Religia şi ideea de drepturi

Louis Henkin

Ideea de drepturi individuale pare axiomatică americanilor, „un adevăr — spunea Jefferson — de la sine înţeles”. Se ştie, de fapt, că ideea este una modernă, iar larga ei acceptare doar contemporană, de la al doilea război mondial încoace. Şi cu toate că ea este acum, după cîte se pare, un „adevăr” universal, şi evident, există alte adevăruri aflate în competiţie cu ideea de drepturi, ce încă mai continuă să suscite obiecţii şi împotrivire.¹

Împotrivirea la ideea de drepturi nu constituie în mod necesar o contestare a valorilor fundamentale consfinţite prin documentele oficiale referitoare la drepturi. Nimeni, nici o ideologie, desigur, nu susţine că favorizează uciderea arbitrară, tortura, sclavia, condamnarea nevinovaţilor şi alte forme de nedreptate, abandonarea oamenilor pradă foametei sau analfabetismului, şi nici măcar violarea minoră ori întîmplătoare a intimităţii, refuzul libertăţii de exprimare sau al libertăţii religiei. Ceea ce întîmpină uneori împotrivire este ideea de drepturi şi caracteristicile ei esenţiale — concentrarea asupra individului, glorificarea autonomiei şi libertăţii acestuia, perseverenţa în ideea că indivizii au revendicări îndreptăţite de la societatea lor, că societatea trebuie să se mobilizeze pentru a asigura aceste drepturi, că indivizii îşi pot impune drepturile prin reparaţii judiciare ori de altă natură şi. mai presus de toate, că drepturile individului pot încurca socotelile celor aflaţi la putere şi „dejuca”, dacă ar fi acceptate, binele public.

Nu ar trebui să surprindă faptul că există împotrivire la ideea de drepturi. Vreme de mii de ani au existat concepţii de bine, de viaţă bună şi de societate justă fără să fi existat ideea de drepturi. Există astăzi ideologii importante, cu rădăcini în vechi tradiţii, care precedă cu mult ideea de drepturi şi care nu au fost adaptate pentru a asimila ori lăsa loc drepturilor. Cele mai multe utopii moderne (şi nu numai cele anarhiste) îşi au fundamentul în comunitate, nu în individ, în îndatoriri nu în drepturi. Într-adevăr, pentru noi toţi, în toate societăţile, relaţiile importante — dragostea, familia, prietenia, buna vecinătate, comunitatea — nu au nevoie de ideea de drepturi şi nici loc pentru ea.

Lista scrierilor împotriva ideii de drepturi este lungă şi convingătoare. Din perspectiva unor concepţii despre bine, despre societatea justă sau despre viaţa bună, ideea de drepturi este egoistă şi promovează egocentrismul. Ea generează atomizare, dizarmonie, dezbinare, adeseori litigii (după cum o demonstrează zilnic viaţa din Statele Unite). Este antisocială, permiţînd individului şi încurajîndu-l să formuleze, potrivit viziunii sale proprii, pretenţii egoiste împotriva intereselor comune şi, în acelaşi timp, stabilite în comun. Ideea de drepturi pune democraţia într-o situaţie dificilă, negînd suveranitatea populară şi dejucînd intenţiile majorităţii. Atît în principiu cît şi în practică, ea poate preamări autonomia individului în detrimentul colectivităţii, egoismul în detrimentul gemeinshaft- ului, libertatea în detrimentul ordinii, discordia în detrimentul armonici. Se afirmă că ideea de drepturi este ineficientă, ea tinzînd să anemieze societatea şi să o facă neguvernabilă. Glorificarea drepturilor bagatelizează îndatoririle şi inculcă neglijarea lor. Ea impune o viziune îngustă şi artificială asupra binelui public — securităţii naţionale, stării excepţionale, ordinii publice, moravurilor publice — şi retrage deciziile importante din mîinile celor aleşi să guverneze şi singurii apţi să guverneze. În multe societăţi, în diferite situaţii, ideea de drepturi ajută la imunizarea egoistelor interese de proprietate şi a pretenţiilor extravagante la autonomie şi libertate, fortificînd prin aceasta reacţiunea şi împiedicînd schimbarea socială revoluţionară.

Aceste obiecţii, precum şi altele, vin din partea unor idei şi ideologii di- verse. Unele sînt variaţiuni pe tema utilitarismului, care pretinde că ţinteşte la creşterea fericirii generale şi la urmărirea binelui societăţii (sau a unei alte colectivităţi, mai restrînse) luată ca întreg, dar care comasează fiinţele umane şi nu ia în serios individul ca atare.² Astăzi, sursele obiecţiilor trebuie căutate la cei care privesc înapoi, dimpreună cu cei ce privesc înainte, culturi religioase tradiţionale, alături de forme contemporane de socialism şi profeţi ai modernizării şi dezvoltării.

Poate că este necesar, mai ales în Statele Unite, să justificăm citarea religiei ca ideologie alternativă, ca sursă de împotrivire la drepturi. Majoritatea americanilor se consideră devotaţi atît drepturilor cît şi religiei; ei percep libertatea religiei ca pe un drept elementar, iar interesul pentru această libertate ca pe o sursă fundamentală a ideii de drepturi şi a devotamentului faţă de aceasta. Ba mai mult, americanii (şi vest-europenii, precum şi alţii) în general trăiesc în societăţi seculare în liniile lor fundamentale, iar în Statele Unite, Constituţia insistă asupra dezinstituţionalizării religiei şi separaţiei complete dintre biserică şi stat. Ideologia noastră politică — inclusiv ideea de drepturi — pare în mare măsură distinctă, independentă, ba chiar irelevantă în raport cu religia sau ideologia religioasă. Pînă şi marea majoritate a indivizilor din Statele Unite care se declară sau sînt declaraţi religioşi nu par să găsească în religie un Weltanschsaung atotcuprinzător, care să conţină o ideologie politică şi morală completă şi care să nu includă neapărat drepturile. Sau, poate, majoritatea americanilor nu iau religia în serios, o minimalizează, dînd mai puţin Domnului, şi foarte mult Cezarului.

Ca urmare, în Occident religia pare să aibă în vedere drepturile numai în calitatea ei de beneficiară a libertăţii religioase, însă chiar şi atunci cînd, ocazional, influenţa religioasă organizată este exercitată în numele moralităţii împotriva vreunei libertăţi — de exemplu, împotriva revendicării femeilor de a avea dreptul la avort, sau împotriva libertăţii de a publica sau citi materiale obscene, blasfemiatoare sau profanatoare —, obiecţiile însele pot fi formulate în termenii unor drepturi rivale. În alte părţi ale lumii însă, religia apare în opoziţie cu alte drepturi ale individului, de exemplu în părţi ale lumii islamice unde domneşte fundamentalismul (în Iran) sau în ţări în care bisericile creştine au sprijinit represiunea totalitarismului (în America Latină, în Africa de Sud, în Polonia). Lăsînd deoparte relaţiile cu puterea politică, religiile majore de pretutindeni (inclusiv cele prevalente în societăţile occidentale seculare) pretind că sînt ideologii complete şi că relaţia religiei, a gîndirii religioase, a teologiei ori doctrinei diferitelor religii cu ideea contemporană a drepturilor omului este ea însăşi o chestiune ideologică.

Religia nu este o idee simplă şi nici una unitară, iar relaţia ei cu ideea de drepturi nu este nici ea simplă sau unitară. Religiile majore pot să-şi aroge pe drept cuvînt paternitatea valorilor centrale ale drepturilor omului: bine şi rău, dreptate şi nedreptate, legalitate şi ilegalitate, egalitatea fundamentală a oamenilor, protecţia egală a legii. Însă rădăcinile marilor religii sînt străvechi, iar teologia şi ideologia lor s-au format în mare măsură înainte ca ideea de drepturi să fi fost concepută. Ideea de drepturi, mai ales de drepturi împotriva societăţii, a fost necunoscută vechiului iudaism, creştinism, islamism şi, cred, vechilor religii orientale şi altor culturi tradiţionale. Biblia, de pildă, nu cunoştea drepturi, ci numai îndatoriri, iar îndatoririle erau către Dumnezeu; cînd, după legea Domnului, îndatoririle cuiva către Dumnezeu erau legate de semenul său, acest semen era doar ceea ce am putea numi a treia parte beneficiară. (Pînă şi dragostea — „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” — era o poruncă şi o îndatorire; aproapele meu nu avea un „drept” de a fi iubit şi cu siguranţă nici un remediu pentru nereuşita mea de a-l iubi, lăsînd de-o parte putinţa de a i se plînge lui Dumnezeu). Binenţeles, limbile vechi nu aveau. un termen prin care să desemneze drepturile şi chiar mai tîrziul nostru cuvînt englezesc (right — n.t. ) sugerează derivarea sa din ceea ce este „drept”, dintr-o teorie a binelui, a dreptăţii, fără nici o conotaţie de îndreptăţire individuală. Ba mai mult, ideea de drepturi ale omului este o idee politică ce are în vedere relaţia omului cu societatea politică, dar vechile religii şi celelalte culturi tradiţionale nu au avut o societate politică modernă în care individul ar putea avea relaţii de tip modern şi de la care el ar putea avea pretenţii.

Ideea de drepturi reflectă principiile moralităţii interpersonale; marile religii reflectă şi ele principiile moralităţii interpersonale, însă nu şi ideea de drepturi. Dreptatea constituia o poruncă divină, înfăptuită de Dumnezeu sau de repre- zentanţii lui pe pămînt. Pentru unele nedreptăţi victima beneficia de reparaţii pe lumea acesta şi în cea de dincolo. Aceleaşi principii de moralitate şi dreptate erau valabile şi în relaţia dintre individ şi autoritate (regele, de pildă) ambii în mod egal guvernaţi de legea lui Dumnezeu. Vezi dojenirea lui David pentru că a luat soţia lui Urie, a lui Ahab pentru uciderea lui Nabot în via sa (Samuel 2, 11— 12, Regi 1, 21.). Însă revendicările împotriva puterii erau limitate, reparaţiile victimei pentru nesatisfacerea unor asemenea revendicări nu erau făcute pe această lume, ceea ce reducea considerabil posibilitatea ca individul să se bucure de beneficiile pămînteşti hărăzite lui de dumnezeire.

Ba mai mult, valorile tradiţionale nu erau identice cu cele ale ideii moderne de drepturi: idealul tradiţional nu era acela al libertăţii³, autonomiei şi intimităţii, ci supunerea faţă de voia lui Dumnezeu şi legea divină. La începuturi şi apoi mai multe milenii la rînd, centrul gîndirii religioase nu l-a constituit individul, ci comunitatea — neamul, poporul lui Israel, biserica, creştinătatea, islamul — voia lui Dumnezeu sau ordinea cosmică. În ordinea feudală a Europei medievale şi în societăţile necreştine din alte părţi ale lumii din aceeaşi perioadă, individul îşi ducea viaţa angrenat într-un lanţ de relaţii ierarhice. Idealul nu îl constituiau libertatea şi autonomia individului, ci concordanţa, supunerea, cooperarea, armonia, ordinea. Principiul conducător nu era egalitatea indivizilor, ci preocuparea pentru ierarhiile ordinii sociale, şi prin aceasta, nu contractul bazat pe voinţa şi asentimentul individului conta, ci statutul ce include responsabilitatea faţă de cei inferiori în ordinea ierarhică şi obligaţiile faţă de cei superiori. De asemeni, din perspectivă modernă, religiile adeseori realizau ordinea cu preţul inechităţilor, limitărilor libertăţii, oprimării individualităţii şi al subdezvoltării sociale şi individuale (şi chiar al subdezvoltării spirituale), asociate uneori cu ritualuri ce conţineau elemente de cruzime.

Drepturile individului, drepturile constituţionale, drepturile omului, drepturile împotriva autorităţii publice constituie o idee radicală şi o achiziţie mai tîrzie. Ea a venit după protestantism, care, combinînd forţe sociale şi economice, a adus o percepţie mai pronunţată a individului, a reliefat nu numai natura cosmică, ci şi natura umană, începînd să considere omul o entitate autonomă, o persoană, un egal al celorlalţi dinăuntrul societăţii. Ideea de drepturi a venit după ce Reforma a fărîmiţat biserica creştină şi a contribuit la încetarea identificării bisericii cu statul, după ce echilibrarea puterii politico-militare a dus la statul secular, la sistemul statal modern. Dizidenţii au început să revendice drepturi pentru indivizi (şi pentru bisericile lor) împotriva bisericii consacrate şi împotriva puterii politice aliniate ei. În aceste condiţii, religia, sau cel puţin religiile ce se deosebeau de cea consacrată, nu se mai mulţumesc să se bizuiască pe simţul datoriei al celor aflaţi la putere (datoria toleranţei, carităţii, iubirii) şi nici să vadă fiinţa umană ca simplu beneficiar al acesteia; mai degrabă, religia a început să perceapă nevoile omului — nevoile sale religioase şi apoi alte nevoi — ca pe nişte chestiuni de drepturi, de îndreptăţiri potrivit unor legi mai înalte.

În noile şi diversele contexte politice şi sociale, gîndirea religioasă a trebuit să apeleze la ideea de drepturi ca la o parte integrantă a evoluţiei concepţiei despre Dumnezeu, om şi societate. Astăzi religia însăşi este nevoită să ia o atitu- dine faţă de societatea modernă şi de puterea politică modernă, chiar dacă numai din simplă autoapărare: multe religii sînt, într-o parte sau alta a lumii, religii oficiale şi au trebuit să-şi definească atitudinea ideologică faţă de revendicările din domeniul drepturilor omului pe care le au cetăţenii faţă de societăţi; fiecare religie este undeva în lume religia unei minorităţi şi trebuie să se adapteze statutului de minoritar; fiecare religie trebuie să reacţioneze la nevoile membrilor săi din marile şi depersonalizatele societăţi industriale şi urbane, dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Însă nici măcar religiile occidentale, cu toate că avuseseră o experienţă îndelungată cu cezarul şi cu statul, nu au fost pregătite ideologic pentru ordinea politică şi socială modernă. Atitudinea lor ideologică faţă de drepturile şi îndatoririle individului vis-à-vis de puterea politică a avut o evoluţie nehotărîtă şi a cunoscut forme diferite în cadrul diferitelor religii, în locuri şi epoci diferite. Adeseori aceste atitudini au fost determinate de faptul că religia respectivă era de stat sau minoritară, precum şi de tipul puterii politice — teocratice, monarhice, republicane sau democratice, sau, mai recent, totalitare sau autoritare. Nici pînă la această dată, religiile nu au dezvoltat o concepţie clară asupra suveranităţii populare şi democraţiei, sau asupra ideii drepturilor individului.

Astăzi, religia şi ideologia religioasă îmbrăţişează, ba chiar îşi revendică, valorile umaniste ce stau la baza drepturilor omului. Religia şi ideologia religioasă vin în sprijinul dreptăţii (inclusiv al dreptăţii economice), resping tortura şi alte tratamente inumane⁴, se opun „sclaviei, sînt pentru desfăşurarea unor procese juste, insistă asupra libertăţii religiei (cel puţin în ce le priveşte), încurajează participarea la guvernare. Chiar şi unele religii care nu au făcut-o înainte, acum sînt capabile să accepte tolerarea străinului, dacă nu chiar egalitatea lui, reeva- luează ierarhiile şi castele, lărgesc rolul femeilor. Ideologic însă chiar şi astăzi ideea de drepturi este o idee incomodă pentru religie. Religia se împotriveşte plasării individului în centru, ideii îndreptăţirii individului, revendicărilor împo- triva societăţii (care, parte, include societatea religioasă), restrîngerii binelui colectiv, inclusiv a binelui religios, în numele individualismului, posibilităţii indivi- dului de a încurca socotelile puterii, minimei limitări a drepturilor, concepţiilor îngus- tate de ordine publică. Religia se mai împotriveşte drepturilor şi în calitatea lor de ideologie seculară independentă, bazată pe o viziune neteologică asupra naturii, omului şi societăţii. Cu toate că religia poate să reacţioneze cu înţelegere la revendicarea drepturilor economice şi sociale ce îşi au corespondentul religios în îndatorirea milosteniei, ea poate percepe accentul pus pe individ şi apoteoza autonomiei şi libertăţii ca hybris, de nu chiar idolatrie înclinată spre materialism şi hedonism. Cînd drepturile omului proclamă libertatea conştiinţei şi a religiei, religia poate primi aceasta cu bucurie în ce o priveşte ca pe o chestiune de lege divină sau de drepturi naturale, dar ea poate considera pretenţia la libertatea religiei şi ca implicînd egalitatea tuturor religiilor (precum şi a sistemelor nereligioase, a ateismului şi agnosticismului), ca pe o respingere a adevăratei religii, poale ca pe o banalizare a întregii religii. Religia este suspicioasă la apariţia drepturilor şi ca un posibil concurent, capabil să corecteze inadecvările religiei faţă de lumea modernă.

Totuşi, încetul cu încetul, religia, religiile — principalii purtători de cuvînt ai unei viziuni alternative asupra Binelui — au ajuns ele însele să conştientizeze necesitatea drepturilor omului în lumea modernă: odată cu dezvoltarea societăţilor, în societăţile pluraliste, în societăţile urbane unde individul este singur, dar unde o anume singurătate este poate esenţială pentru demnitatea individului. Odinioară, în societăţile omogene, ermetice, religia oferea o imagine exhaustivă a Binelui, bazată pe ordine, colectivitate, armonie. Chiar şi în absenţa ideii de drepturi, principiile moralei religioase, ce reflectau Regula de Aur şi reciprocitatea, şi care erau sprijinite de îndatorirea de a iubi şi de a te milostivi, au făgăduit, uneori chiar au realizat versiuni demne de respect ale societăţii juste şi poate chiar ale unei vieţi bune. Dar pînă şi atunci, din perspectiva noastră modernă, sub aspect ideologic şi practic, religia oferea societatea justă credinciosului, şi nu necredinciosului, băştinaşului, nu străinului, bărbatului, nu femeii, stăpînului, nu sclavului. Astăzi, religiile — cel puţin unele dintre ele — recunosc tot mai mult că ideea de drepturi ale omului este necesară pentru a impulsiona religiile — cît de cît— să reevalueze practici străvechi, mai puţin chestiuni de doctrină teologică sau alte valori solide, cît relicve ale sociologiei unor societăţi de mult apuse.

Religia va continua să respingă drepturile omului ca ideologie totală. Ea consideră că drepturile omului — drepturi reci — nu oferă căldură, sentimentul apartenenţei, integrare, nevoia de dragoste, prietenie, familie, caritate, fidelitate, înţelegere, sacralitate, ispăşire, răscumpărare şi iertare. Dar dacă drepturile omului poate nu sînt suficiente, ele sînt necesare cel puţin. Dacă ele nu aduc bunăvoinţă în cadrul familialului, aduc în schimb — ceea ce de multe ori religiile nu au reuşit — respectul faţă de străin. Drepturile omului nu constituie o ideologie alternativă completă, însă constituie un prag necesar pentru a face alte valori — inclusiv religia — să înflorească. Drepturile omului nu numai că protejează religia, ci au ajuns deseori să servească eticii religioase în aspecte şi contexte în care religia însăşi s-a dovedit a fi insuficientă. Drepturile omului sînt măcar o „teologie” anexă pentru societăţile urbane, seculare, pluraliste.⁵ Religia poate accepta, dacă nu chiar adapta ideea de drepturi ca pe o afirmare a propriilor ei valori, putînd să se dedice astfel unor domenii mai profunde, mai întinse, aflate dincolo de cuprinderea obişnuită a drepturilor omului. Religia se poate îngriji — aşa cum ideea drepturilor omului nu o poate face adecvat — de tensiunile dintre drepturi şi îndatoriri, dintre individ şi comunitate, dintre material şi spiritual.

M-am referit la religie mai ales sub forma reprezentată de aşa-numitele religii occidentale. Ideea de drepturi nu s-a bucurat de o receptare şi experienţă diferită în cadrul religiilor orientale şi al altor culturi tradiţionale. Ideea de drepturi ale omului a fost contestată ca o manifestare distructivă, inutilă, neasimilabilă şi străină a imperialismului cultural occidental de către acestea — sau, mai exact, de către comentatorii occidentali, în numele acestora. Eu socotesc greşită această perspectivă. Se poate, într-adevăr, ca răspîndirea ideii drepturilor omului să fi fost posibilă prin dominaţia şi exemplul occidental.⁶ Gînditorii occidentali au dezvoltat ideea de drepturi ca pe un principiu de teorie politică care să fie expresia unei relaţii juste dintre individ şi puterea organizată din societatea politică, dar ipotezele morale şi valorile care stau la baza acestei idei pot fi găsite atît în Orient cît şi în Occident, atît în confucianism cît şi în budhism precum şi în iudaism, creştinism sau islamism. Esenţa ultimă a drepturilor omului — dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei, la autonomia ei elementară, la autonomie în chestiuni personale, la egalitate în faţa legii, la eliberarea de ameninţarea torturii, sclaviei, întemniţării arbitrare — sînt cu siguranţă la fel de dragi omului oriental ca şi celui occidental. Contactele între ideea drepturilor omului şi ideologia tradiţională nu au dus la conflict, ci la acomodare şi transformare reciprocă, la suprapunerea unei ideologii seculare cu a altora, religioasă, străveche, suprapunere ce a avut ca rezultat o varietate de ideologii ale drepturilor omului. Tradiţiile sînt de acum reinterpretate în lumina ideii drepturilor omului.⁷ Ideea de drepturi şi conţinutul său elementar, lipsit de vanităţi, nu numai că răspund intuiţiilor morale proprii acestor culturi, ci au fost chiar îmbrăţişate cu căldură de societăţile tradiţionale. Este cu siguranţă relevant, de nu chiar concludent, că reprezentanţii acestor societăţi — pînă şi reprezentanţii lor oficiali care, ca destinatari ai revendicărilor, ar avea motive să se împotrivească ideii de drepturi —, şi-au însuşit cu consecvenţă şi în totalitate această idee precum şi mare parte a implicaţiilor ei. Drepturile omului au fost primite cu entuziasm nu numai de elitele mai timpurii, educate în Occident, ci şi de liderii mai tineri, educaţi acasă, cum ar fi, în vremea din urmă, cei din Organizaţia Unităţii Africane. Cînd purtătorii de cuvînt ai acestor societăţi susţin prioritatea drepturilor sociale şi economice, ei nu resping ideea de drepturi, ci o adoptă; ei nu contestă acesteia conţinutul politico-civil, ci afirmă interdependenţa fundamentală a tuturor drepturilor recunoscute. Cînd invocă necesităţile dezvoltării ca bază a limitării drepturilor, ei, desigur, nu fac trimitere la valorile tradiţionale, ci la un set diferit de valori, moderne, de import.⁸

Din cele citite pe această temă trag concluzia că ideea de drepturi, aşa cum este ea înţeleasă în momentul de faţă, a fost — este — nefamiliară ca atare societăţilor tribale, după cum a fost odinioară — nu aşa demult —, nefamiliară culturilor occidentale. Din motive religioase sau cvasi-religioase, societăţile tradiţionale au avut concepţii despre bine ce glorificau nu individul, ci o altă unitate superioară — viaţa, succesiunea generaţiilor, satul, tribul, ordinea cosmică. Unele tradiţii acordau puţină importanţă vieţii individului aşa cum o înţelegem noi — a indivizilor ce trăiesc în momentul acesta, aflaţi între naştere şi moarte. Ei aveau de asemenea tendinţa de a preamări ordinea, iar nu libertatea, armonia, iar nu revendicările ad- verse, nu egalitatea, ci autoritatea şi uneori ierarhia şi castele cu responsabilităţi reciproce. În ciuda scuzelor protestatare, este totuşi evident că autoritarismul, castele, ierarhiile nu au adus de obicei armonia, respectul şi responsabilitatea reciproce (nu mai mult, după cum s-a pretins, decît în cazul sclaviei din America). De asemeni, în cele mai multe din aceste societăţi, mai ales bărbaţii erau cei care insistau că femeile îşi găseau demnitatea şi împlinirea în rolul tradiţional de aservire ce le era rezervat de morala tradiţională. Însă valorile elementare, fundamentale — eliminarea ameninţării cu tortura sau uciderea arbitrară, cu sclavia sau întemniţarea nejustificată, noţiunile de dreptate, de judecare dreaptă (în contexte locale) — în general nu le-au fost străine acestor societăţi. Dacă mai persistă unele practici străvechi ce implică inegalitate, cruzime sau sclavie, ele sînt totuşi respinse de un Zeitgeist care nu numai că reflectă ideile occidentale, ci dezvoltă şi altele, autohtone.

Poate că în sat, chiar în lipsa ideii de drepturi, comunitatea şi empatia ofereau demnitate şi împlinire, şi că o persoană neobişnuită putea găsi oarecare libertate şi autonomie pe tărîm spiritual sau se putea muta altundeva. Dar societăţile tribale evoluează, dacă nu cumva se dezintegrează, şi nu individualismul şi ideea de drepturi sînt acelea care le subminează. Asemeni culturilor occidentale tradiţionale, comunităţile naţionale deja pluraliste şi în curs de dezvoltare, industrializare, urbanizare din Asia, Africa şi America Latină, se orientează făţiş spre drepturile omului pentru ajutor în protejarea nu numai a demnităţii personale, şi îşi adaptează ideile şi ideologiile proprii la ideea drepturilor omului. (...)

*

Probabil că drepturile omului au devenit ideea timpului nostru în parte din cauză că epoca noastră este una a dezvoltării, industrializării şi urbanizării, ce au contribuit în multe părţi ale lumii la subminarea a ceea ce pentru mult timp oferiseră individului religia şi tradiţia. În lumea noastră modernă şi în curs de modernizare, ideea drepturilor omului poate uneori apare ca o ideologie aflată în concurenţă cu religia, ca o ameninţare la adresa societăţilor tradiţionale, ca un obstacol în calea socialismului totalitarist ori a dezvoltării accelerate. Însă ideea de drepturi nu este o ideologie completă, atotcuprinzătoare şi nu se află, în realitate, în competiţie cu alte ideologii. Religia explică şi alină, tradiţia sprijină, socialismul se implică, dezvoltarea construieşte; ideea drepturilor omului nu face nimic din toate acestea. În lumea de astăzi — şi cea de mîine — nu va scade probabil nevoia de ceea ce au făgăduit şi au oferit religia şi tradiţia, de lucrurile spre care se străduieşte socialismul, de ceea ce va aduce dezvoltarea; ideea de drepturi nu se află nici în contradicţie, nici în competiţie cu vreuna dintre ele. Mai degrabă, religia, societăţile tradiţionale, socialismul, adepţii dezvoltării vor descoperi, cred eu, că ţelurile şi valorile lor, în însăşi evoluţia lor specifică, atîrnă de demnitatea şi împlinirea individului, şi că, într-o lume modernă, ele au nevoie să fie ferm sprijinite de ideea drepturilor omului.

În ceea ce priveşte omul şi universul nu există un acord între viziunile seculare şi cele teologice, între cele tradiţionale şi cele moderne. Nu se poate dovedi şi nici măcar susţine convingător că o economie în mare parte liberă sau o planificare ge- nerală vor duce mai repede la societatea justă sau la binele omului ca individ. Există acum însă un consens constructiv potrivit căruia au importanţă fiecare bărbat şi fiecare femeie, de la naştere şi pînă la moarte, şi au îndreptăţire la o esenţă ireductibilă de integritate şi demnitate. În cadrul acestui consens şi al lumii căreia i-am dat şi îi dăm formă, ideea drepturilor omului este ideea esenţială. □

Traducere de Doina Baci

NOTE

1.     Mă refer la alternativele sau împotrivirea la ideea de drepturi; nu am în vedere aici condiţia precară a drepturilor omului în diferite ţări, opera unor oameni răuvoitori, corupţi, cruzi sau inconştienţi. Violarea drepturilor poate fi, într-o oarecare măsură, reflectarea îm- potrivirii la ideea de drepturi sau la unele aspecte ale acesteia, dar lucrurile nu se prezintă întotdeauna astfel. În Statele Unite, de ale căror documente referitoare la drepturi americanii spun că sînt pe drept cuvînt mîndri au zilnic loc — potrivit constatărilor tribunalelor— violări ale drepturilor omului. S-ar putea spune într-adevăr că aici se înregistrează mai multe încălcări confirmate, oficiale decît oriunde altundeva în lume. Însă tocmai această înregistrare a lor este dovada nu a respingerii ideii de drepturi, ci mai degrabă a devotamentului faţă de aceasta.

2.     Utilitarismul este de obicei rezumat în formule precum „binele cel mai mare pentru cei mai mulţi” sau „fericirea maximă per total”. Nici una din formule nu se află în slujba individului şi realizarea oricăreia poate presupune sacrificiul suprem al multor indivizi. Ideea drepturilor omului se concentrează asupra individului, consideră că indivizii au importanţă egală şi limitează măsura în care individul poate fi sacrificat pentru binele majorităţii, pentru creşterea la maximum a fericirii sau pentru binele comun.

Ideea de drepturi este uneori contestată şi de „comunitarişti” a căror convingere este că individul se află inevitabil „amplasat” într-o comunitate şi care consideră că accentul pus pe drepturi este o sursă de dezbinare. Partizanii ideii de drepturi sînt de acord că individul nu este total izolat, însă susţin că respectul pentru drepturile individului contribuire şi el la comunitate şi că este esenţial în special pe măsură ce comunităţile se lărgesc.

3. A face ceea ce este bine în propria opinie însemna anarhie şi decădere morală. Compară Cartea Judecătorilor 17:6, 21:24.

4.      Însă unele religii acceptă sau stăruiesc asupra unor forme de pedeapsă care, conform standardelor internaţionale ale drepturilor omului, sînt neîndoielnic inumane.

5.      Religia s-a adaptat şi se adaptează la ideea drepturilor omului, la justificările sale eclectice sau seculare, ba chiar în absenţa acestor justificări; ea a găsit, în paralel, justificări religioase în egalitatea oamenilor, în crearea omului după chipul lui Dumnezeu, în strămoşul comun al omenirii.

6.      Dacă gînditorii occidentali au dat lumii conceptul de drepturi şi terminologia drepturilor, în schimb societăţile occidentale s-au dovedit la fel de rezistente la această idee ca oricare altele, iar cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din zilele noastre au fost comise în ţările occidentale.

7.      Împotrivirea la ideea de drepturi pe motiv că este individualizată şi că generează dezbinare este şi ea greşită. In special americanii sînt uneori induşi în eroare de tendinţa din societatea noastră de a afirma şi insista asupra drepturilor proprii. Însă ideea de drepturi este exprimată just nu numai — nu în special — în afirmarea propriilor drepturi, ci în recunoaşterea, respectarea şi lupta pentru drepturile celorlalţi.

8.      Alte idei politice contemporane — suveranitatea, democraţia, socialismul — sînt şi ele de origine occidentală, dar sînt îmbrăţişate de societăţi din toate colţurile lumii.

*

Louis HENKIN a absolvii Harvard Law School, şi este profesor emerit la Columbia University, preşedinte al Centrului de Studii a Drepturilor Omului. A publicat mai multe cărţi, dintre care Foreign Affairs and the Constitution; The Rights of Man Today; How Nations Behave; Law and Foreign Policy; International Law: Politics and Values; The Age of Rights; Constitutionalism, Democracy and Foreign Affairs, este co-autor al volumului Human Rights in Contemporary China.

Louis Henkin, Epilogue: Human Rights and Competing Ideas. Religion and Other Tradi- tional Ideologies, din volumul The Age of Rights, p. 183—188, preluat cu permisiunea The Columbia University Press.