Editorial

Istoria ultimului secol şi jumătate în Europa Centrală dezvăluie o situaţie paradoxală: în ciuda modernizării naţiunilor sale, în pofida aderării lor treptate la sistemul de protecţie a drepturilor minorităţilor, potenţialul de conflict n-a dispărut în totalitate nicicînd. Nu puţini susţin că regiunea este, în ciuda angajamentelor sincere sau a pretenţiilor de circumstanţă, o regiune mai degrabă consumatoare decît producătoare de stabilitate, în care modelele, fie ele statul-naţiune, fie economia de piaţă, sînt importuri, iar grefarea lor pe un corp social etern nepregătit este, foarte adesea, urmată de fenomenul de respingere. Nu de puţine ori explicaţia acestei „retardări” istorice a fost găsită în faptul că întreaga zonă este tributară fetişului naţiunii şi statului naţional, o obsesie de care n-au scăpat elitele autohtone.

Dedicăm acest număr al Alterei studiilor care caută un răspuns la comandamentul transformării în profunzime a contractului social dintre cetăţeni şi stat în acestă parte de lume, dar simultan şi a relaţiilor intercomunitare în cadrul aceluiaşi stat. Moştenirea Revoluţiei Franceze, îndeosebi a individualismului său radical, care a creat tipul iluzoriu al cetăţenului insensibil la distincţii religioase, etnice sau lingvistice, se dovedesţe un balast istoric greu de lepădat, dificil de reformat, dar periculos de ignorat. Naţiunile central-europene sînt puse din nou într-o situaţie limită: ar fi timpul să se conecteze la complicatul sistem al echilibrelor dintre individualism şi colectivism, să dea răspunsuri coerente la dialectica globalismului şi localismului, în condiţiile în care, din diferite pricini, (cea din urmă fiind comunismul), devenirea lor de sine, confortul identitar, n-au fost încă atinse.

Cu cît mergem mai spre estul continentului, în chiar măruntaiele imperiului recent expiat, naţionalismul se oferă ca o ideologie onorabilă (vezi studiul lui Mart Nutt), coincizînd cu opţiunea pentru democraţie şi liberalism. O situaţie istoric mai apropiată în multe privinţe de secolul XIX european, decît de sfîrşitul celui de-al XX-lea. Cine ar cuteza, cu mîna pe inimă, să-i anatemizeze pe estonii, letonii, moldovenii, azerii, armenii sau ucrainenii, care, scăpaţi de sub o dominaţie deloc neutră etnic, în ciuda frazeologiei oficiale, investesc o maximă energie în a apuca, la acest sfîrşit de veac, reîntîlnirea cu ei înşişi. Paralel, marea naţiune ex-imperială, trăieşte obsesia noului statut minoritar şi criza imaginarului colectiv, pendulînd, cu o amploare care riscă să deranjeze din nou pionii de pe tabla de şah a istoriei, între expansionismul endemic şi implozia iminentă. Studiul cercetătoarei Françoise Thom este pe deplin lămuritor.

Nu pot fi neglijate nici complicaţiile pe care însăşi modernizarea le aduce cu sine, jocul fragil al primordialismelor şi elementelor a ceea ce, aproape unanim, ne-am obişnuit să numim progres. Regretatul profesor Aluaş de la Cluj obişnuia să-şi contrarieze auditoriul cu afirmaţii şocante, între care una preferată, şi anume că nu toate naţiunile sînt capabile de progres. Nu făcea nici un secret din faptul că simptome ale acestui beteşug se găseau, vai, într-o proporţie îngrijorătoare şi la propriul său popor. Studiul lui Joseph R.Gusfield, chiar dacă numai temperat optimist, contrazice, spre uşurarea noastră, această teorie. Nu mai puţin fascinantă este, sub ochii noştri, naşterea în „bătrîna” Europă a unor identităţi noi. Cea mai spectaculoasă, mai contradictorie, dar poate şi cea mai ignorată dintre aceste zămisliri, este cea a etniei romilor. Lipsită de „teritoriu naţional”, marginalizată şi asimilată mai degrabă unei caste inferioare decît unei etnii, minoritatea europeană a romilor este în plin proces de geneză şi reconsiderare a parteneriatului său cu celelalte comunităţi europene. Înzestrată cu ştiinţa supravieţuirii pe care ne-o explicitează în studiul său Vasile Burtea, populaţia romilor are de optat între formula conservatoare şi cea a modernizării, o cale pe care a pornit prin trecerea, în ultimii ani, de la nomadism la sedentarism, de la ruralism la urbanism.

Cum va evolua sistemul de parteneriate colective care ar putea, în timp, asigura atît stabilitatea reală, cît şi depăşirea sindromului zidului ce se surpă peste noapte? János Kis nu face nici un secret din convingerea sa că acest lucru se poate întîmpla dacă şi numai dacă se va reforma însuşi statul-naţional central-european, atît de drag tuturor, atît de comod şi la îndemînă, ca un loden de veşnică trecere. Punînd între paranteze cu rafinament şi elocinţă discuţiile bizantine la modă în acest teritoriu (drepturi individuale-drepturi colective, minorităţi-majorităţi), prestigiosul autor arată cu degetul spre esenţă. Convins liberal, el atribuie acestei doctrine, oarecum vlăguite prin preluarea de către alţii, capacitatea de a construi, dacă va îngloba lecţia eşecului individualismului atotbiruitor, un sistem elastic şi flexibil de loialităţi multiple într-un stat al naţiunilor asociate. Idee care, pentru a face dreptate meleagurilor pe care trăim, a fost vehiculată, chiar dacă în forme puţin diferite, şi de autori autohtoni. Un teoretician al minoritătii maghiare din România (Géza Szőcs) vorbea mai deunăzi de co-naţiune, iar prea modestul Sándor N. Szilágyi a şi cuantificat-o într-o nemeritat de puţin cunoscută lege a comunităţilor etnice, în care hotarul dintre majoritate şi minoritate este, cu mult bun simţ, anihilat.

Pînă la urmă rămîne speranţa ca aceste studii să poposească şi pe mesele politicienilor, acolo unde, ne place sau nu, deciziile providenţiale (sau idioate) se iau. Poate a sosit timpul să fim chiar mai mult decît indulgenţi cu noua clasă politică a Europei Centrale. Ea este pe cale să facă saltul istoric peste timp, aderînd la Europa instituţională şi chiar să realizeze, cu destul dinamism, dezideratele elitelor intelectuale care au făcut revoluţia anti-comunistă. Cine ar fi cutezat să bage mîna în foc, cu numai un an înainte, că parteneriatul româno-maghiar, bunăoară, sau încheierea războiului (chiar dacă în coadă de peşte) din fosta Iugoslavie, vor deveni realităţi?