Comentariu

Chestiunea minorităţilor indică fisura spirituală şi ideologică a Europei

La semnarea în cadru oficial a Convenţiei-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale la Palatul Europei din Strasbourg, la data de 1 februarie 1995, au asistat ca observatori din partea Preşedenţiei Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice din Europa Dr. Christoph Pan şi Irene Kustatscher din Tirolul de Sud, bretonul Pierre Le Moine şi retoromanul elveţian Romedi Arquint. Semnarea s-a efectuat sub auspiciile secretarului general Daniel Tarschys şi în prezenţa Ministrului de Externe cipriot Alecos Michaelides, preşedinte al Comitetului de Miniştri, şi a Preşedintelui Adunării Parlamentare, Miguel Angel Martinez.

21 din cele 33 de state membre în acel moment ale Consiliului Europei au semnat documentul pentru a cărui intrare în vigoare este necesară ratificarea de către cel puţin 12 state membre ale Consiliului Europei.

Cele 21 de state semnatare sînt, în ordinea alfabetului englez: Austria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia şi Marea Britanic

Alte state ca Belgia, Germania, Luxemburg sau chiar Estonia şi Cehia vor semna într-un viitor apropiat Convenţia-cadru.

Conţinutul acestei Convenţii a minorităţilor nu corespunde în multe privinţe cu recomandările Adunării Parlamentare şi nici pe departe cu standardele preconizate de UFCEE. Totuşi este primul instrument juridic internaţional pentru protecţia minorităţilor elaborat în 45 de ani de existenţă a Consiliului Europei şi în orice caz mai mult decît nimic!

Ceea ce unora le pare prea puţin, altora le pare prea mult! Nu din întîmplare Franţa, Bulgaria, Grecia şi Turcia n-au semnat documentul şi este îndoielnic că au de gînd s-o facă vreodată, deoarece aceste state constituie nucleul solid care a opus întotdeauna rezistenţă faţă de inovaţiile referitoare la protecţia minorităţilor.În decursul tratativelor premergătoare, tocmai rezistenţa înverşunată a acestor state a dus la slăbiciunea şi coercitivitatea redusă a documentului.

Mai multe state, avînd o atitudine pozitivă faţă de minorităţi, au consimţit voit la rezultatul relativ redus al tratativelor, pentru a nu împinge spre izolare aceste state într-o problemă atît de importantă pentru Europa. Astfel, fisura spirituală şi ideologică a Europei se confirmă a fi mai reală decît se admite oficial – ceea ce de altfel s-a demonstrat şi prin atitudinea duplicitară faţă de criza iugoslavă, a tragediei din Bosnia-Herţegovina sau din Cecenia. Acest lucru nu mai poate fi ascuns, nici cu preţul unor concesii extreme din partea statelor mai progresiste. Astfel, nesemnarea Convenţiei de către grupul de rezistenţă condus de Franţa arată clar strategia acestuia, care tinde mai degrabă să împiedice adoptarea unui mecanism de protecţie internaţională obligatorie a minorităţilor, decît să adapteze ritmul adoptării unei asemenea legislaţii la posibilităţile proprii, mai limitate.

Prin semnarea Convenţiei pentru minorităţi de către 21 de state, chiar din prima zi, din care unele ca Polonia, România. Slovacia, Suedia şi Marea Britanie înclinau pînă acum spre linia reprezentată de Franţa, s-a demonstrat că grupul celor rezistenţi la inovaţii n-a reuşit decît să întîrzie plecarea trenului, dar nu s-o împiedice. Dacă trenul cu drepturile minorităţilor va ajunge la timp în zonele de tensiuni şi conflicte etnice, adică dacă introducerea prevederilor Convenţiei-cadru în legislaţia naţională şi în practica politică a statelor semnalare va putea duce la reducerea potenţialului conflictual existent, se va vedea de acum înainte. Dacă nu, solicitudinea arătată prin concesii a fost inutilă. □

(Comunicat de presă al UFCEE nr. 5/1995)