Conceptul de naţiune în Franţa

Fred Urban

În ce constă aşa-numitul model francez? Pentru a porni o astfel de discuţie, este indispensabil a se preciza anumite concepte care sînt utilizate în contextul istoric şi ideologic francez. Vom începe cu termenul de naţiune. În Ancien Régime, deci înainte de Revoluţia Franceză, acest termen se referea la originea etimologică din latină, nascere, ceea ce înseamnă a naşte. În fond, naţiunea este locul unde te-ai născut. Astfel Robespierre, de exemplu, se prezenta în scrierile sale ca fiind de naţie din Arras, un oraş la nord de Paris. Este ca şi cum am spune: eu sînt de naţie din Tîrgu-Mureş. Apoi, odată cu Revoluţia, acest concept de naţiune primeşte înţelesul de entitate care reuneşte toţi cetăţenii, oricare ar fi limba, religia, regiunea sau provincia lor. Tot ce era „regal” devine„ naţional”. Noile structuri politice şi administrative sînt de acum naţionale, după ce au fost regale. Naţiunea este în primul rînd un concept politic, nu unul etnic sau cultural. Dar vom vedea mai departe că ideologia naţională implică aspecte predominant lingvistice. După cum spunea Ernest Renan în secolul XIX: „Naţiunea este un plebiscit de fiecare zi”, ceea ce înseamnă că cetăţenii sînt membri voluntari, în sens politic, ai naţiunii. Renan dă de altfel Elveţia ca exemplu de naţiune de cetăţeni, deci se vede clar că pluralitatea lingivistică nu ridică probleme pentru el. În filosofia politică găsim uneori ideea că poporul şi naţiunea nu sînt perfect identice. Poporul reprezintă cetăţenii reali, cei care trăiesc în prezent, naţiunea reprezintă poporul trancendent, adică imaterial, atemporal, la limită fără teritoriu. Acest concept despre naţiune a dat naştere la abertaţii extreme în istoriile aşa-numite naţionale, este vorba de mitologiile fondatoare care au trăit momentul lor de glorie în timpul dezvoltării naţionalismelor, adică în secolul al XIX-lea. Se începe a se avea în Franţa o istoriografie critică faţă de această manieră de a scrie istoria, există o lucrare intitulată „Mitul naţional” unde se analizează construcţiile istorice care au fost selecţionate în secolul al XIX-lea pentru a crea şi pentru a întări spiritul naţional. Aş remarca în trecere că o construcţie viabilă, durabilă şi armonioasă, adică fără conflicte ireductibile, a coexistenţei popoarelor şi naţiunilor, oricare ar fi sensul pe care îl dăm acestor termeni, nu este posibilă decît dacă reuşim să facem o istorie care să poată fi împărtăşită de către toţi (S. Citron), o istorie în care miturile să fie demistificate, cărţile de istorie ale copiilor să fie debarasate de ceea ce numim „istoria învingătorilor”, care nu este altceva decît o istorie a urilor şi a ranchiunelor. Vedem că acest termen de naţiune a cetăţenilor egali este antinomic cu conceptul de minorităţi etnice, religioase, etc. Personal, eu ader la acest concept, de altfel larg acceptat în Franţa. Acest concept de naţiune politică are avantajul, cu condiţia bineînţeles să îl ataşăm principiului de egalitate, de a permite să se considere cetăţenii ca avînd aceleaşi drepturi politice şi fiind egali în faţa legii comune. În ceea ce priveşte diversitatea lingvistică şi culturală, şi aici cu condiţia ca identităţile lingvistice şi culturale ale indivizilor şi ale comunităţilor să fie nu numai respectabile, ci în aceeaşi măsură şi legitime, trebuie să constatăm că principiul de egalitate, principiul de naţiune politică, poate avea efecte distructive, depinzînd de interpretarea care îi este dată. Deoarece în realitate naţiunea cetăţenilor totuşi este o naţiune franceză, în sens lingivistic. Revoluţia s-a făcut în cea mai mare parte la Paris, centru a ceea ce azi numim francofonie. Actorii din provincie ai Revoluţiei erau elite locale care vorbeau franceza. Trebuie ştiut faptul că situaţia lingivistică în Franţa, la începutul Revoluţiei din 1789, era complet diferită de cea de astăzi. Doar o treime din supuşii regelui Franţei vorbeau franceza „standard”, o franceză apropiată de cea utilizată la curte şi în mediile cultivate. O a doua treime vorbeau dialecte ataşate francezei — limbile „d‘oil”. Ultima treime vorbeau celelalte limbi prezente pe teritoriul francez în urma cuceririlor succesive, a anexiunilor, a achiziţiilor prin căsătorii, de-a lungul secolelor şi a expansiunilor Regatului către sud, vest, est şi nord.

Să amintim că aceste limbi sînt occitana, care reuneşte numeroase dialecte între Alpi, Pirinei, Marea Mediteraneană şi coasta Atlantică, mai ales în sudul Franţei; apoi catalana, în Nord–Estul Pirineilor, într-o zonă care e numită uneori şi Catalonia de Nord; basca, în Nord-Vestul Pirineilor, pe malul Atlanticului. Aceste două limbi sînt în egală măsură vorbite şi de cealaltă parte a frontierei spaniole, la sud de Pirinei. Apoi în Bretania există bretona, care este singura limbă celtică care se mai vorbeşte pe continentul european, în vestul Franţei; flamanda la nord–est, fiind un dialect al olandezei şi se vorbeşte într-o zonă restrînsă, aproape de frontiera belgiană. Şi în fine, germana în estul Lorenei şi în Alsacia, care este vorbită în forme dialectale apropiate de variantele dialectale ale vecinilor germani şi elveţieni.

Foarte devreme, în timpul perioadei revoluţioare, contra unei viziuni mai federaliste se impune o viziune centralizatoare a naţiunii şi a statului. Circumstanţele acestei evoluţii sînt complexe, legate între altele de pericolul militar exterior, războiul pe care îl vor duce prinţii şi regii, susţinătorii lui Ancien Régime, precum şi de existenţa unei centralizări moştenite din perioada regalistă. În acelaşi timp, după ce s-a avut în vedere un fel de plurilingivism instituţional local care va fi de-altfel practicat în textele destinate populaţiei (în special în Alsacia, texte bilingve), se impune ideea unei unificări lingvistice, bazată pe interpretarea restrictivă a principiului de egalitate, altfel spus: pentru ca toţi să fie egali este necesar ca toţi să vorbească aceeaşi limbă, şi bineînţeles şi pe convingerea, dezvoltată încă din secolul al XVI-lea, a superiorităţii limbii franceze.

Într-adevăr, de la sfîrşitul Evului Mediu, regii Franţei practică o politică culturală care face din limba „franceză ”un element constitutiv al „splendoarei” Franţei, deci a regelui. Astfel se dezvoltă un „discurs”  ideologic despre calităţile limbii franceze, se publică lucrări, cum ar fi „Défense et illustration de la langue française”, se creează Academia Franceză, etc.

Franceza devine, şi acest proces se va fortifica din ce în ce mai mult  în secolul naţionalismului — secolul al XIX-lea — semn de cultură, de apartenenţă, dar în aceeaşi măsură, mijloc de promovare socială: „dacă vrei să reuşeşti în viaţă, trebuie să cunoşti limba franceză”.

Revoluţionarii cei mai radicali acuză oamenii care vorbesc alte limbi că ar fi inamici ai Republicii, sau cel puţin ai Franţei, în Alsacia această suspiciune existînd pînă în anii ’40, chiar ’45. În acea epocă se spunea că „aceste instrumente nocive şi de rătăcire trebuie distruse”.

Şcoala publică şi obligatorie care a fost instaurată după 1880 va interzice folosirea altor limbi decît franceza şi această interzicere se va adăuga dispreţului cultural pentru a determina bretonii, occitanii şi ceilalţi de a-şi abandona limba, şi între alte motive, de a nu o transmite urmaşilor.

Totuşi, au existat mişcări care cereau o recunoaştere şi o protecţie juridică a acestor limbi — garanţii în primul rînd în ceea ce priveşte învăţămîntul şi mai tîrziu, folosirea publică şi folosirea în media. Mai recent, după 1958, după fondarea celei de-a 5-a Republici sub De Gaulle, în jur de 50 de propuneri de lege au fost depuse de către deputaţi de toate tendinţele politice la Biroul Adunării, cerîndu-se să se acorde limbilor regionale, numite şi limbi ale Franţei, un statut legal. Nici una dintre aceste propuneri nu a fost acceptată de către guvernele succesive, fie că au fost de dreapta sau de stînga. Doar anumite aspecte au fost integrate în legile privind educaţia şi audiovizualul. În ceea ce priveşte educaţia, învăţămîntul limbilor regionale este organizat în mare parte prin circulare, adică texte a căror recunoaştere nu poate fi obţinută în justiţie. Acest regim oarecum arbitrar este cel al „posibilului” şi al bunăvoinţei...

În audiovizualul public, radioul şi televiziunea necomercială, utilizarea limbilor regionale este prevăzută în caietul lor de sarcini, însă fără control şi fără indicaţii de durată...

Alte exemple: în 1985 guvernul a chiar creat prin decret un Consiliu Naţional al Limbilor şi Culturilor Franţei, ataşat la serviciile primului ministru, care nu este un consiliu al minorităţilor. Conceptul de minorităţi încă nu este acceptat în Franţa, şi tocmai de aceea vorbim despre limbi şi culturi. Consiliul, creat prin decret guvernamental şi nu prin lege — astfel nu poate cere funcţionarea sa pe lîngă un tribunal administrativ — ar trebui să-şi exprime părerea în faţa guvernului în toate problemele privind limbile regionale. Decretul prevede două reuniuni anuale şi mai multe reuniuni suplimentare în caz de necesitate. Consiliul trebuie să publice un raport anual despre situaţia limbilor. Membrii săi nu sînt aleşi de organizaţii culturale sau de instituţiile regionale vizate, ci sînt numiţi de guvern. Am spune că soarta acestui consiliu arată puţinul interes la nivel naţional faţă de interesele lingvistice şi culturale ale populaţiilor care sînt, majoritatea, asimilate de francofonie. Din 1985 acest consiliu s-a reunit de patru ori, deşi trebuia să se reunească de 22 de ori, n-a publicat nici un raport, nu a fost niciodată consultat, de exemplu cu privire la Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare a Consiliului Europei. În ceea ce priveşte membrii săi, ei nu au fost niciodată reînnoiţi...

Poziţia oficială a Franţei în instituţiile şi conferinţele internaţionale este revelatoare în ce priveşte ponderea ideologiei dominante care nu acordă o veritabilă legitimitate decît limbii franceze, „instrument al strălucirii Franţei”.

Politica externă de promovare şi de organizare a „francofoniei”, „comunitatea statelor care folosesc limba franceză” şi ignorarea cvazisistematică a diversităţii lingvistice franceze, cu cîteva rare excepţii (la Marele premiu al Euroviziunii 1996, participarea Franţei cu un cîntec în bretonă!) merg în paralel cu refuzul oricărui angajament internaţional care ar duce la recunoaşterea explicită sau implicită a existenţei minorităţilor lingvistice în Franţa — exemplul cel mai recent este refuzul de a semna Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.

Acestei revendicări i se opune principiul de egalitate, de nediscriminare, de laicitate, adică de neutralitate a statului. Principiul de egalitate este interpretat în cele din urmă ca un principiu de uniformitate lingvistică. Se vede aici contradicţia cu conceptul de naţiune de cetăţeni. Ideologia Franţei în totalitate francofonă este puternic ancorată în spirite, alimentată şi de predarea istoriei, care ignoră existenţa limbilor şi culturilor diferite sau le prezintă ca rămăşiţe ale unui trecut folcloric, apus de mult.

„Limba franceză trebuie să cucerească Franţa” este declaraţia unui deputat în timpul dezbaterilor pentru revizia constituţională din 1992, deci recentă, revizie care a introdus în constituţie paragraful: „limba Republicii este franceza”. Vom vedea mai departe interpretarea care a fost dată acestui paragraf. În acelaşi timp Parlamentul şi guvernul, în timpul dezbaterilor, au refuzat un „amendament complementar” care a fost cerut de un anumit număr de deputaţi şi senatori, amendament care spunea: „Republica recunoaşte şi protejează celelalte limbi ale Franţei”.

Mai mult, în 1994 o nouă lege de protecţie a folosirii limbii franceze a confirmat forţa acestei atitudini ideologice. Deşi s-a introdus un articol privind libertatea folosirii limbilor regionale, interpretarea dată acestei legi va fi la fel de revelatoare pentru evoluţia posibilă a mentalităţilor şi a practicilor franceze.

Evoluţiile recente, procesul în curs, sînt rezultatul presiunilor, iniţiativelor, în cazuri extreme ale acţiunilor violente în Bretania, Ţara Bascilor şi Corsica, dar în egală măsură a presiunii europene, a confruntării cu alte modele europene, în special în cadrul Uniunii Europene şi a Consiliului Europei. Franţa este obligată să regîndească felul în care tratează diversitatea lingvistică. Discursul naţionalist „dur” care a putut exista pînă acum, ideologia iacobină, au fost combătute şi de necesităţile modernizării structurilor politice şi economice. Astfel, descen-tralizarea din 1982 realizată de Mitterrand, crearea unor regiuni care aveau competenţe care priveau, între altele, identitatea lor, a dus la noi iniţiative în favoarea promovării limbilor regionale, considerate de către aceste organe ca făcînd parte din identitatea lor.

Astăzi voinţa politică exprimată la nivel de consilii regionale şi departamentale este determinantă în măsura în care aceste colectivităţi dispun totodată şi de mijloace financiare pentru a antrena statul nu numai în acest domeniu, dar şi în celelalte: amenajarea teritoriului, reţeaua de transport, dezvoltarea economică, etc. şi aceasta graţie a ceea ce numim instrumente financiare încrucişate; de exemplu Regiunea va da x procente, Statul va da y procente, iar Departamentul z procente. Deci, cel care decide este cel care pune mai mulţi bani şi antrenează într-o oarecare măsură decizia celorlalţi. Acest lucru explică de ce, în pofida situaţiei puţin sumbre pe care v-am prezentat-o la început, în zonele lingvistice există, în ciuda blocajului ideologic, forme ale învăţămîntului bilingv francez–regional, în sistemul educaţional naţional. Astfel stă situaţia cu basca, bretona, germana din Alsacia, în timp ce educaţia depinde de stat. În Bretania sînt generalizate inscripţionările bretone pe căile rutiere şi se dezvoltă în comune. Apar noi emisiuni de radio şi de televiziune în limbile corsicană, dialectală alsaciană, bretonă.

În Alsacia, iniţiativa instituţiilor regionale şi departamentale este perfect ilustrată de crearea în 1994 a Oficiului Regional de Bilingvism, căruia îi revine sarcina de a studia, înţelege şi propune instanţelor politice regionale, departamentale şi chiar municipale o politică de amenajare lingvistică care va da germanofoniei franceze mijloacele sale de existenţă. Acest oficiu mai are şi sarcina de a contribui la cercetarea socio-lingvistică şi pedagogică a învăţămîntului bilingv. El trebuie să informeze populaţia şi diversele grupuri sociale despre mizele lingvistice şi de a spori astfel conştiinţa lingivistică a vorbitorilor germanofoni/dialectofoni. Oficiul contribuie la dezvoltarea învăţămîntului bilingv, la utilizarea limbilor regionale în media, în domeniul cultural şi în cel public, dar întotdeauna printr-o acţiune voluntaristă, de explicare şi neconfruntaţionistă, bineînţeles fără a dispune de un cadru legal sau de mijloace legislative regionale pentru a sprijini această politică lingivistică.

Rezultatele sînt dificil de prevăzut. Astăzi 66% din 1,6 milioane de locuitori ai Alsaciei declară în sondaje că vorbesc alsaciana, adică germana din Alsacia, dar şi aici există diferenţe îngrijorătoare între generaţii: mai mult de 90% din vorbitori sînt din generaţia de peste 60 de ani, mai puţin de 25% din generaţia mai tînără de 30 de ani. Transmiterea în familie funcţionează foarte slab în comparaţie cu modalităţile existente în Bretania sau în sudul Franţei, la începutul acestui secol. În acelaşi timp, marea majoritate se exprimă în favoarea menţinerii limbii regionale şi a extinderii bilingvismului. Acest bilingvism oferă în plus în Alsacia posibilitatea de a comunica cu ţările vecine, Elveţia şi Germania, şi în cadrul pieţei comune a Uniunii Europene oferă deschiderea economică şi accesul la piaţa de forţă de muncă transfrontalieră: 60.000 de alsacieni merg zilnic să lucreze în Elveţia sau în Germania. În sfîrşit, cooperarea transfrontalieră care se dezvoltă favorizează şi ea bilingvismul.

În concluzie aş spune că „modelul” este mai mult un sistem de practici care relativizează cadrul pe care pare să-l prescrie constituţia (începînd din 1992) sau legea, decît un sistem foarte coerent şi formalizat. Trebuie spus că tradiţiile democratice şi libertăţile în Franţa permit, din fericire, progrese datorate voinţei politice, evoluţiilor culturii politice sub influenţa, o repet,  amplificării contactelor cu restul Europei, şi cunoştientizarea importanţei plurilingvismului, toate acestea şi pentru a susţine statutul internaţional al limbii franceze.

Traducere de Mihaela Ignat

*

Fred Urban, licenţiat în ştiinţe economice şi politice, este directorul Oficiului Regional al Bilingvismului din Strasbourg Alsacia (Franţa), expert-consultant al Comisiei Uniunii Europene pentru politica limbilor regionale, membru fondator al Consiliului European al Limbilor şi secretar general al Înaltului Comisariat Naţional al Limbilor Regionale din Franţa. Studiile şi articolele sale au drept  temă statutul limbilor regionale sau minoritare şi avantajul bilingvismului Alsaciei în contextul european.

Fred Urban, Le concept de Nation en France,   intervenţie prezentată în cadrul Seminarului Internaţional „Relaţia majoritate-minoritate-modele europene”, organizat de Liga Pro Europa la Tîrgu-Mureş, la data de 1-3 mai 1996.