Străvechi valori culturale româneşti în arhitectura ecleziastică din Transilvania^*

Aurelian Trişcu

În Transilvania, ca şi în celelalte ţinuturi ale ţării noastre, roadele pămîntului şi ale culturii au fost bogate. S-au întîlnit aici influenţe şi creaţii dintre cele mai variate, într-o convieţuire care trebuie să-şi primească ea însăşi preţuirea ce i se cuvine.

În consecinţă, în spiritul unor virtuţi ale înaintaşilor noştri, se impune susţinerea unui ecumenism arhitectural, cu înţelesurile fecunde pe care le-a păstrat conceptul „oeucumenic”, din Grecia antică pînă în arhitectura contemporană. Oikoumenê înseamnă pămînt locuit ori parte locuibilă pe suprafaţa pămîntului. Termenul nu stă departe de oikérosis care, după cum arată Francis Peters în „Termenii filozofiei greceşti” semnifică totodată: apropiere, acceptare, iubire şi protejare. Este vorba deci de recunoaşterea propriei fiinţe şi de mijloacele necesare pentru a ocroti, ceea ce în cazul nostru apare de o însemnătate covîrşitoare. Mai de curînd, arhitectul japonez Kisho Kurokawa, iniţiator al metabolismului, susţine interculturalismul, fără să insiste (după cum singur precizează) asupra tradiţionalismului şi etnicismului. Kurokawa socoteşte, ca mulţi dintre noi, că numai respectînd identitatea şi integritatea fiecărei culturi putem păstra şi susţine întregul, considerat în totalitate.

În acest sens, arhitectura cu diversele sale forme, vîrste şi paternităţi, merită dragoste şi protecţie, pentru că nu face rău nimănui, se alcătuieşte de fiecare dată spre fericirea omului şi rămîne o trăsătură esenţială a culturii, martor al geniului locului.

*

Din mulţimea valorilor culturale româneşti care s-au materializat în operă de arhitectură ecleziastică transilvană, am putea să amintim acum, pentru a le pune în evidenţă, şase biserici de mici dimensiuni, ce au dăinuit pînă astăzi în Strei şi Streisîngiorgiu, Densuş şi Gura Sada, Prislop, şi Sîmbăta de Sus. Fiecare păstrează în singurătatea sa o anumită măsură specifică arhitecturii noastre populare, iar toate împreună, atestă cu vigoare vechimea vieţii creştine prin aceste locuri şi apartenenţa lor la obştea românească.

Martori din primele secole ale erei noastre se află cuprinşi — ca un simbol — în zidurile şi în stîlpii edificiului de la Densuş, prin pietrele romane, lespezile cu bazoreliefuri şi inscripţii, fragmentele de coloane şi altarele votive provenite, după cît se pare, de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Atît monumentul de la Densuş, unul dintre cele mai inedite din întreaga noastră istorie, cît şi cele două biserici de pe valea Streiului, prezintă alcătuiri compoziţionale şi forme romanice simplificate care determină datarea lor în secolul al XIII-lea, în perioada de formare a statelor feudale româneşti. Aceste trei lăcaşuri de cult păstrează în interior picturi murare de influenţă bizantină. Cele din Densuş, zugrăvite de Ştefan în 1443 şi cele din Streisîngiorgiu realizate din iniţiativa cneazului Bălea de către zugravul Teofil la începutul secolului al XIV-lea, vădesc strînse legături stilistice cu pictura de epocă din Ţara Românească. La Strei, în a doua jumătate a aceluiaşi secol XIV, meşterul Grozie realizează în frescă sinteza unor influenţe bizantine şi nord-italiene. Ctitori ai vremii precum cnezaul Laţcu Cîndreş şi soţia sa Nistora sînt înfăţişaţi în tabloul votiv realizat în 1409 la Streisîngiorgiu, cînd biserica a fost reparată şi repictată.

În celelalte trei mici biserici şi importante monumente din Gura Sada, Prislop şi Sîmbăta de Sus, lumea Bizanţului se afirmă atît în pictură cît mai ales în structura spaţială şi în formele arhitecturale caracteristice cu trimiteri directe la modele consacrate.

Monumentul de excepţie care este biserica Sf. Mihail din satul Gura Sada, realizat în aceeaşi epocă de început a arhitecturii româneşti de zid (sec. XIII), are planul originar cu patru alveole dispuse în formă de cruce în jurul unui pătrat, deasupra căreia se înalţă turla ce se sprijină direct pe cele patru bolţi. Tipul de plan patrulob (sau quadriconc) se întîlneşte, după cum arată Cyril Mango în „Architettura bizantina” sau Carlo Perogalli în „Architettura dell’altomedioevo occidentale”, fie în bisericile Panaghia-Atena, Resafa-Siria, Sf. Grigore-Ani-Armenia din secolelel V şi VI, fie în arhitectura evului mediu timpuriu de pe teritoriul Italiei, la baptisteriile din Biella, Galliano lîngă Cantu sau Vescovado di Como din secolele IX, X şi XI. Edificiul din Gura Sada, ale cărui bolţi sînt modelate cu o cuceritoare libertate formală, şi-a adăugat în timp alte mici încăperi şi un turn clopotniţă cu foişor de lemn, specific bisericilor de piatră din Ţara Haţegului. Pictura murală actuală este executată în 1765 de zugravii Nicolae de Piteşti şi Ion din Deva.

O strînsă legătură cu prototipuri realizate în Ţara Românească (începînd cu Vodiţa călugărului Nicodim, cel pregătit la muntele Athos, şi continuînd cu Tismana şi Cozia), o prezintă biserica mănăstirii Prislop, ctitorie din 1564 a domniţei Zamfira, fiica lui Moise Vodă. De plan triconc şi cu turla pe naos, biserica zidită din piatră brută, păstrează piatra de mormînt a ctitoriei, piatră decorată cu stema Ţării Româneşti (+1580). Fragmentele de pictură murală sînt din 1759.

În sfîrşit, biserica mănăstirii Sîmbăta de Sus, începută în 1657 de vornicul Preda şi terminată de Constantin Brîncoveanu, se înscrie în grupul ctitoriilor de peste munte, cu forme specifice pentru arhitectura muntenească de epocă, prin planul tricon, turla pe naos, decoraţia exterioară cu ocniţe sub streşină şi brîu marcat prin şiriuri de cărămizi aşezate în zimţi. Pictura de tip brîncovenesc a fost executată în 1766 de zugravii Ionaşcu, Pană şi Mihai.

Nu ne vom mai opri acum asupra altor vechi edificiii reprezentative ca bisericile din Crîşcior, Ribiţa sau Rîmeţ (din secolele XIV şi XV), româneşti prin ctitori şi pictori zugravi, prin tradiţia structurilor şi a formelor. Socotim însă că, pe lîngă datele istorice sau cele ce privesc tipologia, influenţele şi performanţele tehnice (îndeobşte studiate), este necesar să fie subliniate calităţile spaţiale-arhitecturale ale acestor inconfundabile monumente.

Concentrate în plan, cu dimensiuni care sînt de multe ori extrem de reduse, bisericile amintite au o înfăţişare rustică şi pitorească dar se impun cu forţă, fie prin turnul din piatră de o geometrie simplă şi clară ca la Strei sau Densuş, fie prin masa unitară, compactă dar zveltă, ca la Prislop. Spaţiul interior de la Gura Sada este intim şi învăluitor, cu un aer de mister. Respectarea strictă a canonului de orientare către răsărit, determină, la Sîmbăta de Sus, ca ultimele raze ale apusului să lumineze odoarele altarului. Siluetele inedite ale fiecărui monument se află în relaţii de foarte bună înţelegere cu natura înconjurătoare.

Păstrarea tradiţiei a condus la practicarea unor deschideri mici în zidurile groase, la rezervarea unor suprafeţe mari pentru pictură, la crearea unei atmosfere de rugă, cu lumină puţină, cu amintirea unor forme de arce şi bolţi smerite.

Privind şi retrăind aceste monumente, constatăm încă o dată că în orice lor şi în orice treaptă de alcătuire arhitecturală — fie că e vorba de case, sate şi centre de oraşe, fie de monumente izolate sau aşezări istorice — fiecare parte contribuie la precizarea şi la îmbogăţirea întregului, numai în măsura în care îşi păstrează neştirbită individualitatea, cu propriile trăsături de valoare şi participă astfel la dialogul comun al culturilor şi al culturii.

Bisericile româneşti la care ne-am referit îndeplinesc această rînduială.

Ele trebuie să fie, desigur, apărate, pentru toate elementele pe care le conţin şi pe care le sugerează, dar în egală măsură pentru că fiecare constituie un îndemn de a continua zidirea în lumina tradiţiei, respectînd canoanele şi imprimînd cu măsură spiritul zilelor noastre, aşa cum ne-o demonstrează însăşi continua lor evoluţie.

*Materialul de faţă a fost elaborat pentru simpozionul „Multiculturalitate în arhitectura ecleziastică din Transilvania” organizat de Liga Pro Europa la 10-11 iunie 1994 la Tîrgu-Mureş.

*

Aurelian Trişcu (n. 1924), absolvent al Institutului de Arhitectură Ion Mincu şi al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Este doctor în arhitectură, autor al cărţilor Arhitectura — obiectiv şi cadru pentru turism, Spaţii urbane pietonale, Arhitectura italiană. Profesor la Institutul de Arhitectură Ion Mincu.