Dimensiunile politice

ale afacerii Caritas

Tom Gallagher

La începutul anilor ’90, una din caracteristicile înaintării nesigure a Europei de Est către o economie de piaţă a fost apariţia operaţiunilor de „economisire în piramidă” care, mai devreme sau mai tîrziu, s-au dovedit a fi fraude financiare, uneori la scară gigantică. În Rusia, Serbia şi România* au proliferat scheme de investiţie oferind plăţi uriaşe la depuneri mici de capital.  După deturnarea celei mai mari părţi a fondurilor, organizatorii plăteau primilor investitori folosind depunerile ulterioare. Procentul mare de plăţi acţiona ca un puternic magnet pentru nenumăraţi alţii, care umflau dimensiunile piramidei. Dar banii nu erau investiţi în nimic, iar piramida, pentru a se susţine, avea nevoie de injecţii constante de lichidităţi, în progresie geometrică. De îndată ce seacă intrarea banilor prospeţi, întregul edificiu se prăbuşeşte şi aceia care au venit mai tîrziu, (marea majoritate a investitorilor), pierd totul.

Arborele genealogic al schemelor–piramidă este vast, unul dintre izvoare ducînd la strămoşul Carlo Ponzi, un imigrant italian în Boston, pe la 1900, care a convins peste douăzeci de mii de bostonieni să se despartă de 14 milioane de dolari.¹ Poate n-a fost o simplă coincidenţă că tocmai Rusia, locul de naştere al comunismului sovietic, şi România, ţara est–europeană care a fost cum nu se poate mai ruinată de economia comunistă, au fost martorele principalelor scheme–piramidă din zonă. În ambele ţări era firesc ca, în rîndurile unei populaţii obişnuită ca statul să ia în numele ei deciziile economice importante, să existe o lipsă generală de familiarizare cu principiile capitaliste şi investiţiile să presupună în mare măsură riscuri şi fraude. A fost, de asemenea, destul de uşor ca fondatorii piramidelor, să împrumute masca filantropiei care venea în ajutorul cetăţenilor nevoiaşi ce se confruntau cu vremuri grele, odată ce statul încetase să mai acţioneze ca un binefăcător social. Tradiţia populară subliniază, în Rusia ca şi în România, rolul puternicilor patroni gata să uşureze povara poporenilor, luînd decizii, în mod dezinteresat, în numele acestora. Astfel, speculanţii piramidelor erau în ton cu cultura politică a ţărilor lor, unde slăbiciunea conştiinţei civice făcea dificilă evaluarea sceptică a apelurilor paternaliste ale aşa-zişilor salvatori. Mai mult, în România existau politicieni importanţi gata să promoveze schema piramidală: tocmai aceia pe deplin ostili încercărilor de a promova valorile pluralismului în perioada imediat următoare răsturnării dictaturii Ceauşescu de la sfîrşitul anului 1989.

În iunie 1992, oraşul Cluj a devenit centrul nervos al operaţiei „economisirii în piramidă” numită Caritas. Caritas este cuvîntul latin pentru caritate şi s-ar putea ca numele care i s-a dat să fi avut scopul de a-i sublinia caracterul binevoitor (sau ştiind că a urmări profitul avea conotaţii negative încă în România.) Un flux crescînd de investitori a fost atras de perspectiva multiplicării de opt ori în trei luni a investiţiei iniţiale. Timp de aproape douăzeci de luni, din 1992 pînă în 1993, Caritas s-a achitat de obligaţiile faţă de investitori. Ecoul a fost atît de puternic, încît se cunosc peste trei milioane de oameni care au investit în afacere, pînă cînd au început greutăţile la plată, în octombrie 1992.²

Caritas n-ar fi putut avea un asemenea impact fără un climat politic favorabil. Acest articol examinează discursul populist al proprietarului Caritas-ului, Ioan Stoica, şi felul în care el a canalizat către Caritas speranţele şi frustrările acumulate ale cetăţenilor, mai ales ale acelora mai legaţi de sat, dintre care mulţi încă erau în curs de a se obişnui cu viaţa urbană. De asemenea vom examina şi succesul repurtat în încheierea de alianţa cu grupuri de presiune reprezentînd valori nativiste şi colectiviste, mai ales al alianţei cu PUNR, condus de Gheorghe Funar, în oraşul căruia s-a stabilit Caritas-ul.

Articolul va studia felul în care Caritas-ul (în ciuda declaraţiilor frecvente de neutralitate politică) a făcut posibil ca un partid naţionalist ambiţios, bazat pe un segment al elitei culturale şi administrative de dinainte de ’89 din Transilvania, să-şi întărească forţele, acolo şi în alte zone. Se va acorda atenţie reacţiei confuze de răspuns a unui stat căruia îi lipseau măsurile de reglementare pentru a controla Caritas-ul şi ai cărui lideri guvernamentali erau reţinuţi de factori politici de la a face vreo mişcare, chiar atunci cînd jocul părea să reprezinte o ameninţare pentru reputaţia fiscală a ţării. Şi, în sfîrşit, este examinată provocarea făcută libertăţii presei şi instituţiilor care accentuau încrederea în sine şi virtutea civică, ca şi implicaţiile pentru guvernul reprezentativ din România.

Contextul economic şi politic care a produs Caritas-ul

Într-o ţară cu perspective economice sumbre, cetăţenilor le-a fost oferită o scurtătură către bogăţie. Dimensiunea problemelor României era dată de faptul că oricine ar fi urmărit mîntuirea economică avea să găsească un public recunoscător  gata să-şi investească banii fără să pună prea multe întrebări încuietoare: în 1993 venitul real scăzuse cu 40% faţă de 1989, inflaţia anuală atingea procentul de aproape 300% pe an, iar de pe urma salariului mediu de sub 60.000 de lei pe lună (nici 40 USD) era din ce în ce mai greu de trăit, dat fiind că scăparea de sub control a preţurilor a dus la creşterea costului unor produse de bază dincolo de posibilităţile multor consumatori.³

Nu numai tabloul politic deprimant, dar şi insatisfacţia faţă de politicienii aleşi şi faţă de soluţiile politice găsite maladiilor naţionale explică impactul Caritas-ului. În august 1993, pe cînd numărul investitorilor atingea două milioane, un sondaj al Centrului Independent de Studii Sociale (ICSS) din Bucureşti arăta că 58,1% din cei întrebaţi considerau că prestaţia guvernului minoritar al lui Nicolae Văcăroiu era „medie”, „slabă” sau „foarte slabă”.⁴ Dar 39,1% dintre cei chestionaţi de sondajul ICSS se îndoiau de capacitatea opoziţiei de a scoate ţara din criză, în cazul aplicării programului acesteia.

Democraţii greoi promovează Caritas-ul

Cînd a apărut Caritas-ul, mulţi români erau deja dispuşi să creadă că personalităţile, mai degrabă decît partidele sau programele lor, sînt agenţi ai izbăvirii. Proprietarul Caritas-ului era Ioan Stoica, un contabil din sudul Transilvaniei, născut în 1939. Sosind mai întîi în Cluj, acesta pretinde că a găsit „un oraş sărac, subdezvoltat, o comunitate în criză.”⁵ Majoritatea criticilor şi observatorilor resimţeau preocuparea primarului oraşului de a face din Cluj un sanctuar al valorilor naţionaliste şi de a pune la punct populaţia maghiară a oraşului, estimată la 23%, mai degrabă decît pe aceea de a se preocupa de probleme serioase ale infrastructurii care se iviseră ca rezultat al industrializării rapide şi neplanificate de pe la mijlocul şi din ultima perioadă a erei Ceauşescu. Ceea ce a făcut din Cluj un loc atrăgător pentru o aventură financiară care, în multe ţări, ar fi atras curînd investigări din partea statului, a fost faptul că, sub primarul Funar, acesta a devenit cu repeziciune un oraş care şi-a dobîndit autonomia reală faţă de autorităţile de stat de la Bucureşti.

Una din constantele politice care a definit România, începînd cu anul 1881, cînd a devenit un stat independent, a fost consecvenţa cu care centrul controla, în cele mai mici amănunte, guvernele locale. După alegerile locale din 1992, primarii Convenţiei Democrate (CD) aleşi în multe oraşe din România şi-au dat seama că planurile lor de îmbunătăţire municipală sînt blocate pentru că nu puteau obţine autonomia faţă de Bucureşti. Guvernul s-a arătat ostil canalizării de fonduri spre oraşe care îi respinseseră candidaţii în perioada alegerilor. Dimpotrivă, Funar nu s-a confruntat cu amestecul statului, căci după 1992 supravieţuirea guvernului Văcăroiu depindea de bunul său plac.

Primatul puterii locale faţă de puterea centrală (foarte neobişnuit în context balcanic) izvorăşte din faptul că primarul Funar este Preşedintele Partidului Unităţii Naţionale Române (PUNR) de ale cărui treizeci de locuri în Camera Deputaţilor guvernul depindea în obţinerea majorităţii voturilor. Acuzaţiile frecvente de corupţie, aduse nu numai de cotidiane cu vînzări ridicate, ca Evenimentul Zilei, ci şi de Ministerul finanţelor care, în februarie–martie 1993 investigase neregulile financiare ale autorităţilor oraşului Cluj, nu i-au clătinat poziţia.⁶ Capacitatea lui Funar de a face Bucureştiul să danseze după cum cînta el s-a văzut clar în noiembrie 1993, cînd guvernul a fost de acord să doneze 346.340.000 lei (peste 400.000 de dolari) pentru a completa costul unei uriaşe statui care se ridica în Cluj în cinstea eroului naţionalist Avram Iancu⁷, pe cînd alte municipalităţi erau incapabile de a-şi asigura minimul confort, datorită lipsei fondurilor de la Bucureşti.

Este posibil ca un operator politic alert ca primarul Funar să fi fost capabil să vadă avantajele politice ale stabilirii Caritas-ului în oraşul său. Acest lucru i-a adus o binevenită publicitate în decursul unei perioade în care nu se întrevedeau alegeri. Funar a marşat inevitabil pe faptul că oraşul său avea să devină cel mai prosper din ţară, cu un număr crescînd de „milionari Caritas” şi semnele exterioare ale bunăstării reflectate de vînzările de maşini în creştere, escaladarea preţului caselor şi brusca popularitate a vacanţelor în locuri exotice.⁸ Aceste semne de viaţă prosperă într-o ţară copleşită de depresie erau o binecuvîntare pentru orice politician care plănuia ca în viitor să convingă un electorat sceptic că el, mai mult decît rivalii săi, putea să aducă vremea bună în economie. Cu ocazia deschiderii unui supermagazin în stil occidental într-o suburbie din Cluj, pe 22 septembrie 1993, primarul Funar a reuşit să afirme că Clujul se ridica în fruntea ţării şi era pe punctul de a resimţi o dezvoltare explozivă care se va răspîndi şi în alte locuri. Niciodată după 1989 vreun alt politician român nu fusese în stare să facă o asemenea prezicere, în ţara blocurilor pe jumătate terminate, a drumurilor prăbuşindu-se şi a fabricilor în ruină. Oricît de nefondată ar fi fost afirmaţia lui Funar, ea a dat naştere unei reacţii emoţionale într-o mulţime hămesită de optimism economic, încă de la sfîrşitul anilor ’70.⁹

Între timp, averea revărsîndu-se în cuferele oraşului, consecinţă a succesului Caritas-ului, i-a permis lui Funar accesul la fonduri pe care omologii săi din alte oraşe nu le aveau. La conferinţa de presă din 8 noiembrie Funar a anunţat că, din aprilie 1993 autorităţile locale din Cluj strînseseră 520 de milioane de lei (cam 5 milioane de dolari) din impozite provenind de la Caritas.¹⁰

Cultul vindecătorului şi „haiducul” de la oraş

Ce urmărea Ioan Stoica, dincolo şi departe de recompensele financiare care s-ar fi acumulat spre cel care lansa un joc–piramidă, cu milioane de înscrişi — e greu de spus. El a susţinut întotdeauna că politica nu-l preocupă. Declaraţia sa din noiembrie 1993, anume „nu sînt un politician şi nici nu intenţionez să devin unul” era doar cea mai recentă dintr-un şir de afirmaţii similare.¹¹ Desigur că există organizaţii româneşti — autointitulata mişcare culturală Vatra Românească ne vine în minte — care neagă că ar face politică, în timp ce promovează asiduu o cauză politică, aceea a ultranaţionalismului.¹² Este adevărat că Stoica a evitat în afirmaţiile sale publice, retorica naţionalistă a lui Funar. Între 1992–93 nu a spus niciodată vreun lucru care să fi sugerat că Ungaria ar fi subminat circuitul Caritas sau că interesele Ungariei în Transilvania ar fi ameninţat prosperitatea acestuia. Nici nu s-a lăsat pradă nostalgiei pentru era Ceauşescu, nostalgie care îi adusese notorietate lui Funar. Dimpotrivă, a vorbit fără ocolişuri despre credinţa sa în întreprinderea privată şi despre necesitatea ei în România. La conferinţa de presă din 8 octombrie 1993 el a declarat că „economia capitalistă aduce prosperitatea. Prin însăşi natura sa creează bunăstarea şi amplasează omul în centrul activităţilor sale.”¹³ O lună mai tîrziu susţinea că circuitul Caritas ajută la crearea unei clase de mijloc considerabile şi puternice care avea să fie capabilă să realizeze o formă reală de privatizare în România. Adresîndu-se către două mii de suporteri, la 10 noiembrie 1993, el i-a lăudat ca fiind nucleul unei noi clase de mijloc şi a sancţionat presa pentru afirmaţia că aceştia nu munciseră banii pe care îi cîştigaseră. Hainele comune şi feţele asprite de vreme nu prea făceau ca marea majoritate a publicului să pară noua elită întreprinzătoare în devenire, cu toate astea, apreciindu-i în acest fel, Stoica şi-a demonstrat flerul politic populist.¹⁴

Cînd sînt apreciaţi pentru bunul lor simţ şi puterea lor de muncă, de către un patron considerat de către mulţi un vindecător sau un alchimist de ultimă oră, investitorii sînt mai puţin înclinaţi să pună întrebări încuietoare despre sursa veniturilor care a făcut posibilă plata frumoaselor dividende către zeci de mii de jucători la Caritas, timp de mai multe luni. Discuţiile cu investitorii, inclusiv cu aceia care încă trebuiau să-şi primească cîştigurile, sugerează că un mare număr de oameni erau gata să-l ia pe Stoica drept ceea ce acesta se dădea, adică unul pregătit să-şi pună perspicacitatea financiară în serviciul celorlalţi. Afirmaţiile lui Stoica, anume că „singurul meu scop este să ajut oamenii”, „cred foarte mult în Dumnezeu şi în omenire, de aceea am creat acest mamut, Caritas” au trezit prea puţin scepticism, cel puţin în vecinătatea Clujului, în 1993.¹⁵ Elocvenţa simplă a personalităţii calme, lipsite de aroganţă a lui Stoica a ajutat la întărirea imaginii încrezătoarea şi competente pe care şi-o făurise acest contabil între două vîrste. În discursul său de la Cluj, din 10 septembrie 1993, el a trezit simpatia referindu-se la dificultăţile pe care el şi familia lui le întîmpinaseră în cele cincisprezece luni de la lansarea Caritas-ului. „Viaţa noastră de familie a fost distrusă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sînt încă sănătos. Trebuie să ştiţi că şi eu, şi soţia mea am dus o viaţă spartană, dormind puţin şi mîncînd frugal.”

Venind de la majoritatea politicienilor cu normă întreagă, un asemenea limbaj poate suna în bătaie de joc, dar austeritatea lui Stoica în îmbrăcăminte şi comportare, ca şi talentul de a trezi încrederea clienţilor săi a avut drept rezultat că un mare număr de oameni erau gata să-l vadă ca pe unul care şi-a sacrificat propria bunăstare pentru ca ceilalţi să trăiască mai bine — un ascendent personal pe care nici un politician român de după ’90 nu-l avusese. Afirmaţiile repetate ale lui Stoica, anume că „e gata să stea în dragul său Cluj pînă la moarte, fie ea şi una violentă” confirmau în ochii celor care îl urmau impresia că era motivat de dorinţa de a-şi servi semenii. Geoge Şerban, redactor al publicaţiei Timişoara, credea că la sfîrşitul lui 1993 s-a atins stadiul în care Stoica era văzut ca un „haiduc”, un proscris sau un erou popular din secolul al XVII-lea care influenţase imaginaţia populară datorită sfidării autorităţii şi îndrăznelii de a se confrunta cu primii asupritori ai ţărănimii, proprietarul otoman sau perceptorul.¹⁶ Putea tot fi Clujul un oraş cu 350 000 de locuitori, căci majoritatea populaţiei sale era formată din foşti ţărani, cărora foarte probabil că  le era cunoscută tradiţia briganzilor rurali sau a eroilor populari ca Avram Iancu, provocînd autoritatea reprezentată de imperiile Otoman sau Habsburgic. Stoica nu era un războinic, dar talentul său de a-i înfrunta pe experţii financiari şi ziarele care i se opuneau şi de a ridica din umeri la aparenta dizgraţie a guvernului l-au transformat exact în tipul de erou care, în cultura ţărănească din diferite părţi ale Europei de Est s-a bucurat de o îndelungă popularitate. Mulţimea sensibilizată de Stoica într-o după-amiază umedă şi rece, pe 10 noiembrie 1993, în Cluj, în timp ce multe ziare pregăteau necroloage ale Caritas-ului, era, din multe puncte de vedere, o ţărănime urbanizată, pregătită să demonstreze o solidaritate instinctivă cu cel care adusese o oarecare demnitate şi siguranţă în vieţile lor obişnuite.

Societatea civilă bate în retragere în faţa Caritas-ului

Odată cu susţinerea din partea primarului, ajutorul altor cîteva instituţii importante i-a permis lui Stoica să dobîndească imaginea unei figuri providenţiale.

Mesagerul Transilvan (MT), unul dintre cele trei cotidiane ale Clujului, susţinea jocul Caritas şi publica listele de cîştigători. De cîţiva ani MT promova opinii ultranaţionaliste şi, poate nu într-o mică măsură, contribuise la alegerea ca primar în 1992 a lui Funar, ducînd o campanie acerbă de invective împotriva opozantului său reformist.¹⁷

Dar în anii Caritas, MT a urmat o linie atenuată în acestă problematică chestiune interetnică. Caritas şi mica explozie locală pe care a creat-o au dezinflamat controversele naţionaliste care, în Cluj, e posibil să fi fost exacerbate mai înainte de privaţiunile economice şi nesiguranţa cu care mulţi erau confruntaţi. Pe de altă parte, o linie tranşantă privind aşa-zisul „pericol” maghiar s-ar fi putut să nu ajute ziarul în difuzarea şi în alte părţi ale Transilvaniei, unde relaţiile interetnice nu erau atît de tensionate ca în Cluj.¹⁸ În cele din urmă, şi poate în primul rînd, ziarul avea motive serioase să se distanţeze de politica fundamentalistă a primarului Funar, într-o vreme cînd proprietarul Caritas-ului căuta să asigure o imagine a jocului care să ofere garanţii, insistînd că nu avea nici o legătură cu politica: este interesant că, în timp ce Stoica insista asupra faptului că relaţia sa cu Funar nu avea nuanţe politice, MT se distanţa de primar, relansîndu-se ca societate independentă.¹⁹

Ofiţeri în rezervă din armata română şi fosta securitate erau activi în culise, încercînd să lanseze o organizaţie de apărare numită „Pro-Caritas”. Dan Zamfirescu, un naţionalist de frunte de pe vremea lui Ceauşescu, împreună cu Dumitru Cerna, sînt autorii unei cărţi numite „Fenomenul Caritas sau mântuirea românilor prin ei înşişi” (Ed. Roza Vânturilor, 1993) în care circuitul Caritas era văzut ca o iniţiativă patriotică: el urma să facă posibilă unirea românilor în scopul găsirii propriei lor mîntuiri economice, liberă de amestec străin.

Un alt izvor al susţinerii publice a Caritas-ului a fost Biserica Română Ortodoxă. La una din conferinţele de presă ale lui Stoica, Aurel Rădulescu, protopop al Bisericii Ortodoxe Române în SUA, a emis opinia: „Caritas a apărut ca un fenomen divin [...] care va salva poporul român [...] românii vor avea milioane, poate chiar miliarde la dispoziţie, ceea ce înseamnă că economia noastră nu va cădea în mîini străine...”²⁰ Cîteva biserici au contribuit, de asemenea, substanţial la cutia milei numită Fondul Caritas, care a fost creat pentru a demonstra simţul răspunderii sociale pe care-l avea fondatorul circuitului Caritas. Se ştie că în noiembrie 1993, se adunau în fiecare săptămînă 5,7 milioane de lei în diferite scopuri caritabile, banii venind mai ales de la cîştigătorii Caritas, care erau încurajaţi să doneze cînd îşi ridicau banii.²¹ Stoica a făcut de asemenea o donaţie bine mediatizată echipei de baschet a Clujului care cîştigase campionatul naţional şi Festivalului „Lucian Blaga” din 1993, onorînd cunoscutul filozof care fusese profesor al Universităţii clujene — acestea fiind oferte care-i demonstrează priceperea în relaţiile publice.

Dar, destul de deranjant, această creştere a binefacerii publice a fost însoţită de încercările autorităţilor locale de a închide o instituţie filantropică medicală şi socială importantă, numită Asklepyos. De la începutul anilor ’90 aceasta oferise ajutor material celor nevoiaşi, militînd în acelaşi timp pentru drepturile orfanilor şi handicapaţilor. Asklepyos este declarat non-politică, dar accentul pus pe încurajarea oamenilor să coopereze în scopuri sociale, independent de stat, trezeşte suspiciunea celor care deţin puterea, îngrijoraţi de iniţiativele cetăţeneşti independente care le pun sub semnul întrebării propria autoritate. Asklepyos este o iniţiativă tinerească, evitînd disputele între personalităţi, acuzaţiile de colaborare cu comuniştii şi suspiciunile etnice care au înnăbuşit eforturile noilor mişcări sociale.²² Agenţiile de asistenţă socială şi de caritate din Occident au intervenit la autorităţile locale şi alte ori, cînd se mai făcuseră încercări de evacuare, dar primarul Funar a fost neclintit, chiar atunci cînd, în octombrie 1993, în Parlamentul german, s-a emis o rezoluţie susţinînd Asklepyos. Apărarea principiului voluntariatului de către Asklepyos nu are cum să placă unor politicieni care preferă ca iniţiativele sociale să fie direcţionate de către un stat paternalist, care pretinde în schimb loialitate politică.

Opoziţia politică din Cluj nu avea puterea de a susţine Asklepyos care, pentru a se autoproteja, hotărîse într-o etapă anterioară să păstreze distanţa faţă de toţi politicienii, mai puţin anumiţi politicieni străini. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat (PNŢCD) era divizat în facţiuni care s-au adunat în jurul înstăritului emigrat revenit în ţară, Ion Raţiu şi al familiei celui de-al doilea deputat PNŢCD, Matei Boilă. Partidul Alianţei Civice, care părea la un moment dat că ar fi putut oferi celor tineri un debuşeu politic pe care nu-l aveau în PNŢCD-ul tradiţionalist, a suferit o lovitură cînd, în primăvara anului 1993, singurul deputat al său în judeţul Cluj, Petru Liţiu, a dezertat din rîndurile partidului. Poate cea mai acută indicaţie a debilităţii în Cluj a acestor forţe reprezentînd spiritul renaşterii democratice care făcuse din oraş, în 1989,  pentru scurtă vreme, un centru al revoltei împotriva dictaturii Ceauşescu a fost sinuciderea lui Călin Nemeş, un tînăr actor care condusese revolta anti-Ceauşescu în oraş, pe 21 decembrie 1989.

Aproape treizeci de etnici români şi maghiari au luptat şi au murit împreună în Cluj, în timpul agoniei unui regim care, pentru a supravieţui, promovase ura etnică. Dar forţele societăţii civile s-au dovedit prea slabe şi dezorganizate, în timp ce membrii organizaţiei comuniste s-au regrupat local în ceea ce s-a dovedit a fi o încercare plină de succes de a-şi apăra propria putere şi privilegiile.²³

Priceperea foştilor comunişti locali de a construi o democraţie limitată după chipul şi asemănarea lor îl împovăra pe Nemeş. După cum susţine Mircea Vasian, membru al Societăţii pentru Adevărul despre Revoluţia din 1989, „Călin Nemeş a declarat de mai multe ori că îşi va lua viaţa dacă adevărului nu i se va permite să iasă la lumină şi s-a ţinut de cuvînt.”²⁴ Cîteva evenimente de dinaintea morţii sale s-ar putea să-i fi sugerat că adevărul avea din ce în ce mai puţine şanse decît înainte să iasă la lumină: liderul clujean al mişcării şovine Vatra Românească fusese numit ambasador al României la Viena de către un guvern care depindea de voturile partidului ultranaţionalist pe care această mişcare culturală şi patriotică îl promovase. Ceva mai devreme, în toamna anului 1992, primarul Funar atribuise eliberarea  Clujului binecunoscutului istoric Ştefan Pascu care, într-o şedinţă a facultăţii din data de 21 Decembrie 1989 ţinută la Universitatea Babeş–Bolyai, apreciase măsurile represive folosite împotriva demonstranţilor de la Timişoara în zilele precedente.²⁵

Sinuciderea lui Nemeş a atras atenţia asupra felului în care ultranaţionaliştii îşi strînseseră laţul în jurul vieţii publice din Cluj, în mijlocul freamătului din jurul Caritas-ului. O opoziţie slăbită din start fusese orientată deja în defensivă de puterea pe care această formulă a îmbogăţirii rapide o avea asupra minţii miilor de cetăţeni. Disperarea opoziţiei a fost rezumată în cuvintele cunoscutei dizidente anti-comuniste Doina Cornea, la înmormîntarea lui Nemeş: „A fost ucis de un şuvoi de minciuni şi calomnii. Această societate, spre ruşinea noastră, nu este unită de dezideratele adevărului, iubirii, cinstei şi onoarei, ci de minciuni şi sete de putere.”²⁶

Reacţia dezorientată a statului român

Eforturile statului postcomunist de a drege imaginea şifonată a României şi de a ademeni împrumutul străin, investiţiile şi asistenţa tehnică necesare pentru ca reconstrucţia să poată începe, au fost deranjate de Caritas. Inerţia guvernului, în timp ce o mare parte din bunurile lichide ale ţării erau vărsate în circuitul Caritas de investitori plini de speranţă a reînnoit imaginea pe care o avea România, anume a unui stat moale, ai cărui funcţionari aveau o foarte vagă idee despre planificarea pe termen lung sau administrarea în perioade de criză. Dacă autorităţile politice nu anticipaseră potenţialele consecinţe ale căderii Caritas-ului pentru finanţele zguduite ale ţării, este posibil ca asemenea scenarii să fi fost studiate de funcţionari ai instituţiilor financiare internaţionale trimişi în România pentru a examina sănătatea economică a ţării.

România nu avea nici o lege pentru a proteja consumatorii sau chiar statul de efectele adverse ale unei operaţiuni–piramidă cum era Caritas-ul. O anchetă a Serviciului Român de Informaţii a ajuns în octombrie 1993 la concluzia că circuitul Caritas nu încălcase nici o lege din cele existente.²⁷ Într-adevăr, nici unul dintre cele cîteva milioane de investitori nu semnase nici un contract cu proprietarul Caritas-ului, Ioan Stoica: la depunerea banilor fiecărei persoane i se dădea pur şi simplu o chitanţă numerotată care nu făcea referire la motivul pentru care erau depuşi banii şi la garanţiile oferite investitorului.²⁸

Reacţia călduţă a funcţionarilor de stat, începînd cu Preşedintele Iliescu, la afacerea Caritas nu trebuie să surprindă prea mult. La urma urmelor, Partidul (conducător) al Democraţiei Sociale din România (PDSR) apărase speculanţi economici la nivel naţional: indivizi activi în economia paralelă înainte de 1989, care au făcut rapid averi folosindu-şi legăturile pentru a vinde întreprinderi viabile de stat la începutul anilor ’90 şi pentru a dobîndi influenţă politică în noua economie privatizată. Noua oligarhie economică avea o relaţie reciproc avantajoasă cu PDSR, aşa cum Caritas-ul promova interesele PUNR şi viceversa.²⁹

Spre sfîrşitul vieţii Caritas-ului, o agenţie de presă din Bucureşti a publicat o listă de 48 de deputaţi şi senatori care, susţinea aceasta, investiseră în joc. În afară de unul singur, toţi parlamentarii PUNR erau pe listă ca investitori şi majoritatea celorlalţi aparţineau PDSR-ului.³⁰ Se zvonea tot mai des că investitori privilegiaţi ca aceştia puteau obţine plata dobînzii în mult mai puţin timp decît aveau nevoie investitorii obişnuiţi ai Caritas-ului. Aceste zvonuri erau în general crezute, dar ele n-au trezit nici o reacţie publică pentru că de prea multă vreme era de la sine înţeles că aceia care aveau influenţă politică se bucurau de asemenea privilegii, indiferent ce fel de regim exista în România.

Rolul mass-mediei româneşti

Cu toate defectele sale, ziaristica românească a apărat libertatea presei de forţele politice care ar fi dorit s-o îngrădească, cu mai mult fler şi tenacitate decît au arătat politicienii anticomunişti în apărarea libertăţii în general. Presa  independentă şi de opoziţie rămîne o insulă importantă de pluralism real pe scena politică românească. Ea i-a avertizat deseori pe români privind riscurile implicate de investirea într-un joc care, prin însăşi natura operaţiilor sale, putea să-şi respecte exagerat de darnicele promisiuni doar o perioadă limitată de timp. Într-adevăr relatările presei deveniseră deosebit de ostile în toamna anului 1993, cînd Caritas şi-a suspendat pentru prima oară plăţile.

Supărarea datorată rolului presei a fost tema dominantă a unui larg miting organizat de Pro-Caritas şi care s-a ţinut în Cluj pe 10 noiembrie 1993. Maiorul de armată în rezervă Nicolae Ionaşcu, preşedintele asociaţiei a acuzat, nominalizînd, organe de presă că au diminuat încrederea investitorilor şi au încercat să destabilizeze operaţiunea Caritas. El a lansat de asemenea un avertisment transparent către Preşedinte şi anturajul său aflat la Palatul Cotroceni, în Bucureşti: „unele persoane de la Cotroceni au profitat de Caritas. Dacă nu vă schimbaţi atitudinea, vă vom înfrunta. [...] Nu aveţi nici un drept să vă amestecaţi în activitatea noastră. [...] Noi respectăm legile şi interesele României”. Această solicitudine manifestată de Caritas faţă de definirea interesului naţional, raportîndu-l la sine şi plasînd clar consilierii conducătorului naţional în afară este un autentic semn distinctiv al populismului.

Ionaşcu a criticat afirmaţiile presei într-un discurs punctat de urlete din mulţime, adresate cotidianului de mare tiraj, Evenimentul Zilei. El i-a avertizat pe ziarişti că „dacă vă concentraţi atacurile asupra noastră, vă rog să fiţi conştienţi că şi noi vă vom ataca. Pînă acum n-am răspuns. Am fost la dispoziţia voastră...”

La aceeaşi adunare Stoica a avertizat că „cei din spatele campaniei de presă direcţionată spre Caritas ar trebui să reflecte ce consecinţe se pot revărsa pe înseşi străzile pe care ziarele lor circulă, nu numai în Cluj, dar şi în alte părţi ale ţării.”³²

El s-a plîns că presa îi speria pe investitori în alte părţi ale ţării: „voi, oameni din Cluj, citiţi Mesagerul Transilvan. Dar cum rămîne cu acela din Focşani care, bazîndu-se pe Evenimentul Zilei sau Radio Delta află că am fost ucis sau sînt în Elveţia?” El a avertizat asupra faptului că minerii din Valea Jiului sînt gata să pedepsească aspru pe aceia care criticau Caritas-ul, fără a se arăta înclinat să-i oprească. Era evident că liberatea presei era în pericol.

Pentru promotorii Caritas-ului mass-media era un ţap ispăşitor care distrăgea atenţia de la aspectele iraţionale ale Caritas-ului.³³ Simultan, presa democratică română s-a văzut ţinta patronului politic al Caritas-ului, PUNR-ul. Pe 8 noiembrie 1993 Valer Suian, unul dintre deputaţii PUNR de Cluj a pus în circulaţie propuneri de amendament la Codul Penal care ar fi făcut ca oricine „ar asculta sau comunica ştiri sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase în detrimentul statului român, să fie pedepsit cu pînă la cinci ani închisoare.” Defăimarea prin orice mijloace a parlamentului, a capului statului, a guvernului sau a forţelor armate ar fi urmat să fie pedepsită prin condamnare între şase luni şi trei ani.³⁴ Presa era cea care reprezenta cel mai clar tendinţele cosmopolite şi liber-cugetătoare care îşi făceau loc în viaţa României după conformismul de fier al anilor Ceauşescu, cel pe care PUNR-ul îl detesta.

Stoica a încercat să supravieţuiască prăbuşirii Caritas-ului prin încheierea unei alianţe cu conducătorii minerilor din Valea Jiului. În noiembrie 1993 el s-a dus la Petroşani ca să înfiinţeze şi acolo o filială Caritas şi şi-a asigurat susţinerea lui Miron Cosma, conducătorul sindicatului minerilor şi cea mai puternică personalitate nealeasă din ţară. Stoica l-a lăudat pe Cosma (un om împotriva căruia poliţia emisese un mandat de arestare în martie 1993 fără a-l pune în aplicare, o indicaţie asupra bunului plac care guverna aplicarea legii în România).³⁵ Vorbind în Cluj pe 10 noiembrie, el le spunea suporterilor: „Vă asigur că el [Cosma n. tr.] este o persoană foarte umană, care-şi iubeşte cu adevărat oamenii”, încercînd de asemenea să dezmintă opinia generală că minerii erau un grup care cîştiga foarte bine. După ce vizitase cîteva mine şi vorbise cu numeroşi mineri, el a relatat că minerii erau foarte săraci, dînd impresia că îşi extinsese operaţiunea din Cluj în Valea Jiului dintr-un simţ al datoriei.³⁶

Oricît de căznită le-ar fi fost viaţa şi munca, creşterile succesive ale salariilor acordate între 1990 şi 1992 celor 50.000 de mineri din Valea Jiului i-au tranformat pe aceştia într-un grup înstărit, în contextul clasei muncitoare din România. Ca şi oraşul lui Funar, această comunitate industrială îşi cîştigase o oarecare autonomie faţă de stat şi nu este deplasată presupunerea că natura extra-legală a operaţiunii financiare a lui Stoica l-a făcut să dorească să-şi stabilească activitatea în localităţi unde braţul guvernului e mai scurt.

La începutul anului 1994 era deja clar că circuitul Caritas nu mai era în stare să satisfacă speranţele sutelor de mii de investitori, un raport al Băncii Naţionale Române susţinînd că avea doar 11% din fondurile pe care acesta pretindea că le are.³⁷ Ieşirile în public ale domnului Stoica au devenit din ce în ce mai rare şi, în mai 1994 el a închis oficial Caritas-ul, dînd vina decesului pe „rolul nefericit jucat de presă.”³⁸ Un mic număr de investitori rataţi au format atunci un grup de presiune, într-o tentativă de a face dreptate sau măcar de a găsi răspunsuri la misterele din jurul Caritas-ului. Ana Potcoavă, liderul grupului, dorea ca guvernul să-şi asume răspunderea sinistrului. În august 1994, cincisprezece victime ale Caritas-ului au înscenat o grevă a foamei în Cluj, ţinta acţiunii lor fiind primarul Funar.³⁹ Cînd Funar s-a distanţat de operaţiune, descriind-o ca pe o scăpare datorată schimbărilor economice haotice din România, Mesagerul Transilvan a publicat o lungă listă de afirmaţii în favoarea Caritas-ului, venite din partea primarului, a lui Gavra şi a altor aştri peunerişti, făcute în zilele de glorie ale jocului.⁴⁰ Stoica însuşi a fost arestat în sfîrşit şi închis pe 24 august 1994, acuzat de falsificare de conturi, faliment bancar, înşelăciune şi fals în acte publice.⁴¹ El a fost condamnat la cinci ani închisoare, acuzaţiile fiind relativ minore şi încă înainte de 1996 a fost din nou un om liber — acum este gata să povestească istoria Caritas-ului în varianta sa, enunţînd planul unei serii de memorii în patru volume, cu titluri ca: „Extaz şi agonie”, „Unde-am greşit” şi „Preţul unei idei”.⁴²

Concluzie

Prezicerile făcute cu regularitate de mass-media internaţională, anume că investitori furioşi vor devasta Clujul, nu s-au transformat în realitate. Poate că atitudinea resemnată a multor români care-şi investiseră încrederea în Stoica şi banii în schema lui de îmbogăţire rapidă este una din trăsăturile cele mai ieşite din comun ale întregii afaceri; reacţia publică moderată şi comportarea nehotărîtă a statului sugerează că în România există un mediu propice aşa-zişilor salvatori care oferă mîntuire unei populaţii care şi-a pierdut încrederea în capacitatea politicienilor tradiţionali de a le îmbunătăţi vieţile.

Pentru fiecare persoană care s-a îmbogăţit din Caritas, sînt sute de păgubiţi şi nu puţini au fost ruinaţi complet, pierzîndu-şi pînă şi casele. Condamnarea moderată pe care a primit-o Ioan Stoica arată că primatul legii operează încă într-o manieră discreţionară. Reacţia statului la afacerea Caritas a fost, într-un anume fel, la fel de deranjantă ca şi (1) atitudinea de protecţie faţă de acei ofiţeri care au tras în protestatarii neînarmaţi în Decembrie 1989 şi (2) relaţia sa cu minerii din Valea Jiului în 1990–91.

Realitatea sugerează că afacerea Caritas n-a reuşit să slăbească atracţia exercitată de primarul Funar sau să-i facă pe votanţii din Cluj să privească cu mai mult scepticism la retorica lui naţionalistă. În 1996, cu puţin timp înainte de eliberarea lui Stoica din închisoare, el a fost reales.

Mass-media independentă merită laude pentru că a reprezentat o voce raţională care s-a ridicat deasupra isteriei Caritas şi a avertizat care va fi soarta afacerii. Dezvoltarea ziarelor independente şi a staţiilor de televiziune care vor să contribuie la educarea opiniei publice vor face, probabil, ca un nou joc Caritas să fie mai greu lansat, cel puţin la aceeaşi scară.

Dar politicienii lipsiţi de scrupule, hotărîţi să-şi ţină votanţii în pasivitate şi ignoranţă au învăţat probabil lecţia afacerii Caritas. N-ar fi nici o surpriză dacă membrii noii oligarhii politice care a apărut în anii Văcăroiu vor promova „vindecări miraculoase” însăilate cu ameninţări şi apeluri naţionaliste, pentru a-şi mări influenţa şi averile într-o ţară înfometată şi cu perspective economice sumbre. q

Traducere de Alina Cadariu

NOTE:

1. Jonathan Eyal, Pentru cîteva ruble în plus, The Independent (Londra) din 2 august 1994.

2. Adrian Bridge, Bani daţi degeaba şi poluare pe gratis, The Independent (Londra) din 20 octombrie 1993.

3. Raportul EIU pentru România, trim. III 1993, Economist Intelligence Unit, Londra 1993, pp. 8—9. În 27 iulie 1993 The Financial Times din Londra relata că preţurile energiei casnice şi ale unor produse alimentare de bază crescuseră de peste cinci ori în mai 1993.

4. Sorin Antohi, Opiniile majorităţii tăcute, Sfera Politicii nr. 10, oct. 1993, p. 11.

5. Discursul lui Ioan Stoica în Cluj, pe 10 nov. 1993, după cum a fost publicat de Transstar Press, nov. 11.

6. Vezi Evenimentul Zilei, 18 şi 19 dec. 1992 şi Adevărul de Cluj, 9 nov. 1993.

7. Mesagerul transilvan, 10 nov. 1993.

8. Id. 2 şi Alfonso Rojo Mii de români îşi încredinţează averile lui Ion Stoica, El Mundo (Madrid), 17 oct. 1993.

9. Ştiri Transstar, 1 şi 19 sept. 1993, Fenomenul Caritas.

10. România liberă, 12 nov. 1993

11. Meridian (cotidian bucureştean), 12 nov. 1993

12. Pentru Vatra Românească vezi Dennis Deletant, Începuturile Vetrei Româneşti în Transilvania, în Raport asupra Europei de Est (München), 1 febr. 1991 şi Tom Gallagher, Resuscitarea naţionalismului în România, în Studii Etnice şi Rasiale, nr. 15., 4. oct. 1992 şi Tom Gallagher Crearea Partidului Unităţii Naţionale Române, în Raport de cercetare RFE–RL, vol. 3, nr. 11, 18 martie 1994.

13. Ioan Stoica, Prima Conferinţă de Presă Caritas, Cluj-Napoca, 10 oct. 1993 (Rîmnicu Vîlcea, Editura Antim Ivireanul, 1993), p. 9.

14. Una dintre cele mai puternice reprize de aplauze le-a obţinut ca urmare a unei referiri perverse la unirea Germaniei, cînd a declarat că „noi sîntem mai rafinaţi şi mai deştepţi decît germanii [...] şi am dovedit că ştim să lucrăm mai bine”.

15. Stoica, Prima Conferinţă de Presă, p. 12.

16. Timişoara, 2 nov. 1993.

17. Rolul ziarului a fost subapreciat în raportul organizaţiei Pro Democraţia care a monitorizat alegerile din Cluj. Vezi Raport asupra alegerilor locale din Cluj, 9 febr. 1992, Cluj.

18. În 11 nov. 1993 am reuşit să găsesc Mesagerul Transilvan de vînzare şi foarte cerut în oraşele Deva şi Timişoara, la mare distanţă de Cluj.

19. Ediţia din 10 nov. 1993 conţinea chiar un articol de fond care emitea speculaţii despre viitorul lui Funar în lumina problemelor care se ridicau în legătură cu felul în care condusese financiar afacerile oraşului.

20. Stoica, Prima Conferinţă de Presă, p. 23

21. Evenimentul Zilei, 10 nov. 1993

22. Vezi T. Gallagher, Aprinzînd o lumînare în întunericul românesc, în Medicină şi Război, 1 aug. 1992, pp. 25—30.

23. Rolul lui Călin Nemeş ca unul din eroii revoluţionari ai României a fost comemorat în România liberă din 15 iulie 1993.

24. Transstar, Buletin de ştiri, 8, 5—11 iulie 1993.

25. Adevărul de Cluj, 16 ian. 1990. Pascu fusese folosit pentru a se asigura că istoria serveşte nevoile ideologice ale statului, în perioada naţional–stalinistă a regimului Ceauşescu. Vezi cap. 6 din Katherine Verdery, Ideologia naţională în socialism: identitate şi politică culturală în România lui Ceauşescu (Berkeley: University of California Press, 1991).

26. Transstar, Buletin de ştiri, 8, 5—11 iulie 1993.

27. Evenimentul Zilei, 10 nov. 1993.

28. Express, 9 nov. 1993.

29. Vezi H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas, Buc. 1996.

30. Ştirea dată de agenţia de presă Mediafax a fost preluată de Tineretul liber (un ziar de reformă din Bucureşti) pe 12 nov. 1993; în afară de unul, toţi parlamentarii PUNR erau trecuţi pe listă ca investitori; marea parte a celorlalţi parlamentari numiţi aparţineau PDSR-ului.

31. Am fost la adunarea Pro-Caritas şi am notat principalele puncte ale discursului d-lui Ionaşcu.

32. Meridian, 12 nov. 1993. Un marş şi o adunare Pro-Caritas şi mai mare s-au ţinut în Cluj pe 26 nov. 1993, atrăgînd 8.000 de oameni şi în cadrul cărora s-a vociferat la adresa presei.

33. Pe 3 iulie 1993, România liberă a calculat că dacă toţi investitorii şi-ar reinvesti cîştigurile, afacerea ar trebui să aibă 14.680.064 de membri, echivalentul întregii populaţii adulte a României. Acelaşi ziar relata că o investiţie de doar un milion de lei, repetată trimestrial pînă în august 1995 ar duce la plata unei sume de 51.985 de miliarde de lei (aproape 520 de milioane USD), mai mult decît toate lichidităţile în circulaţie ale ţării. N. red.: Gazeta de Mureş, săptămînal editat de Liga Pro Europa, bazîndu-se pe un calcul similar, încă în luna iunie a avertizat cititorii lui de apropierea colapsului (Începutul sfîrşitului sau sfîrşitul începutului?, 14—20 iunie 1993, nr. 7, p. 8).

34. Revista 22, săptămînalul Grupului pentru Dialog Social din Bucureşti a publicat în ediţia din 10 nov. 1993 propunerea deputatului Suian sub titlul Drumul către dictatură.

35. Cornel Nistorescu, Expres, 9 nov. 1993.

36. Note personale de la întîlnirea lui Stoica de la Cluj din 10 nov. 1993.

37. Tony Barber, The Independent on Sunday, Londra, 16 ian 1994.

38. Adrian Bridge Piramida de îmbogăţire rapidă a României cade, în The Independent, 20 mai 1994.

39. Pentru detalii asupra grevei foamei şi iniţiativei Anei Potcoavă m-am bazat pe România liberă, mai ales pe articolul lui Virgil Lazăr din 23 aug.1994, intitulat „Funar să-şi ceară iertare în genunchi”.

40. Agenţia de ştiri Monitorul, Iaşi, 18 iul. 1996.

41. Adevărul, 25 august 1994.

42. Monitorul News Agency, Iaşi, 18 iulie 1996.

*

Tom Gallagher, profesor la Universitatea din Bradford, Marea Britanie, catedra Peace Studies. Şi-a obţinut doctoratul la Universitatea din Manchaster, este specialist în domeniul conflictelor de identitate din Europa de Est. În 1995 a publicat cartea Romania After Ceauşescu: The Politics of Intolerance, Edinburgh University Press.