Editorial

altera continuă, iată, publicarea unor articole consacrate federalismului şi unor federaţii funcţionale, dorind să contribuie şi pe mai departe la impulsionarea dezbaterii de idei pe această temă. Studiile de faţă, abordînd în esenţă faţete diverse ale aceleiaşi probleme, sînt menite să nuanţeze percepţia cititorului despre istoria ideii federale, mecanismele şi tehnicile care o fac viabilă, dar şi viciile ascunse care o pot submina.

Lectura studiilor cuprinse în acest număr relevă, printre coordonatele unei dezbateri pertinente, ideea fundamentală a asocierii dintre democraţie şi federalism. Este evident că, deşi formele de guvernare federală nu sînt neapărat superioare celor monolitice, deşi federalismul are relativ puţin de oferit statelor mici şi omogene cultural, el poate fi un excelent instrument de menţinere a unui echilibru democratic în competiţia sănătoasă şi solidaritatea benevolă dintre entităţile regionale şi guvernul naţional central, atunci cînd pluralismul este definitoriu pentru o societate dată. Federalismul poate fi o opţiune iniţială, dar şi rezultatul renegocierii constituţionale, un proces ce ţine tot de nor­­malitatea democratică, în care legile sînt făcute să servească societatea şi nu invers. Sînt federaţii, ne atrag atenţia experţii, doar acelea care izbutesc a fi mai mult decît simpla însumare a unor entităţi distincte. Este această constatare valabilă pentru, să zicem, Federaţia Rusă sau Ca­nada? Puţin probabil, susţin Ordeshook şi Shvetsova, atîta vreme cît, în ciuda numelui, centralismul tradiţional se conjugă cu forţe centrifuge. Belgia, aflăm din studiul lui Frank Delmartino, a evoluat în mai puţin de o generaţie de la statul unitar descentralizat spre o federaţie polarizată, devoluţia continuînd fără încetare, confederalismul fiind iminent. Presiunea federalistă a venit dinspre caracterul pluralist şi cel crescînd european al statului. Clivajele ideologice (religioase), socio-economice şi lingvistice au determinat un întreg şir de revizuiri constituţionale, pe măsură ce valorile consensuale au căpătat tot mai multă pregnanţă. Uniunea Europeană, de neimaginat, după cum subliniază autorul, într-o Europă a statelor, a atacat tradiţionalul domaine réservé al statelor naţionale, permiţînd, după Tra­tatul de la Maastricht, în numele  subsidiarităţii, participarea subunităţilor naţionale, a regiunilor, la zone de decizie europeană.

Europa Centrală şi de Est a trăit tentaţia federalistă, rămasă pînă astăzi o cale singulară, oarecum rapsodic. Federalismul central-european, adesea o utopie intelectuală, nu a beneficiat de input-ul pragmatismului şi nu a avut forţă integratoare. Din contră, în această parte de lume federalismul a fost utilizat ca suport al dominaţiei unei naţiuni asupra altora, de unde eşecul endemic, ca şi isteria antifederalistă a promotorilor naţionalismului delirant. Cu excepţia Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, federaţii artificiale, ţine să atragă atenţia Pierre Kende, micile state ale regiunii au preferat calea făuririi şi consolidării statelor naţionale. Ideea federală, în rarele ocazii cînd a avut adepţi serioşi, a fost văzută ca realizabilă doar sub sceptrul integrator al unei monarhii multinaţionale. Marius Turda analizează resorturile federalismului transilvan în sistemul gîndirii lui A.C.Popovici, adept al Gross Österreich-ului, ca antidot la dominaţia maghiară şi nu neapărat ca instrument al democraţiei, care de altfel îi repugna. Studiul dezvăluie pluralitatea opţiunilor româneşti în Transilvania, fapt oarecum ocultat de istoriografia de serviciu, unde idealul unionist apare mai totdeauna în ipostaze hipertrofiate.

În ciuda vechimii de peste 150 de ani a ideii, federalismul central-european n-a rezistat pînă acum competiţiei cu statul naţional. Atracţia pentru Uniunea EuropeAnă ar putea bulversa acest echilibru fragil, instituţia europeană avînd pe lîngă caracterul unei comunităţi de valori şi bunuri şi o forţă structurantă din care nu lipseşte dimensiunea federală. Condiţiile minime ale pactului federal — disponibilitatea psihologică, competitivitatea economică şi armonizarea instituţională — sînt, după Kende, abia la început într-o regiune în care accentul pe unicitatea etnică a dominat piaţa ideilor mai bine de un secol.

La antipodul acomodărilor succesive şi a statului contractual stă etnocentrismul. Departe de a fi o teorie inocentă, această boală de grup este adversara înverşunată a demo­cra­ţiei şi libertăţilor fundamentale. Andrei Roth îi consacră o analiză minuţioasă, cu focus asupra etnocentrismului românesc, al promotorilor şi îndeosebi oponenţilor săi de ieri şi azi. Studiul relevă cu pertinenţă absenţa riscantă din discursul politologic românesc a dimensiunii ştiinţifice, sursă a unei abordări moralizatoare subiective care nu poate scăpa, cu puţine excepţii, pericolului provincializării.

O altă dezbatere, De la monocultură la interculturalitate, defineşte conturul unui pro­gram ambiţios pe care îl încurajează de o bună bucată de vreme Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa. Reflectate în altera, polemicile cordiale ale unor lideri de opinie se profilează în întîmpinarea unei necesare reforme a instituţiilor şi reflecţiei culturale. Cercetarea îndeaproape a regionalismului românesc rezervă nebănuite surprize, descoperirea unor tradiţii pluraliste ce pledează pentru europenitatea autentică a locului.

Demn de semnalat este şi studiul asupra rolului de factor de dialog şi reconciliere pe care îl joacă în Albania biserica ortodoxă, minoritară. Luke A.Veronis evidenţiază o capacitate liberală mai puţin vădită în cazul bisericilor ortodoxe majoritare, aceea de a considera demnitatea şi unicitatea fiinţei umane ca pe o valoare superioară dogmelor, practicînd ecumenismul transcreştin şi respectînd chiar opţiunea ateistă.

În fine, altera aduce mai aproape de cititorul român tratamentul atît de diferit al unor mici comunităţi minoritare europene: sami (laponii) şi fărşeroţii, o ramură a aromânilor. Alăturarea acestor două comunităţi, cu sorţi diferite, în ultimă instanţă contrapunerea a două atitudini diametral opuse faţă de minorităţi, ne obligă să reflectăm cu mai multă prudenţă la formule de tipul „standarde europene”, care ascund trista realitate că protecţia internaţională a minorităţilor este abia la început de drum şi că de fapt supravieţuirea lor depinde în primul rînd de legislaţia internă şi este un revelator important al gradului de democratism şi toleranţă a comunităţilor majoritare.

Editorii