Ostilitatea faţă de noile mişcări religioase

Bryan Ronald Wilson

1. Tradiţia intoleranţei religioase

Societatea occidentală a moştenit de la creştinismul timpuriu o puternică şi conştientă tradiţie a intoleranţei religioase. Credinţa creştină era una exclusivistă. Ea s-a proclamat drept singura credinţă adevărată şi se considera aptă pentru a deveni credinţa universală a întregii omeniri. Era o credinţă voluntaristă şi încă de la început s-a dedicat unui prozelitism neabătut în vederea convertirii şi încorporării întregii umanităţi. Această constelaţie unică de atribute deosebea creştinismul timpuriu de celelalte mişcări religioase contemporane lui; îl diferenţia de iudaismul care avea o bază etnică, ca şi de cultul misterelor şi al împăraţilor care erau tolerante sau măcar indiferente faţă de celelalte religii. Creştinismul medieval şi-a păstrat prozelitismul agresiv îndreptat împotriva religiilor păgîne şi primitive ai căror adepţi trebuiau convertiţi, şi în plus, a dezvoltat o politică încă şi mai dură de reprimare a tuturor manifestărilor eretice sau neobişnuite din propriu-i sîn. Erezia putea fi pedepsită cu moartea — o politică justificată teologic de Toma d‘Aquino (1225-1274) şi pusă neînduplecat în aplicare de către Inchiziţie (instituită în 1232 şi în cele din urmă desfiinţată în Spania abia în 1820). Reforma a adus cu sine o oarecare diminuare treptată a formelor crase de intoleranţă religioasă, însă ostilitatea faţă de expresiile „deviante” ale creştinismului a persistat chiar şi în cele mai liberale şi avansate ţări protestante.

2. Experienţa „noilor” mişcări

După Reformă, cînd formele divergente de creştinism au cîştigat un corp de adepţi stabili şi s-au constituit ca noi mişcări religioase, ele s-au lovit de o intoleranţă dusă aproape la extrem. Adepţii lui Hutter, iniţial proveniţi din Tirol, au fost în repetate rînduri trecuţi prin sabie şi siliţi să se refugieze succesiv dintr-un loc în altul al Europei Centrale. La sfîrşitul secolului al XVII-lea, în Anglia, quakerii au fost supuşi unei hărţuieli constante şi mulţi dintre ei au fost azvîrliţi în închisoare din pricina credinţei lor. Primii metodişti din secolul al XVIII-lea au fost adeseori molestaţi de mulţime, iar unele dintre bisericile lor au fost arse. Magistraţii şi funcţionarii juridici locali nu rareori luau parte la aceste persecuţii, instigînd mulţimea şi privindu-i pe aceşti credincioşi paşnici mai degrabă ca pe nişte infractori decît ca pe nişte victime. În Anglia sfîrşitului de secol XIX, primii adepţi ai Armatei Salvării au fost trataţi cu aceeaşi ostilitate; într-un singur an mai bine de 600 de „soldaţi” ai săi au fost atacaţi de „huligani” despre care salvaţioniştii aveau convingerea că fuseseră încurajaţi de influenta industrie a berii. Pe de altă parte, în decursul cîtorva ani, un număr echivalent de personal al Armatei Salvării a fost întemniţat în baza unor acuzaţii îndoielnice, ba poate chiar inventate, precum blocarea drumurilor. În ultimul deceniu al secolului trecut, în Elveţia, ei au fost puşi sub acuzaţia de fraudă şi extorcare financiară, acuzaţii similare celor aduse misionarilor mormoni în ţările neoscandinave la începutul secolului trecut. La începutul secolului nostru opoziţia faţă de noile religii a îmbrăcat forme diverse: secta Ştiinţei Creştine a fost furibund denunţată atît în legătură cu pretenţiile sale de vindecare spirituală, cît şi în legătură cu renegarea de către ea a realităţii materiei, însă condamnarea a fost în mare parte una literară, cuprinzînd deopotrivă satira lui Mark Twain, atacul încrîncenat al distinsului istoric H.A.L. Fisher, şi, în general, o adevărată bibliotecă de comentarii ostile ale feţelor bisericeşti, ale practicanţilor medicinei, precum şi un întreg gen de pamflete, benzi desenate şi romane satirice mai puţin înverşunate. În schimb, opoziţia faţă de Martorii lui Iehova, încă percepuţi ca o mişcare nouă în prima jumătate a secolului nostru, a fost adeseori exprimată într-un mod mai pronunţat fizic. În Statele Unite ei au fost supuşi violenţei mulţimii în cel de-al doilea război mondial, iar unii dintre ei au fost unşi cu smoală şi tăvăliţi în pene. Pentru refuzul de a saluta drapelul şi de intona imnul naţional, ei au fost persecutaţi nu numai în Statele Unite, ci şi în diverse alte ţări precum Malawi, iar împotrivirea lor făţişă faţă de serviciul militar le-a atras persecuţia legală în Franţa, Spania, Grecia chiar şi în deceniile din urmă. În Québec, membrii acestei secte, care în general trăiesc în respectul legii, au fost neabătut urmăriţi în anii ‘40 şi ‘50 de către organele judecătoreşti în baza unui spectru foarte larg de presupuse încălcări ale legii. Exemplele ar putea fi înmulţite — ţinta lor este să ilustreze incidenţa continuă a intoleranţei religioase şi opoziţia sistematică faţă de noile organizaţii religioase care apar şi faţă de noile concepţii asupra practicii religioase.

Ceea ce au în comun exemplele prezentate este că toate aceste secte victimizate au fost la timpul lor mişcări religioase aflate în minoritate şi relativ noi. Deoarece au găsit de cuviinţă să se abată de la o prescripţie sau alta a religiei consacrate sau au ales să cultive concepţii proprii asupra divinităţii, mîntuirii şi oficierii serviciului divin, sau din cauză că au sfidat normele societăţii seculare contemporane, ele au devenit obiect al neîncrederii şi au fost percepute ca factori de dezbinare socială.

3. Noile mişcări religioase contemporane

Mişcările religioase cîndva noi tind să cîştige odată cu trecerea timpului o oarecare acceptare din partea societăţii. Sectele şi mişcările religioase care erau noi cu un secol şi ceva în urmă — adventiştii de ziua a şaptea, mormonii, martorii lui Iehova şi altele, au devenit familiare şi mai mult sau mai puţin tolerate. Deşi încă adeseori victime ale oprobiului societăţii, li s-a îngăduit din ce în ce mai mult să funcţioneze potrivit propriilor concepţii. Însă discriminarea şi opoziţia persistă îndreptîndu-se ca şi înainte împotriva noilor organizaţii religioase care îşi fac apariţia. Numărul noilor organizaţii religioase din societatea occidentală a crescut dramatic în ultimile cinci decenii. Unele dintre acestea sînt derivate din variante ale religiilor orientale majore; altele au apărut în urma reevaluării eclectice a unor elemente din diverse tradiţii religioase. Altele s-au inspirat din religiile populare autohtone sau se pretind a fi reformulări moderne ale păgînismului antic. Cîte unele par a fi replici spirituale la progresul ştiinţelor naturii, tehnologiei comunicării şi diferitelor forme de terapie mentală. Multe dintre ele urmăresc să activeze şi să elibereze potenţialul uman, să cultive o dimensiune spirituală în cadrul experienţei seculare crescînde a omului în societatea modernă. Specialiştii în domeniu insistă în unanimitate asupra diversităţii acestor noi mişcări, majoritatea cărora nu au nimic altceva în comun decît faptul de a fi contemporane în apariţie. Se conturează totuşi o tendinţă, evidentă în mass-media şi în referirile pe care le fac persoanele publice în legătură cu acest subiect, de a pune semnul egalităţii între toate aceste mişcări religioase, ca şi cum ele s-ar conforma unui stereotip specific. Ar trebui să fie de domeniul evidenţei că această înclinaţie este potrivnică în sine unei tratări juste a noilor religii. Cînd o mişcare este acuzată public — pe drept sau nu — de acţiuni sau atitudini contrare binelui public, acuzaţia tinde să fie cu uşurinţă transferată asupra tuturor acelor mişcări în legătură cu a căror atitudine şi activităţi publicul larg este slab informat. Întrucît respectivele mişcări sînt puţin cunoscute, distorsiunile, zvonurile, legendele şi calomnia se amplifică cu uşurinţă unele pe altele în jurul reputaţiei lor. Din cauza modului în care operează chiar mass-media, o acuzaţie odată formulată tinde să fie reluată, jurnaliştii care se bazează adeseori pe relatările anterioare din mass-media, indiferent că sînt sau nu verificate, reiau aceeaşi linie de prezentare producînd ceea ce sociologii numesc un „rezumat negativ al evenimentelor”.

În absenţa unor dovezi directe, ar fi nejustificat şi frivol să insinuăm că autorităţile vreunei ţări ar fi implicate în momentul de faţă într-o conspiraţie îndreptată împotriva noilor mişcări religioase în general, sau a uneia în mod special. În acelaşi timp, este dincolo de orice îndoială că există un curent de opinie generalizat care îi încurajează pe politicieni, pe funcţionarii publici, pe cei din aparatul judecătoresc, pe scurt pe funcţionarii de stat precum şi largi porţiuni ale publicului să adopte o atitudine negativă şi uneori ostilă faţă de noile religii. În plus, din cauză că multe dintre aceste mişcări activează pe plan internaţional, cazurile de astfel de ostilitate precum şi cele de relatări alarmiste în mass-media despre confruntările dintre noile mişcări şi autorităţile statului sînt transmise cu repeziciune din ţară în ţară. Asemănarea dintre recentele raiduri neautorizate efectuate în zorii zilei de către poliţie în sedii ale  Comunităţilor familiei (cunoscută iniţial sub numele de Copiii lui Dumnezeu) din Australia, Argentina, Franţa şi Spania, precum şi folosirea unor termeni asemănători pentru justificarea răpirii de către poliţie a copiilor credincioşilor sugerează un anumit grad de complicitate internaţională a poliţiei. Hărţuirea la care este supusă în diferite ţări Biserica Scientistă, care în Anglia a inclus retragerea obişnuitelor facilităţi de acordare a vizei pentru călătoriile internaţionale, refuzul înregistrării clădirilor ca lăcaşuri de cult şi, cel mai recent, nereuşita unui juriu de a condamna un răpitor înarmat autodenunţat pentru atacarea unei foste prietene care se alăturase mişcării — toate acestea sugerează un climat generalizat de intoleranţă punitivă.

4. Acuzaţii contradictorii

Pe lîngă ostilitatea întreţinută de simplul fapt că o anumită religie  este „nouă” (în societăţile în care ideea generală predominantă este că religia este neapărat „veche”), varietatea noilor religii contemporane este de asemenea natură încît fiecare din ele poate fi atacată pentru un aspect specific ei. Aceste acuzaţii pot fi divergente pînă la limita purei contradicţii. Astfel, în timp ce unele religii ce îşi încurajează membrii să se implice în fluxul activităţilor vieţii de zi cu zi îşi atrag critici deoarece se afirmă că urmăresc „să se infiltreze” în afacerile şi în instituţiile majore ale societăţii, alte grupări ce practică o linie de conduită comunitaristă sînt condamnate pentru stilul lor de viaţă comunitară închisă şi pentru smulgerea cetăţenilor din fluxul societăţii. Unele sînt înfierate din cauza orientării lor hedoniste şi a atitudinii laxe faţă de sex şi droguri; altele au parte de o condamnare la fel de ostilă pentru atragerea tinerilor către un mod de viaţă foarte ascetic. Într-o epocă în care un spectru foarte larg de factori sociali stimulează destrămarea familiei, adeseori întreaga responsabilitate pentru aceasta este aruncată pe umerii noilor religii. Astfel de concepţii sînt veşnic îndreptate împotriva noilor mişcări, probabil nu cu mai multă îndreptăţire decît în cazul acuzaţiilor aduse împotriva mişcării monastice din secolele trecute.

5. Schimbările sociale şi răspunsul religiilor

O caracteristică generală a religiilor consacrate o constituie insistenţa asupra propriei vechimi. Această pretenţie este strîns legată de credinţa că există adevăruri nepieritoare, realităţi veşnice, şi de vaga, dar puternica idee că adevărata înţelepciune coboară dintr-un trecut primordial nedefinit. În acelaşi timp, există o conştiinţă larg răspîndită a faptului că în multe aspecte ale vieţii sociale schimbările sînt inevitabile şi irevocabile. În timp ce schimbările în ordinea economică şi industrială sînt atît de rapide şi de vizibile, în timp ce structura socială manifestă un continuu proces de readaptare, în timp ce instituţiile majore ale societăţii — politica, dreptul, educaţia, recreerea şi chiar familia — sînt toate supuse unei adaptări inconştiente constante precum şi programelor de reformă conştientă, ar fi un fapt ieşit din comun ca organizaţiile şi ideile religioase să nu sufere procese de schimbare şi înnoire asemănătoare. Şi chiar o fac în ciuda preţuirii care se acordă vechimii şi tradiţiei. Totuşi, este atît de adînc înrădăcinată premisa că religia ar trebui să fie, în cuvintele liturghiei, „cum a fost la începuturi este-n ziua cea de astăzi, şi aşa va fi în vecii vecilor”, încît reprezentanţii celorlalte instituţii sociale găsesc că este greu să se împace cu ideea de religii noi sau de conduite inovatoare  pe care acestea le promovează. Funcţionarii din aparatul judecătoresc operează cu definiţii depăşite, consacrate de o jurisprudenţă venită dintr-un trecut îndepărtat, şi astfel concepţia juridică asupra a ceea ce ar putea fi religia este confuză şi învechită. Cînd pentru vreun motiv oarecare noile religii sînt atacate în mass-media, politicienii, sensibili la neliniştea publicului, invocă în grabă idei deja consacrate şi convenţionale despre natura religiei. Jurnaliştii profită de aceste concepţii tradiţionale larg răspîndite cînd problemele religioase pot fi uneori ridicate la rangul de probleme de interes public mai larg. Chiar şi instituţiile religioase, în pofida străduinţelor lor de a-şi aduce „la zi” propria funcţionare, privesc în general cu suspiciune orice evoluţii inovatoare ce au loc în perimetrul bisericilor. Într-o lume aflată într-o schimbare rapidă, în care toate instituţiile societăţii sînt în perpetuă fluctuaţie, numai religiei i se atribuie un rol, o funcţie şi o formă teoretic neschimbate şi de continuitate. Totuşi este evident că un număr considerabil de oameni caută şi descoperă noi modele de practică religioasă şi noi concepţii de adevăr religios, angajîndu-se în căutări spirituale şi participînd la tipuri noi de organizaţii religioase. Cu toate că mulţi dintre factorii majori ai influenţei şi opinei publice sînt încă fideli mai vechiului stereotip al religiei, opoziţia manifestată faţă de noile mişcări religioase în mare măsură din cauza noutăţii acestora echivalează cu împotrivirea faţă de însăşi evoluţia socială şi religioasă.

Traducere de Doina Baci

*

Bryan Ronald WILSON este profesor emerit în sociologie al Universităţii din Oxford, Anglia. Timp de peste 40 de ani a cercetat mişcările religioase minoritare din Marea Britanie, Statele Unite, Ghana, Kenya, Belgia, Japonia ş.a. A publicat o serie de studii şi volume în domeniul religiilor noi: Sects and Society: the Sociology of Three Religious Groups in Britain, 1961; Patterns of Sectarianism, 1967; Religious Sects, 1970 (publicat şi în limbile franceză, germană, spaniolă, suedeză, japoneză); Contemporary Transformations of Religion, 1976 (publicat şi în italiană şi japoneză), A Time to Chant: the Soka Gakkai Buddhists in Britain, 1994, etc.

Bryan Ronald Wilson, The Hostility Towards New Religious Movements, publicat cu permisiunea autorului.