Naţionalism şi minorităţi din

perspectivă europeană

Ingmar Karlsson

Prăbuşirea comunismului nu a condus la pacea veşnică, aşa cum mulţi şi-au imaginat în perioada Crăciunului din anul 1989. În locul ei, o nouă fantomă bîntuie Europa: fantoma naţionalismului. Putem vedea zilnic exemple ale ravagiilor sale în fosta Iugoslavie, dar naţionalismul poate fi observat şi în alte forme ale sale, care ne vor afecta în diferite feluri în următorii ani.

Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi recent divizata Cehoslovacie şi-au recăpătat suveranitatea după o perioadă în care independenţa lor nu era mai mult o simplă formalitate. Au reapărut Estonia, Letonia şi Lituania, şi de asemenea Georgia şi Armenia. Pe lîngă acestea, mai există şi un al treilea grup de ţări care sînt acum independente, dar care anterior fuseseră încorporate în structuri multinaţionale. Acest grup include ţările din Comunitatea Statelor Independente, pe cele din fosta Iugoslavie şi Slovacia.

O a patra categorie o reprezintă grupurile etnice cărora le-au fost acordate diferite grade de autonomie în interiorul unor state cu recunoaştere internaţională — de exemplu Catalonia, Scoţia, locuitorii vorbitori de limbă germană ai Tirolului de Sud şi suedezii din Finlanda. Al cincilea grup îl constituie minorităţile etnice lipsite de statut autonom, dar care au o naţiune–mamă care le protejează interesele într-o măsură mai mare sau mai mică — de exemplu maghiarii din Slovacia, minorităţile germane din fosta Uniune Sovietică, ruşii din statele baltice şi grupurile de populaţie turcă din Bulgaria. În plus, mai există minorităţile „nereprezentate”, adică mai mult de 30 de popoare fără o naţiune–mamă, care trăiesc în multe părţi ale Europei, pentru a nu mai menţiona cele 100 de minorităţi naţionale din interiorul fostelor graniţe ale Uniunii Sovietice. Această categorie de „nereprezentaţi” include bretonii, frizii, rutenii, sorbii, găgăuzii, pomacii şi ladinii.

Întrebarea care se pune acum cu un accent crescînd este: cum vor fi acceptate cererile de drepturi naţionale şi culturale ale acestor minorităţi care în mod curent nu au un purtător de cuvînt sau o forţă care să le protejeze şi susţină?

În ciuda unei lungi istorii europene, aproximativ 7-8 milioane de romi pot fi încadraţi în acest grup. Problema viitorului lor în ţările care aparţineau Pactului de la Varşovia şi în fosta Iugoslavie va fi, fără îndoială, una dintre cele mai dificile probleme umanitare din Europa în următorii ani.

Numeroasele grupuri de imigranţi ne-europeni care încearcă să îşi păstreze caracteristicile naţionale şi culturale în ţările de adopţie se află într-o situaţie similară. Cu aproximativ 10-12 milioane de imigranţi musulmani, în special din ţările mediteraneene şi din fostele colonii, Europa Occidentală se luptă deja cu întrebarea dacă nu cumva monoculturalismul ar trebui înlocuit cu multicultu­ralismul. Astfel, apar noi provocări la ceea ce e privit în mod curent ca identitate naţională, înainte chiar de trasarea contururilor clare ale problemelor asociate cu minorităţile în Europa.

Pentru societăţile industriale europene, predominant monoculturale, se poate afirma că problema este triplă. În primul rînd: în ce măsură ar trebui să fie deschise imigrării viitoare, incluzînd refugiaţii? În al doilea rînd: ce elemente din identitate religioasă, culturală, lingvistică şi de colectivitate trebuie să fie tolerate, respinse sau promovate de către politica guvernamentală? Multicultura­lita­tea are o varietate de sensuri diferite, pornind de la întrebarea dacă trebuie să se permită fetelor musulmane să poarte voal în şcoli, pînă la probleme de bilingvism şi programe analitice multiculturale. În al treilea rînd: sînt în stare liderii politici să învingă sentimentele anti-imigraţie ale electoratului lor pentru a promova deplina integrare politică a imigranţilor şi a copiilor lor?

Dacă nu reuşim să dăm răspunsuri potrivite la aceste întrebări, putem anticipa sentimente şovine şi mai accentuate în toată Europa Occidentală şi dezvoltarea continuă a partidelor politice anti-imigraţie şi xenofobe, în special dacă actuala recensiune şi ratele înalte ale şomajului vor persista.

Frica de viitor şi un sens al dezrădăcinirii resimţite în societăţile care parcurg un proces de transformări rapide sînt alţi factori aflaţi în spatele partidelor naţionaliste cu orientare de dreapta, cum ar fi „Front National” în Franţa, „Vlaams Block” în Belgia sau republicanii din Germania.

O altă formă a naţionalismului este regionalismul şi „renaşterea folclorică”, care străbat în prezent Europa Occidentală, atît în forma protestului împotriva unei integrări europene, văzută ca avînd o multitudine de consecinţe, cît şi ca o ameninţare pentru identitatea naţională şi regională sau ca o mişcare cu rădăcini mai adînci, ca de pildă în Bavaria. Unele direcţii naţionaliste din această categorie, de exemplu cele din Scoţia, Catalonia sau Lombardia sînt explozive din punct de vedere politic, şi au nuanţe separatiste.

Cea de-a zecea şi ultima variantă ar putea fi calificată ca naţionalismul sau şovinismul de bunăstare, care se bazează pe convingerea că ţara ta natală este cea mai bună în toate privinţele şi, în concluzie, eşti îndreptăţit să te aperi împotriva unui mediu ameninţător. Spre deosebire de alte ţări europene ca Franţa sau Germania, naţionaliştii de stînga de acest tip sînt mult mai gălăgioşi în Suedia decît opozanţii lor de dreapta.

Statele naţionale au la îndemînă trei opţiuni în încercările de a rezolva problemele minorităţilor lor. Se poate insista pe loialitate — cu alte cuvinte, minorităţile etnice ar urma să fi asimilate. Înainte de 1957, limba finlandeză era interzisă pe terenurile de joacă ale şcolilor din Torne Valley, în partea suedeză a graniţei dintre Suedia şi Finlanda, iar bibliotecile locale achiziţionau cărţi în orice limbă cu excepţia finlandezei. Scopul aparent al politicii de acest tip este de a acorda minorităţilor aceleaşi posibilităţi de afirmare în carieră şi de avansare ca şi restului populaţiei. De fapt, se aşteaptă ca minorităţile să ajungă la concluzia lipsei de valoare a caracteristicilor specifice proprii.

O altă soluţie poate fi caracterizată ca dominanţă sau segregare prin forţă. Politica sîrbă în Kosovo urmează acest model care nu e exclus să fie aplicat atît în Caucaz, cît şi în Asia Centrală. A treia soluţie este de a ignora pur şi simplu ideologiile naţionaliste. Astfel, fie că se stabileşte un sistem federal cu autodeterminare regională, fie politica este guvernată de o ideologie multiculturală în cadrul căreia cetăţenia şi drepturile civile nu au conotaţii etnice.

Nu avem la dispoziţie nici o soluţie standard. Fiecare situaţie este unică, depinzînd de mărimea relativă a grupurilor de populaţie implicate, de structura lor socio-culturală, de repartizarea geografică şi istorică şi de relaţiile politice dintre grupuri, în special conflictele etnice vechi care nu au fost încă uitate. Obiectivul trebuie să fie stabilirea unei solidarităţi şi identităţi naţionale generale care să nu blocheze ocaziile pentru diferitele grupări etnice de a-şi cultiva caracteristicile distinctive proprii. Elveţia este exemplul perfect al unei astfel de soluţii din moment ce identitatea elveţiană este adăugată identităţilor germană, franceză şi italiană fără să le ameninţe. Inclusiv populaţia reto-romană beneficiază de protecţia efectivă acordată unui grup minoritar.

Dacă e să construim un spirit naţional general, nu este suficient să se promoveze activ identitatea specială a grupurilor minoritare sau să li se garanteze drepturile în legislaţiile ţărilor respective. Ar trebui de asemenea să existe discriminare pozitivă, adică trebuie să li se acorde mai mult decît egalitate politică şi culturală. Astfel, autonomia este soluţia cea mai potrivită, dar acesta este un concept cu un larg spectru de interpretări. O politică pentru minorităţi nu se poate baza pe un anume stereotip, ci trebuie adaptată la o situaţie anume a minorităţii respective. Minoritatea germană din Belgia are modelul său, la fel germanii din sudul Iutlandei şi danezii din Schleswig–Holstein. Locuitorii din Åland din Marea Baltică sau cei din Insulele Faerøer pe de altă parte, au soluţiile lor proprii de autonomie. Poate că soluţiile multora din problemele naţionale care au apărut în ceea ce a fost Iugoslavia şi ţările Pactului de la Varşovia se pot baza pe propuneri care anterior fie că au existat numai pe hîrtie, fie că au fost doar parţial încununate de succes.

La congresul Partidului Social–Democrat Austriac din 1899, doi proeminenţi austro–marxişti, Karl Renner şi Otto Bauer, au prezentat o propunere pentru rezolvarea problemelor naţionale din Imperiul Habsburgic. Din propunerea lor se poate desprinde un model pentru statele multinaţionale moderne şi se poate evita repetarea tragediilor din Bosnia–Herţegovina, Krajna şi Slavonia. Ideea lor era transformarea Imperiului Austriac într-un „stat federal al naţiona­lităţilor”, printr-o combinare a autonomiei demografice şi teritoriale. Corpurile administrative autonome urmau să fie stabilite pe baza naţionalităţii. Camere parlamentare naţionale, alese în mod direct urmau să se facă responsabile de legislaţia şi administraţia publică în problemele legate de regiunile proprii. Aceste camere „naţionale” urmau apoi să formeze federaţii „naţionale” omogene care să se ocupe în mod autonom de problemele legate de grupurile lor etnice la nivelul statului. Problemele de interes general ale cetăţenilor urmau să fie rezolvate de un parlament al statului. Nici un grup nu urma să beneficieze de „întîietate naţională”. Se poate afirma că cheia întregului concept era autoguvernarea la nivel local, dreptul de veto în problemele de interes crucial, acordate fiecărui grup etnic şi cooperarea la nivel statal.

În imperiul otoman în secolul al XIX-lea toţi supuşii care nu erau de religie islamică aparţineau unui „millet”, un concept de naţionalitate bazat pe credinţa religioasă. Biserica iudaică şi cea creştină formau „millete” de acest tip, beneficiind de o independenţă considerabilă sub supravegherea propriilor lor lideri religioşi care erau răspunzători faţă de sultan cu privire la asigurarea plătirii impozitelor imperiale. În cazul armenilor, „naţiunea” etnică coincidea ce cea religioasă, însă „milletul” grec cuprindea nu doar etnicii greci, ci şi pe ortodocşii bulgari, sîrbi, români sau arabi. Între aceste „millete” nu exista nici o segregaţie sau diviziune teritorială, din moment ce trăiau împreună, alături de vecinii lor musulmani. În Asia Centrală şi în Caucaz, o formă modernă a principiului milletului ar restabili tradiţiile istorice şi ar putea atenua conflictele.

Protecţia internaţională a minorităţilor presupune de asemenea tratate prin care statele îşi asumă obligaţii speciale. În acest caz poate fi folosită experienţa perioadei de după primul război mondial.

Conform principiilor wilsoniene ale dreptului naţiunilor la autodeterminare, au fost create noi state naţionale. Totuşi, 25-30 milioane de oameni se aflau dincolo de frontierele naţiunii lor. Ideea a fost că drepturile lor trebuie reglementate prin tratate, a căror îndeplinire să fie urmărită de Liga Naţiunilor. Cu toate acestea, cele mai multe probleme legate de minorităţi s-au ivit în ţările ce au fost învinse în război sau care erau aproape distruse. Ţările victorioase nu trebuiau să se conformeze aceloraşi cerinţe. Aceasta a avut ca rezultat că tratatele au fost privite ca unilaterale, fiind semnate sub presiune. Acesta este unul din motivele pentru care sistemul a eşuat.

Poate că este din nou timpul să apară ideea unui sistem de tratate, de exemplu în forma unui acord de bază între o minoritate, statul în care această minoritate trăieşte şi statul ce constituie „naţiunea–mamă” a respectivei minorităţi. Un astfel de acord ar defini drepturile şi obligaţiile minorităţii şi ar permite contribuţia „puterii protectoare” la găsirea unor soluţii, fără a ataca frontierele sau suveranitatea statului în cauză. Nu ar fi necesar ca un astfel de acord să fie imuabil, iar părţile implicate l-ar putea modifica pentru a întîmpina orice situaţie viitoare specifică. Un acord model, standard, ar putea totuşi uşura negocierile şi ar putea da încredere ambelor părţi că au ceva de cîştigat. Tratatele dintre Ungaria şi Slovacia şi cel dintre Ungaria şi România pot fi considerate ca reprezentînd vechile idei ale Ligii Naţiunilor.

Apar noi ameninţări la ceea ce privim în mod obişnuit ca identitate naţională, înainte de a fi trasate contururi clare pentru soluţiile problemelor legate de minorităţi în Europa. Sub impactul valului de imigrări, care sînt de abia la început, ne deplasăm inexorabil spre o Europă multirasială, cu o pluralitate de credinţei religioase.

Una dintre cele mai mari tragedii ale războiului din fosta Iugoslavie este că o societate caracterizată prin coexistenţa catolicismului, ortodoxismului, iudaismului şi islamismului este acum distrusă. Una dintre principalele îndatoriri actuale ale politicienilor europeni este să nu permită acestui război înspăimîntător să distrugă definitiv visul unei Europe armonioase, multiconfesionale şi multiculturale.

Ratele naturalizării în Europa sînt scăzute comparativ cu cele din Statele Unite sau din Australia. Unele ţări, cum e Franţa, permit acordarea cetăţeniei copiilor emigranţilor care se nasc în această ţară (jus soli), în timp ce alte ţări, cum ar fi Germania, urmează principiul conform căruia naţionalitatea e moştenită (jus sanguinis). În Germania, cetăţenia e privită ca sfîrşitul unui lung proces de integrare, în timp ce în Suedia cetăţenia este privită ca un mijloc de integrare. Aceste diferenţe nu ar prezenta o mare importanţă internaţională dacă nu ar exista decizia Uniunii Europene prin care cetăţenii din interiorul comunităţii au dreptul la libera circulaţie. Astfel, capătă importanţă faptul că o persoană născută în Franţa, de origine nord–africană, se poate stabili oriunde în Europa, în timp ce turcii născuţi în Germania, nu.

Astfel, diferenţele dintre ţările europene cu privire la legile cetăţeniei, admiterea refugiaţilor şi deschiderea spre acceptarea etnicilor din ţările vecine contează mai mult decît graniţele dintre ţările Europei de Vest. Regulile generale cu privire la drepturile pe care ar trebui să le aibă imigranţii şi la bazele pe care trebuie acordată cetăţenia sînt chestiuni dificile din moment ce ating însăşi esenţa ideii de suveranitate naturală. Însă idealul unei case comune a Europei va rămîne incomplet pînă ce nu se va ajunge la un acord în aceste probleme. Mai mult, există pericolul ca o populaţie numeroasă, născută în Europa, însă lipsită de cetăţenie europeană, să nu fie inclusă în viaţa politică europeană.

Oamenii politici vor avea nevoie de multă fantezie creativă pentru a aduce soluţii acestor probleme majore atît pentru sfîrşitul acestui secol, cît şi pentru viitor. În cazul minorităţilor etnice indigene, problemele cauzate de imigraţie nu pot fi rezolvate în cadrul statului naţional tradiţional. Ele trebuie rezolvate într-un context european prin continuarea unei abordări supranaţionale şi a unei extensii a drepturilor regionale şi minoritare. Aceasta ar face posibilă apariţia treptată a unei identităţi europene generale, constituită dintr-o serie de identităţi modificate şi suplimentate de diferite identităţi naţionale şi regionale.

În viitor, locuitorii Suediei vor avea o identitate regională principală — nu doar ca locuitori ai provinciei Småland, de exemplu, dar poate şi ca kurzi, bulgari din Turcia sau kosovo-albanezi din Småland. Identitatea lor secundară va fi cea de suedezi, iar la un al treilea nivel va fi identitatea nordică, cu posibila adăugire de „regiunea Mării Baltice”. Al cincilea nivel va fi o identitate europeană. În cazul frizilor, cea de-a doua opţiune a lor va fi spre Olanda, cu excepţia cazului cînd provind din partea germană a Frisiei. La al treilea nivel, se vor simţi ca aparţinînd Beneluxului, iar cea de-a patra identitate a lor va fi cea europeană.

Conform istoricului francez Fernard Braudel, se poate spune că în urmă cu 500 de ani Europa era divizată în trei regiuni principale: una de sud–vest, una de est şi una nord–vestică. Acestea, la rîndul lor, erau divizate în subregiuni: de exemplu, Scandinavia era o subregiune a regiunii nord–vestice. Regiunile nu coincideau cu entităţile statale. Acest lucru este evident în special în cazul Imperiului Roman, în ciuda adăugirii cuvintelor „Nationis Germanicae” în secolul XV. În acel timp era imposibilă definirea elementelor politice în termeni etnici sau culturali din moment ce societăţile existau într-o asemenea multitudine de forme şi erau fragmentate în funcţie de straturile sociale şi de diviziunile sociale. Ţara natală a unei persoane nu coincidea neapărat cu ţara în care s-a născut. Această persoană putea avea două sau mai multe identităţi naţionale: ţara de naştere, o identitate naţională legală şi ţara de rezidenţă.

Ca rezultat al procesului de integrare europeană s-ar putea să ne reîntoarcem la o Europă a regiunilor, care a stat la originea emergenţei statelor naţionale. O dezvoltare de acest tip este probabil necesară dacă procesul de integrare care este pe cale să domine Europa în următorii zeci de ani va urma o cale armonioasă.

Numai o combinaţie de unităţi supranaţionale şi pluralism regional ne vor permite să construim acele atitudini cosmopolite necesare pentru a face faţă procesului de integrare din vest, procesului de dezintegrare din est şi presiunii imigraţiei de pe alte continente.

Dacă dezvoltările ulterioare se vor deplasa în această direcţie, vom asista într-o anume măsură  la o reeditare a Imperiului Roman, dar, de această dată, cu accente post-industriale, secularizate şi cu o naţionalitate europeană. Cu alte cuvinte, va exista o Comunitate Europenă coerentă din punct de vedere ideologic şi economic care va cuprinde totodată un număr considerabil de regiuni sub-naţionale, ce se vor extinde frecvent peste frontierele politice tradiţionale.

Dacă aceasta se va întîmpla, naţionalismul care a îmbolnăvit Europa cu atîtea ocazii în trecut va deveni, în sfîrşit, irelevant. Cînd o comisie a Ligii Naţiunilor trasa frontierele dintre Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, după primul război mondial, membrii comisiei au ajuns într-un sat dintr-o zonă de frontieră disputată din Munţii Carpaţi. Întrebarea iniţială a comisiei către săteni, referitoare la naţionalitatea lor, a produs multă nedumerire. Atunci, întrebarea a fost reformulată: „Sînteţi unguri, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni sau ruteni?” Răspunsul sătenilor a fost „sîntem de-aici”, un răspuns care lor li se părea şi limpede  şi suficient.

Din punctul de vedere al sătenilor, întrebarea cărei naţiuni îi aparţii, era total nesemnificativă. Permiteţi-mi să concluzionez, sperînd că Europa va evolua spre o situaţie, în viitorul nu foarte îndepărtat, cînd toţi locuitorii continentului nostru, fără deosebire de origine etnică sau religioasă, vor putea răspunde la fel de sincer la întrebarea de unde sînt: „Sîntem de aici”.

Traducere de Dana Rus

*

Ingmar Karlsson (n. 1942), absolvent al Universităţii din Gothenburg, Facultatea de Ştiinţe Politice, în 1967. După terminarea studiilor, a devenit angajat al Ministerului de Externe. Din 1996  este ambasadorul Regatului Suediei la Praga. A publicat mai multe cărţi, dintre care: Islam and Europe — confrontation or coexistence (1994), Europe and the People — a European Nation or the Nations of Europe (1996).

Ingmar Karlsson, Nationalism and Minority Issues from a European Perspective, prezentat la seminarul internaţional Strategies for Ethnic Reconciliation, desfăşurat la Stockholm sub egida IDEA la 11 octombrie 1996, publicat cu permisiunea autorului.