PAN-EUROPA

RICHARD N.

COUDENHOVE-KALERGI

EDITURA PRO EUROPA

TÎRGU-MUREŞ, 1997

Traducere şi note de Mircea Suhăreanu

Ar fi potrivit, credem, să-l  prevenim de la bun început pe cititorul român care va deschide acestă carte că are de-a face cu o lectură fundamentală, indispensabilă pentru înţelegerea modului cum a luat naştere ideea de unificare (integrare) europeană. Pan-Europa, publicată la Viena în 1923, este, cronologic vorbind, cel dintîi manifest pro-european coerent. Pornind de la necesitatea reconcilierii istorice a naţiunilor europene şi oferind soluţii concrete de unificare a acestora într-o structură politică stabilă, bazată pe comunitatea de valori şi interese, Statele Unite ale Europei, autorul propune un program detaliat, menit să-i redea Europei strălucirea de odinioară şi capacitatea competitivă în concurenţa economică mondială, s-o doteze cu instituţii şi alianţe în măsură să preîntîmpine un nou război. Deşi nu lipsită de inerente accente utopice, judecăţi caduce şi avînturi romantice, această lucrare de dimensiuni modeste, marcînd o cotitură  radicală în gîndirea politică europeană, nu şi-a pierdut nici astăzi din actualitate. Neobişnuită pentru epoca în care a fost scrisă, ea continuă să-l surprindă pe cititorul contemporan prin pertinenţa analizelor, cutremurătoare premoniţii şi luciditate prospectivă, putînd fi numită, pe drept cuvînt, piatra de temelie a construcţiei europene căreia îi sîntem contemporani.

Este meritul lui Richard Coudenhove-Kalergi, supranumit şi „profetul Europei”, autorul la 29 ani al acestei uimitoare lucrări, de a-i fi dat unificării europene un program coerent. El însuşi european şi universalist prin ascendeţă şi educaţie, descinzînd pe linie paternă dintr-o veche familie nobiliară din Brabant, unită cu o ramură aristocratică cretană, iar după mamă avînd sînge japonez,  avea să primească în castelul copilăriei din Boemia o educaţie pe care cu un termen actual am numi-o interculturală. Un preceptor german, un profesor rus şi un altul albanez, o guvernantă franţuzoaică şi o alta englezoaică, o doamna de companie unguroaică, personalul ceh, confereau domeniului familial o dimensiune  multiculturală. Pregătirea pentru cariera diplomatică, la un celebru colegiu vienez, avea să-l aducă în contact cu colegi de toate naţiile şi confesiunile: „Printre noi, sînt germani şi unguri, polonezi şi cehi, italieni şi români, croaţi şi sloveni, sîrbi şi ucraineni.”, dîndu-i acea extraodinară deschidere spre alteritate pe care o emană întreaga sa operă.

Pan Europa, scrisă după un război (primul) mondial pustiitor, ce a depăşit în oroare pînă şi cele mai sumbre profeţii, apărea într-un moment cînd, în ciuda lecţiei istoriei, naţiunile europene, animate fie de îngîmfarea victoriei, fie de fierea înfrîngerii, se pregăteau mai mult sau mai puţin conştient de o nouă conflagraţie. Nu proiectele de unire ale unui Dante sau Comenius, nici măcar spiritul democratic-umanist al Societăţii wilsoniene a Naţiunilor, ci demagogia populistă a urii de clasă a unui Stalin şi a urii de rasă a unui Hitler, naţionalismul şi revanşismul mobilizau masele şi dominau discursul politic. În introducerea Pan-Europei, contele Richard Coudenhove-Kalergi, nota printre altele, cu amărăciune: „Europa stă cu privirea aţintită înspre  trecut, în loc să scruteze viitorul. Piaţa de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, consideraţiile privitoare la originea războiului recent încheiat sînt mult mai numeroase decît cele vizînd prevenirea următorului. Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a declinului şi fărîmiţării Europei.” În bătrîna Europă bătea din nou  vîntul discordiei cînd tînărul Coudenhove-Kalergi, o rara avis, cheamă tineretul la reconciliere şi unire, devotîndu-se el însuşi unei orientări pe atunci extrem de impopulare: „Tineretului european îi revine sarcina de a schimba această stare de lucruri. El este chemat să edifice pe ruinele vechii Europe, o Europă nouă şi să înlocuiască o Europă anarhică printr-o Europă organizată.”

Debutînd într-un prim articol din 1922 în Neue Freie Presse, sub titlul Die Europäische Frage (Chestiunea Europeană), „utopia europenistă” a lui Coudenhove-Kalergi avea să devină, prin Pan-Europa, un program concret de acţiune, la care aveau să se ralieze de la bun început, printre alţii, importante personalităţi politice (Thomas Masaryk,  Engelbert Dolfuss, Aristide Briand, Karl Renner, Gustav Streseman, Nicolae Titulescu), culturale (Paul Claudel, Selma Lagerlöff, Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset, Salvadore de Madariaga) şi ştiinţifice (Sigmund Freud, Albert Einstein). Datorită militantismului autorului său, Pan-Europa nu a rămas doar o teorie, ci a devenit în scurt timp o mişcare structurată, avînd comitete naţionale în majoritatea statelor europene, între care şi România. Totuşi, vocea echilibrată a Pan-Europei nu s-a putut impune în vacarmul interbelic. A fost necesară experienţa unui nou război, profeţit de altfel de Coudenhave-Kalergi, şi de o nouă generaţie de oameni politici providenţiali, Winston Churchill, Robert Schuman, Charles de Gaulle, Konrad Adenauer, precum şi de un Plan Marshall, pentru ca Pan-Europa să devină realitate.

Pan-Europa este structurată pe unsprezece capitole, simpla lor înşiruire fiind edificatoare asupra dimensiunilor şi complexităţii acestui manifest-eseu. Sînt abordate toate ”marile teme” care frămîntă încă şi azi reflecţia contemporană şi alimentează polemicile asupra Europei: rădăcinile europenismului, limitele sale geografice şi spirituale, adversarii şi aliaţii pan-europenismului, prevenirea unui nou război, naţiunea şi supranaţiunea, majorităţi şi minorităţi, Europa instituţională. Pentru Coudenhove-Kalergi, „conceptul de Europă provine dintr-un amestec de elemente geografice, politice şi culturale”, iar „noţiunea geografică de Europa nu corespunde nici celei culturale, nici celei politice”. Cu alte cuvinte, Europa este, înainte de orice, o comunitate de valori, o cultură şi o civilizaţie comune, prin urmare limitele ei geografice coincid cu limitele democraţiei de sorginte antică, ale „civilizatiei de tip creştin, ai cărei poli sînt individualismul elen şi socialismul creştin”.

Pentru Coudenhove-Kalergi, construirea Pan-Europei presupune identificarea precisă a adversarilor şi aliaţilor. Deşi geografic parte a Europei, Rusia comunistă nu este parte a spiritualităţii europene: „Bolşevismul a zguduit  din rădăcini civilizaţia europeană importată de Petru cel Mare şi urmaşii săi. Promotorii ei au fost alungaţi sau lichidaţi”, de aceea „frontiera orientală a Europei cu Rusia constituie totodată limita orientală a comunităţii culturale europene”. De altfel, această opinie revine aproape obsedant, autorul nefăcînd nici un secret din neîcrederea sa funciară într-o Rusie „roşie sau albă” pe care o indică în mod prioritar ca potenţial adversar al unificării Europei: „Între 1915 şi 1919, totul s-a schimbat în Rusia, mai puţin pofta ei de expansiune.O poftă ce nu e legată de nici un partid, de nici o personalitate. În faţa ei au fost nevoiţi să se închine deopotrivă ţarul păcii, Nikolai, ca şi socialistul Kerenski” (...) Istoria pune Europa în faţa unei alternative: ori, trecînd peste ostilităţile naţionale, se va uni într-o federaţie, ori va cădea victimă cuceririi ruseşti”.

Cu toate acestea, adversarii cei mai de temut ai unificării europene sînt în interior.  „Cea mai mare piedică în realizarea Statelor Unite ale Europei este rivalitatea milenară a celor două naţiuni cele mai numeroase ale Pan-Europei: Germania şi Franţa”, în condiţiile în care „ura franco-germană este aţîţată artificial de secole din raţiuni politico-militare”. Politicii de forţă, inspirată de „aventurieri orgolioşi”, într-un nou război, îi vor cădea victime ambele popoare: „Din teribila criză în care se zbat acum, Germania şi Franţa vor ieşi ori europene şi aliate, ori, devorîndu-se reciproc, vor sîngera deopotrivă într-o feroce încleştare.”  În consecinţă, Coudenhove-Kalergi face un apel dramatic în favoarea reconcilierii franco-germane, condiţie a unificării Europei şi menţinerii păcii. Primul pas, crede autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a cărbunelui şi oţelului şi crearea unei siderurgii europene...

Proiectului Pan-Europei i se opun cu înverşunare naţionaliştii-şovini („care vor agita pericolul deznaţionalizării”), comunistii („care vor cere imposibilul, adică primirea Rusiei sovietice în federaţia europeană”), militariştii („deoarece unificarea europeană va face imposibil un nou război pe care aceştia şi-l doresc cu ardoare”), industriile protecţioniste („care îşi datorează supravieţuirea protecţionismului vamal deoarece nu ar putea face faţă concurenţei”). De cealaltă parte sînt toţi aceia care, conştienţi de avantajele unificării, văd în aceasta posibilităţi nesperate: prevenirea unui nou război, protecţia împotriva unei eventuale invazii sovietice, dezarmarea, sporirea capacităţii concurenţiale în faţa industriilor americane şi extrem-orientale.

Vederile lui Coudenhove-Kalergi asupra chestiunii naţionale sînt şi ele de actualitate. „Naţiunea, spune el, nu este o comunitate de sînge, ci una spirituală” teoria purităţii de rasă fiind un mit, „dogma naţionalismului european”. Europa este un spaţiu de metisaj lingvistic şi rasial, frontierele statelor neavînd cum să coincidă cu cele ale limbilor şi etniilor. Pentru pacea Europei, chestiunea minorităţilor este primordială. După retrasarea frontierelor prin tratatele de pace de la Paris, toate noile state naţionale includ importante minorităţi. Oprimate de noile majorităţi, acestea se văd împinse „să-şi pună întrega speranţă în prăbuşirea noii lor patrii, în urma unui nou război”. Nerezolvarea chestiunii minorităţilor este o permanentă sursă de instabilitate. S-ar impune deci promulgarea unui „Edict de toleranţă care ar permite fiecăruia să-şi folosească fără îngrădire limba maternă în tribunale şi în relaţiile cu autorităţile, fără ca din această pricină să aibă de suferit vreun prejudiciu”.

Coudenhove-Kalergi concluzionează că prin trecerea de la anarhie, militarism şi naţional-şovinism la reconciliere, cooperare economică şi dezvoltare culturală, Europa şi-ar îndeplini datoria faţă de propriul destin şi ar deveni un pol de stabilitate a lumii. În alianţă cu Pan-America „ar fi pe lungă durată garantele de nezdruncinat ale unei dezvoltări paşnice a civilizaţiei mondiale”. Formarea Statelor Unite ale Europei este urgentă şi ar trebui să constituie prioritatea agendei politice a tuturor partidelor democratice.„Pentru a putea apare într-o zi pe harta politică, Pan-Europa trebuie mai întîi să prindă rădăcini în inimile şi sufletele europenilor”

Aceste idei şi multe altele asemeni fac din lectura Pan-Europei un exerciţiu de aprofundare a conceptelor legate de construcţia europeană.Chiar dacă avînd soarta ideilor care îşi depăşesc epoca, Pan-Europa a trebuit să aştepte sfîrşitul celui de-al doilea război mondial pentru a deveni, din ceea ce părea utopie, o realitate palpabilă, după căderea comunismului, idealul pan-european este mai aproape ca oricînd de a se împlini. Există, în sfîrşit, un consens privind necesitatea integrării europene. Cu toate acestea, mai există în cele două jumătăţi recent reunite ale continentului voci care se opun preţului de plătit. Pentru ei, Coudenhove-Kalergi nota într-un capitol din Pan-Europa: „Polonia şi România sunt prea slabe ca să-şi asume în acest secol rolul istoric pe care l-au avut, în secolul trecut Prusia şi Austria, şi anume apărarea contra Rusiei a graniţei europene. De îndată ce Rusia îşi va reveni din catastrofa ei internă, nici Polonia, nici România, nici Cehoslovacia nu o vor putea opri din înaintarea ei spre Apus”.

Publicăm această lucrare în prima ei versiune în limba română, datorată lui Mircea Suhăreanu, cu convingerea că mesajul ei poate interesa şi astăzi publicul românesc. Autorul se referă în mai multe rînduri expres la România şi la Mica Antantă, considerînd-o pe aceasta din urmă un posibil sîmbure al Pan-Europei. Ideile lui Coudenhove-Kalergi ne pot ajuta să vedem mai clar locul nostru în construcţia europeană, să ne identificăm mai bine aliaţii şi să ne cunoaştem adversarii. România se află ea însăşi în faţa acestei opţiuni, o opţiune care nu ţine de geografie, ci de un sistem de valori. Reconcilierea cu vecinii, opţiunea istorică pentru democraţie şi pluralism, respectul pentru alteritate, pot aduce României garanţia de a aparţine unui sistem de valori şi de securitate colectivă capabile să-i garanteze nu doar supravieţuirea, ci şi dezvoltarea de durată.

Apariţia, la Tîrgu-Mureş (Marosvásárhely/Neumarkt)  a acestei prime versiuni româneşti a Pan-Europei nu este întîmplătoare. În acest oraş transilvan a luat naştere cu şapte ani în urmă prima asociaţie pro-europeană din România post-comunistă, a cărei pledoarie pentru valorile europene a fost, credem, dintre cele mai consecvente. Nici momentul ales nu este întîmplător: se împlinesc în aceste zile patruzeci de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, actul de naştere a Uniunii Europene, pe care o prevestea Pan-Europa, şi 75 de ani de la primul manifest paneuropean al lui Coudenhove-Kalergi. România are de făcut faţă, în chiar aceste zile, provocărilor relative la aderarea la sistemul politico-economic şi de securitate euro-atlantic. Polemicile legate de acestă opţiune istorică sînt abia la început. Pan-Europa poate fi firul Ariadnei de care avem nevoie pentru a ieşi din labirint.

Smaranda Enache

Acest text reproduce Prefaţa la Pan-Europa, apărută la Editura Pro Europa, Tîrgu-Mureş, 1997