins asupra tuturor ţărilor europene, chiar şi asupra acelora care intenţionau să lase doar treptat în urma lor comunismul şi dictatura. Asupra tuturor ţărilor, inclusiv Uniunea Sovietică”. Este perioada în care Gorbaciov vorbeşte despre social-democraţie, „dar ar vrea să păstreze şi unitatea pactului de la Varşovia”. Dat fiind că, din păcate, în Est totul s-a întîmplat „mult mai repede” decît şi-o închipuiseră „social-democraţii” de la Paris şi Moscova, strategii francezi au trebuit să se mulţumească, în locul măreţului plan al parteneriatului pan-european, cu o instituţie cu caracter doar economic, dar care — potrivit concepţiilor lor — trebuia să aibă o extindere la fel de mare: Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Attali, primul preşedinte al băncii, constată cu iritare că americanii nici nu au vrut să audă ca în afară de Polonia şi Ungaria — sîntem în ianuarie 1990! — să acorde sprijin şi altor ţări. „Despre România nu poate fi vorba, şi cu atît mai puţin despre Uniunea Sovietică”.¹⁴

Astăzi se poate spune deja că lansarea cooperării de la Vişegrad, ce avea drept scop sprijinirea integrării occidentale a Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei, deşi a fost făcută la iniţiativa primului-ministru al Ungariei, Antall József, nu a fost străină de ţelurile strategice ale politicii externe americane de după războiul rece. La prima consfătuire a acestui organism ce a avut loc în Ungaria, reprezentantul gazdelor a făcut cunoscută celorlalţi parteneri intenţia de aderare a primului-ministru român de atunci (Petre Roman), dar preşedintele Havel a respins cererea românească. Cînd cei trei conducători ai ţărilor de la Vişegrad au căzut de acord asupra acestui lucru, în fond n-au făcut altceva decît să admită — nu fără o inevitabilă strîngere de inimă, din motive istorice, în ceea ce-i privea pe polonezi şi unguri — noile graniţe ale Occidentului.

Faptul că Uniunea Europeană se poate extinde ceva mai departe decît NATO a fost de asemenea evident încă de la început. Planul de lucru, Agenda 2000, acceptat de Comisia Europeană de la Bruxelles, prevede definitiv începerea tratativelor de aderare — în 1998 — nu numai cu cele trei ţări de la Vişegrad, propuse încă de la început, ci şi cu Estonia şi Slovenia. Acest lucru ne poate face să sperăm că în primul deceniu al secolului XXI Uniunea Europeană va putea primi în rîndurile ei toate ţările europene legate prin cultură de Occident şi aparţinînd istoriceşte de Europa Centrală.

Integrarea Europei Centrale este uşurată în mare măsură de faptul că Germania, ca stat-cheie central-european, a devenit după al doilea război mondial parte integrată organic a Occidentului, atît din punct de vedere economic, cît şi politic şi militar, iar apoi, în urma prăbuşirii comunismului, nu fără oarecari eforturi, a reuşit să integreze şi landurile est-germane, ce alcătuiseră odinioară nucleul Prusiei. Europa Centrală n-a putut deveni zonă geo-politică independentă, mai precis — după cum a arătat Halford J. Mackinder, cel mai influent geopolitician al secolului — ar fi putut deveni doar unindu-se cu Rusia care stăpînea zona siberiană (Heartland). Această fuziune care băga spaima în englezi şi francezi nu putea însă lua forma unei cooperări realizate de bună voie, din cauza incompatibilităţii dintre civilizaţia Europei Centrale şi a celei Orientale, fiind de asemenea exclusă realizarea ei prin hegemonia totală a uneia dintre părţi (încercată întîi de Germania lui Wilhelm şi a lui Hitler, iar apoi de Rusia lui Stalin).¹⁵

„Dacă renaşte Europa Centrală — a spus la dezbaterea din 1987 asupra Europei Centrale a Institutului de Istorie Contemporană de la Paris (Institut d’histoire du temps présent) geograful francez Violette Rey —, acest lucru poate fi făcut doar sub semnul centralităţii, şi nu doar din cauză că se află «tocmai la mijloc». Iar centralitatea presupune multiple procese de acumulare (în material uman, în capital, în dotări), cu capacităţi de extindere şi iradiere corespunzătoare. Europa Centrală a îndeplinit deja de mai multe ori un asemenea rol (să ne gîndim la Boemia, la regatul polono-lituanian, la Imperiul Austro-Ungar), demonstrînd mai degrabă caracteristici politice, culturale şi ideologice, decît economice.(Acest lucru bineînţeles nu exclude existenţa unui anumit nivel economic. Dacă examinăm harta considerată clasică a reţelei europene de căi ferate din 1914, putem constata că aceasta în est urmează fidel graniţele Monarhiei, în timp ce calea ferată austro-ungară însăşi nu este altceva, decît reţeaua periferica a sistemului occidental.) Proiectarea pe hartă a inovaţiilor tehnice — privilegiu al centralităţii şi indiciu clar al Europei occidentale şi germanice — ar sublinia o anumită slăbiciune a teritoriului aflat la est de linia Triest - vărsarea Elbei.”¹⁶

Astăzi, după zece ani, cred că putem spune pe faţă că Europa Centrală este pe cale să-şi piardă caracteristicile politice, culturale şi ideologice reliefate de autorul francez, fără să fi înaintat nici măcar un pas spre centralitatea sa „proprie” în sens economic. (Doar 8% din comerţul exterior al Ungariei este îndreptat spre ţările CEFTA.) Aceasta constituie cauza principală pentru care, în opoziţie cu teza geopoliticianului francez Pierre Béhar, Austro-Ungaria nu mai poate fi considerată „o idee pentru viitor”. Béhar susţine că, în locul unei Europe integrate, cu un singur centru, trebuie făurită o Europă confederativă, care bineînţeles poate însemna şi confederaţia unor federaţii regionale.¹⁷Francezilor care caută să contrabalanseze presupusa hegemonie germană prin forţarea unor federaţii cînd pan-europene, cînd regionale, le dă un răspuns pe măsură Otto von Habsburg, în articolul său citat în nota nr. 4: „Singurul lucru salutar îl constituie admiterea individuală a acestor state în Uniunea Europeană, în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, fără a le constrînge să stabilească vreun alt fel de legături cu alte state. Europa reprezintă o legătură suficientă, dar totodată îi permite fiecăruia să-şi păstreze specificul.”

Acum cîţiva ani se mai putea presupune că în cadrul Uniunii Europene va avea cu adevărat vreun rost o cooperare a ţărilor de la Vişegrad¹⁸, dar astăzi nici acest lucru nu prea mai este verosimil. Statele aflate înaintea aderării, la fel ca şi membrii actuali ai Uniunii Europene, se raportează în mod diferit, uneori chiar diametral opus, la dilema federalism/stat naţional. Ungaria, împreună cu Slovenia şi poate şi Croaţia de după Tudjman, se leagă de nucleul federal german-austriac-nord italian-beneluxez, ca periferie federală de sud-est, împreună cu periferiile federale de vest (catalan-basc-irlandez-scoţian) şi de nord (finlandez-baltic), în timp ce Cehia şi Polonia vor alcătui probabil periferia de est a nucleului franco-englez al statului naţional în defensivă, împreună cu periferia sud-italiană şi sud-spaniolă (fig.3).

Toate acestea nu înseamnă însă că „Europa Centrală nu există”¹⁹. Nu există şi nici nu poate exista ca entitate politică independentă dotată cu centralitate proprie. „Apare” însă imediat — ca „mit cultural” purtător al unui mesaj politic clar —, în cazul în care apar fisuri în construcţia unui sistem politic naţional sau internaţional care este perceput de elita intelectuală ca incompatibil cu valorile sale de civilizaţie.¹⁹ Are dreptate Sorin Antohi, cînd spune că formularea programului „Mitteleuropei spirituale” în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia anilor 70-80 este de fapt „un remake istoriozofic al unei iluzii regionale”care evocă amintirea exemplului „Kakaniei din ultimul ei ceas”, un model cultural „ceva cu totul extraordinar” (Patapievici).²⁰ Este însă incontestabil că idealizarea a servit în fond şi unor ţeluri geopolitice, chiar dacă nu celor dorite iniţial de cei ce au formulat ideea Mitteleuropeană. Europa Centrală a lui Milan Kundera este un fel de „Europă Occidentală răpită” („Occident kidnappé”), ţinută într-un fel de cuşcă ruso-germană. Iar György Konrád visa despre o asemenea Europă Centrală de două sute de milioane de oameni, la care ar aparţine în mod firesc şi Germania vindecată de nebunia puterii şi care, dacă n-ar renunţa la suveranitatea pe care şi-a păstrat-o timp de o mie de ani, mobilizîndu-şi valorile culturale şi sociale specifice, poate fi capabilă „să se elibereze din ghearele realităţii militare”²¹ale unei Europe divizate. În loc de aceasta, după cum se ştie, Mitteleuropa „renăscută” în timpul dictaturii comuniste central-europene ambigue şi inconsecvente, renunţă astăzi fericită la suveranitatea sa fără valoare, pentru a putea intra cît mai repede în sistemul economic, politic şi militar al Occidentului care a „înghiţit” deja mai devreme Germania.

Problema care se pune acum este: ce se va întîmpla cu acele fragmente de Mitteleuropa care renasc astăzi în condiţiile ambigue ale democraţiei est-europene şi care rămîn în afara noilor graniţe orientale ale Occidentului. Ce se întîmplă cu acele teritorii periferice care din punct de vedere cultural aparţin Occidentului, iar istoric Europei Centrale, şi care, după lungile decenii ale centralizării forţate impuse de totalitarisme de dreapta şi de stînga, direct proporţional cu afirmarea democraţiei, se distanţează din ce în ce mai spectaculos de regiunile est-europene ale statelor cărora le aparţin?

În cazul Bielorusiei, problema pare a fi rezolvată de orientarea predominant rusă şi de lipsa propriei conştiinţe naţionale. În Ucraina pentru moment e linişte, întrucît conştiinţa identităţii ce se întrupează în existenţa propriului stat menţine un echilibru corespunzător între naţionalismul tradiţional al teritoriilor occidentale, care consideră naţiunea valoarea cea mai de preţ, şi etatismul teritoriilor centrale şi de est. Ucraina se îndreaptă încet, dar sigur spre Occident, dar fără să renunţe la relaţiile sale cu Rusia. Voivodina e o regiune tipic central-europeană, dar ponderea ei istorică şi demografică este din păcate prea mică în cadrul Serbiei, lucru şi mai evident dacă luăm în considerare şi Muntenegru. În timp ce în Iugoslavia din vremea lui Tito se formase o birocraţie locală ce poseda un fel de conştiinţă regională, majoritatea sîrbilor din Voivodina nu au o asemenea conştiinţă. Aici, spre deosebire de Transilvania şi Banatul românesc, în privinţa mentalităţii, a modelelor de comportare şi a culturii politice, masele de sîrbi sosite în noi şi noi valuri i-au asimilat pe sîrbii stabiliţi aici mai demult.

În Transilvania s-a întîmplat tocmai invers. După ce şi Bucureştiul, ca şi Budapesta, a considerat că Transilvania este incapabilă să se administreze singură, provincia proaspăt obţinută a fost năpădită de „funcţionari şi apostoli” din Regat. Această tradiţie glorioasă au continuat-o în vremurile comuniste „comisarii balcanizării”, ca să folosim expresia prozatorului român din Ardeal, Alexandru Vlad. Noii campioni ai ardelenismului agresiv pe care scriitorul din Tîrgu Mureş, Al. Cistelecan, poate exagerat de pesimist în ceea ce priveşte rolul din trecut al Ardealului şi şansele sale viitoare, îi numeşte „ardeleni de prima generaţie”, în eseul său rămas din păcate fără ecou şi fără continuare²², nu îi reprezintă pe românii din Ardeal, ci spiritualitatea anacronică a instituţiilor ce simbolizează puterea exclusivă a statului centralizator (şi în primul rînd a organelor de represiune). Acest lucru nu i-a afectat însă sau i-a afectat prea puţin pe acei români regăţeni care au ajuns după 1919 în Ardeal nu pentru a îndeplini o „misiune”, ci în căutarea unui trai mai bun. Dat fiind că ei s-au stabilit în mod firesc în cele mai dezvoltate două zone ale Ardealului, partea de sud, aflată sub o puternică influenţă a saşilor, şi partea de vest, strîns integrată în secolele XVIII-XIX în principalul curent de dezvoltare a capitalismului din Ungaria, au fost suficiente una sau două generaţii pentru ca să se asimileze din punct de vedere cultural românilor ardeleni ce alcătuiau populaţia majoritară de acolo.

Identitatea culturală pronunţată a românilor ardeleni, cu un caracter evident mai occidental decît al regăţenilor, precum şi existenţa comunităţii maghiare relativ numeroase şi bine organizate şi atitudinea sa consecvent opoziţionistă faţă de naţionalismul post-comunist au dus la faptul că, spre deosebire de Bielorusia, Ucraina şi Serbia, în România Ardealul de astăzi, adică cel luat în sens larg, ca fragment central-european, poate juca un rol determinant în ceea ce priveşte viitorul întregii ţări. Vreau să precizez că atunci cînd vorbesc despre identitatea culturală specifică a ardelenilor (români, unguri şi bineînţeles puţinii germani rămaşi), mă gîndesc în primul rînd la atitudinea lor faţă de muncă şi cultura lor politică, strîns legată de aceasta. Adică la acele trăsături specifice care sînt relevante în condiţiile democraţiei de masă şi se evidenţiază nu atît în rîndul elitelor, ci mai mult la nivelul „majorităţii”.

H. R. Patapievici are probabil dreptate, cînd spune că nu crede că creativitatea maghiară ar fi mai puternică în Ardeal sau în Voivodina decît în Ungaria, şi ar fi putut să afirme liniştit acelaşi lucru în ceea ce-i priveşte pe românii din Ardeal şi din Bucureşti. Totodată nu se îndoieşte de faptul că românii ardeleni sînt „mai de nădejde” decît regăţenii, ceea ce se datorează „fericitei influenţe a imperiului”²³ austriac. Creativitatea politică a Transilvaniei poate avea o însemnătate vitală pentru România, pentru că s-a manifestat tocmai atunci cînd logica indiferentă a democraţiei majoritare era cît pe-aci să tragă pe linie moartă elitismul regăţean pro-occidental.

Diferenţa esenţială dintre Ardeal şi restul României s-a văzut încă de la primele alegeri din mai 1990. 29% din voturile pentru Ion Iliescu, 40% din cele pentru Ion Raţiu şi 66% din voturile pentru Radu Câmpeanu (care era considerat pe atunci candidatul autentic al opoziţiei pentru preşedinţie), au provenit din Transilvania, unde se află 34% din populaţia cu drept de vot.²⁴

Însă nu toată lumea vrea să accepte acest lucru evident. În excepţionala sa carte despre miturile istoriei româneşti, Lucian Boia aminteşte că, în analiza făcută alegerilor din 1990-1992, Pavel Câmpeanu neglijează complet datele defalcate pe judeţe şi regiuni. „Or, — scrie conducătorul Centrului de istorie a imaginarului al Universităţii din Bucureşti —, lucrul cel mai uimitor este că, mai ales după alegerile prezidenţiale din octombrie 1992, vedem două zone ce se disting clar una de alta, separate prin linia de graniţă ce despărţea odinioară România de Monarhia Austro-Ungară.”²⁵

Din studiul dedicat de István Székely analizei pe judeţe a rezultatelor alegerilor parlamentare din 1990 şi 1992, precum şi a alegerilor pentru administraţia locală din 1992, rezultă că în timp ce în 1990 — la alegerile parlamentare — opoziţia a obţinut rezultate peste 40% doar în cele 4 judeţe unde numărul populaţiei maghiare este cel mai ridicat, în 1992 judeţelor Harghita, Covasna, Mureş şi Satu Mare li s-au alăturat şi judeţele Bihor, Arad şi Timiş (avînd rezultate de peste 50%).²⁶

La alegerile din 1996 s-a produs ruptura şi în judeţele din centrul Transilvaniei, cu o populaţie preponderent românească. Acest lucru a demonstrat clar că este vorba de un dat structural care depăşeşte prin semnificaţia sa cu mult factorul maghiar. Este vorba de o tendinţă politică de o importanţă majoră ce se accentuează treptat, şi care încă nu s-a încheiat. În 1990 „ciudăţenia” ardeleană se datora încă în mare parte opţiunii electorale în bloc, ce putea fi considerată chiar conjuncturală, a celor 20% de populaţie maghiară din zonă, neputînd să se impună nici măcar în Ardeal ca o tendinţă majoritară. În 1992, această majoritate regională a fost atinsă, dar nu devenise încă factor decisiv la nivelul ţării.

În fine, în 1996 s-a ajuns la situaţia în care practic Transilvania a fost cea care a hotărît rezultatele alegerilor la nivelul întregii ţări. Prin aceasta nu doresc să subestimez rezultatele obţinute de fosta opoziţie pe teritoriul Regatului, dar cred că nu greşesc cînd afirm că acolo (cu excepţia judeţelor Constanţa şi Prahova şi a oraşului Bucureşti) nu era vorba într-atît de o opţiune pozitivă, clară şi mai ales de durată, ci mai degrabă de dezamăgirea produsă de regimul anterior.

Reprezentanţii elitei spirituale româneşti se raportează în mod diferit la fenomenul ardelean. Constatările lui Boia şi Patapievici arată că ei aşează la originea lui tradiţiile specifice ale Monarhiei Austro-Ungare. În comentariul făcut alegerilor din 1996, ardeleanul Emil Hurezeanu explică tot prin tradiţiile istorice divergente diferenţele frapante dintre cele două regiuni. „Valorilor central-europene ale iluminismului, reformei, toleranţei şi competiţiei, scrie el, care îi caracterizează îndeosebi pe românii ardeleni, li se adaugă în România forme ale culturii sociale şi politice aflate sub influenţa contemplaţiei şi pasivităţii, adică a altor coduri, mai puţin active din punct de vedere social, ce sînt caracteristice zonei de valori ortodox-răsăritene.” Aceasta, adaugă pe bună dreptate autorul, „nu este o judecată de valoare, ci o constatare.”²⁷

Deşi alteritatea Transilvaniei este evidentă de fapt pentru toată lumea, pînă acum doar Gabriel Andreescu a atras atenţia asupra rolului regional ce poate deriva de aici. Dacă maghiarii din Transilvania, atrage atenţia preşedintele Comitetului Helsinki din Bucureşti, în loc să fetişizeze autodeterminarea şi diferitele forme de autonomie naţională, ar pune accentul pe spiritul de competiţie, pe multiculturalitate, pe exploatarea la maxim a relaţiilor potenţiale dintre teritoriile de lîngă graniţa româno-maghiară, „ar putea pune în mişcare conştiinţa civică a întregii Transilvanii.” După părerea lui Gabriel Andreescu, ar fi un lux deosebit, o neglijenţă de neiertat să nu se profite de avantajele oferite de „păstrarea în adîncurile structurii sociale ale acestei minunate regiuni a forţei civilizatoare a vechii Mitteleurope.”²⁸ Nu merge însă nici el atît de departe, încît din cele de mai sus să tragă posibile concluzii instituţionale, chiar constituţionale.

Andrei Marga, care se ocupă de filozofia unificării europene, consideră şi el că schimbarea din 1989 a smuls pur şi simplu întreg teritoriul central-est-european din strînsoarea particularităţilor etnice şi a pus sub semnul întrebării înseşi bazele tradiţionalei filozofii a istoriei etniciste, conform căreia „drumul spre universalitate trece prin cultivarea specificului etnic”. Cum însă „trăirea intensă” a identităţii etnice este un dat inevitabil al regiunii, pentru a evita conflictele este nevoie de schimbarea mecanismului de identificare.²⁹ Sînt întru totul de acord cu această concluzie, un singur lucru nu îmi este însă clar: dacă tot considerăm schimbarea indispensabilă, atunci de ce ne-am mulţumi cu înlocuirea clişeelor tradiţionale ale identificării etnice printr-un alt clişeu, mai simpatic, dar tot de identificare etnică, ce s-ar baza de data aceasta, după Marga, pe urmarea „realizărilor exemplare”?

Conform reţetei liberale general acceptate, conflictele de natură politică generate de separatismul şi exclusivismul etnic pot şi trebuie anihilate în comunitatea politică superioară a naţiunii. Astăzi însă ştim deja foarte bine că nu numai separatismul etnic, ci şi omogenizarea naţională poate duce la conflicte. În consecinţă, la baza acţiunii politice care să ducă la rezolvarea efectivă a conflictelor trebuie să aşezăm, în loc de etnicitate şi naţionalitate, teritorialitatea, identitatea teritorială, locală. De fapt, putem privi naţiunea ca un fel de camuflaj, prin care statul îşi îmbracă într-o formă democratică puterea exclusivă pe care o exercită asupra „propriului” teritoriu şi o face să fie unanim acceptată — în interiorul spaţiului dat — prin forţa „irezistibilă” a simţămîntului naţional. Dar această legitimare spontană e în fond la fel de vulnerabilă şi labilă, cum a fost şi cea a monarhilor absoluţi, şi, ca şi legitimarea dinastică, nu poate dura o veşnicie.

Stăpînirea absolută a statului asupra „propriului” teritoriu sau, dacă preferaţi, suveranitatea absolută este astăzi un lucru cel puţin la fel de respingător (şi periculos) ca tendinţa absolutistă a statului autocrat din secolul al XVII-lea de a stăpîni societatea civilă. Iar tiranul, scria János Apáczai Csere, (profesor cu vederi puritane de la colegiul reformat din Alba Iulia, mai apoi de la cel din Cluj), la numai patru ani de la decapitarea regelui Charles Stuart, „cel care voit şi cu bună ştiinţă se pune întotdeauna sau doar uneori în calea dreptăţii societăţii civile... poate fi distrus cu frumosul sau în luptă.”³⁰Conflictul inevitabil deriva din faptul că în timp ce supuşii devin cetăţeni, iar parlamentul se transformă dintr-o adunare a nobililor într-o instituţie proprie a „societăţii civile” ce funcţionează deja ca o societate politică, unii regi nu voiau să renunţe la ficţiunea juridică a puterii absolute a statului. Dreptul statului şi dreptul societăţii nu se pot baza pe principii aflate în opoziţie, iar în cazul în care apare un conflict, acest lucru duce inevitabil la un război civil deschis sau latent. Ori statul integrează societatea, ori societatea statul.

Occidentul, ca civilizaţie politică a statului integrat de către societate, în faza finală a întregii sale dezvoltări politice din epoca modernă, datorită forţei irezistibile şi nevoii naturale cu care s-a impus autoguvernarea (autoadministrarea), s-a confruntat la sfîrşitul secolului al XX-lea cu o nouă situaţie de coliziune, caracterizată prin conflictul dintre suveranitatea statului şi interesele locale ale regiunilor, dintre parlamentul central şi nevoia de parlamente locale a teritoriilor sau regiunilor. Această nouă coliziune este par excellence starea de război civil a epocii postmoderne (ce urmează statelor naţionale).

Soluţia teoretică şi practică a problemei au găsit-o englezii atît în secolul al XVll-lea, cît şi acum. În vremea glorioasei revoluţii, prin împărţirea competenţelor juridice între rege şi parlament, iar astăzi prin introducerea devoluţiei, care realizează împărţirea raţională a puterii între parlamentul central şi cele locale. Devoluţia înseamnă că dominaţia exclusivă asupra teritoriului statal unic, spiritualizat în „sufletul naţiunii” este înlocuită de pluralismul teritoriilor. Teritoriile locale (ţinuturi istorice sau regiuni nou apărute) se transformă prin devoluţie din obiecte aflate în administraţia statului în subiecte ale statului, într-o anumită privinţă devin ele însele stat, după cum şi cetăţenii au devenit „suverani” în Europa Occidentală a secolului al XVll-lea.³¹

Evident pluralismul teritoriilor nu înseamnă că statul naţional va trebui să împartă cu statul vreunei alte naţiuni dominaţia atotputernică pe care o exercita mai devreme asupra „propriului teritoriu suveran”. Totodată nu poate însemna nici apariţia unor noi exclusivităţi teritoriale subnaţionale pe teritoriul dat al respectivului stat naţional, prin împărţirea în vreun fel a precedentei suveranităţi teritoriale unitare. Pînă şi Partidul Naţional Scoţian, care are drept scop obţinerea independenţei totale a Scoţiei şi care pînă nu demult era cu totul împotriva devoluţiei, consideră că şeful statului trebuie să rămînă tot regina Angliei (şi urmaşii ei), şi doreşte de asemenea să rămînă în cadrul Uniunii Europene ale cărei instituţii vrea să le întărească, nu să le slăbească.³²Neil MacCormick, principalul teoretician al acestui partid, demontează construcţiile teoretice tradiţionale ale suveranităţii şi absolutismului statului naţional nu de pe poziţiile vreunui „atavism naţionalist”, ci sprijinindu-se pe „mica statalitate” (Kleinstaaterei)³³ a Uniunii Europene şi ca adept al aşa-zisului liberalism al drepturilor (rights-based liberalism).³⁴

Margaret Thatcher, care în opinia profesoarei de politologie Alice Brown de la Universitatea din Edinburgh, a avut un rol important în consolidarea identităţii scoţiene³⁵, nota următoarele în memoriile sale despre relaţia dintre Regatul Unit şi scoţieni: „Scoţienii, fiind o naţiune istorică, au indubitabil drept la autodeterminare naţională; pînă acum ei şi-au exercitat acest drept alăturîndu-se Regatului Unit şi rămînînd în cadrul lui. Dacă se vor hotărî pentru independenţă, nici un partid sau om politic englez nu le va sta în cale, oricît de mult le-am regreta plecarea. Ceea ce nici scoţienii (şi nici englezii) nu pot face este să fixeze ei înşişi condiţiile de rămînere a lor în cadrul Regatului Unit, fără să ţină seama de părerile celorlalţi. Dacă restul Regatului Unit nu doreşte devoluţia guvernării, atunci naţiunea scoţiană poate încerca să convingă acest rest despre virtuţile ei; poate va avea chiar succes făcînd aceasta; dar nu poate cere să aibă dreptul la devoluţie în cadrul Regatului Unit.”³⁶

Prin organizarea referendumului privitor la devoluţie, Partidul Laburist a permis scoţienilor tocmai ceea ce nu vroia să le permită fostul prim-ministru britanic care se autodefinea „un englez chintesenţial” (a quintessential English figure): şi anume să organizeze un referendum separat, ceea ce însemna de fapt un fel de avans acordat în privinţa autoguvernării, mai precis la dreptul la autonomie pentru scoţienii ce reprezintă doar 10% din totalul populaţiei. Rezultatul este cunoscut: la referendum au participat peste 60% din cetăţenii cu drept de vot, iar dintre aceştia 75% au votat pentru un parlament autonom şi 63,5% au votat şi pentru a i se acorda acestui parlament dreptul de a stabili impozite (ceea ce înseamnă că îşi asumă şi consecinţele financiare ale autonomiei).³⁷

Reforma constituţională a guvernului laburist merge însă mult mai departe, parcă pentru a inversa logica thatcheriană: după constituirea parlamentelor scoţian şi galez, propune o soluţie separată, în două trepte, pentru regiunile din Anglia: întîi vor fi delegaţi în adunările regionale ce se vor constitui reprezentanţi din consiliile locale deja existente în urma alegerilor, iar mai tîrziu, în funcţie de împrejurările şi cerinţele locale, se va trece la introducerea unor parlamente locale alese prin vot direct.³⁸

Deosebit de importanta reformă constituţională britanică prefigurează acea nouă construcţie europeană de drept statal cu trei nivele ce are toate şansele să se constituie în primele decenii ale secolului următor: statul local, statul naţional, care se păstrează neschimbat ca un cadru formal, şi supra-statul federal care reglează viaţa economică a Uniunii şi garantează pacea sa internă şi externă. Acest lucru înseamnă în esenţă că construcţia noii Europe va fi determinată de nucleul federativ vizibil în fig.3, precum şi de periferiile federale ce se leagă din toate direcţiile de acest nucleu, iar nu de statele şi forţele politice care forţează menţinerea sistemului de state naţionale. Conservatorii englezi anti-europeni, francezii ce nu se pot elibera de gaullismul de dreapta şi de stînga, italienii care tot amînă introducerea federalismului şi nu în ultimul rînd unii politicieni central-europeni care continuă să defileze sub stindardul naţionalismului şi suveranităţii din secolul al XlX-lea vor face bineînţeles tot posibilul pentru a bloca acest proces. Sistemul statului naţional însă, după cum observă în mod pertinent Ferenc Glatz: „în forma actuală nu poate fi menţinut în integrarea modernă. Trebuie să cedeze din drepturile sale în domeniul economic şi al politicii de securitate unităţilor integrative internaţionale şi trebuie să renunţe la anumite drepturi în favoarea unităţilor administrative mai mici.”³⁹

Dificultatea majoră în calea realizării acestui proiect nu o constituie faptul că nici în cadrul Uniunii Europene nu există unanimitate asupra lui, ci că această istorică schimbare de model are şanse de a se realiza doar în acea parte a Europei care se întinde la vest de linia de demarcaţie a lui Huntington.

Ajunşi la sfîrşitul studiului nostru, trebuie să punem din nou întrebarea: ce se va întîmpla cu acele fragmente central-europene care, datorită tradiţiilor lor şi dezvoltării lor economice şi culturale, ar fi capabile să realizeze schimbarea de model, dar nu este la fel de sigur că şi ţările cărora le aparţin vor fi în stare să o facă. Transilvania, de exemplu, deoarece a avut de-a lungul istoriei sale instituţii politice, juridice şi ecleziastice proprii, ca un „stat mic”⁴⁰, iar mai tîrziu, în secolul al XlX-lea a fost considerată de românii ardeleni o regiune cu entitate politică proprie, ar avea în principiu şanse foarte mari să dobîndească un statut juridic asemănător cu cel al Scoţiei.⁴¹

Problema însă nu este a Transilvaniei, ci a României. Dat fiind că problema transilvană, de la prăbuşirea statului istoric maghiar, nu mai este o problemă maghiară, ci una românească, ea a devenit problema coerenţei interne a statului român, sau, mai dramatic, a supravieţuirii statului român; de aceea, totul depinde de ceea ce se va întîmpla în viitorul apropiat în România sau mai bine zis cu România.

Rezultatele alegerilor prezidenţiale din 17 noiembrie 1996,

În Transilvania şi teritoriul fostelor principate române

Forţănd puţin lucrurile, putem afirma următoarele: România ori va fi în sta-re să se ridice la nivelul Transilvaniei, ori va fi antrenată — tîrînd şi Transilvania după ea — în categoria ţărilor lipsite de succes sau falimentare (failed states) din zona de criză ce se întinde din Muntenegru pînă în Siberia.

Considerînd că un stat de succes este acela care este capabil şi în era postnaţională a istoriei să funcţioneze, ca o legătură (switchyard) între scenele principale, locale şi supranaţionale, ale economiei şi politicii, falimentar este statul care nu reuşeşte să se conecteze la mişcările dinamice ce apar la nivel local şi supra-naţional. Lăsînd acum la o parte o mulţime de alte aspecte, din punct de vedere juridic acest lucru înseamnă că statul falimentar nu vrea sau nu are curajul să acorde mai multă libertate de mişcare unităţilor sale administrative locale, pentru că, pe bună dreptate sau nu, crede că acest lucru ar constitui un prim pas spre ruperea acestor teritorii din cadrul statului. Deoarece integrarea interioară a statului falimentar este problematică (doar statul care este sigur că prin aceasta nu îşi pierde identitatea şi forţa de coeziune îşi poate permite să acorde unor unităţi administrative ale sale, prin devoluţie, pînă şi autonomie politică), un astfel de stat nu poate adera la nici un fel de forme de integrare supra-naţională⁴², care de fapt ar constitui pentru el un fel de umbrelă de protecţie în momentul inevitabilei slăbiri a forţei de coeziune a instituţiilor proprii. Din nefericire, este vorba de o perfectă situaţie-capcană.

În timp ce statele falimentare rătăcesc prin labirinturile integrării interne şi externe, nu putem să nu observăm că avîntul expansionist al Occidentului e pe terminate. Procesele deja pornite vor mai permite integrarea cîtorva state central-europene în sistemul instituţional al Occidentului, care se confruntă cu mari sfidări din interior. Dar este total inutil să visăm despre noi şi noi valuri ale extinderii. Din acest punct de vedere, este demn de atenţie cel mai nou studiu al lui Huntington (dacă am început cu el, să terminăm tot cu el), în care acelaşi autor, care în ultimii ani considera vital pentru coerenţa internă a Occidentului să se facă lărgirea NATO cu ţările de la Vişegrad, ne atrage acum atenţia asupra unor fenomene ce pun în pericol coerenţa internă a Statelor Unite şi vede soluţia în reformularea urgentă a politicii externe americane, puse în slujba interesului naţional.⁴³

Extindera selectivă a NATO a putut să aibă loc pentru că acest lucru întăreşte atît poziţiile europene ale Americii, cît şi conştiinţa vocaţiei internaţionaliste a guvernării Clinton. După 1999 însă, cei care aşteaptă integrarea nu mai pot conta pe o asemenea coincidenţă fericită.

România, situată între două zone de state falimentare, cea post-iugoslavă, şi cea post-sovietică, nu are prea mult timp la dispoziţie pentru a acţiona. Dar ce poate face dacă nu e sigur că Occidentul o va integra în deceniul viitor şi totuşi ea nu se poate resemna cu această soartă? Poate alege calea urmată de guvernarea Iorga din 1931, (care a luat locul guvernului „ardelean” al lui Iuliu Maniu) orientată spre o recentralizare agresivă şi anti-transilvanism, cu toate consecinţele catastrofale, sau se poate hotărî să facă un pas radical, care nu poate fi altul decît reorganizarea ţării pe baze federale, sau, cel puţin, acordarea posibilităţii devoluţiei pentru Transilvania şi celelalte regiuni ale ţării care îşi vor manifesta interesul în această privinţă.⁴⁴Ori, ori.

O nouă recentralizare, deja zgomotos reclamată în mare parte de opoziţia „naţională”, poate distruge orice posibilitate de compromis, ceea ce va pune sub semnul întrebării succesul final al procesului de modernizare a României din ultimii 150 de ani, periclitînd totodată şi integrarea regiunilor ţării cu tradiţii diferite. Prin federalism sau prin introducerea soluţiei devoluţioniste, ce poate fi realizată mai uşor şi mai ales treptat, problemele modernizării politice a României şi cele ale integrării interne, atît de strîns legate între ele, s-ar putea rezolva concomitent. Regiunile de curînd înfiinţate (fig.4) — deocamdată lipsite de orice competenţă — ar putea constitui un bun punct de pornire pentru paşii ulteriori.

Între cele două războaie, românii ardeleni, dezamăgiţi în aştepările lor, nu s-au putut înţelege nici cu maghiarii ardeleni — care pe atunci îşi mai considerau situaţia provizorie —, nici cu Bucureştiul care îşi „deschisese cu preţul unor uriaşe sacrificii” în faţa lor „uşa casei”, şi îi trata ca atare pe noii veniţi.⁴⁵

Astăzi, pentru prima dată după 1918, sînt create condiţiile pentru un compromis real. Ca să supravieţuiască catastrofei identitare descrise cu precizie de Patapievici⁴⁶, elita care vrea să ducă modernizarea României pînă la integrarea totală şi definitivă în civilizaţia occidentală are nevoie de „popor”, de acea majoritate absolut necesară în democraţie, iar Transilvania, are nevoie de un stat, în cadrul căruia să-şi poată păstra şi dezvolta propria identitate culturală şi politică.⁴⁷

^{Regiuni din România}

Note

1. Adevărul, Evenimentul Zilei, Curierul Naţional, 13 noiembrie, 1996.

2. Béres Katalin, Convorbire cu deputatul Boda József, în Brassói Lapok, 13-19 iunie 1997.

3.Wang Gungwu, A Machiavelli for Our Times, în The National Interest, 46. Winter 1996/97, pp. 69-73.

4. Nu este întîmplător că astăzi tocmai capul familiei Habsburg subliniază faptul că, pe lîngă Croaţia şi Slovenia, şi Bosnia aparţine Occidentului. Totodată recunoaşte că „în partea Bosniei stăpînită de sîrbi a luat fiinţă un fel de formaţiune mixtă, deoarece mulţi sîrbi din Serbia s-au stabilit acolo.”(Habsburg Ottó: A Balkán határai.[Graniţele Balcanilor] Magyar Hírlap, 1997, august 30)

5. Samuel P. Huntington, The Clash of Civilisations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1966. 159-161. Citatele de Huntington, după cum urmează: Michael Howard: Lessons of the Cold War, în Survival, 36. Winter 1994. 102-103; Pierre Béhar, Central Europe: The New Lines of Fracture, în Géopolitique, 39 (Ediţia engleză, august, 1992), 42; Max Jakobson, Collective Security in Europe Today, în Washinton Quarterly, 18 (Spring 1995), 69; Max Beloff, Fault Lines and Steeples: The Divided Loyalties of Europe, în The National Interest, 23 (Spring 1991), 78. Citatele autorilor central-europeni, după cum urmează: Andreas Oplatka, Vienna and the Mirror of History, în Géopolitique, 35 (Ediţia engleză, Autumn 1991), 25; Vytautas Landsbergis, The Choice, în Géopolitique, 35 (Ediţia engleză, Autumn1991), 3; The New York Times, 23 aprilie, 1995, p. 5E.

6. Pierre Hassner, Morally Objectionable, Politically Dangerous, în The National Interest, 46, Winter 1996/97, pp. 63-69.

7. H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 237-238.

8. Despre statul-civilizaţie, despre noţiunea de civilizaţie ca şi comunitate politică vezi Molnár Gusztáv, Külpolitika és stabilitás (Politică externă şi stabilitate), în Közép-Európa az integráció küszöbén (Europa Centrală în pragul integrării). Conferinţa din 1996 a Fundaţiei Teleki László, Institutul Europei Centrale, Budapesta, 1977, p. 36.

9. H.-R. Patapievici, Op. cit., p. 239; p.342.

10. Samuel P. Huntington, The West Unique, Not Universal (Occidentul unic, nu universal) 2000, în Foreign Affairs, 1966, nov-dec.) 1997/6, pp. 18-19. Studiul constituie un capitol din noua carte a autorului.

11.Yves Lacoste: Préambule, în Dictionnaire de Géopolitique, Paris, 1993, pp. 1-34; Yves Lacoste, Périls géopolitiques en France, în Hérodote, No. 80, 1996, pp. 3-23; Béatrice Giblin-Delvallet, La cohésion nationale et le mouvement social de décembre 1995: une question de géopolitique interne, în Hérodote, No. 80, 1996, pp. 174-190; Yves Lacoste, Le passé des territoires, în Hérodote, No. 74/75, 1994, pp. 3-6; Joseph Rovan, Identité et territoire dans l’histoire de la France et de l’Allemagne, în Hérodote, No. 72/73, pp. 22-29; Béatrice Giblin-Delvallet, Les territoires de la nation ŕ l’heure de la décentralisation de l’Europe, în Hérodote, No. 62, 1991, pp. 22-43.

12. Despre punctul de vedere britanic şi german vezi Who will join the club? în The Economist, 7 iunie1997; Germany Supports U.S. Over Alliance Expansion, în International Herald Tribune, 1997, 14-15 iunie.

13. Sloganul extinderii democraţiei de piaţă („enlargement of market-democracy”) a fost enunţat de Anthony Lake, fostul consilier pentru securitate naţională al lui Clinton, în discursul său ţinut la Universitatea Johns Hopkins. (A. Lake, The Logic of a U.S. Strategy of Enlargement, în International Herald Tribune, 24 Septembrie 1993.)

14. Jacques Attali, Europe(s), Paris, 1994, pp. 32; 36; 52-54.

15. Despre concepţia lui Mackinder asupra Occidentului ca spatiu geopolitic, vezi: Molnár Gusztáv, A NATO-bővítés geopolitikája (Geopolitica extinderii NATO), în Beszélő, 1997/3, pp. 35-47. În engleză, The Geopolitics of NATO-enlargement, în The Hungarian Quarterly, Summer 1997, pp. 3-16.

16. Violette Rey, Europe Centrale, Europe de l’Est. Un point de vue de géographe, în La Nouvelle Alternative, 1987 decembrie, p. 41.

17. Pierre Béhar, L’Autriche-Hongrie idée d’avenir. Permanences géopolitiques de l’Europe centrale et balkanique, Paris, 1991, pp. 172-173. Concepţia lui Béhar a primit imediat după apariţia cărţii o dezminţire de la Kende Péter, prin articolul La fédération danubienne: idée d’avenir?, în Commentaire, 1991, p. 54. Studiul a apărut apoi şi în limba maghiară la Budapesta în 1994.

18. Molnár Gusztáv, Közép-európai konföderáció (Confederaţia Central-europeană), în Limes, 1992 ianuarie.

19. Közép-Európa nincs (Europa Centrală nu există), convorbire cu istoriograful britanic Norman Davies, în Közép-Európa. Ediţia specială comună Magyar Hírlap, Gazeta Wyborcza, Lidove Noviny si Sme, 28 mai 1994. Este cît se poate de semnificativ faptul că imediat după reapariţia la hotarele estice ale Ungariei şi Poloniei a graniţei mai vechi dintre Occident şi Orient, în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a constituit un grup de studiu interdisciplinar „A treia Europă” care îşi propune studierea sistematică a conceptului de Europă Centrală ca topos geo-politic, matrice mental-afectivă şi model cultural. Vezi Adriana Babeţi, Europa Centrală — un concept cu geometrie variabilă, în Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iasi, 1997, p. 12.

20. Sorin Antohi, Românii în 1995: geografie simbolică şi identitate socială, în volumul lui Iordan Chimet, Momentul adevărului, Editura Dacia, Cluj, 1996, pp. 263-264. Kundera este citat după Antohi; pentru notele lui Patapievici despre Kakania vezi Politice, pp. 298-299.

21. György Konrád: Rêve-t-on encore d’une Europe centrale? în La Nouvelle Alternative, 1987, decembrie, pp. 7-8.

22. Al. Cistelecan, Provincia ratată. Eseu despre Transilvania, în Gazeta de Mureş, mai-iunie 1993.

23. H.-R. Patapievici, Op. cit., pp.120; 299.

24. Alexandru I. Bejan, Prezentarea şi analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990, în Renaşterea unei democraţii: alegerile din România de la 20 mai 1990, IRSOP, 1991, p. 115.

25. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997. Boia aminteşte că sînt demne de atenţie şi diferenţele existente în interiorul celor două mari zone. Referitor la zona ardeleană — defalcată pe judeţe — s-au făcut deja nişte analize (vezi studiul lui István Székely, citat în nota 26). Dar şi mai departe — pînă la nivel de comună şi sat — merge sociologul clujean Marius Lazăr, deşi aceste interpretări la nivelul cel mai de jos, oricît ar fi de pline de învăţăminte, sînt îngrădite din cauza numărului scăzut de date disponibile. Lucian Boia a mai publicat în anii trecuţi şi două foarte importante volume de studii editate de Universitatea din Bucureşti, Mituri istorice româneşti (1995), Miturile comunismului românesc (1997) în ediţia Universităţii din Bucureşti

26. Székely István, Választottunk...(Am votat...), în Magyar Kisebbség, 1996. nr.1-2, pp.15-70, fig. 6 si 9,

27. Emil Hurezeanu, Cine a cîştigat alegerile?, în 22, 1996/49, 4-10 decembrie.

28. Gabriel Andreescu, Privirile, îndreptate spre Republica Moldova ori spre Ungaria? în volumul Naţionalişti, antinaţionalişti... O polemică în publicistica românească, Iaşi, 1996, p.23. Despre rolul de locomotivă al Transilvaniei, în scrierile lui Andreescu vezi Mesaj transmis cu ocazia primirii premiului „Pentru minorităţi” la Budapesta, 18 decembrie 1997, şi publicat în 22, 1996, ianuarie 4-9.

29. Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj, 1997, p. 338.

30. Apáczai Csere János, Magyar Encyklopaedia, Kriterion, Bukarest, 1977, p. 418. Prima ediţie a operei a fost publicată în 1653 la Utrecht, Olanda. E demn de remarcat faptul că Apáczai — în concordanţă cu orientările de filozofie politică engleză şi olandeză din vremea sa, dezvoltate pe terenul radicalismului calvinist — considera societatea civilă, sau cum o numea el „societatea cetăţenilor”, o societate politică, adică un corpus politic din care face parte în mod organic, în afară de societatea civilă în sens restrîns, şi puterea care se află în armonie cu adevărurile acesteia. Societatea civilă tolerată de puterea care nu dispune de legitimare socială este caracteristică absolutismului înclinat spre toleranţă. Tot într-un altfel de mod reductiv se vorbea despre societatea civilă şi în regimurile comuniste tîrzii din Europa Centrală în anii 70-80. Critica interpretării reductive a societăţii civile şi dezvoltarea noţiunii de societate politică în lucrarea autorului O, Anglia, Anglia...Esszé az angol forradalomról (O, Anglia, Anglia, Eseu despre revoluţia engleză), Kriterion, Bucureşti, 1984, capitolul „Alternativa”, pp. 91-130. Adaptînd la situaţia de azi, descentralizarea administrativă poate fi interpretată ca spaţiu de acţiune al societăţii civile tolerate local, iar devoluţia ca spaţiu de acţiune pentru societatea politică locală.

31. Despre importanţa regională şi mondială a devoluţiei, vezi A devolúció forradalma. (Revoluţia devoluţiei) Molnár Gusztáv răspunde întrebărilor lui Ágoston Hugó, publicat în A Hét, 17 martie 1995.

32. Independence in Europe. The Scottish National Party’s General Election Manifesto, Edinburgh, 1977, pp. 5; 47-48.

33. Despre statalitatea mică, vezi studiul lui Kosáry Domokos, Az európai kis államok típusai (Tipurile statelor mici europene), publicat în volumul A történelem veszedelmei (Pericolele istoriei) Scrieri despre Europa şi Ungaria, Budapest, 1987, pp. 451-483.

34. Neil MacCormick, What Place for Nationalism in the Modern World? în The Hume Papers on Public Policy, Spring 1994, pp. 79; 94-95. Sovereignty: Myth and Reality, în Scottish Affairs, Spring 1995, pp. 1-13. Materialul despre suveranitate, o discuţie organizată de Centrul de Cercetări Politice Korridor din Budapesta, vezi A szuverenitás káprázata (Mirajul suveranităţii), Budapest, 1996.

35. L’identité écossaise s’est affirmée durant les années Thatcher, în La Croix, 1997, 12 septembrie.

36. Margaret Thatcher, The Downing Street Years, New York, 1995, p. 624.

37. Cartea Albă din 1997 a guvernului laburist al Marii Britanii, în capitolul său introductiv precizează atribuţiile parlamentului scoţian, precum şi noile relaţii juridice dintre Scoţia şi Regatul Unit, după cum urmează:

„Parlamentul Scoţian deţine prerogative legislative într-o arie foarte largă de probleme care afectează Scoţia. Executivul scoţian, coordonat de un prim-ministru, va funcţiona în acelaşi fel ca guvernul britanic şi va răspunde în faţa parlamentului scoţian. Parlamentul şi executivul scoţian vor fi responsabili de:

— Sănătate, inclusiv Serviciul Naţional de Sănătate al Scoţiei, precum şi sănătatea publică şi mentală;

— Educaţie şi instrucţie, incluzînd nivelele preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi universitar; programele şi politicile educaţionale;

— Administraţia locală, protecţia socială cuprinzînd structura guvernării şi finanţărilor locale; protecţia socială, sectorul voluntar, asigurarea de locuinţe, refacerea zonelor, supravegherea şi planificarea construcţiilor;

— Dezvoltarea economică şi a transportului, inclusiv responsabilitatea pentru dezvoltarea economică a Scoţiei; acordarea de sprijin şi asistenţă financiară sau de altă natură industriei şi afacerilor scoţiene; promovarea comerţului şi a exportului; investiţii interne; turism; părţi ale sectorului energetic; administrarea fondurilor structurale europene; chestiuni legate de transportul rutier, feroviar, aerian şi maritim;

— Afacerile şi legislaţia interne, codul civil şi codul penal, sistemul judiciar şi de cercetare penală, inclusiv poliţia şi penitenciarele; asistenţa legală; eliberarea deţinuţilor cu condamnări pe viaţă şi a celor deţinuţi în urma unor erori judiciare; chestiuni electorale; apărarea civilă şi intervenţiile în caz de catastrofe;

— Mediul, intrînd aici politicile de protecţie a mediului şi chestiunile legate de poluarea aerului, apei şi solului; protecţia pînzei freatice;

— Agricultura, pescăriile şi domeniul forestier;

— Sportul şi artele, incluzînd Consiliul Sportiv Scoţian, Consiliul Scoţian al Artelor şi instituţiile naţionale;

— Cercetarea şi statistica referitoare la domeniile delegate.

Legislaţia care pune bazele Parlamentului Scoţian va specifica prerogativele rezervate Parlamentului Marii Britanii. Acestea vor include Constituţia Marii Britanii; politica externă a Marii Britanii în relaţie cu Europa; securitatea naţională a Marii Britanii; stabilitatea sistemului monetar, economic şi financiar al Marii Britanii; pieţele comune pentru mărfurile şi serviciile Marii Britanii; cadrul legal referitor la muncă; protecţia socială; majoritatea prevederilor referitoare la siguranţa transporturilor.

Scoţia rămîne parte integrantă a Marii Britanii, iar regina rămîne şeful statului Marii Britanii. Parlamentul Marii Britanii este şi va fi în continuare suveran. Parlamentarii Scoţiei vor juca în continuare un rol constructiv la Westminster. Numărul fotoliilor parlamentare scoţiene va fi revizuit.

Secretarul de Stat pentru Scoţia va colabora cu Parlamentul Scoţiei şi va reprezenta interesele Scoţiei în guvernul Marii Britanii. Executivul scoţian şi guvernul Marii Britanii vor fi într-o strînsă colaborare la nivel ministerial şi oficial.

Urmează să fie stabilit dacă prerogativle legislative vor ţine de Parlamentul Scoţiei.

Relaţiile în cadrul Uniunii Europene vor rămîne în continuare domeniul guvernului Marii Britanii, însă executivul scoţian va fi profund implicat în luarea de decizii în această sferă.

Miniştrii executivului scoţian vor participa la întrunirile importante ale Consiliului de Miniştrii, iar, dacă se va impune, vor vorbi în numele Marii Britanii. Parlamentul Scoţiei va fi împuternicit să evalueze propunerile legislative ale Uniunii Europene. Se va crea un birou al Scoţiei la Bruxelles pentru susţinerea intereselor Scoţiei.

38. Cf. Colin Mellors, Prospects for Regionalism: an English Perspective, studiu prezentat la seminarul „Regionalism, Integration and Sovereignty”, Kőszeg, Hungary, 22 March 1997.

39. Glatz Ferenc, A hatalmi államtól a szolgáltató államig (De la statul- putere la statul prestator de servicii), în Népszabadság, 19 august 1997.

40. Statutul de autonomie juridică a Transilvaniei a durat din 1526 pînă în 1867, deci peste 340 de ani. În acest timp parlamentul său, dispunînd de atribuţii legislative precise, s-a întrunit de 407 ori. Legile adoptate în timpul principatului autonom al Transilvaniei au fost cuprinse în volumele Approbatae... şi Compilatae... publicate în 1653, respectiv 1669. Merită să subliniem că în aceeaşi perioadă în Moldova şi îndeosebi în Ţara Românească se întruneau, doar arareori şi întotdeauna doar la iniţiativa domnitorului, nişte adunări greu definibile ca parlament nobiliar, la care participau doar boierii credincioşi domnitorului respectiv. Aceste adunări nu aveau nişte atribuţii clare, structuri de reprezentare şi regulamente de funcţionare, hotărîrile le luau prin aclamaţii, iar rolul lor se rezuma în general la alegerea domnitorului şi la aprobarea dată unor acţiuni domneşti. Dat fiind că judecata se baza pe „legea lui Dumnezeu”, adunările domneşti nu se ocupau de votarea unor legi „laice” (Vezi studiul lui Valentin Al. Georgescu, Dreptul bizantin aplicat ca lege a lui Dumnezeu sau lege dumnezeiască, din volumul Bizanţul şi instituţiile româneşti pînă la mijlocul secolului al XVlll-lea, Bucureşti, 1980, pp. 248-253). Domnitorul era singurul judecător, judecătorul suprem, „aşa-zişii judecători erau doar uneltele lui”, (Valentin Al. Georgescu şi Emanuela Popescu-Mihuţ, L’organisation d’Etat de la Valachie, 1765-1782, Bucureşti, 1989, p. 63). Aici nu putea fi vorba de adunări nobiliare care se întruneau în sesiuni cu periodicitate determinată şi care să fi putut limita sub vreo formă puterea domnească sau exercita vreun control asupra ei. (Vezi Istoria dreptului românesc, vol. l, Bucureşti, 1980, pp. 264-270; Vezi şi Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti... , pp. 47-51, 151-153.)

41. Pentru caracterizarea strategiei devoluţioniste deosebit de moderne a românilor ardeleni, privită din perspectiva noastră actuală, sînt suficiente doar cîteva rînduri ale lui George Bariţiu despre dieta de la Sibiu din 1863-1864. Rescriptul imperial citit la şedinţa de deschidere a dietei, scrie Bariţiu: „nu ar fi avut atîta importanţă şi nu ar fi fost pentru tot viitorul de folos aşa mare ca pentru poporul român. Autonomia ţării restaurată, individualitatea..., limba înălţată la rangul ce i se cuvine;... uniunea sau mai exact fuziunea cu Ungaria negată... şi, mai presus de toate, cîteva milioane din veniturile ţării lăsate pe fiecare an buget propriu al ei [sublinierea mea — G. M.], din care cele trei popoare ale ţării, pe lîngă acoperirea speselor cerute de administraţiune şi justiţie, să-şi poată înfiinţa oricîte institute de cultură ar fi fost cunoscute ca necesare şi folositoare, fără a fi silite să le cerşească cu căciula în mînă de la altă ţară şi altă dietă. Dacă, de exemplu, naţiunea română ar fi primit ca parte cuvenită ei din veniturile ţării, în ultimii 24 de ani [Bariţiu scria aceste rînduri în 1887 — G. M.] numai cîte o jumătate de milion pe fiecare an imediat pentru înfiinţare de şcoli, de internate, de societăţi ştiinţifice şi altele, unde am sta noi astăzi?! Să mergem la Croaţia şi să vedem cu ochii noştri unde au ajuns ei cu partea lor de care, în puterea tratatului stors de la Ungaria, i se votează regulat în fiecare an.”

Pentru Bariţiu nu constituia o chestiune de principiu faptul că românii ardeleni vor primi autonomia de la împărat sau de la parlamentul din Budapesta. Cînd a devenit deja evident că Viena renunţă să mai încorporeze Ungaria în Imperiu şi revine la recunoaşterea statului propriu de drept al coroanei ungare, Bariţiu scrie un articol în numărul din 31 iulie 1865 al Gazetei Transilvaniei, în care ia poziţie pentru menţinerea autonomiei Transilvaniei în cadrul Ungariei. Motto-ul său era următorul: „Continuitate de drept, complanare [împacare], uniune.” „Dacă fraţii maghiari — îi scria în acelaşi an episcopul ardelean greco-catolic Alexandru Şuluţiu lui Bariţiu — ar avea acel cumpăt şi acea înţeleaptă politică, pe care la 1848 nu au avut-o, şi in convocanda [care va fi de convocat] dieta a Ungariei, lepădîndu-se de ideea suprematizării şi a hegemoniei şi prin o lege noauă, toate acelea [drepturi pe] care naţiunea noastră, pe calea legislaţiunii şi a sancţionării monarhului de la 1865 încoace, în dieta Transilvaniei, le-a căpătat, le-ar recunoaşte de legiuite şi valide şi le-ar primi; şi [dacă] ar fi mulţumiţi cu egalitatea drepturilor, atunci, după a mea părere, «jogfolytonosságu» [„continuitatea de drept”] lor tocmai şi cu uniunea, pentru naţiunea noastră încă nu numai [că] nu ar fi nici un rău, ci ar fi ceva acviziţiune [folositor] pentru că am intra în beneficiul unei constituţiuni aşa liberale, cum e cea maghiară, şi deodată s-ar consolida şi conmasa [uni] şi toată naţiunea noastră din Transilvania, Ungaria si Banat.” George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă, ediţia a II-a, vol. III, Muzeul de Artă, Braşov, 1995, pp. 266, 376.

Din păcate, elitei politice maghiare, atît în 1848, cît şi în 1867, i-au lipsit simţul măsurii şi înţelepciunea politică, pretinse pe drept de români. E inutil să ne mai jelim azi din cauza asta, dar în schimb trebuie neapărat să amintim faptul că dieta de la Sibiu a fost neglijată pînă acum de istoriografia maghiară. (Singura excepţie o constituie cartea lui Mester Miklós, Az autonóm Erdély és a román nemzetiségi követelések az 1863-64. évi nagyszebeni országgyűlésen / Ardealul autonom şi pretenţiile naţionale ale românilor la dieta de la Sibiu din 1863-64), apărută în 1936, care a fost însă complet uitată de toţi editorii în beţia retipăririlor din ultimii ani.) E uşor de spus că această dietă a constituit un instrument de omogenizare al politicii imperiale şi că maghiarii i-au boicotat lucrările — să zicem — pe drept, în numele continuităţii drepturilor lor obţinute la 1848, sau, dacă vreţi, de mai demult, de la Pragmatica santio încoace. Tocmai de aceea am citat părerile lui Bariţiu şi Şuluţiu, ca să arăt că nu ne putem preface că la dieta de la Sibiu nu s-a întîmplat nimic, doar pentru că manipularea imperială a jucat un rol important în desfăşurarea ei. Adevărata continuitate a drepturilor şi adevărata înţelegere s-ar fi realizat, dacă constituţionalitatea ar fi fost restabilită în aşa fel încît acest lucru să nu însemne o sacrificare a drepturilor românilor.

42. Despre capacitatea de integrare (externă) a unor popoare în funcţie de calitatea integrării lor interne, vezi Bíró Gáspár, Hamberger Judit, Molnár Gusztáv, Szilágyi Imre, Tóth István, Autonómia és integráció (Autonomie şi integrare), sub redacţia lui Molnár Gusztáv, în Magyar Szemle Könyvek, Budapest, 1993, pp.7-17.

43. Samuel B. Huntington, The Erosion of American National Interests, în Foreign Affairs, 1997 septembrie-octombrie, pp. 28-49.

44. Înainte ca domnul George Pruteanu să cheme poliţia, aş vrea să-i amintesc ce a scris în prologul capitolului „Propun federalizarea României” din minunata sa carte-interviu cu scriitorul Petru Dumitriu, ca o scuză pentru scriitor. Concepţia lui Petru Dumitriu, elaborată la Bad Godesberg şi Metz, „nu pică prea grozav în atmosfera politică a României de azi. Să ascultăm totuşi, cu calm, argumentele scriitorului. Buna sa intenţie e dincolo de îndoială.” Eu nu sînt român, nu trăiesc în Germania, iar mama mea nu face parte din aristocraţia maghiară. De aceea nu cred că punctul meu de vedere va fi prea bine primit. Citind însă rîndurile lui Tocqueville pe care Dumitriu le recomandă românilor spre lectură, mai precis recitindu-le, am înţeles de ce cel ce priveşte din afară o situaţie poate avea simţul pericolului mai dezvoltat. Iată: „În Franţa, o singură instituţie nu poate fi distrusă cu nici un chip: centralizarea. Şi cum ar putea ea să dispară? Guvernele o adoră, opoziţia o îndrăgeşte. Deşi din cînd în cînd ea le aduce dezastre neaşteptate şi cumplite, nici nu se gîndesc să o dispreţuiască. Plăcerea pe care centralizarea le-o provoacă, aceea de a se amesteca în toate şi de a dispune de orice. [nota bene, domnule Pruteanu!], îi face să nu mai simtă nici un pericol.” George Pruteanu, Pactul cu diavolul. Şase zile cu Petru Dumitriu, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, pp. 146-151). Şansele recentralizării agresive care doreşte să desfiinţeze şi decentralizarea incipientă existentă în momentul de faţă sînt sporite de faptul că în zona cu cele mai puternice tradiţii de autoadministrare din Ardeal, zona secuiască, contradicţia socială şi politică dintre organele alese să reprezinte interesele comunităţilor locale şi instituţiile numite de sus de către stat poate fi privită şi ca o contradicţie pe bază etnică. Vezi în legătură cu aceasta Tánczos Vilmos, Kettős hatalmi szerkezet a Székelyföldön (O dublă strucură de putere în ţinutul secuiesc), în manuscris.

45. În 1919, Ion Antonescu, pe atunci doar locotenent colonel, scria într-un memoriu adresat unui ministru din guvernul Vaida următoarele: „Ştiu, d-le ministru, o regulă elementară de morală m-a învăţat aceasta pe cînd eram copil, ca atunci cînd cineva este primit într-o casă nu începe prin a critica că este murdară şi are lucrurile stricate, ci cel mult pune, în caz cînd are bunăvoinţă, conştiinţă şi pricepere, o mînă pe mătură şi alta pe ciocan. Noi, d-le ministru, pungaşii şi netrebnicii din România mică v-am deschis uşile casei noastre făcînd, după cum desigur cunoaşteţi destul de bine, sacrificii imense. În consecinţă, venind la noi în casă cred că aveţi numai datoria să îndreptaţi răul şi să înlăturaţi murdăria. N-aveţi însă, în concepţia mea, dreptul de a critica.” După părerea lui Al. Cistelecan, care citează în Provincia ratată acest memoriu publicat în revista Unu de la Oradea (1990, nr.6), „destinul ardelenilor cam acesta a fost: nişte oameni ce măturau de zor murdăria făcută de alţii, fără dreptul de a crîcni, şi mai ales, fără să prididească. Ei n-au reuşit niciodată să înfrîngă «mentalitatea Antonescu», exprimată atît de franc şi de falnic de soldat şi exersată subtil şi eficace de politicianismul şi birocraţia liberale. Au rămas mereu cu un statut special şi ambiguu: ceva nedefinit între musafir şi slugă.(...) Acest sindrom al musafirului în propria casă bîntuie şi azi unele partide care trăiesc din spaima că Unirea n-a fost definitivă, că ei pot fi «cedaţi» ca nişte slugi medievale. Toate astea sînt semne că în mentalitatea de întemeiere, în spiritul fondator al României s-a instaurat o falie pe care deceniile scurse n-au putut s-o umple. Împotriva acestei falii originale nu s-a adus nicicînd o politică înţeleaptă, de sudare armonioasă. Nici sub vechea democraţie, nici sub comunişti, şi cu atît mai puţin azi.”, Al. Cistelecan, Provincia ratată, Gazeta de Mureş, mai-iunie 1993.

46. H.-R. Patapievici, Anatomia unei catastrofe şi Despre noroc şi nenoroc în istorie, în Politice, pp. 78-98.

47. Este demn de remarcat faptul că, în timp ce la Bucureşti identitatea specifică ardeleană este remarcată cel puţin sub două aspecte (ca şansă a integrării occidentale şi, respectiv, ca pericol al dezintegrării), intelectualitatea maghiară din Ardeal fuge de-a dreptul de asumarea acestei identităţi. Preferă să se cramponeze de viziunea tradiţionalistă a unei Ungarii destul de îndepărtate de realităţile sociale şi politice actuale, sau, într-o măsură mai mică, de o viziune la fel de „nefondată” a unei Românii spirituale de perspectivă europeană (vezi Biró Béla, Nagy magyar paradoxon (Marele paradox maghiar), în Népszabadság, 27 septembrie 1997), numai să nu fie nevoită să se confrunte cu propria identitate specifică. Tradiţia unităţii naţionale maghiare este de fapt mai puternică decît tradiţia similară afirmată, de asemenea puternic, dar poate mai puţin organic, la români. Despre cauza acesteia, respectiv despre faptul că această situaţie specifică pune sarcini deosebite — dar nu insolubile — în faţa tineretului intelectual ardelean (maghiar şi român) va fi vorba în capitolele următoare ale Problemei transilvane.

Traducere de Elga Mayer

Gusztáv Molnár (n. 1948), filosof, politolog, redactor este licenţiat al Facultăţii de Istorie- Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Doctorand în ştiinţe politice şi cercetător la Institutul Central European din Budapesta.

Molnár Gusztáv, Az erdélyi kérdés, în Magyar Kisebbség nr. 3-4 / 1997, publicat cu permisiunea autorului.