Garantarea drepturilor

minorităţilor în Finlanda

Frank Horn

1. Fundalul istoric

Pînă în perioada vikingilor (secolele VI–XI), zona unde s-a format statul finlandez modern, era locuită de triburi pe care acum le cunoaştem sub numele de fini: finii propriu-zişi în sud–vest, tavastienii în centrul Finlandei de sud, carelienii în Finlanda de Est. Laponii locuiau în nordul şi centrul Finlandei. Colonii suedezi au venit din Suedia, din provinciile de coastă numite Roslagen, Gästrikland şi Hälsingland şi s-au stabilit în ţinuturile de coastă ale Finlandei de sud şi de est, în provinciile pe care azi le numim Uusimaa/Nyland şi Pohjanmaa/Österbotten. Colonizarea a fost lentă şi punctul culminant a fost atins în secolele XII şi XIII. Ţărmurile sudice erau nelocuite, datorită permanentelor jafuri piratereşti. Ţărmurile vestice erau pămînturi virgine care se ridicau din mare. Insulele Åland fuseseră, din timpuri imemoriale, populate de suedezi.

În evul mediu, regii Suediei şi-au extins regatul către est. Cauza care legitima acest lucru era introducerea credinţei catolice în Finlanda şi zăgăzuirea înaintării ortodoxismului dinspre Novgorod, mijlocită de ortodocşii karelieni. Se spune că prima cruciadă a început în 1155 şi s-a concentrat în Finlanda propriu-zisă, în regiunea oraşului Turku/Åbo. În timpul acestei cruciade, episcopul Henrik din Uppsala, un englez, a fost ucis. Mai tîrziu, el a devenit sfîntul patron al Finlandei. A doua cruciadă, care a început cîndva între 1239 şi 1259 a fost direcţionată în interiorul Finlandei, spre Tavastia. În secolele care au urmat, supremaţia suedezilor s-a extins în cea mai mare parte a Finlandei şi graniţa a fost împinsă către est. Războaiele care au urmat, cu Novgorodul şi apoi cu Moscova, erau obişnuite. În 1362 Provincia de Est, cum era numită Finlanda, a participat, cu statut de egalitate faţă de celelalte provincii suedeze, la alegerea regelui Suediei. Acel an este considerat anul de naştere al reprezentării populare finlandeze, şi deci, într-un fel, şi anul naşterii parlamentului finlandez.

În secolul al XVII-lea, regatul suedezo–finlandez a atins cea mai mare întindere, odată cu achiziţia teritoriilor de pe ţărmurile estice şi sudice ale Mării Baltice. Suedia–Finlanda a devenit un stat multicultural şi multilingv, cuprinzînd suedezi, finlandezi, locuitori ai ţărilor baltice şi germani. Odată cu Marele Război din Nord (1700–1721), regatul a fost nevoit să renunţe la poziţia sa de mare putere. Provinciile baltice (Estonia, Livonia şi Ingria), ca şi cea mai mare parte a Careliei au fost cedate Rusiei. Efortul de a le recîştiga în secolul al XVIII-lea a eşuat. Influenţa limbii şi culturii suedeze în Finlanda a atins punctul culminant în secolul al XVIII-lea, cînd limba şi cultura finlandeză erau vii numai în rîndurile populaţiei ţărăneşti. Consecinţă a alianţelor nefericite din timpul războaielor napoleoniene, Suedia a pierdut aşa-numitul Război Finlandez (1808–1809) cu Rusia, iar Finlanda a fost anexată Rusiei. Deşi parte a regatului său, ţarul Alexandru I a hotărît să păstreze autonomia Finlandei. La 29 martie 1809, el jura înaintea Stărilor Unite ale Finlandei, adunate la Porvoo/Borgå, să respecte credinţa şi legile fundamentale în vigoare în Finlanda. Limba suedeză a rămas limba oficială a Ducatului autonom al Finlandei.

Odată cu afirmarea naţionalismului finlandez, coincizînd cu evenimentele revoluţionare din întreaga Europă, din 1848, cererile de recunoaştere a statutului limbii finlandeze au devenit mai explicite. Numeroase personalităţi politice şi culturale luptau pentru cauza finlandeză. Cea mai fermă susţinere a limbii şi culturii finlandeze o arătau ţăranii şi clericii. Burghezii şi mica nobilime erau mai degrabă înclinaţi către cultura suedeză. Iniţial, ţarul îi favoriza pe aşa-zişii „fennophili”, deoarece voia să împiedice orice dorinţă de reunificare cu Suedia. În 1857, Jurnalul Oficial Finlandez (virallinen lehti) a fost pentru întîia dată publicat şi în limba finlandeză. Decretul Limbii din 1863 stipula că pînă şi limba finlandeză putea fi folosită în probleme privind populaţia vorbitoare de finlandeză. Autorităţile administrative şi de curte erau obligate să primească şi petiţii, cereri şi documente scrise în finlandeză. Funcţionarilor civili nu li se pretindea, totuşi, să folosească de îndată limba finlandeză şi să emită decizii în spiritul acesteia. Acest lucru avea să devină obligatoriu prin lege abia în 1883. Douăzeci de ani au fost consideraţi o perioadă rezonabilă pentru ca funcţionarii să vorbească limba finlandeză. Aşa-numiţii „suecomani” s-au opus Decretului Limbii, motivînd că problema ar fi trebuit să fie obiectul unei legi oficiale, promulgate de senatul finlandez. „Primul Război al Limbii” s-a desfăşurat între anii 1870 şi 1880. Politica de rusificare a ţarilor Alexandru III şi Nicolae II a silit cele două grupuri să încheie ostilităţile. În 1902, finlandeza a devenit, în sfîrşit, limba oficială, cu acelaşi statut ca şi suedeza (Decretul 18/19.6.1902). Odată cu noul Act Parlamentar care introducea votul universal şi un parlament unicameral, finlandeza a devenit de facto prima limbă oficială a Finlandei.

În timpul cataclismului Primului Război Mondial şi al Revoluţiei din Rusia, în 1917, Finlanda şi-a cîştigat independenţa. Cînd a fost nevoie de crearea unei noi baze constituţionale pentru o Finlandă independentă, a devenit necesară precizarea statutului legal al celor două grupuri principale din Finlanda: finlandezii şi suedezii. Termenii acceptaţi sînt „vorbitori de finlandeză” şi „vorbitori de suedeză”, deoarece limba este criteriul de bază, la drept vorbind unicul, care diferenţiază cele două grupuri. Cei 900 de ani de intermariaje au făcut imposibilă diferenţierea între cele două grupuri pe bază etnică (genetică).

Şi disputa referitoare la Insulele Åland trebuia încheiată. Puţin după cîştigarea independenţei din 1917, Finlanda a trecut printr-o perioadă tulbure: avea loc un război civil între „albi” şi „roşii”, cu trupele germane intervenind de partea celor dintîi, şi trupele rebele ruseşti, de partea celor din urmă. Locuitorii Insulelor Åland au profitat de ocazie pentru a căuta să se separe de Finlanda, invocînd dreptul la autodeterminare. În 1919, 95,5% din totalul de 10.196 al populaţiei ålandeze dorea unificarea cu Suedia. Vorbitorii de limbă suedeză din Finlanda continentală priveau cu inima îndoită aceste eforturi. În fond, ei simpatizau cu locuitorii ålandezi în ce privea limba şi cultura lor. Cu toate acestea, se opuneau din principiu secesiunii care lor le-ar fi limitat şansele de a cîştiga drepturi lingvistice şi culturale mai largi. Suedia şi Finlanda au supus conflictul arbitrajului Consiliului Ligii Naţiunilor, care le-a impus celor două state o înţelegere prin care Suedia recunoştea suvernaitatea Finlandei asupra Insulelor Åland, iar Finlanda accepta un regim de autonomie pentru Åland, care oferea garanţiile necesare limbii şi culturii suedeze din insule.

Vorbitorii de limbă suedeză din Finlanda continentală, mai ales populaţia rurală din provincia Ostrobothnia, doreau autoadministrarea teritorială după modelul cantoanelor elveţiene. Propunerea avea în vedere crearea a patru provincii suedeze: Åland, Åboland (Finlanda de sud–est), Neder-Nyland (părţile de sud, locuite de vorbitori de suedeză, ale provinciei Uusima/Nyland) şi Korsholm (părţile de vest, locuite de vorbitori de suedeză, ale provinciei Ostrobothnia/Pohjanmaa/Österbotten). Populaţia vorbitoare de suedeză din Nyland ar fi preferat autonomia teritorială culturală, deoarece provincia lor era mai amestecată din punct de vedere lingvistic decît Ostrobothnia. În parte ca rezultat al faptului că insulele Åland îşi dobîndiseră propriul regim de autonomie şi pentru că limba suedeză fusese recunoscută în Secţiunea 14 a Constituţiei finlandeze din 1919 ca avînd statut de limbă oficială la paritate cu finlandeza, vorbitorii de suedeză din Finlanda continentală şi-au abandonat revendicările privind o soluţie cantonală şi au acceptat o formulă de compromis, bazată atît pe principiul teritorial, cît şi pe cel personal.

În anii ’30 — în majoritatea ţărilor decada stărilor de spirit naţionaliste — a avut loc „al Doilea Război al Limbilor”. Aitosuomalaitset-ii sau „finlandezii puri” luptau pentru ca limba finlandeză să devină limbă unică în Finlanda. În această perioadă, mulţi dintre aceia care erau activi în lumea afacerilor au decis să-şi finlandizeze numele de familie. Universitatea din Helsinki urma să fie transformată în universitate cu limba de predare finlandeză şi tot învăţămîntul superior suedez avea să fie transferat la Universitatea Åbo Akademi din Turku/Åbo. Aceste eforturi n-au fost încununate de succes. Universitatea din Helsinki a rămas bilingvă. Conflictul s-a atenuat la sfîrşitul decadei, cînd climatul politic general din Europa s-a înrăutăţit. De atunci încoace, în Finlanda domneşte pacea lingvistică. Deşi statutul legal al limbii suedeze a rămas de fapt neschimbat, semnificaţia acestuia s-a schimbat, datorită simplului fapt demografic că populaţia vorbitoare de suedeză s-a diminuat treptat. În 1880 procentul din întreaga populaţie era 14,3%, în 1910 11,6%, în 1940 9,6%, în 1970 6,6%, iar astăzi (1996) 5,9%.

2. Minorităţile naţionale ale Finlandei

Minorităţile „vechi”, „istorice” sau „naţionale” ale Finlandei sînt vorbitorii de suedeză, samii (laponii), romii, evreii, ruşii vechi şi tătarii. Toate aceste grupuri îndeplinesc condiţiile cerute de definiţia propusă de raportorul special Capotorti, Subcomisiei de Prevenire a Discriminării şi Protecţie a Minorităţilor. După el, termenul „minoritate” se poate referi la:

1) un grup numeric inferior restului populaţiei statului,

2) într-o poziţie non-dominantă, ai cărui membri

3) — avînd naţionalitatea (i.e. fiind cetăţenii) statului —

4) au caracteristici etnice, religioase sau lingvistice care diferă de cele ale restului populaţiei şi

5) manifestă, chiar dacă numai implicit, sentimentul solidarităţii în scopul de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba.

Conform definiţiei date în Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, confirmată de Recomandarea 1255 (1995), termenul „minoritate naţională” se referă la un grup de persoane care:

1) locuiesc pe teritoriul unui stat şi sînt cetăţenii lui;

2) menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;

3) manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

4) sînt suficient de reprezentative, chiar dacă sînt în număr mai mic decît restul populaţiei statului sau a unei regiuni a acelui stat;

5) sînt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.

Aceste definiţii exclud membrii grupurilor recent imigrate, care n-au obţinut încă cetăţenia statului. În contextul Pactului ONU asupra Drepturilor Civile şi Politice (Articolul 27), solicitarea cetăţeniei este considerată irelevantă.

Existenţa unei minorităţi nu este o problemă de lege, ci un fapt.¹ Pentru obţinerea statutului de minoritate sau pentru invocarea drepturilor minorităţilor nu este nevoie de vreo recunoaştere oficială. Orice grup care îndeplineşte condiţiile de a fi o minoritate, indiferent de recunoaşterea explicită, beneficiază de standardele internaţionale privitoare la minorităţi. Cu toate acestea, situaţia este uşurată în mod natural dacă guvernele iau măsuri pozitive pentru satisfacerea nevoilor grupurilor minoritare.

2.1. Vorbitorii de suedeză

La 1 ianuarie 1996 existau, conform Centrului Finlandez de Statistică, 294.664 de vorbitori de limbă suedeză sau 5,8% dintr-o populaţie totală de 5.116.826.²

Unii consideră că populaţia vorbitoare de limbă suedeză nu constituie o minoritate, datorită garantării de către Constituţia Finlandei a statutului oficial al limbii suedeze, ca fiind egal cu acela al limbii finlandeze.³ Cu toate acestea ea a fost tratată ca atare, în publicaţii care se ocupă cu statutul minorităţilor din Finlanda. Ea are de altfel toate caracteristicile considerate inerente conceptului de minoritate. Nici una dintre definiţiile elaborate nu cere ca un grup să fie, într-un sens legal, mai puţin avantajat ca majoritatea.

2.2. Samii (laponii)

Samii (laponii) sînt un grup care, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, s-au dezvoltat ca popor în Fennoscandia de nord, în cursul epocii de bronz (1500–400 înaintea lui Cristos).⁴ Ei sînt singura populaţie indigenă din Europa de Nord. Estimările privind numărul de sami din Finlanda sînt diferite. Cifrele variază între 5700 şi 6400. Estimările sînt aproximative, deoarece nu toate persoanele care se încadrează în definiţia populaţiei sami sînt înregistrate. Majoritatea lor, adică 3900, trăiesc încă în zona lor nativă, aşa-numita „Ţară de baştină sami”, formată din patru dintre municipalităţile cele mai nordice din Provincia Laponă: Utsjoki, Inari, Enontekiö şi partea nordică a municipalităţii Sodankylä. Această zonă are relevanţă pentru punerea în practică a Actului Limbii Sami, din 1991, ca şi a Actului despre Parlamentul Sami din 1995 (sau aşa-numitul Act de Autonomie Culturală Sami).

Pentru ca Actul Limbii Sami să-şi atingă scopurile, un sami este definit ca:

— o persoană care se consideră sami,

în cazul în care

— el însuşi sau măcar unul dintre părinţii sau bunicii săi a învăţat sami ca limbă maternă. (Partea 2)⁵

În Actul despre Parlamentul Sami din 1995, definiţia unui sami a fost lărgită, pentru a acoperi:

— o persoană care se consideră sami,

în cazul în care

1) el însuşi sau măcar unul dintre părinţii sau bunicii săi a învăţat sami ca limbă maternă;

2) descinde dintr-o persoană care a fost înregistrată într-un registru de cadastru, taxe sau evidenţa populaţiei ca fiind un lapon muntean, pădurean sau pescar; sau

3) cel puţin unul dintre părinţii săi a fost sau ar fi putut fi înregistrat ca alegător pentru Delegaţia Sami sau pentru Parlamentul Sami. (Partea 3)

În prezent există un conflict în Laponia Superioară, datorat acestei definiţii mai largi. Samii care îndeplinesc condiţiile cerute de vechea definiţie consideră că laponii de la punctul 2 şi-au pierdut identitatea sami şi nu au dreptul de a participa la autonomia culturală sami.

Din cele zece limbi sami, în Finlanda se vorbesc trei: north, inari, şi skolt sami. Inari sami sînt în număr de 400, iar ortodocşii skolt, cam 600. Se spune că aproape o întreagă generaţie şi-a pierdut limba sami. Conform Centrului finlandez de Statistică, la 1 ianuarie 1996, 1726 erau înregistraţi ca avînt sami limba maternă.

2.3. Romii

Populaţia de romi este acum în număr de aproximativ 6000. Majoritatea trăiesc în zonele urbane. Datorită marii migraţii din Finlanda către Suedia din cursul anilor ’60–70, astăzi există cam 3000 de romi vorbitori de finlandeză care trăiesc în Suedia.

Romii (populaţia romani sau ţiganii) din Finlanda aparţin grupului Kalé (Caló) de est. S-au aşezat în Finlanda la sfîrşitul secolului al XVI-lea. Romii sînt pentru prima oară menţionaţi în cronicile suedeze de la începutul secolului al şaisprezecelea. În scurtele perioade în care curtea se afla în oraşul Stockholm (Stockholms tankeböcker), din 1512, se menţiona că de ziua Sfîntului Mihai veniseră străini în oraş şi că se considerau a fi copiii Egiptului de Jos (din această presupunere provine şi denumirea engleză „gypsy”). În secolul următor, regele Suediei a organizat batalioane întregi de soldaţi romi care să lupte în Războiul de Treizeci de Ani, în Europa Centrală. Cu toate acestea, un decret deloc favorabil romilor a fost promulgat în 1637. Oriunde bărbaţii romi ar fi fost găsiţi, urmau să fie spînzuraţi fără judecată, iar femeile şi copiii să fie expulzaţi din ţară.⁶ Acest decret era o copie a aceluia emis de Christian al IV-lea al Danemarcei şi Norvegiei, în 1589. N-a fost niciodată pus în practică şi rămîne, deci, literă moartă. Între 1660–1670, Guvernatorul General al Suediei în Finlanda, Per Brahe, a obţinut permisiunea coroanei de a aşeza 140 de ţigani din Suedia în cea mai estică provincie a Imperiului, Finlanda. Şi cum populaţia finlandeză se diminuase îngrijorător în timpul Războiului de Treizeci de Ani, iar pămînturile ţăraniilor se pustiiseră, se presupunea că romii vor cultiva zonele abandonate din jurul lacului Pielinen şi vor apăra frontierele estice ale ţinutului, împotriva invaziei ruseşti.⁷ Începănd cu 1960, romii au început să se organizeze mai activ, luptînd pentru condiţii mai bune de viaţă şi educaţie în limba romani (kalé).

2.4. Evreii

Numărul evreilor din Finlanda este astăzi (1996) estimat la 1400. Printre aceştia sînt 200 de evrei ruşi care au emigrat recent din ţările Comunităţii Statelor Independente.

Evreii s-au aşezat în Finlanda–Suedia în secolele XVII şi XVIII. În secolul XVII, climatul politic general nu era prea favorabil evreilor. Era perioada în care luteranismul şi ortodoxia erau la apogeu. Numai sub regele Gustav III, atitudinea oficială faţă de ei a devenit mai tolerantă. În 1775, oraşul Marstrand a fost declarat port liber (porto franco), un loc unde evreii se bucurau de libertate deplină a comerţului şi religiei. În 1775, gravorul regelui, Aron Isak, a fondat prima congregaţie evreiască din Stockholm. Conform Actului din 26 ianuarie 1779 privind libertatea religiei, evreilor li se permitea să se aşeze în Stockholm şi în două–trei alte oraşe (§ 7). Prin „Regulamentul” din 1782, în afara Stockholmului aşezarea evreilor era permisă doar în Gothenburg, Norrköping şi Karlskrona. Evreilor nu li se permitea deci să se aşeze în oraşe finlandeze, decît dacă se converteau la credinţa creştină. Evreii de astăzi din Finlanda se trag în mare parte din Rusia. Primul evreu care s-a aşezat într-un oraş finlandez a fost Jacob Weikam (Veikkanen). El se mutase în 1782 în Hamina/Fredrikshamn, în Finlanda de Est. Aici legile suedeze nu funcţionau, căci oraşul fusese cedat Rusiei, după războiul ruso–suedez din 1741–1743. În timpul perioadei de Autonomie (1809–1917), evreii ruşi s-au stabilit în Finlanda, ca meşteşugari şi comercianţi. Dar majoritatea evreilor finlandezi sînt descendenţi ai ofiţerilor din armata ţaristă. Conform unui decret din 1858, ofiţerilor, inclusiv celor evrei, li se permitea, la retragerea din armata rusă, să se stabilească în Finlanda. Numai după 1917, cînd Finlanda a devenit independentă, evreilor li s-au garantat drepturi depline, ca cetăţeni finlandezi (Actul din 12 ianuarie 1918/7). Prima casă de rugăciune evreiască a fost dată folosirii în cetatea Viapori/Sveaborg, în afara oraşului Helsinki/Helsingfors, în 1830, iar prima sinagogă a fost inaugurată în 1870.⁸

2.5. Ruşii vechi

Ruşii sau populaţia vorbitoare de rusă din Finlanda este deseori considerată ca fiind formată din aşa-zişii ruşi vechi şi aşa-zişii ruşi noi. Ruşii vechi sînt aceia care s-au aşezat pe teritoriul Finlandei începînd cu secolul XVIII şi pînă la Revoluţia Rusă. Aproape toţi sînt cetăţeni finlandezi. Ruşii noi sînt cei care au venit în Finlanda începînd cu 1960. Majoritatea nu au cetăţenie finlandeză.

Ruşii vechi, care au cele mai vechi legături cu Finlanda, sînt descendenţi ai acelor servi mutaţi din Rusia în teritoriile Finlandei de Est, pe care Suedia a fost nevoită să le cedeze Rusiei, după înfrîngerile din Marele Război Nordic (1700–1721) şi aşa-zisul Război al Pălăriilor (1741–1743). Această zonă era administrată de guvernul rus din Wyborg, cunoscut îndeobşte sub denumirea de Vechea Finlandă. Termenul vine de la faptul că această zonă era cea mai veche, prima din teritoriul finlandez achiziţionată de Rusia. Conducătorii ruşi ofereau nobililor merituoşi fiefuri în Finlanda. În secolul XVIII, aceştia au adus pe noile lor domenii  ruşi şerbi din Karelia, Jaroslavl, Tula şi Orel.

Comunităţi de ruşi vechi se găsesc în principalele zone urbane din jurul oraşului Helsinki, Turku şi Tampere. Membrii acestor comunităţi sînt descendenţii funcţionarilor civili, negustorilor şi ofiţerilor ruşi care s-au aşezat în Finlanda, în decursul secolului XIX. S-ar putea de asemenea ca ei să descindă din acei ruşi care, fugind de Revoluţia Rusă, nu s-au refugiat în alte ţări din Europa şi America. Ruşii vechi au atins cel mai mare număr în 1921: 15.000.⁹ După Război, numărul lor a scăzut constant. Este destul de dificil să evaluăm în ce măsură ei au fost asimilaţi de majoritatea vorbitoare de finlandeză sau de minoritatea vorbitoare de suedeză.

Numărul de ruşi vechi este estimat a fi între 3–5000.¹⁰ Rezultat al recentelor imigraţii din Uniunea Sovietică şi ţările CSI, numărul de vorbitori de rusă este acum estimat la aproximativ 20.000.

2.6. Tătarii

Tătarii numără aproximativ 900 de persoane din totalul de 10.000 de credincioşi islamici care trăiesc în Finlanda (1995).¹¹

Tătarii islamici au venit în Finlanda din douăzeci de sate din regiunea Sergaci de pe Volga, la sud de Nijni–Novgorod (Gorki), începînd cu 1880 şi pînă la mijlocul anilor ’20. Erau negustori care făceau comerţ cu blănuri şi textile şi s-au aşezat mai ales în zona Helsinki. În 1925 au fondat prima congregaţie islamică (Congregaţia Islamică Finlandeză). Cea de-a doua congregaţie a tătarilor a fost înfiinţată în Tampere, în 1943.

Congregaţia islamică nu trebuie confundată cu „Societatea Islamică din Finlanda”, fondată în 1987 de imigranţi recenţi în Finlanda, venind din diferite ţări ale lumii islamice. În 1994, la Ministerul Educaţiei au fost înregistrate două noi congregaţii islamice: „Centrul Islamic Finlandez” (2 februarie 1994) şi „Islam şi Dragoste” (17 februarie 1994).

3. Statutul limbii suedeze în Finlanda

Actul Constituţional Finlandez prevede în secţiunea 14, aşa cum a fost ea amendată în 1995, că:

Limbile naţionale ale Finlandei sînt finlandeza şi suedeza.

Dreptul fiecărei persoane de a-şi folosi limba proprie, fie ea finlandeza, sau suedeza, în tribunale sau în faţa altor autorităţi în chestiuni care îl/o privesc şi de a primi documentele emise în acea limbă, va fi garantat de un act al Parlamentului. Toate ramurile guvernului vor avea grijă de nevoile culturale şi societale ale populaţiei vorbitoare de finlandeză şi al celei vorbitoare de suedeză din Finlanda, conform aceloraşi criterii.

Finlandeza şi suedeza au, în faţa legii finlandeze, acelaşi statut egal. Suedeza nu este astfel considerată ipso jure o limbă minoritară.¹² Actul Finlandez al Limbii din 1922 presupune că atît finlandeza, cît şi suedeza pot opera ambele ca limbi majoritare şi minoritare, în funcţie de unde şi cu ce cadru sînt folosite.¹³

3.1. Statutul lingvistic al municipalităţilor şi districtelor administrative de stat

Dreptul cuiva de a-şi folosi propria limbă depinde în primul rînd de statutul lingvistic al municipalităţii (comunei) respective. Statutul lingvistic al districtelor administrative de stat este determinat de municipalităţile care aparţin districtului administrativ de stat.

a) Municipalităţile

O municipalitate poate fi: unilingv finlandeză, unilingv suedeză, ori bilingvă cu o majoritate finlandeză, sau bilingvă cu o majoritate suedeză. Un district administrativ este unilingv dacă este format numai din municipalităţi cu una şi aceeaşi limbă. O municipalitate devine bilingvă dacă numărul vorbitorilor unei limbi creşte la 8% din populaţia totală sau este de cel puţin 3000. O municipalitate devine unilingvă dacă numărul vorbitorilor de cealaltă limbă descreşte la 6% sau scade sub 3000. Oraşele Turku/Åbo şi Vantaa/Vanda, avînd o populaţie vorbitoare de suedeză de 5,1%, respectiv 4,1% îşi menţin statutul bilingv, datorită regulii de minimum 3000. Consiliul de Stat poate, după ce a audiat municipalitatea în chestiune, din motive specifice, să determine acea municipalitate să fie bilingvă, chiar dacă erau îndeplinite criteriile uniligvismului.¹⁴ Într-o municipalitate bilingvă, limba majoritară va fi definită ca fiind aceea vorbită de un grup mai larg de locuitori (de ex. în Sibbo/Sipoo ambele limbi sînt vorbite de mai puţin de 50% din locuitori, dar grupul de limbă suedeză este ceva mai mare).

Statutul lingvistic al municipalităţilor este revizuit o dată la zece ani. Pe baza recensămîntului din 31 decembrie 1991, statutul lingvistic al municipalităţilor a fost fixat pentru decada actuală, începînd cu 1 ianuarie 1993.¹⁵ Singurele schimbări care au apărut în raport cu perioada anterioară, între 1983–1992, au fost că trei municipalităţi unilingve vorbitoare de suedeză au devenit bilingve, cu suedeza limbă majoritară.¹⁶ Dintr-un total de 460 de municipalităţi din Finlanda, 395 sînt acum unilingve, de limbă finlandeză. Există 21 de municipalităţi unilingve suedeze, din care 16 sînt în Åland. Aşadar numai 5 municipalităţi din Finlanda continentală sînt acum unilingve de limbă suedeză.

b) Districtele administrative de stat

Un district administrativ constînd din municipalităţi unilingve finlandeze şi suedeze sau din municipalităţi bilingve „este considerat ca avînd aceeaşi limbă ca municipalitatea în cauză”, însemnînd că un cetăţean are aceleaşi drepturi lingvistice în faţa autorităţilor acelui district administrativ ca şi în faţa autorităţilor din municipalitatea unde trăieşte. Preeminenţa limbii municipalităţii de rezidenţă asupra dreptului de a folosi o limbă în faţa organelor administrative de stat, cum ar fi consiliile judeţene, este considerată complicată şi nepractică.¹⁷ Adunarea Suedeză din Finlanda (Finlands svenska folkting, vezi mai jos) ar prefera reintroducerea sistemului anterior, în care judeţele erau în întregimea lor considerate bilingve dacă aveau măcar o singură municipalitate bilingvă sau una unilingvă şi reprezentînd grupul lingvistic non-dominant în judeţ.¹⁸

c) Modificarea delimitărilor teritoriale ale unităţilor administrative

Constituţia Finlandei are o prevedere în Secţiunea 50 (3), în scopul de a apăra natura lingvistică a unităţilor administrative:

Ori de cîte ori se vor retrasa graniţele unităţilor administrative, se va avea grijă, în măsura în care o permit circumstanţele, ca zonele să fie monolingve, de limbă finlandeză sau de limbă suedeză, sau ca în zonele respective, minorităţile vorbind a doua limbă să fie atît de mici, pe cît este posibil.

De această regulă ar trebui să se ţină cont întotdeauna cînd două sau mai multe municipalităţi sînt reunite în municipalităţi noi, mai mari. Calitatea de membru în Uniunea Europeană a dus la propunerea de a înlocui cele unsprezece departamente de pe continent cu patru sau cinci departamente mai mari. Un asemenea pas ar putea duce cu uşurinţă la încălcarea Constituţiei Finlandei.

d) Åland

Municipalităţile şi departamentul Åland (constituind în acelaşi timp Provincia sau regiunea Åland) rămîn în permanenţă unilingve de limbă suedeză, datorită garanţiilor oferite de Actul de Autonomie a Ålandului, consfinţite de legea fundamentală şi acordurile internaţionale.

3.2. Dreptul de a folosi suedeza (sau finlandeza) în contacte oficiale

Atît principiul personal, cît şi cel teritorial sînt aplicabile în identificarea dreptului de a folosi fie finlandeza, fie suedeza în faţa autorităţilor. Dreptul de a folosi suedeza în contactele oficiale este determinat atît de limba maternă a persoanei, cît şi de limba oficială în unitatea administrativă. Principiul personal este mult mai larg aplicat în relaţiile cu autorităţile de stat, în timp ce principiul teritorial predomină în relaţiile cu autorităţile municipale.

a) Organele administrative de stat

Conform Părţii 3 a Actului Limbii, orice cetăţean finlandez îşi poate folosi limba proprie, adică finlandeza sau suedeza, în tribunale sau în faţa altor autorităţi administrative de stat, într-un caz în care el este parte sau într-un caz în care este audiat într-o altă calitate (limba părţii/reclamantului). Aceasta înseamnă că o persoană vorbitoare de suedeză poate să insiste în a-şi folosi limba, interogată fiind de poliţie în oricare parte a Finlandei — adică pînă şi în oraşul de limbă finlandeză Rovaniemi, în Laponia. În mod similar, o persoană vorbitoare de finlandeză îşi poate folosi limba maternă la instituirea procedurii legale în districtul judiciar unilingv de limbă suedeză Närpes, din Ostrobothnia. Acest lucru este valabil şi pentru Marienhamn, în Åland, în ciuda autonomiei culturale speciale a Regiunii. Ea trebuie însă să se mulţumească să i se răspundă din partea autorităţilor în limba districtului, finlandeză în Rovaniemi şi suedeză în Närpes (limba de expediţie). Fireşte că în cazul în care organele administrative de stat sînt considerate bilingve, persoanei în cauză i se va răspunde în limba sa proprie.

În toate celelalte cazuri, ea va trebui să se adreseze autorităţilor în limba districtului administrativ de stat. Statutul lingvistic al unui district administrativ de stat este hotărît de reguli foarte complexe şi ar putea fi caracterizat drept „cameleonic”: statutul său lingvistic este preluat de la municipalitatea de unde vine cazul. Un vorbitor de limbă suedeză poate folosi limba suedeză înaintea unei autorităţi administrative de stat, numai cînd cazul lui se referă la o municipalitate (constituind o subunitate a districtului în cauză) care este fie unilingvă de limbă suedeză, fie bilingvă. De exemplu, reclamaţiile din partea Tribunalului Districtual Åland (Ålands tingsrätt) din Marienhamn, către Curtea de Apel din Åbo/Turku (Åbo hovrätt/Turn hovioikeus), pot fi făcute în suedeză. Cînd cazul se referă la o municipalitate unilingvă, vorbitoare de finlandeză, iar persoana înmînează o cerere, greşind limba, adică în suedeză, autorităţilor nu li se permite s-o ignore, ci trebuie să asigure o traducere a acesteia. Reclamantul va fi obligat să suporte cheltuielile.¹⁹ Preeminenţa limbii municipalităţii de rezidenţă asupra dreptului de a folosi o limbă în faţa organelor administrative de stat, cum ar fi consiliile judeţene, este considerată complicată şi nepractică.²⁰

Vorbitorii de suedeză sînt într-o oarecare măsură nemulţumiţi, deoarece serviciile lingvistice nu sînt asigurate în măsura în care sînt stipulate în legislaţia privind limba. Între teorie şi practică există o discrepanţă clară. Aceasta se datorează, în parte, slabei cunoaşteri a limbii suedeze printre funcţionarii civili vorbitori de finlandeză şi printre alţi angajaţi în serviciul public.²¹ Există totuşi un act special, din 1922, care reglementează obligaţiile lingvistice ale funcţionarilor civili. În posturi în care sînt necesare studii superioare, se solicită cunoaşterea perfectă a limbii majoritare a districtului administrativ. Dacă districtul este bilingv, funcţionarul civil trebuie să dovedească stăpînirea în scris şi vorbit a celeilalte limbi naţionale. Dacă districtul este unilingv, funcţionarului i se cere doar să înţeleagă cealaltă limbă. Un judecător trebuie întotdeauna să fie capabil să vorbească şi cealaltă limbă naţională, indiferent unde în Finlanda este angajat.

b) Municipalităţile

Cînd au de-a face cu autorităţile municipale dintr-o municipalitate unilingvă, cetăţenii trebuie să se adreseze în limba municipalităţii. Aceasta înseamnă că, atunci cînd un vorbitor de suedeză se adresează Serviciilor Sociale sau Biroului de Sănătate din oraşul unilingv de limbă finlandeză Rovaniemi, el trebuie să folosească limba finlandeză, iar cînd se adresează Asistenţei Sociale din Närpes, limba suedeză. El are voie să-şi folosească limba maternă suedeză în municipalităţi unilingve de limbă suedeză şi în cele bilingve. Acelaşi principiu se aplică, respectiv, la vorbitorii de finlandeză. Apoi el are dreptul de a primi răspunsul în limba în care li s-a adresat autorităţilor.

c) Companiile de servicii publice

Privatizarea serviciilor publice anterior de stat, cum ar fi Telecomunicaţiile şi Căile Ferate, a adus în discuţie şi problema garantării serviciilor în limba suedeză. După ce s-a ajuns la o înţelegere între partidele politice, Actul Limbii a fost amendat în aşa fel încît să protejeze nevoia de servicii în limba suedeză (sau finlandeză). Conform noului paragraf 17 b, întreprinderile de stat şi companiile care asigură servicii publice, acolo unde statul sau municipalităţile bilingve sau municipalităţile cu limbi diferite au acţiuni, trebuie să servească publicul în finlandeză şi suedeză, „excepţie făcînd cazul în care acest lucru nu este necesar sau dacă, aplicat la scară largă, se dovedeşte a fi o complicaţie neraţională pentru companie.”

3.3. Suedeza ca limbă oficială internă

Limba oficială internă este limba folosită în administraţie, de exemplu limba folosită în timpul şedinţelor interne şi proceselor verbale ale şedinţelor. Internă este de asemenea limba folosită pentru ca autorităţile să comunice între ele. În districtele bilingve, regula este ca autorităţile de stat şi municipale să folosească limba majorităţii. În districtele unilingve, limba internă este, firesc, limba districtului.

Funcţionarii civili din corpurile administrative centrale, ca de exemplu Consiliul Naţional pentru Educaţie, pot folosi fie finlandeza, fie suedeza, în deliberări interne în districtul administrativ de care aparţin municipalităţi bilingve sau municipalităţi unilingve, de limbă fie finlandeză, fie suedeză. Vorbitorii de suedeză au dreptul de a folosi limba suedeză în Comitetele de Stat.

Iniţiativele legislative ale guvernului către Parlament, ca şi comunicatele oficiale ale Parlamentului trebuie emise în finlandeză şi suedeză (Secţiunea 22 a Actului Constituţional). În decursul sesiunilor parlamentare, suedeza poate fi folosită împreună cu finlandeza (Secţiunea 88 a Actului Parlamentar din 13.01.1928/7). Se întîmplă, cu toate acestea, destul de rar ca un parlamentar al populaţiei vorbitoare de suedeză să-şi folosească limba maternă. Rapoartele şi declaraţiile comisiilor parlamentare trebuie elaborate în ambele limbi. Minutele sesiunilor parlamentare sînt publicate numai în limba originală.

Municipalităţile şi departamentul Åland (în acelaşi timp Provincia sau Regiunea Åland) rămîn în permanenţă unilingve de limbă suedeză, acest lucru fiind garantat de Actul de Autonomie Åland, consfinţit de legea fundamentală şi acordurile internaţionale. Autorităţile din Åland pot comunica în suedeză cu orice autoritate administrativă din Finlanda continentală.

3.4. Legi, decrete, reglementări şi instrucţiuni

Legile şi decretele sînt publicate în Monitorul Oficial Finlandez în finlandeză, şi în suedeză. Ordinele şi reglementările se referă la reguli generale, emise de Consiliul de Stat, ministere şi autorităţi administrative, care sînt obligatorii pentru cetăţeni. Asemenea reglementări trebuie publicate simultan şi în finlandeză, şi în suedeză. Instrucţiunile conţin reguli care nu sînt obligatorii; acestea pot fi, dar nu trebuie neapărat să fie publicate în ambele limbi.

3.5. Anunţurile oficiale

În municipalităţile bilingve şi în districtele administrative de stat, se aplică aşa-numitul principiu al bilingvismului oficial. Aceasta înseamnă că anunţurile generale şi comunicatele care se adresează întregii populaţii, trebuie să aibă variante în ambele limbi. Aceasta se referă de asemenea la inscripţii şi pancarte. În districtele bilingve, informaţia apare întîi în limba majorităţii şi apoi în a minorităţii. Aceasta se susţine şi în cazul semnelor rutiere. (Proprietarii magazinelor private pot să-şi facă reclamă în ce limbă doresc, dar majoritatea o fac în finlandeză. Apar şi afişaje de firme în engleză, germană şi rusă).

3.6. Limba în armată

O persoană supusă serviciului militar va fi repartizată, „dacă este posibil” la o unitate ai cărei soldaţi au aceeaşi limbă maternă, fie finlandeză, fie suedeză. El se va bucura de pregătire în limba acelei unităţi. Limba în care se dau comenzile în armata finlandeză este, totuşi, întotdeauna finlandeza. Recruţii vorbitori de suedeză au propria lor garnizoană în Dragsvik, lîngă oraşul Ekenäs/Tammisaari.

3.7. Serviciile în limba suedeză în instituţiile sociale şi de sănătate

Prevederile asupra limbii erau destul de puţine în legislaţia socială şi de sănătate. Dar din 1991 pacienţilor din spitalele districtuale (centrele districtuale de îngrijire a sănătăţii), incluzînd municipalităţi bilingve sau şi municipalităţi unilingve finlandeze, şi suedeze, li se garantează prin lege îngrijirea sănătăţii în limba proprie, finlandeză sau suedeză. În aceste districte trebuie să existe un consiliu special care are sarcina de a dezvolta şi îmbunătăţi îngrijirea sănătăţii minorităţii lingvistice. Consiliul răspunde de asemenea pentru pregătirea personalului medical în limba minorităţii. În Spitalul Central al Universităţii din Helsinki, serviciile privind sănătatea trebuie asigurate şi în limba suedeză. S-au auzit deseori critici la serviciul insuficient în suedeză, mai ales din partea bătrînilor care ştiau prea puţin finlandeza. Asemenea bătrîni pot fi găsiţi la ţară, în zonele de limbă suedeză. Desigur că situaţia diferă de la spital la spital, depinzînd de concepţia administraţiei şi a doctorilor. Obligaţiile în faţa legii nu reglează întotdeauna situaţia. De exemplu, pacienţi din Åland nu s-au bucurat întotdeauna de tratament adecvat în Spitalul Central Universitar din Turku.

Conform Actului Sănătăţii Publice din 1972, sănătatea publică în municipalităţile bilingve trebuie să asigure servicii de îngrijire şi spitalizare în ambele limbi. Municipalităţile sînt obligate să asigure copiilor îngrijirea zilnică în limba lor maternă, fie că aceasta este finlandeza, suedeza sau sami.

3.8. Dreptul la educaţie în limba suedeză (finlandeză)

Limba învăţămîntului este fie finlandeza, fie suedeza, acest lucru depinzînd de limba maternă a copilului. Există şcoli primare suedeze şi finlandeze („şcoli cu nivel de inferior”), şcoli secundare („şcoli cu nivel de comprehensiune mediu” = secundare inferioare; şi „gymnasia” = secundare superioare) şi şcoli vocaţionale (profesionale).²² Indiferent de statutul lor lingvistic, municipalităţile sînt obligate să menţină şcolile primare (clasele I–VI) pentru ambele grupe de limbi naţionale, atunci cînd sînt cel puţin 13 copii care aparţin minorităţii lingvistice, în oricare din clase.²³ Dacă într-o municipalitate nu există şcoli primare în limba minorităţii, copiii aparţinînd unei minorităţi etnice au dreptul de a primi această educaţie într-o şcoală apropiată. Districte şcolare cu nivel superior se pot forma atunci cînd există cel puţin 90 de elevi cu aceeaşi limbă maternă în fiecare treaptă.²⁴ În anumite cazuri, datorită structurii sau concentrării de populaţie sau a mijloacelor de transport insuficiente, asemenea şcoli generale pot fi înfiinţate acolo unde există cel puţin 40 de elevi cu aceeaşi limbă.²⁵ Această prevedere se aplică anumitor municipalităţi din Arhipelagul Finlandez Exterior.

În zonele unilingve de limbă finlandeză au fost fondate şcoli particulare suedeze. „Gymnasia” private, suedeze, există în oraşele Tampere şi Oulu, cu 0,6% şi respectiv 0,2% vorbitori de limbă suedeză (conform recensămîntului din 31 decembrie 1991).

În 1995 existau 250 de şcoli suedeze inferioare (şcoli primare), avînd 22.000 de elevi, 54 de şcoli cu nivel mai ridicat (nivelul inferior al şcolii secundare), avînd 10.900 de elevi şi 34 de gimnazii suedeze (nivelul superior al şcolii secundare), avînd 6300 de elevi. În acelaşi an existau 40 de şcoli vocaţionale suedeze (profesionale), avînd 9500 de elevi.²⁶ Numărul de copii şcolarizaţi în şcolile de limbă suedeză a înregistrat o uşoară creştere, deoarece în ultima vreme familiile bilingve optează pentru a-şi educa copiii în limba suedeză.

3.9. Învăţămîntul superior în limba suedeză

Un act din 1937 garanta statutul bilingv al Universităţii din Helsinki. Acest act stipula că, deşi limba de predare era finlandeza, 15 profesori urmau să predea în suedeză. Conform Actului recent, din 1991, în total sînt 27 de profesori care asigură predarea în limba suedeză. Alte universităţi bilingve sau instituţii echivalente de învăţămînt superior sînt Universitatea de Tehnologie, Universitatea de Medicină Veterinară, Şcoala de Artă, Conservatorul Sibelius şi Şcoala de Teatru.

Universităţile şi instituţiile similare de învăţămînt superior unde limba de predare este suedeza sînt: Universitatea Åbo Akademi (întemeiată în 1919), Şcoala Superioară Suedeză de Meserii şi Comerţ (Svenska handelshögskolan) şi Şcoala Superioară Suedeză de Administraţie Publică (Svenska social- och kommunalhögskolan).

3.10. Mass-media în limba suedeză

Există cincisprezece ziare în limba suedeză (zece care apar mai des decît o dată pe săptămînă, 3 ziare locale hebdomadare şi două cotidiane în Åland). Cel mai mare şi mai cunoscut este Hufvudstadsbladet, care apare în Helsingfors/Helsinki. Este renumit pentru paginile sale culturale şi urmăreşte îndeaproape evenimentele din ţările nordice şi problemele lingvistice. În Åbo/Turku apare Åbo Underrättelser, în Vasa/Vaasa, Vasabladet şi în Borgå/Porvoo, Borgåbladet. Ziarele din Åland sînt Åland şi Nya Åland.

Compania finlandeză de radio şi televiziune Yleisradio Oy / Rundradio Ab are două canale. Ambele sînt bilingve şi conţin ştiri şi programe şi în suedeză. Se discută acum înfiinţarea unui canal independent în limba suedeză, posibil datorită noii tehnologii digitale. Printre vorbitorii de suedeză, părerile asupra avantajelor unui asemenea canal au fost împărţite. Poate fi periculoasă izolarea vorbitorilor de limbă suedeză de restul populaţiei, făcînd programele în limba suedeză inaccesibile celor de limbă finlandeză. Există transmisiuni radiofonice în suedeză, dar acestea nu pot fi recepţionate în Finlanda de Nord. Compania Naţională de Radio şi Televiziune are birouri şi personal separat pentru transmisiunile în limba suedeză.

3.11. Teatrele suedeze

În Helsinki/Helsingfors există un Teatru Suedez (Svenska teatern) cu două scene. Repertoriul este mai ales clasic şi, din cînd, în cînd se montează şi muzical-uri. Lilla Teatern (Teatrul Mic) este axat mai mult pe piese moderne şi de avangardă. În Åbo şi Vasa există de asemenea teatre suedeze.

3.12. Participarea politică

În Finlanda există un singur partid politic care s-a declarat de limbă suedeză: Svenska folkpartiert sau Partidul Popular Suedez. Acesta are un program liberal. În ciuda faptului că e un partid mic, a participat deseori în guverne de coaliţie. A beneficiat de două portofolii în actualul guvern de stînga–dreapta. Ole Norback este ministrul comerţului exterior şi al afacerilor Uniunii Europeane, iar Jan-Erik Enestam este ministrul de interne. Partidele de stînga, prin tradiţie „transnaţionale”, au secţiuni suedeze. Acest lucru este valabil pentru Partidul Social-Democrat şi pentru Uniunea de Stînga, reprezentînd socialiştii şi foştii comunişti. Preşedintele Uniunii de stînga este un psihiatru de limbă suedeză, scriitor şi muzician, Claes Andersson. Uniunea Creştină Finlandeză are de asemenea un preşedinte suedez, Bjarne Kallis. Partidul Verzilor are numeroşi membri de limbă suedeză.

La ultimele alegeri parlamentare din 19 martie 1995, Partidul Popular  Suedez a obţinut 5,1% din voturi şi 11 din totalul de 200 de fotolii (procentul de votare a fost 71,9%). Cei mai mulţi suporteri provin din departamentul Vasa (Provincia Ostrobothnia). Partidul a obţinut cam 75% din voturile vorbitorilor de suedeză. Cei 11 parlamentari ai săi, împreună cu un parlamentar reprezentînd un partid liberal din Åland, formează Grupul Parlamentar Suedez. În total 17 parlamentari au suedeza ca limbă maternă. Restul vorbitorilor de suedeză se găsesc în grupurile parlamentare ale Partidului Social–Democrat Finlandez (SDP=2), Uniunii de Stînga (Vas=1), Verzilor (Vihr=1) şi Uniunii Creştine Finlandeze (SKL=1).

La ultimele alegeri prezidenţiale din 6 februarie 1994, Elisabeth Rehn, membră a Partidului Popular Suedez, a obţinut 46,1% din voturi (procent de votanţi 82,3%). La alegerile locale din 20 octombrie 1996, partidul a obţinut 5,5% din voturi, iar la alegerile pentru locurile din Parlamentul European, care au avut loc în acelaşi zi, 5,8%.

Vorbitorii de suedeză au o organizaţie umbrelă, Adunarea Suedeză din Finlanda (Finlands Svenska Folkting). Cei 75 de membri ai săi sînt aleşi indirect o dată la patru ani (recent au avut loc alegeri în octombrie 1996), pe baza rezultatelor alegerilor municipale, şi reprezintă vorbitorii de limbă suedeză din diferite partide. S-a cerut, fără succes, introducerea alegerilor directe. Adunarea se îngrijeşte de nevoile culturale ale populaţiei vorbitoare de suedeză şi prezintă iniţiative în acest scop, guvernului şi altor autorităţi. Este parţial subvenţionată de stat.

4. Statutul legal al populaţiei sami

4.1. Garanţiile constituţionale

În 1995, Constituţia Finlandei a fost amendată pentru a asigura garanţii mai ferme în privinţa drepturilor populaţiei sami. Conform noului paragraf 51a:

Samii, ca popor băştinaş, conform prevederilor legii, beneficiază de garantarea autonomiei culturale în ceea ce priveşte limba şi cultura lor în cadrul Ţării de Baştină Sami.

Amendamentul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996.

4.2. Dreptul de a folosi limba sami

Actul Limbii Sami (08.03.1992/516) a intrat în vigoare la începutul anului 1992 şi se aplică mai ales în Ţara de Baştină Sami (Sámiid ruovttuguovlu/saamelaisten kotiseutualue/samernas hembygdsområde, Secţiunea 6[1]). Ţara de Baştină Sami este zona din Laponia de Nord cu cea mai numeroasă populaţie sami, adică municipalităţile Utsjoki, Enontekiö, Inari şi partea de nord a municipalităţii Sodankylä, aparţinînd asociaţiei proprietarilor de reni din Laponia (bálggus/paliskunta/renbeteslag). Un sami, cînd este parte într-un proces sau trebuie audiat, are voie să-şi folosească limba înaintea tribunalelor, ca şi în faţa autorităţilor de stat sau municipale ale căror jurisdicţii sau zone administrative acoperă în totalitate sau în parte Ţara de Baştină Sami. Adresarea în limba sami este permisă către autorităţi de stat cum ar fi Preşedintele Tribunalului sau Ombudsmanul Parlamentului (Avocatul Poporului).

Un sami locuitor în Finlanda are dreptul de a declara, la evidenţa populaţiei, limba sami ca limbă maternă (Secţiunea 5).

Actele Parlamentului, decretele sau deciziile guvernului sau ale altor autorităţi, care privesc probleme sami, trebuie traduse în limba sami. Asemenea traduceri sînt publicate în Revista Finlandeză de Drept, dar nu imediat, ci doar în urma unei decizii speciale a guvernului sau autorităţilor.

În ultima vreme au apărut semne rutiere cu nume de localităţi în finlandeză şi sami. În municipalitatea Inari există locuri unde numele localităţilor sînt afişate în toate cele trei limbi sami.

Există încă dificultăţi în punerea în practică a Actului Limbii Sami. Traducerea şi interpretarea în cele trei limbi sami este o afacere costisitoare. De aceea, de exemplu, deliberările în Delegaţia/Parlamentul Sami s-au purtat în finlandeză.

4.3. Dreptul la educaţie în limba sami

Copiii care locuiesc în Ţara de Baştină Sami şi vorbesc limba sami pot alege sami ca limbă de predare în şcolile generale (Secţiunea25[3] pe baza Actului Şcolilor Generale). Începînd cu anul 1985, copiii care trăiesc în Ţara de Baştină Sami se bucură de educaţie în limba maternă, împreună cu aceea în limba finlandeză (Secţinea 27[2]). Actul Şcolilor Generale a fost amendat în 1991, pentru a face posibil ca elevii care ştiu limba sami să se bucure de educaţie în şcoli de limbă sami din Ţara de Baştină Sami. Orice copil care trăieşte în zona Ţării de Baştină Sami poate alege sami ca materie opţională (alternativă) în şcolile generale inferioare. La nivel superior, sami poate fi aleasă ca materie facultativă.

În anul şcolar 1995/1996, un număr se 588 de elevi s-au bucurat de predare în limba sami, în şcolile din Ţara de Baştină Sami.

4.4. Dreptul populaţiei sami de a participa la afacerile publice

La începutul anului 1996, s-a constituit noul Parlament Sami (Sámedikki/Saamelaiskäräjät/Sameting), organ reprezentativ pentru populaţia sami. El urmează Delegaţiei Sami (sau vechiul Parlament Sami), înfiinţată în 1973. Alegerile pentru Parlamentul Sami au loc o dată la patru ani. În conformitate cu actualul Act al Parlamentului Sami, trebuie să fie prezenţi cel puţin trei reprezentanţi ai fiecăreia dintre cele patru municipalităţi Enontekiö, Inari, Utsjoki şi Sodankylä. Vechiul Act al Delegaţiei Sami (1973 & 1990) şi proiectul Actului de azi solicitau maximum doi reprezentanţi din fiecare din cele patru municipalităţi. Totuşi, Parlamentul Finlandez a considerat că este important ca majoritatea celor din noul Parlament să vină din Laponia de Nord şi nu din sudul urbanizat, unde trăieşte un număr considerabil de sami. Parlamentului Sami i s-au conferit pentru moment puteri decizionale restrînse. El hotărăşte cum s[ se distribuie banii alocaţi în beneficiul culturii populaţiei sami din bugetul de stat. Mai mult, poate lua iniţiative, face propuneri şi prezenta declaraţii în probleme care privesc limba şi cultura sami, ca şi statutul samilor ca popor băştinaş.²⁷ Acest lucru este înţeles în sens larg, referindu-se de asemenea la revendicările miniere, planificarea socială, închirierea pămîntului statului, evaluarea rezervelor naturale etc.²⁸ Parlamentul Sami alege dintre membrii săi un consiliu care pregăteşte întrunirea Parlamentului. Aceste reguli au fost incluse într-un act oficial al Parlamentului, pe cînd prevederile privind vechea Delegaţie Sami au fost doar obiectul unui decret guvernamental.

Conform unui amendament al Actului Parlamentar Finlandez, introdus în 1991, „populaţiei sami i se va da ascultare în probleme de importanţă specială pentru ea”.²⁹ Procedura Parlamentului a fost, în consecinţă amendată.³⁰ Paragraful 2 din Secţiunea 16 îndeamnă comitetele Parlamentului să ofere reprezentanţilor sami ocazia de a fi ascultaţi, „excepţie făcînd cazul în care motive specifice opresc acest lucru”, atunci cînd se discută propuneri legislative sau alte probleme care privesc „în special” pe sami.³¹ Se consideră că această prevedere nu a funcţionat în practică spre satisfacţia populaţiei sami. Pentru a da doar un exemplu: la amendarea Actului Păstoritului Renilor s-a ridicat întrebarea în ce măsură datoria de a-i audia pe sami a fost îndeplinită.³² Comisia Constituţională a susţinut că nu era suficient să fie ascultaţi cîţiva sami de către Comisia Parlamentară pentru Agricultură şi Silvicultură, ci a îndemnat Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, în calitate de responsabil al proiectului, să ceară o declaraţie scrisă din partea Delegaţiei Sami.³³ Cu toate acestea, declaraţia n-a avut nici un efect asupra rezultatului deliberărilor. Dreptul de proprietate asupra renilor a fost extins pentru cetăţenii statelor EEA, conform proiectului guvernamental iniţial şi recomandării Comisiei pentru Agricultură şi Silvicultură, împotriva opiniilor Delegaţiei Sami. Comisia Constituţională îşi exprimase de asemenea opinia că sami ar trebui să aibă dreptul de a fi consultaţi în timpul etapelor iniţiale ale procedurii legislative în guvern. Dacă erau audiaţi numai în timpul etapei finale, înainte ca Parlamentul să voteze proiectul, sami nu aveau de fapt nici o şansă, realist vorbind, de a influenţa rezultatul.³⁴ Comisia Constituţională a recurs astfel la o interpretare exhaustivă a clauzei consultative din Actul Parlamentului. Deoarece această clauză fusese inserată doar în Actul Parlamentului, nu obliga în mod oficial guvernul, ci se aplica doar la deliberările în Parlament. Logic, Comisia Parlamentară era, pe de altă parte, în acord cu instrumentele internaţionale care încurajau participarea efectivă a popoarelor autohtone sau a minorităţilor. Lipsa din Constituţia Finlandei a fost acum remediată. O nouă secţiune, 51a, garantează autonomia culturală pentru sami ca popor indigen, în probleme legate de limba şi cultura lor, conform unui act special emis. În acest Act al Parlament Sami, autorităţile sînt obligate să se consulte cu Parlamentul Sami asupra tuturor măsurilor de durată şi importanţă, care afectează direct sau indirect poziţia samilor ca popor băştinaş:

Autorităţile vor negocia cu Parlamentul Sami în ce priveşte măsurile de durată şi importanţă care pot, în mod direct şi specific, afecta statutul samilor ca popor băştinaş şi care privesc următoarele probleme, în Ţara de Baştină Sami:

1) planificarea comunităţii;

2) administrarea, folosirea, închirierea şi concesionarea terenurilor statului, zonelor de rezervaţie şi celor sălbatice;

3) cererile de licenţă pentru jalonarea terenurilor minelor de minerale sau dosarele de patentare a exploatărilor miniere;

4) schimbările legislative sau administrative ale ocupaţiilor aparţinînd formei de cultură sami;

5) dezvoltarea învăţămîntului limbii şi în limba sami în şcoli, la fel ca şi în serviciile sociale şi de sănătate; sau

6) orice alte probleme afectînd limba samilor ca popor băştinaş.

Pentru a-şi îndeplini obligaţia de a negocia, autoritatea însărcinată va asigura pentru Parlamentul Sami ocazia de a i se da ascultare şi a discuta problemele. Eşecul în folosirea acestei ocazii nu împiedică în nici un fel autoritatea de a continua să ia măsuri în problema respectivă. (Secţiunea 9[1] & [2]).

Împreună cu revizuirea legilor electorale, în 1989, s-a luat în considerare şi posibilitatea de a rezerva unul din cele 200 de fotolii din Parlamentul Finlandez sau de a introduce un al 201-lea în plus, pentru sami. Sami erau atît de puţini încît n-ar fi ajuns niciodată la numărul de voturi necesare pentru un loc în Parlament. În mod normal, e nevoie de ceva mai mult de 20.000 de voturi. Deci trebuia gîndită o soluţie diferită de aceea aplicată în Åland. Populaţia din Åland numără astăzi aproape 25.000 de persoane şi au fost deci întotdeauna capabili să obţină cel puţin un loc în Parlament. Nu s-a ivit nici o dificultate în constituirea Insulelor Åland ca district electoral separat. Acest lucru nu este posibil în cazul sami. A opta pentru soluţia teritorială ar presupune de asemenea constituirea Ţării de Baştină Sami ca district electoral distinct. Acest lucru ar crea de îndată probleme, deoarece sami sînt o minoritate în propria lor Ţară de Baştină. Un număr considerabil de sami trăiesc în afara Ţării de Baştină. Examinînd problema reprezentării parlamentare, o comisie ad hoc a Ministerului Justiţiei a respins ideea.³⁵ Pe de altă parte, nu s-a discutat posibilitatea de a avea un singur district electoral acoperind toată Finlanda, aşa cum este cazul în alegerile pentru Parlamentul Sami. Opţiunea de a garanta unui reprezentant sami dreptul de a fi prezent şi dreptul de a vorbi în timpul dezbaterilor parlamentare a fost abandonată, din motivul că alegerea unui reprezentant sami ar fi o problemă.³⁶ Rezultatul final al raportului a fost atunci numai dreptul simplu la audiere care, după cum am văzut, nu funcţionează satisfăcător. Aşa-numita „autonomie culturală” a introdus mai nou obligaţia autorităţilor de a se consulta cu Parlamentul Sami în problemele care ating problemele samilor.

În timpul ultimelor alegeri parlamentare din 1995, social-democraţii au ales o sami ca şi candidat. Ea nu a reuşit să obţină numărul de voturi necesar pentru un loc în Parlament.

Comitetul Consultativ în Problemele Sami (Sámiaššiid ráđđadallangoddi / Saamelaisasiain neuvottelukunta / Samedelegationen) a fost înfiinţat în 1960. Parlamentul Sami alege cinci reprezentanţi în Comitet, alţi cinci membri sînt numiţi de Consiliul de Stat şi reprezintă cinci ministere. Preşedinte este guvernatorul Provinciei Laponia. Comitetul, care aparţine de Ministerul de Interne, va propune Consiliului de Stat măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale, culturale, educaţionale, economice şi legale a samilor.

Consiliul sami (Sámirađđi/Saameslaineuvosto/Samerådet) este un organ comun consultativ al populaţiei sami din Finlanda, Norvegia, Suedia şi Rusia.

4.4. Drepturile asupra pămîntului

În problema drepturilor samilor asupra pămîntului din Laponia de Nord nu s-a ajuns încă la o soluţie. Guvernul finlandez a declarat în 1990 că nu poate deocamdată să ratifice Convenţia OIM nr. 169 din 1989, privitor la Popoarele Băştinaşe şi Tribale din Ţările Independente, deoarece în legislaţia finlandeză nu exista suport legal pentru „drepturile de proprietate şi posesie asupra pămînturilor pe care le ocupă în mod tradiţional.”³⁷ Aşa-numita Comisie pentru Drepturile Samilor Finlandezi a propus în iunie 1990 un Act Sami care ar fi reinstalat populaţia sami în proprietatatea pămînturilor pe care le ocupaseră anterior, dar care în prezent sînt aşa-numitele „păduri de stat”. Ţara de Baştină Sami ar fi fost împărţită în sate sami pentru administrarea ocupaţiilor sami tradiţionale: păstoritul renilor, vînătoarea şi pescuitul. În ciuda faptului că majoritatea opiniilor prezentate în decursul procedurii de audiere au fost pe de-a-ntregul sau în fond în favoarea actului propus, problema a fost supusă studierii ulterioare. Chestiunea drepturilor sami asupra pămîntului este acum examinată de către un grup de experţi înfiinţat de Parlamentul Sami.

5. Statutul legal al romilor în Finlanda

Amendamentul din 17.07.1995/969 al Constituţiei din 1919 care a intrat în vigoare la data de 1 august 1995 ia cunoştinţă de nevoile culturale şi lingvistice ale romilor, în felul următor:

Sami, ca popor băştinaş, romii şi alte grupuri vor avea dreptul de a-şi menţine şi dezvolta propria limbă şi cultură. (Secţiunea 14[3])

Cînd, la 9 noiembrie 1994, Finlanda a ratificat Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, ea a declarat, respectînd Articolul 7(5) al Cartei, că se angajează să aplice principiile enumerate în paragrafele 1–4 ale articolului 7, în ceea ce priveşte „limba romani şi celelalte limbi non-teritoriale din Finlanda.”

5.1. Dreptul la educaţie în limba romani în Finlanda

Deşi unii dintre romi vorbesc încă dialectul Kalé, majoritatea lor vorbesc finlandeza. Unii stăpînesc şi limba suedeză, în cazul în care au crescut în municipalităţile de limbă suedeză din Finlanda sau în Suedia. Începînd cu anul 1990, copiii romi pot să-şi înveţe limba la cursuri serale. Primii profesori de romani au absolvit în 1989–1990 un curs elementar în limba romani, organizat la Centrul de Perfecţionare Profesională din Helsinki. La acest prim curs au fost 27 de participanţi. Şcoala primară din Havukoski, din oraşul Vantaa/Vanda a fost cea dintîi în care s-a predat limba romani (din 1990). În prezent (1996) există aproximativ 40 de profesori educaţi de Centru. Din Decembrie 1992, Consiliul Finlandez al Educaţiei a fixat numărul de cursuri în romani la şcolile generale. Se poate asigura învăţarea limbii romani, dacă este posibilă formarea unui grup de cel puţin cinci copii. În timpul anului şcolar 1995/1996 limba romani a fost predată la 150 de copii în şcolile a zece municipalităţi, respectiv în Helsinki/Helsingfors, Turku/Åbo şi Vantaa/Vanda.

În 1992, Consiliul Naţional Finlandez al Educaţiei a înfiinţat Unitatea pentru Dezvoltarea Educaţiei şi Culturii Romani, avînd drept scop promovarea limbii şi culturii romani prin organizarea de cursuri şi seminarii.

Se vor publica sau au fost deja publicate în limba romani: un alfabetar, un abecedar, o carte de gramatică şi fragmente din Biblie. Se pregăteşte un dicţionar romani–finlandez–englez.

5.2.Dreptul de a participa la afacerile publice

Începînd cu anii ’60, romii s-au organizat mai bine în lupta lor pentru condiţii mai bune de locuit şi de învăţămînt în limba romani. Asociaţia Romilor Finlandezi (din 1990 „Romani”) a fost înfiinţată în 1967. Un Comitet Consultativ asupra Problemelor Romilor (din 1990 „Romani”) lucrează din 1956 împreună cu Ministerul Problemelor Sociale şi de Sănătate. Comitetul ia iniţiative şi face propuneri care pot duce la reforme legislative şi administrative.

6. Statutul legal al celorlalte minorităţi naţionale din Finlanda

Mai sus-menţionatul Amendament din 1995 al Secţiunii 14 al Constituţiei Finlandei garantează de asemenea drepturi lingvistice şi culturale altor minorităţi („şi alte grupuri vor avea dreptul de a-şi menţine şi dezvolta propriile limbi şi culturi”). În conformitate cu aderarea Finlandei la Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, principiile din Partea II (Articolul 7, paragrafele 1–4) se aplică „celorlalte limbi non-teritoriale din Finlanda.”

6.1. Dreptul la educaţie în alte limbi ale minorităţilor

Există dreptul de a înfiinţa şcoli particulare. Şcolile minorităţilor luptă, în mod firesc, pentru obţinerea de subvenţii din partea statului sau a municipalităţilor.

a) Şcoala evreiască

Prima şcoală evreiască a funcţionat în Helsinki din 1893 pînă în 1900. Şcoala Coeducaţională Evreiască a fost înfiinţată în 1918. Evreii care s-au mutat în Finlanda în timpul secolului al XIX-lea vorbeau idiş şi ruseşte. La aşezarea în Finlanda, ei au ales suedeza ca prima limbă străină. Cu toate acestea, în 1930 toţi au declarat suedeza ca limbă maternă. În 1932 s-a hotărît că limba de predare în şcolile evreieşti va fi finlandeza, înlocuind astfel suedeza. Evreii sînt de fapt bilingvi, deşi cei mai tineri tind să devină unilingvi, de limbă finlandeză.

b) Şcoala rusească

La sfîrşitul secolului al XIX-lea existau numeroase şcoli primare şi zeci de şcoli secundare care să facă faţă nevoilor populaţiei vorbitoare de limbă rusă din Finlanda. Unele se aflau în legături strînse cu congregaţia ortodoxă. Cea mai cunoscută şcoală rusească din Helsinki este şcoala primară „Tabunov”, dechisă în 1863, Şcoala Secundară pentru băieţi „Alexandru” şi Şcoala Secundară pentru fete „Maria”. Odată cu independenţa, Şcoala Secundară „Maria” a fost desfiinţată, iar Şcoala Secundară „Alexandru” rebotezată Şcoala Secundară Rusă din Helsinki (Gelsingforskii ruskii litsei).

La începutul anului 1924 existau 6 şcoli pentru ruşii localnici, nativi, 7 pentru emigranţii ruşi şi 9 la care ambele grupuri îşi puteau trimite copiii. După ultimul război, nou-constituita Uniune Cultural–Democrată Rusă a preluat înfiinţarea, în 1955, a unei noi şcoli ruseşti. Profesori şi elevi de la Şcoala Primară Tabunov şi de la Litséy-ul rus au fost transferaţi la noua şcoală. Odată cu reforma şcolilor comprehensive din 1977, şcoala, numită începînd cu anul 1963 „şcoala finlandezo–rusă” (Fínskaia–Ruskaia Şkola), a devenit o şcoală publică subvenţionată de bugetul de stat. Cu timpul, numărul copiilor finlandezi a crescut şi deja în 1979 majoritatea celor 800 de elevi proveneau din familii finlandeze. Principala limbă de predare devenise finlandeza. Odată cu imigraţia crescîndă dinspre Uniunea Sovietică, începînd cu anul 1960 şi, mai tîrziu, din ţările CSI, nevoia de şcoli cu limba de predare rusă a crescut şi ea.

Se resimte însă faptul că şcoala finlandezo–rusă din Helsinki nu mai satisface în prezent nevoile populaţiei vorbitoare de rusă. Secţiunea 6 a Actului asupra Şcolii Finlandezo–Ruse prevede posibilitatea de a înfiinţa, pentru fiecare nivel de şcolarizare, cîte o clasă paralelă cu predare în principal în limba rusă. În 1994 s-a înfiinţat o clasă specială pentru imigranţi vorbitori de rusă.

În anii ’80 s-au înfiinţat grădiniţe în limba rusă, în principalele oraşe finlandeze: Helsinki, Turku, Tampere, Kupio, Joensuu şi Jyväskylä.

c) Educaţia în limba tătaro–turcă

Tătarii au reuşit să-şi ţină în viaţă limba tătaro–turcă, folosind-o mai ales în familie şi în viaţa particulară. Între 1948 şi 1969 a existat o şcoală primară tătară în Helsinki, subvenţionată în parte de Congregaţia Islamică, şi în parte de primăria din Helsinki. Odată cu reforma şcolilor generale, menţinerea şcolii tătare, financiar vorbind, n-a mai fost posibilă. Congregaţia Islamică organizează acum, în timpul trimestrelor de toamnă şi primăvară, cursuri de tătaro–turcă, o oră pe săptămînă serile, şi pentru copiii care merg la grădiniţă, şi pentru şcolari. Congregaţia a invitat profesori din Turcia pentru a preda în aceste locuri. Se organizează cursuri de vară în tătaro–turcă, durînd două-trei săptămîni, în municipalitatea Kirkkonummi/Kyrkslätt, la vest de Helsinki. Chiar şi familii tătare din Suedia şi Statele Unite îşi trimit copiii la aceste cursuri.

Spre deosebire de evrei, tătarii au ales finlandeza ca primă limbă de comunicare obişnuită, în afara căminelor lor. Motivul poate fi faptul că, în Rusia, trăiau lîngă poporul mari, un popor fino–ugric.

6.2. Dreptul la participare al altor minorităţi la viaţa publică

Secţiunile 5, 9, 10 şi 10a ale Constituţiei Finlandei stipulează principiile egalităţii şi non-discriminării, ca şi libertatea religiei, a expresiei, libertatea de întrunire şi asociere. Din 1995, aceste drepturi şi libertăţi sînt garantate nu numai cetăţenilor finlandezi. Toţi membrii minorităţilor naţionale şi grupurile de noi imigranţi se bucură de aceste drepturi.

Minorităţile naţionale finlandeze nu-şi promovează interesele cu ajutorul organizaţiilor politice. Comunităţile evreieşti, ruseşti şi tătare sînt organizate pe baze religioase, deşi mare parte din evreii din Rusia nu sînt parte a congregaţiei evreieşti şi există ruşi care nu sînt afiliaţi religios sau aparţin unei alte comunităţi religioase decît Biserica Ortodoxă.

Un membru al comunităţii evreieşti, reprezentînd Partidul Coaliţiei Naţionale, un partid conservator, are un fotoliu în Parlamentul Finlandez. Nu mai există în Parlament membri ai altor minorităţi naţionale (în afara vorbitorilor de limbă suedeză).

Ruşii s-au desfăcut în mai multe organizaţii diferite, înainte şi după ultimul război. Asemenea organizaţii sînt, de exemplu, Societatea de Caritate Rusă (Ruskoe Blagotvoritelnoe Obşcestvo), Asociaţia Comercianţilor Ruşi (Ruskoe Kupeceskoe Obşcestvo v Gelsingforse), Colonia Rusă în Finlanda (Ruskaya Kolonia v Finlandii), Comitetul Special pentru Probleme Ruse în Finlanda (Osobîi Komitet po Delom Ruskih v Finlandii) şi Uniunea Cultural–Democratică Rusă (Ruskih Kulturno–Demokraticeskii Soiuz v Finlandii). Pe 15 mai 1994 s-a constituit la Helsinki Forumul Vorbitorilor de Limbă Rusă din Finlanda (Forum Ruskoiazîtsnovo Naselenia Finlandii), în scopul de a coordona activităţile şi politica populaţiei vorbitoare de limbă rusă din Finlanda, ca un fel de organizaţie-umbrelă.

Evreii, ruşii şi tătarii sînt reprezentaţi de Comitetul Consultativ pentru Problemele Refugiaţilor şi Imigranţilor (Pakolais- ja siirtolaisasiain neuvottelkunta [PAKSI] / Delegationen för flyktings- och emigrantärenden) înfiinţat de Ministerul Problemelor Sociale. Acest organ este un forum de discuţii asupra problemelor comune. Noi grupuri de imigranţi, cum ar fi refugiaţii vietnamezi şi somalezi, sînt de asemenea reprezentate în acest organism. Reprezentanţii vechilor minorităţi ar dori să aibă un organ consultativ exclusiv al lor, deoarece problemele lor sînt, în marea lor majoritate, de alt tip decît ale grupurilor de imigranţi.

7. Regimul de autonomie al Insulelor Åland

La 1 ianuarie 1996, populaţia din Åland era de 25.202 locuitori, din care 23.732 (94,2%) vorbitori de suedeză şi 1184 vorbitori de finlandeză. Existau doi vorbitori de sami, 18 rusofoni, 53 anglofoni şi alţi 213 care au declarat o altă limbă ca limbă maternă.

7.1. Garanţiile internaţionale şi constituţionale ale autonomiei

Insulele Åland, odată nelocuite, au fost colonizate în secolul al IX-lea de triburi suedeze venite dinspre vest. Doar la sfîrşitul evului mediu, Insulele Åland au fost anexate administrativ Provinciei de Est a regatului Suedo–Finlandez. După Războiul Finlandez (1808–1809), Åland a ajuns sub stăpînire rusească, făcînd parte din Marele Ducat al Finlandei.

Autonomia Insulelor Åland datează de pe vremea cînd Imperiul Rus începuse să se dezmembreze, în timpul Primului Război Mondial, şi neliniştea politică a ajuns şi în Marele Ducat al Finlandei. Locuitorii din Åland au încercat să se rupă de Finlanda şi să se unească cu Suedia. Conflictul s-a internaţionalizat rapid, Finlanda fiind una din părţi, Suedia şi Åland, cealaltă parte. Conflictul ar fi putut duce la folosirea forţei armate, dacă cele două guverne nu s-ar fi decis să-l supună arbitrajului Consiliului Ligii Naţiunilor, în scopul soluţionării lui paşnice. În data de 24 iunie 1921, Consiliul a adoptat o rezoluţie prin care era recunoscută suveranitatea Finlandei asupra Insulelor Åland. Totuşi, Consiliul a recunoscut aceasta cu condiţia ca păstrarea limbii suedeze, menţinerea proprietăţii pămîntului de către locuitori şi „restrîngerea în limite rezonabile a exercitării de privilegii din partea noilor veniţi” (persoane mutîndu-se din Finlanda continentală) să fie introduse în Actul de Autonomie Åland din 1920. Reprezentanţii Finlandei şi Suediei au elaborat condiţiile specifice ale garanţiilor, coordonaţi în negocieri de un reprezentant al Consiliului Ligii. La 27 iunie 1921, Consiliul a aprobat în unanimitate termenii acestui acord şi a decis să fie anexat Rezoluţiei din 24 iunie.³⁸ Rezoluţia, împreună cu Anexa sa, constituia baza pe care legislaţia ulterioară a Insulelor Åland avea să se fundamenteze. Decizia Ligii Naţiunilor a menţinut demilitarizarea anterioară şi regimul de neutralitate al Insulelor, aşa cum era el formulat în Tratatul de Pace de la Paris, din 1856.

Autonomia Insulelor Åland, în prezent inclusă în Constituţie, a fost astfel afirmată internaţional, prin intermediul rezoluţiilor adoptate în 1921 de către Consiliul Ligii Naţiunilor, fundamentată naţional şi dezvoltată în Actul de Autonomie din 1920, odată cu amendamentele şi actele suplimentare din 1922, 1951 şi 1991. Se consideră că Actul de Autonomie este situat, ierarhic, deasupra legislaţiei obişnuite, deşi nu are oficial statutul de „act constituţional” (Vezi Capitolul IVa al Constituţiei Finlandeze). El poate fi amendat numai prin hotărîri în consens luate de Parlamentul Finlandez şi de Adunarea Legislativă din Åland. În Parlament, deciziile vor fi luate cu majoritate calificată de voturi, în acelaşi fel în care se prevede amendarea Actelor Constituţionale. În Adunarea Legislativă din Åland, decizia este luată de o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul de voturi exprimate.

7.2. Competenţa auto-guvernării ålandeze

Adunarea Legislativă Provincială (Lagting/Maakuntapäivät) şi Guvernul Provincial (Landskaapstyrelse/Maakuntahallitus) sînt învestite cu puteri largi, legislative şi executive. Actul de Autonomie enumeră problemele care cad în competenţa Insulelor Åland, pe de o parte, şi a statului, pe de altă parte. Probleme care, de exemplu, ţin de competenţa Adunării Legislative Ålandeze sînt: a) administraţia municipală; b) impozitele municipale; c) ordinea şi siguranţa publică; d) construcţile şi sistematizarea; e) protecţia naturii şi a mediului înconjurător; f) îngrijirea sănătăţii şi asistenţa medicală, asistenţa socială; g) educaţia şi cultura; h) agricultura, silvicultura, vînatul şi pescuitul; i) comunicaţiile; j) comerţul. Åland îşi menţine competenţa legislativă în „alte probleme, considerate a ţine de puterea legislativă a Insulelor Åland, în conformitate cu principiul care stă la baza acestui Act.”

Problemele care aparţin competenţei legislative a statului sînt: a) uzul libertăţii de exprimare, de întrunire şi de asociere; b) relaţiile externe şi comerţul exterior; c) legislaţia familiei şi cea de moştenire; d) energia nucleară; e) ca regulă generală, legislaţia muncii şi f) dreptul penal general. Conform unei clauze generale, statul are competenţa legislativă în alte probleme considerate ca ţinînd de puterea legislativă a statului.

Guvernatorul (Landshövding/Maaherra) reprezintă interesul statului Finlandez în Insulele Åland. Delegaţia Ålandică (Ålandsdelegationen/Ahvenanmaan valtuuskunta) trebuie să se ocupe de problemele privind relaţiile între Provincie şi stat şi poate aplana disputele, dacă este necesar.

7.3. Cetăţenia regională

Cetăţenia regională sau dreptul de domiciliu (hembygdsrätt/kotiseutuoikeus) este o condiţie a dreptului de a vota şi de a candida în alegerile pentru Adunarea Legislativă, de a avea proprietăţi reale în Åland şi de a exercita o meserie sau o profesie în Åland.

În conformitate cu Actul de Autonomie, dreptul de domiciliu este obţinut de un copil sub 18 ani, în cazul în care tatăl sau mama lui au această cetăţenie. Un cetăţean finlandez care se mută din Finlanda continentală în Åland poate solicita dreptul de domiciliu după cel puţin cinci ani de cînd locuieşte, fără întrerupere, în Insule. El trebuie să demonstreze că stăpîneşte în mod satisfăcător limba suedeză.

Libertatea exercitării unei meserii şi unei profesii de către aceia care nu au dreptul de domiciliu poate fi restrînsă de un act ålandez. Autorităţile provinciei cer îndeobşte cunoaşterea limbii suedeze, pentru a permite asemenea activităţi.

7.4. Prevederile referitoare la limbă

Limba oficială a autorităţilor de stat pe insulă, în provincie şi în municipalităţile ei este suedeza. Un cetăţean finlandez poate utiliza finlandeza înaintea unui tribunal şi a altor oficialităţi de stat din Åland, într-o problemă care îl priveşte pe el însuşi.

Limba de predare în şcolile întreţinute din banii publici sau subvenţionate din atari fonduri este suedeza. Se pot face excepţii la regulă, pe baza unui act ålandez.

Actul de Autonomie solicită de asemenea ca informaţia însoţind produsele şi bunurile, ca şi serviciile către consumatori să fie, „acolo unde este posibil”, în suedeză. Această obligaţie n-a fost întotdeauna satisfăcută de produse şi servicii venite din Finlanda continentală, lucru ce a dus la reclamaţii din partea consumatorilor ålandezi. Trebuie, oricum, să se noteze că această regulă din Secţiunea 43 a Actului de Autonomie nu este absolută. Pe de cealaltă parte, decretele emise la nivel naţional stipulează că informaţia de pe ambalajele bunurilor de larg consum va fi scrisă şi în finlandeză, şi în suedeză.

7.5. Serviciul militar

Consecinţă a demilitarizării şi neutralităţii Insulelor Åland, serviciul militar nu este obligatoriu pentru o persoană care are drept de domiciliu în Insule. Persoana în cauză poate, în loc să fie concentrată, să lucreze în compensaţie în serviciile de pilotaj şi faruri sau în alt post din administraţia civilă din Åland (Secţiunea 12 din Actul de Autonomie).

8. Concluzii

Garanţiile care există astăzi în Finlanda faţă de minorităţi sînt pluridimensionale. Ele se bazează pe diferitele nevoi ale grupurilor minoritare care trăiesc în Finlanda. Ele sînt de asemenea rezultatul circumstanţelor politice naţionale şi internaţionale, de-a lungul diverselor perioade din istoria Finlandei. Soluţiile la care s-a ajuns în Finlanda pot inspira soluţii şi în alte părţi ale lumii, oricum, nu fără a fi adaptate. Finlanda însăşi nu a optat pentru sistemul cantonal elveţian, aşa cum fusese propunerea unor grupuri în 1917, ci a reuşit să-şi creeze un model propriu. Experienţa finlandeză demonstrează că se pot găsi soluţii, chiar în situaţii în care conflictul armat nu e departe, dacă e mai puternică dorinţa de a soluţiona lucrurile în pace (şi în conflictul Åland a existat riscul folosirii forţei). Dacă ålandezii ar fi întrebaţi astăzi dacă doresc să se unească cu Suedia, e foarte probabil că ar spune nu. În Suedia, cu greu s-ar bucura de aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le au acum.q

Traducere de Alina Cadariu

NOTE:

1. Aceasta face parte din practica legală internaţională. Vezi de exemplu Cazul greco–bulgar, PCIJ (Permanent Court of Internaţional Justice), seria B, nr.17, Opinia consultativă din 31 iulie 1930, p. 21 şi urm.

2. Propunerile de a se declara bilingv nu au dus deocamdată la nici un rezultat.

3. Vezi Myntti, Kristian: National Minorities and Minority Legislation in Finland, în The Protection of Ethnic and Linguistic Minorities in Europe, Ed. Packer and Myntti, Institutul pentru Drepturile Omului, Åbo 1993. Într-o privire generală a situaţiei naţionalităţii şi religiei în Finlanda, guvernul finlandez se referea la faptul că celor două limbi li s-a conferit acelaşi statut, ca limbi naţionale. Consiliul Ligii Naţiunilor a considerat apoi că nu este necesar ca Finlanda să dea o declaraţie anume Ligii Naţiunilor, angajîndu-se să asigure garanţii minoritare suedezilor. Official Journal LoN din 1921, numerele 10–12, p. 1165 Vezi şi La situation juridique et les droits des minorités en Finlande. Documents publiés par le Ministčre des Affaires étrangčres, Helsinki, 1921, p. 11.

4. Sammallahti, Pekka: Saamelaisten alkuperästä, în Academia Scientiarium Fennica — Anuar 1990–1991, pp.117–123, la p. 121.

5. Secţiunea 2 din Actul Limbii Sami. Vezi şi Secţiunea 1(2) a Decretului din 1990 asupra Delegaţiei (Parlamentului) Sami. Secţiunea 1(2) a Decretului original, din 1973 asupra Delegaţiei Sami, dă următoarea definiţie: „În acest Decret, un sami este o persoană care, ea însăşi sau cel puţin unul dintre părinţi sau bunici sînt atestaţi, conform recensămîntului populaţiei realizat în 1962 de secţia finlandeză a Consiliului Sami de Nord sau în alt fel, a fi învăţat limba sami ca primă limbă.”

6. Grönfors, Martti: Blood Feuds Among Finnish Gypsies, în Research Reports of the Department of Sociology, la Universitatea din Helsinki, nr. 213/1977, pp. 8–9.

7. Raportul 3:1900 al Comitetului. Report from the Committee to Investigate the Gypsy Question in the Country, Helsinki 1901. Imprimerie du Senat Imperial, pp.34–35.

8. Juutalaisuus Helsingssä: Judiskt liv i Helsingfors. Helsigin Juutalainen Seurakunta, Judiska Församlingen i Helsinfors, Helsinki/Helsingfors 1986.

9. Luukkanen, Merja: Kohtaan epäluuloja ja ylemmyydentunnetta - venäläiset, Katso ihmistä. Aineistovihko vuoden 1987 Vastuuviikkoa varten – 22–29.03.1987 (Împotriva prejudecăţilor şi sentimentelor de superioritate – ruşii). Seminar din 22–23.03.1987

10. Luukkanen crede că acum sînt cam 5000.

11. Informaţie primită de la Okan Daher, liderul Congregaţiei Islamice.

12. Această părere a Partidului Popular Suedez consideră că o minoritate este întotdeauna „într-o poziţie mai puţin favorizată”.

13. Act nr. 148/1922, amendat de legile 141/1935; 10/1975; 599/1982; 517/1991 şi 368/1995.

14. O asemenea „regulă de moderare” şi o „regulă absolută” au fost adăugate „regulii relative” exprimate în procente, în scopul de a apăra caracterul bilingv al anumitor oraşe şi municipalităţi. Helsinki, capitala, cu o populaţie vorbitoare de suedeză de 7,5% a reuşit să-şi păstreze statutul bilingv datorită „regulii de moderare”.

15. Decizia guvernamentală privind clasificarea limbilor în teritoriile/regiunile administrate de stat şi în cele autoguvernate, 1993–2002. Decizie a Consiliului de Stat nr. 1111/1992.

16. Malax/Maalahti în departamentul Vaasa/Vasa (regiunea Ostrobothnia) şi Västanfjärd şi Iniö în judeţul Turku/Åbo şi Pori/Bjöneborg (regiunea Turunmaa/Åboland).

17. Comisie departamentală = Lääninhallitus/Länsstyrelse. Acest organ administrativ de al doilea nivel mai este numit şi „consiliu departamental” sau „guvern al provinciei”.

18. Spräklagen i korsdrag 1994, p. 4; Liljeström, 1996.

19. Secţiunea 3(2) a Actului Limbii. Vezi totuşi excepţia de care se vorbeşte în Actul de Procedură Administrativă, nr. 599/1982.

20. Comisie departamentală = Lääninhallitus/Länsstyrelse. Acest organ administrativ de al doilea nivel mai este numit şi „consiliu judeţean” sau „guvern al provinciei”.

21. Spräklagen i korsdrag 1994, p. 23.

22. În Finlanda, termenul de „şcoală generală” se referă la învăţămîntul obligatoriu de bază, între şapte şi şaisprezece ani (clasele 1–9). Vezi Myntti, Kristian: The Protection of Persons Belonging to National Minorities in Finland, publicaţiile Comitetului Consultativ pentru Probleme Internaţionale de Drepturi ale Omului, nr. 1, ed. a 3-a, Helsinki 1996, nr. 1, p. 3.

23. Secţiunea 6(3) a Actului Şcolilor Generale, Act. 27.05.1983/476.

24. Secţiunea 1(1) a Decretului Şcolilor Generale, 12.10.1984/18.

25. Ibid., Secţiunea 1(2).

26. v. Myntti, op. cit., n.12, p. 9.

27. Secţiunea 5(2).

28. Secţiunea 9(2) a Actului nou privitor la Parlamentul Sami.

29. Amendamentul 22.07.1991/1079.

30. Decizia Parlamentului din 19 dec. 1927.

31. Decizia Parlamentului din 22 oct. 1991.

32. 14.09.1990/848, Amendamentul nr. 28.06.1993/614.

33. Vezi Declaraţia nr. 8 din mai 1993, a Comitetului Constituţional, către Comitetul pentru Agricultură şi Silvicultură (Anexa la ordonanţa guvernamentală nr. 192/1992, p. 2) Comitetul s-a referit la raportul său nr. 12/1990 asupra ordonanţei 219/1990, care stipula obligativitatea de a-i audia pe sami în probleme de interes special pentru ei, în Actul Parlamentului din 1928 (azi secţiunea 52a), în care se spunea că sami trebuie audiaţi chiar în timpul etapelor pregătitoare de elaborare a legilor sau amendare a lor. Comitetul Constituţional a recurs astfel la o interpretare exhaustivă, pe cînd prevederea propusă fusese introdusă în actul care reglementa de fapt munca Parlamentului.

34. Vezi Declaraţia nr. 8, din 11 mai 1993, a Comitetului Constituţional al Parlamentului, către Comitetul pentru Agricultură şi Silvicultură, ca şi Raportul nr. 12 din 13 nov. 1990, asupra Ordonanţei Guvernamentale privind Revizuirea Actului Parlamentului.

35. Raportul Comitetului pentru Revizuirea Legilor Electorale, Raportul Comitetului, 1989:38, Ministerul Justiţiei, Helsinki 1989, pp. 76–78.

36. Ibid., pp. 78–79.

37. Ordonanţa Guvernamentală nr. 306/1990 către Parlament, privind Convenţia asupra Popoarelor Tribale şi Băştinaşe în Ţările Independente, aşa cum a fost adoptată la cea de-a 76-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, p. 2.

38. Pentru textul Rezoluţiei din 24 iunie 1921 şi al Acordului, vezi capitolele 4 (Hannikainen) şi 7 (Myntti & Scheinin).

*

Frank Horn (n. 1945), a absolvit al Facultatea de Ştiinţe Juridice din Helsinki în 1968. Este director al Northern Institute for Environmental and Minority Law din cadrul Universităţii Lapone din Rovaniemi, Finlanda; vicepreşedinte al Minority Rights Group din Finlanda. Între 1993–1996 a fost membru al grupului de experţi ai Înaltului Comisariat pentru Minorităţi Naţionale, OSCE.