Diferite naţionalisme: cazul Estoniei

Mart Nutt

Pentru a înţelege modelul de evoluţie a Estoniei precum şi opţiunile sale politice şi juridice, se impune să analizăm în profunzime cîteva din procesele definitorii pentru istoria sa din ultimii ani. Spre a scoate în evidenţă acest fapt, voi delimita în prezentarea de faţă patru domenii:

1) Procesul restabilirii independenţei Estoniei;

2) Cadrul istoric al politicii privind dreptul de cetăţenie, ce se întemeiează pe principiul continuităţii juridice;

3) Opţiunile actuale ale Estoniei în aria politicii de securitate;

4) Experienţa estonă ca un posibil model.

Se cuvine să remarcăm aici că a existat între anii 1940-91 — adică în perioada de ocupaţie sovietică — o rezistenţă notabilă împotriva guvernării comuniste. Pînă la începutul anilor cincizeci a predominat războiul de gherilă, pentru ca, mai apoi, rolul-cheie să fie deţinut de o rezistenţă pasivă. Spre deosebire de numeroase alte regiuni ale Uniunii Sovietice, în Estonia mişcarea de rezistenţă s-a caracterizat, pe lîngă anticomunism şi antidictatorialism, printr-o stare de spirit antiocupaţionistă. Ţelul de primă mărime al mişcării de rezistenţă l-a constituit restabilirea independenţei. În afară de dizidenţa propriu-zisă, a existat de asemeni o rezistenţă pasivă generalizată a populaţiei, manifestată mai cu seamă în problemele cotidiene — ignorarea ruşilor, alături de refuzul de a comunica în limba rusă, dispreţul faţă de oficiliatăţile sovietice, interesul spontan şi foarte ridicat faţă de literatura şi evenimentele culturale estone (numărul volumelor lui publicate în limba estonă se ridica la mai mult de 200.000 la un milion de estonieni), atitudinea de refuz faţă de căsătoriile mixte cu ruşii, etc. Caracterizat prin spirit de autoapărare şi autoconservare, naţionalismul eston --a ieşit niciodată din cadrul pozitiv al speranţelor de restabilire, odată şi odată, a independenţei Estoniei şi nu a luat niciodată forma urii rasiale faţă de ruşi. Aceasta şi-a lăsat amprentele pe aspiraţiile la independenţa Estoniei, manifestate deja în 1988, cînd nu mai puteau fi stăvilite de anarhia crescîndă din Uniunea Sovietică. În redobîndirea independenţei a prevalat calea juridică, iar nu aceea a autodeterminării naţionale. Principalele argumente ideologice pentru recîştigarea independenţei la acea vreme erau următoarele:

1) Poporul eston nu trebuia să facă uz de dreptul la autodeterminare, întrucît o făcuse deja în 1918 punînd bazele unui stat independent;

2) Devenind independentă în 1918, Estonia se afla sub jurisdicţia normelor internaţionale; ea era un stat independent, recunoscut pe plan internaţional şi un membru al Ligii Naţiunilor;

3) Ocupaţia sovietică din 1940 încoace era ilegală şi trebuia aşadar să i se pună capăt;

4) Nu era vorba de crearea unui stat eston nou, ci, mai degrabă, de restabilirea independenţei prin încetarea ocupării şi anexării, adică pe baza continuităţii legale a statului existent între 1918-1940.

Această cale făcea posibilă evitarea legitimizării continuităţii cu Uniunea Sovietică precum şi a împărţirii responsabilităţii pentru acţiunile acesteia. În acelaşi timp, calea juridică declara drept ilegală politica colonială a Rusiei în Estonia, prin care, în contradicţie cu principiile ONU, în jur de 500.000 de cetăţeni ai Uniunii Sovietice s-au stabilit în Estonia, în scopul modificării acesteia. Pe de altă parte, această cale juridică a lipsit Rusia de ocazia de a manipula politica estonă prin intermediul cetăţenilor ruşi, a aşa-zişilor „compatrioţi”. Calea juridică a contribuit mai degrabă la potolirea tensiunilor dintre cele două naţiuni, decît la agravarea lor. Statul restaurat al Estoniei pleca de la principiul cetăţeniei juridice, nu de la acela al etniei. Un cetăţean eston de naţionalitate estonă şi unul de naţionalitate rusă au drepturi egale în Estonia, după cum le au şi cetăţenii străini de naţionalitate estonă şi rusă.

Calea juridică a polarizat tensiunile din cadrul societăţii în jurul antipozilor: oameni obişnuiţi–colonişti, Estonia ocupată–Uniunea Sovietică ocupaţionistă, în vreme ce calea autodeterminării şi a separatismului (adică a separării de Uniunea Sovietică) ar fi solicitat aceste tensiuni în direcţia relaţiilor interetnice.

Pe de altă parte, opţiunea pentru o cale juridică a atras asupra Estoniei criticile aspre ale Rusiei. Este foarte de înţeles, din punct de vedere politic, ca Rusia să accepte cu bucurie Estonia ca pe o moştenitoare legală a Uniunii Sovietice şi nicidecum ca pe un stat al Europei căzut în 1940 sub ocupaţia ilegală a Uniunii Sovietice, caz în care părţii ruse i-ar reveni responsabilitatea de a acorda despăgubiri Estoniei pentru pierderile cauzate de ocupaţie. A considera Estonia drept un stat restabilit pe baze juridice o plasează în acelaşi grup cu Finlanda, Suedia şi Polonia, iar nu cu statele din cadrul CSI. Această poziţie exclude Rusiei orice posibilitate de a se referi la „interesele sale vitale” din Estonia sau de a încerca să capteze Estonia în propria sferă de influenţă, fără ca faptul să fie catalogat neîndios ca agresiune. Însă calea juridică de restabilire a independenţei estone a putut fi aplicată doar datorită statutului ei juridic şi istoriei sale recente singulare.

După cum bine se ştie, bazele statului eston au fost puse în 1918, în acelaşi val care a adus independenţa multor ţări central şi est europene, precum Letonia, Lituania, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria.

Procesul din 1918 a adus cu sine constituirea principalelor instituţii estone şi a principiilor juridice care stau la baza politicii estone privind dreptul de cetăţenie şi minorităţile etnice. De o importanţă decisivă în formarea principiilor estone privind dreptul de cetăţenie a fost Tratatul de Pace de la Tartu încheiat cu Rusia în 1920. Potrivit acestui tratat, ruşii din Estonia puteau, dacă doreau, să opteze pentru cetăţenie rusă, în timp ce estonii din Rusia aveau posibilitatea de a opta pentru cetăţenia estonă. Se ajunsese astfel, prin respectivul tratat, la o armonizare a politicii dreptului de cetăţenie a celor două ţări. Evoluţia suveranităţii estone a fost întreruptă de Uniunea Sovietică, continuatoarea din punct de vedere legal a Rusiei, care a ocupat şi anexat Estonia încălcînd prin aceasta toate normele juridice internaţionale precum şi acordurile reciproce. Majoritatea statelor lumii nu au recunoscut această anexare şi mai multe din misiunile diplomatice estone din străinătate au continuat să funcţioneze. A continuat, de asemeni, recunoaşterea cetăţeniei estone ca cetăţenie a unui stat independent. Situaţia internaţională din 1991 a permis restabilirea independenţei estone, act recunoscut de majoritatea ţărilor occidentale în lunile august şi septembrie ale aceluiaşi an. Independenţa Estoniei a fost recunoscută şi de Uniunea Sovietică a cărei existenţă nu încetase încă la acea dată.

Aşadar în august 1991, statul eston nu a fost constituit, ci restabilit de drept. Ca o continuare logică, s-a început restabilirea unui sistem judiciar legitim şi a fost continuată respectarea acordurilor internaţionale încheiate anterior anexării. Întrucît populaţia estonă nu fusese dislocată, iar cetăţenia estonă fusese recunoscută internaţional în cursul perioadei de anexare, la 26 februarie 1992, a intrat din nou în vigoare Legea dreptului de cetăţenie din 1938. Această lege stabilea bazele cetăţeniei estone precizînd calitatea de cetăţean eston şi reglementînd condiţiile necesare obţinerii cetăţeniei. Aceste condiţii erau de un liberalism fără precedent în comparaţie cu multe alte state europene — ele impuneau o rezidenţă de numai trei ani şi cunoaşterea elementară a limbii oficiale. Pe de altă parte, legea interzicea deţinerea mai multor cetăţenii.

S-a ivit însă o problemă practică în legătură cu străinii stabiliţi în Estonia ca urmarea a politicii anexaţioniste. În momentul restabilirii independenţei, trăiau în Estonia aproximativ un milion de estoni şi 500.000 de cetăţeni sovietici. La cumpăna dintre anii 1991-92 Uniunea Sovietică a încetat să mai existe ca stat, statutul cetăţenilor sovietici care trăiau în străinătate devenind astfel confuz, deoarece nici unul din statele nou apărute în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice (continuatoare legale ale acesteia) nu dorea să îi recunoască automat pe aceştia ca cetăţeni proprii. Totodată oferea o procedură simplificată de înscriere a acestor persoane pentru cetăţenia Federaţiei Ruse. Naturalizarea foştilor cetăţeni ai Uniunii Sovietice ca cetăţeni estoni a început imediat după reinstituirea legii din 1938. Naturalizarea fiind posibilă doar în condiţiile prevăzute de această lege, se iveau trei obstacole în calea ei. În primul rînd, unii cetăţeni ai Uniunii Sovietice erau ostili independenţei estone, sperînd într-o disparţie apropiată a statului eston şi refuzînd de aceea, să ceară cetăţenia estonă. În al doilea rînd, cetăţenii Uniunii Sovietice aparţinuseră păturii privilegiate în timpul anilor de anexare şi majoritatea lor nu învăţaseră limba estonă. În consecinţă, cei mai mulţi dintre ei au fost şi sînt incapabili să vorbească limba oficială, fie şi la un nivel elementar. În al treilea rînd, Federaţia Rusă a refuzat să informeze autorităţile estone asupra foştilor cetăţeni sovietici înscrişi pentru cetăţenia rusă conform procedurii simplificate. Nu cunoaştem decît numărul aproximativ de 80.000 anunţat de ambasadorul rus. Totodată, potrivit dreptului eston, persoanelor care deţin deja cetăţenia unui alt stat nu li se poate acorda în acelaşi timp şi cetăţenia estonă.

La 1 aprilie 1995, întrunind cerinţele actuale, a intrat în vigoare în Estonia noua lege a dreptului de cetăţenie. Aceasta a fost introdusă mai ales datorită problemelor tehnice cauzate de vechea lege. Mai exact, noua Lege a dreptului de cetăţenie explica în detaliu multe din prevederile Legii din 1938 prezentate într-un mod foarte general şi care lăsaseră astfel loc multor discuţii şi unor interpretări diferite. În acelaşi timp însă, noua lege pleacă de la aceleaşi principii ca şi cea veche. Legea are în vedere principiile actuale de drepturi ale omului şi de egalitate între sexe; ea instituie proceduri simplificate de obţinere a cetăţeniei estone de către copii şi persoane handicapate. Condiţiile privind cunoaşterea limbii oficiale sînt aceleaşi cu cele dinainte de legea din 1995. Condiţia de rezidenţă a fost modificată la cinci plus un an pentru o armonizare cu sistemul în vigoare în majoritatea ţărilor europene. De asemeni, s-a adăugat condiţia unei cunoaşteri generale a Constituţiei Estoniei şi a Legii dreptului de cetăţenie. Trebuie remarcat că cerinţa de cinci plus un an de rezidenţă nu se aplică persoanelor care locuiau în Estonia înainte de 1 iulie 1990, şi acelora care au solicitat cetăţenia înainte de intrarea în vigoare a legii din 1995. Începînd cu 1992 au fost naturalizate ca cetăţeni estoni în jur de 60.000 de persoane, în principal cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice. Statutul foştilor cetăţeni sovietici care nu au solicitat pînă în prezent cetăţenia nici unui stat încă nu şi-a găsit o soluţionare; problema acestui statut necesită în esenţă o abordare politică, cu condiţia să existe înţelegere reciprocă precum şi acorduri între Estonia şi republicile de odinioară ale Uniunii Sovietice.

Fundamentul politicii estone privitoare la minorităţile etnice  fost creat în anii douăzeci. Legea autonomiei culturale din 1925 garanta tuturor minorităţilor care numărau cel puţin 3.000 de cetăţeni dreptul de a-şi stabili o autonomie culturală al cărei corespondent juridic era autoadministrarea locală. Legea mai oferea acestor persoane şi posibilitatea de a se instrui în limba maternă şi de a desfăşura activităţi culturale colective. În plus, ea asigura susţinerea de către stat a autonomiei culturale. Aceste posibilităţi au fost folosite de trei minorităţi: germană, semită şi suedeză. Autonomia culturală a minorităţilor din Estonia era cea mai avansată din Europa acelei vremi.

În 1940 autorităţile ocupaţiei sovietice au interzis autonomia culturală, iar multe minorităţi etnice au fost chiar anihilate. După restabilirea independenţei estone, tradiţiile antebelice au fost reluate adoptîndu-se în toamna lui 1993  de către Parlament noua Lege a autonomiei culturale. Această lege porneşte de la premizele legii antebelice, dar totodată corespunde exigenţelor moderne. Noua lege defineşte minoritatea etnică pe baze identice cu ale majorităţii statelor membre ale Consiliului  Europei, considerînd minoritatea etnică o asociere de persoane constituită istoric şi formată din cetăţeni estoni, dar care sînt de origine etnică, lingvistică, culturală sau religioasă diferită. Muncitorii străini sau imigranţii recenţi care deţin cetăţenia unui alt stat nu sînt socotiţi a fi o minoritate etnică.

Noua Lege a autonomiei culturale a minorităţilor etnice se află încă în curs de aplicare deoarece organizaţiile care reprezintă minorităţile etnice din Estonia nu au reuşit deocamdată să îşi completeze cererile oficiale pentru obţinerea autonomiei culturale.

Estonia nu avusese înainte de cel de-al doilea război mondial o politică referitoare la străini pentru că nu existase  necesitatea ei. Conform Tratatului de Pace de la Tartu din 1920, toţi foştii cetăţeni ai Rusiei ţariste care trăiau în Estonia precum şi toţi cei care îşi alegeau să revină în Estonia erau consideraţi cetăţeni estoni. Între anii 1920-40 imigraţia în Estonia a fost extrem de redusă, dar în prezent, peste tot în lume, mişcarea populaţiei s-a intensificat considerabil mai ales sub aspectul transferului de mînă de lucru străină. Lăsînd deoparte faptul că în timpul anilor de anexare Estonia a fost izolată de Occident şi că nu a avut loc o imigrare în Estonia din regiunile tradiţionale de emigrare, statul eston a constituit în schimb un magnet pentru deplasarea mîinii de lucru în interiorul Uniunii Sovietice, atît din cazuza nivelului de trai foarte ridicat de aici, cît şi a politicii de industrializare a Uniunii Sovietice.

În aceste proces a jucat un rol important şi politica imperialistă a Uniunii Sovietice care avea ca ţintă rusificarea Estoniei, lucru în vederea căruia imigrarea a fost promovată la maximum. Astfel,în 1945 în Estonia erau 97,3% estoni pentru ca procentul acestora să scadă în 1989 pînă la 61%. Astăzi acest procentaj a crescut întrucîtva ca urmare a emigrării intensificate a sovieticilor. Este demn de notat faptul că, în diferite momente din timpul anilor de ocupaţie, au trăit în Estonia pînă la 8 milioane de străini alături de numai un milion, în medie, de estoni. În prezent au mai rămas în Estonia în jur de 350.000-400.000 din aceste opt milioane de străini.

După restabilizarea independenţei estone din1991 s-a ajuns la situaţia în care străinii nu aveau nici un temei legal pentru a trăi în Estonia întrucît nu existau reglementări în acest sens nici în cadrul legilor antebelice ale Republicii estone şi nici în cel al legilor introduse de autorităţile sovietice în Estonia ocupată. Exista aşadar o problemă a cărei soluţie încă mai urma să fie găsită.

Legea străinilor a fost finalizată la începutul primăverii lui 1993. În esenţă, ea era inspirată din corespondentele ei teoretice şi practice din statele scandinave. Se stipulau prin această lege condiţiile venirii străinilor în Estonia, ale şederii şi plecării lor. Ea stabilea de asemeni drepturile şi îndatoririle străinilor  faţă de statul eston şi responsabilitatea lor juridică. Legea preconiza folosirea sistemului permiselor de rezidenţă mondial recunoscut, în care acestea sînt temporare sau permanente. Luînd în considerare situaţia existentă, faptul că majoritatea persoanelor venite în Estonia ca urmare a anexării îşi stabiliseră căminul aici, de asemeni faptul că adeseori venirea lor în Estonia nu fusese rezultatul propriilor lor decizii, legea oferea o procedură simplificată de obţinere a permisului de rezidenţă de către străinii care veniseră în Estonia înainte de 1 iulie 1990.

Această procedură implica următoarele:

1) Străinii aparţinînd categoriei menţionate puteau solicita un permis de rezidenţă în timpul şederii în Estonia pe baza documentelor („propiska”) emise de autorităţile respective ale fostei Uniuni Sovietice;

2. Acestor persoane li se garanta permisul de rezidenţă cu condiţia să se manifeste conform procedurilor legislaţiei estone şi să respecte legile estone.

Peste 320.000 de străini au depus cereri pentru obţinerea permisului de rezidenţă şi pentru cei mai mulţi dintre ei acesta este acordat aproape automat. Totodată, se fac eforturi constante pentru ca, în conformitate cu Legea Străinilor, să se ajungă la punctul în care toţi străinii să se bucure de o protecţie şi de un statut legal identic, indiferent de originea lor şi de circumstanţele venirii lor în Estonia.

Criteriul etnic nu are relevanţă nici în politica estonă privind dreptul de cetăţenie şi nici în cea privind străinii. Alături de un milion de estoni deţineau cetăţenia estonă înainte de 1940 în jur de 92.000 de ruşi, 16.000 de germani, 7.700 de suedezi şi 4.500 de evrei. În prezent, au obţinut cetăţenia estonă aproximativ 150.000 de ruşi. În acelaşi timp, există cîteva mii de etnici estoni care au cerut sau au dobîndit cetăţenia estonă. Fiecare persoană are drepturi egale în obţinerea cetăţeniei, indiferent de statutul său etnic. Potrivit Legii dreptului de Cetăţenie acum în vigoare, persoanele de origine estonă nu au vreun avantaj sau privilegiu în obţinerea cetăţeniei estone.

Adeseori Estonia a fost sfătuită să îşi liberalizeze politica referitoare la străini şi la dreptul de cetăţenie. Este de înţeles ca puteri politice diferite să aibă opinii întrucîtva diferite în legătură cu un principiu sau altul. Ar trebui însă să se admită faptul că Estonia este un stat de drept, democratic, în care poporul reprezintă puterea supremă. În consecinţă, politica estonă  poate decurge numai din convingerile şi deciziile poporului al cărui reprezentant este. De fapt, politica estonă este într-o oarecare măsură mai liberală decît ar dori-o estonul de rînd şi ar fi de aceea de presupus că este relativ uşor să cîştigi popularitate apelînd la slogane populiste şi naţioanliste. Totuşi, politica moderată şi echilibrată în ce priveşte dreptul de cetăţenie şi străini a neutralizat pornirile extremiste pînă într-atît încît la ultimele alegeri, naţionaliştii extremişti nu au reuşit să întrunească numărul de voturi necesare intrării în Parlament. Ne îndeamnă totuşi să rămînem prudenţi popularitatea de căre se bucură Frontul Naţional Francez, Partidul Progresist Norvegian sau Partidul populist-naţionalist leton al lui Zigerist. După cît se pare, interesele naţiunii şi opinia internaţională sînt just echilibrate în actuala politică estonă referitoare la dreptul de cetăţenie şi la străini. Deplasarea acestei politici într-una sau alta din cele două direcţii ar putea afecta stabilitatea şi democraţia estonă. Toţi experţii de autoritate internaţională, inclusiv cei din Consiliul Europei, din Uniunea Europeană şi din Naţiunile Unite, au confirmat faptul că respectivele legi estone sînt în acord cu principiile internaţionale şi că Estonia este un stat care respectă drepturile omului.

Estonia a plecat şi va pleca în continuare de la următoarele principii:

1. Fiecare va avea libertatea de decizie în alegerea cetăţeniei şi a rezidenţei. restricţiile în acest sens nu duc nicăieri. Cadrul necesar pentru aceasta îl constituie statul de drept, care respectă prerogativele legii;

2. Statul îi sprijină pe toţi cei care vor să se integreze în societatea estonă, sprijinind în acelaşi timp învăţarea limbii oficiale ca parte a culturii tradiţionale;

3. Statul acordă sprijin economic acelora care se decid să se repatrieze sau să se stabilească într-un alt stat.

În alegerea politicii de securitate Estonia trebuie să ţină seama de spaţiul geopolitic — Estonia este istoriceşte situată la graniţa dintre estul şi vestul Europei, fiind pe de o parte puntea dintre lume romano-catolică şi protestantă şi lumea ortodoxă, iar pe de altă parte puntea dintre Scandinavia şi Europa Centrală. Vreme de secole, Estonia a fost punctul de intersecţie al intereselor mai multor puteri europene — Germania, Polonia, Lituania, Suedia, Danemarca şi Rusia. Astăzi Estonia este unul dintre statele-cheie din zona Mării Baltice, dar şi în securitatea nordului Europei. Fără îndoială, diminuarea opoziţiei dintre NATO şi Rusia este un factor de întărire a securităţii Estoniei. Deocamdată însă Statele Unite sînt încă departe de un sistem de securitate colectivă acceptabil pentru toate părţile implicate. O importantă sursă de nelinişte o constituie îndărătnicia părţii ruse faţă de dreptul Estoniei de a-şi alege în mod independent calea politică de dezvoltare, precum şi obiectivul formulat aproape făţiş de a subordona din nou statele baltice controlului rusesc, fie prin presiune politică, fie prin forţă. Agresivitatea Rusiei este motivul lipsei de voinţă a NATO de a lua asupră-şi garanţiile de securitate a statelor baltice. În ciuda pretenţiilor NATO potrivit cărora Rusia nu poate opri extinderea NATO, avem certitudinea că există un singur obstacol în calea aderării Estoniei la NATO încă din primul val — opoziţia Rusiei.

Însă statele baltice nu sînt capabile docamdată să constituie prin propriile lor forţe sisteme de apărare destul de puternice pentru a umple vidul de securitate de pe coasta estică a Mării Baltice.

Prioritatea de vîrf pentru Estonia ca şi pentru Letonia şi Lituania este intrarea cît se poate de repede în Uniunea Europeană şi în NATO. În ce o priveşte, Estonia este gata să facă tot ce îi stă în putere pentru a accelera acest proces. Pe de altă parte este evident că nu este în interesul securităţii Estoniei, chiar dacă ar urma să devină membră a NATO, să contribuie la încordarea relaţiilor dintre NATO şi Rusia. O zonă unificată de securitate, care să includă NATO, statele balcanice (preferabil ca state-membre ale NATO) şi Rusia va continua într-un fel sau altul să rămînă unul dintre obiectivele, chiar dacă mai îndepărtate, ale politicii de securitate a Estoniei.

În final vreau să abordez problema modului în care experienţa estonă poate folosi şi altora.

Referindu-ne la experienţa estonă, argumentul de căpătîi este neîndoios faptul că independenţa sa a fost restaurată fără pierderi de vieţi omeneşti. În Estonia nu a existat o tensiune care să ducă la vărsare de sînge sau la conflicte dramatice în sfera etnică, socială sau politică. Acestea se datorează fără îndoială opţiunii sale pentru calea juridică şi nu pentru cea separatistă. Moldova, Armenia, Azerbaidjanul şi Tadjikistanul au devenit independente recurgînd la calea separatistă şi nu au reuşit să evite violenţa. De aceea, o critică aspră la adresa politicii estone privind dreptul de cetăţenia are o tentă cinică şi provocatoare. Experienţa estonă demostrează că este preferabil să se apeleze la situaţii juridice ori de cîte ori este posibil, iar nu să se impună prin forţă principiile proprii asupra altora — mai devreme sau mai tîrziu aceasta duce la conflicte sîngeroase. Totuşi, este limpede că istoria recentă a statelor baltice este singulară; ar fi practic imposibil  să se creeze state independente din toate cele 12 republici ale Uniunii Soviectice pe o cale exclusiv juridică.

Este bine cunoscut faptul că problemele economice acute contribuie la încordarea relaţiilor sociale, inclusiv a celor inter-etnice. La sfîşitul anilor optzeci şi la începutul anilor nouăzeci toate ţările central- şi est-europene treceau printr-o depresiune economică. În rezolvarea aceastei situaţii, Estonia a ales calea reformelor economice radicale ce implicau restituirea proprietăţii acelora ce o deţinuseră înainte de perioada ocupaţiei, privatizarea rapidă, dezvoltarea monopolurilor şi o politică monetară dură. Retrospectiv se poate afirma că aceste reforme au fost justificate, Estonia fiind în momentul de faţă una din ţările cu cea mai mare reuşită economică din zonă, realizare la care s-a ajuns fără produ­cerea mult temutei explozii sociale. În prezent, Estonia poate fi caracterizată mai degrabă printr-o diminuare a tensiunilor sociale. Concluzia ce se poate desprinde este: cîinelui nu trebuie să i se taie coada puţin cîte puţin, de fiecare dată este la fel de dureros, ci toată o dată. Pe scurt, putem spune că Estonia a reuşit cu destul succes să facă trecerea de la condiţia de colonie rusă la aceea de stat democratic civilizat întemeiat pe prerogativele legii. Pe de altă parte experienţa estonă arată că nici un model nu poate fi urmat în totalitate. În foarte multe privinţe calea este unică pentru fiecare ţară şi fiecare trebuie să îşi găsească singură această cale. Există însă cîteva principii universale, al căror succes a fost demostrat de experienţa multor state. Experienţa estonă aparţine acestei categorii şi tocmai în aceasta constă posibilitatea de a învăţa din ea.

Traducere de Doina Baci

*

Mart Nutt, istoric, preşedintele Partidului Republican Conservator din Estonia. Între 1990-1992 director al Departamentului pentru Asia, Africa şi America Latină a Ministerului de Externe; din 1992 deputat, preşedinte al Comitetului Constituţional al Parlamentului Eston.

Mart Nutt, Different Nationalisms: The Case of Estonia,  publicat cu permisiunea Uncaptive Minds, editat de IDEE Washington. Textul a fost prezentat la seminarul internaţional „Naţionalismul în fosta Uniune Sovietică — tipologie, cauze, consecinţe”, organizat de IDEE la Kiev, Ucraina între 29 noiembrie – 1 decembrie 1996.