Dreptul, religia şi pacea lumii

John Witte Jr.

Orice instituţie devotată cauzei păcii, democraţiei şi drepturilor omului se poate întreba dacă nu cumva zilele îi sînt numărate, ţelurile pot fi oare atinse, iar principiile nu sînt prea idealiste.

Căci lumea de astăzi este sfîşiată de paradoxuri şi crize. Pe de o parte, în ultimii douăzeci de ani, lumea a fost martora unei transformări democratice de o fervoare aproape apocaliptică. Zidul Berlinului a căzut. Europa de Est a fost eliberată. Imperiul Sovietic nu mai există. Autocraţiile africane s-au destrămat. Apartheidul a dispărut. Dictatorii latino-americani au abdicat. Chiar vechile rivalităţi dintre Roma şi Ierusalim, dintre evrei şi palestinieni s-au mai îndulcit. Un sentiment de uşurare şi mîndrie îi încearcă, probabil, pînă şi pe cei mai cinici.

Pe de cealaltă parte, astăzi lumea este sfîşiată de nelinişte şi tragedii — de o decisivă luptă finală între bine şi rău, dacă nu din punct de vedere militar, atunci din perspectivă morală. Asasinarea plină de cruzime a primului ministru Rabin şi ororile din Hebron sînt doar ultimele acte ale unei drame disperate care pare să fi cuprins întreaga lume. Păstrînd încă în minte amintirea gulagurilor, a războiului mondial şi a Holocaustului, azi sîntem martorii măcelului însîngerat din Ruanda, Burundi şi Sudan, ai genocidului tragic din Balcani, ai neliniştii generale din America Centrală, Africa de Vest, Asia de Sud, Peninsula Coreeană şi părţi ale fostului bloc sovietic. Fiecare continent se confruntă în prezent cu mişcări de unificare politică crescîndă, cărora li se opune o balcanizare radicală, cu blînde mişcări religioase ecumenice, cărora le stă în faţă un fundamentalism radical, cu pluralismul moral raţional, concurat de un şocant relativism moral. Chiar în democraţiile vestice, mai bătrîne şi mai stabile, amarele războaie culturale au reunit apărători ai diferitelor tradiţii învechite împotriva batalionelor noilor deconstructivişti. În America, prăpastia dintre urban şi rural, ghetou şi suburbie, negri şi albi, heterosexuali şi homosexuali, bătrîni şi tineri, avuţi şi săraci, agresori şi victime, pare să se adîncească din ce în ce mai mult.

Crearea unei punţi peste această prăpastie, descompunerea paradoxurilor democratizării şi demolării simultane a ordinii lumii este una dintre cele mai imperioase urgenţe ale secolului XXI.

O mare parte din rezolvarea acestei urgenţe trebuie lăsată în seama celor pricepuţi –– cum ar fi Centrul Steinmetz sau alte instituţii — căci ei se străduiesc să găsească resursele şi componentele unei noi păci. Aceste componente trebuie, cu siguranţă, căutate şi în simbolurile şi structurile comune, în principiile şi procesele comune ştiinţei şi comerţului din întreaga lume, literaturii, limbii şi mass-mediei întregului glob, în mediul înconjurător care înmugureşte, în îngrjirea sănătăţii şi în mişcările de conservare a tradiţiilor. Dar acestea sînt, toate, dincolo de sfera cunoaşterii mele.

Prezentul studiu este foarte simplu, dar şi contrar intuiţiei. Foarte simplu, deoarece susţine că orice soluţie a crizei mondiale trebuie să instaureze un regim al respectării legii şi drepturilor omului. A demonstra aceasta, ar însemna a reafirma evidenţa. Acea parte a ei care contrazice intuiţia susţine că religia trebuie să fie o dimensiune vitală a oricărui regim legal şi al drepturilor omului.

Legile moderne ale drepturilor omului nu vor fi un panaceu al crizei mondiale din secolul viitor, nu vor asigura o pace instantanee, dar vor fi o parte foarte importantă a oricărei soluţii. Religiile nu vor fi aliaţi uşor de angajat, dar lupta pentru drepturile omului nu poate fi cîştigată fără ele. Căci legile drepturilor omului sînt idealuri abstracte înnăscute, afirmaţii universale ale dorinţei unei vieţi şi societăţi prospere. Depinde doar de creativitatea comunităţilor şi instituţiilor umane să le dea conţinut şi coerenţă, să asigure „scara de valori care să conducă exercitarea şi manifestările lor concrete”, conform unei celebre aserţiuni a lui Jacques Maritain.

Religia este o condiţie inerentă vieţii omului şi comunităţilor umane. Religiile asigură întotdeauna resurse universale şi grile valorice cu ajutorul cărora persoanele şi comunităţile se autoguvernează. Religiile trebuie deci văzute ca aliaţi indispensabili în lupta modernă pentru drepturile omului. Credinţa şi lucrarea lor trebuie invocate pentru a da înţeles şi măsură cererilor abstracte ale normelor drepturilor omului, pentru a înzestra cu spirit şi sfinţenie ideile şi instituţiile legale.

Am să dezvolt în trei părţi această teză simplă şi care contrazice intuiţia. Mai întîi, am să demonstrez că toate legile (inclusiv legile drepturilor omului) au în mod necesar resurse, dimensiuni şi corelative religioase. În al doilea rînd, am să demonstrez că mişcarea modernă pentru drepturile omului s-a sărăcit şi chiar s-a autofalimentat datorită deprecierii convenţionale a rolurilor şi drepturilor religiei. Am să demonstrez apoi, în al treilea rînd, că ideile şi instituţiile religioase au nevoie de un regim sănătos bazat pe lege, democraţie şi drepturile omului şi am să ilustrez această parte cu exemple din propria mea tradiţie creştină.

Drept şi religie

Primul punct al studiului meu, care contrazice intuiţia, este că dreptul şi religia există într-o interacţiune necesară şi dialectică una cu cealaltă. Pentru a-ţi da seama de această interacţiune, trebuie să depăşeşti concepţiile pozitiviste despre drept şi concepţia privatistă despre religie, care domină instituţiile de învăţămînt superior occidentale. Printre jurişti, dreptul este considerat pur şi simplu un corpus de reguli şi norme, destinate să guverneze societatea. Religia este concepută pur şi simplu ca un corpus de doctrine şi aplicaţii menite să călăuzească conştiinţa personală. Dreptul nu-şi are locul pe tărîmul religiei. Religia nu-şi are locul în piaţa publică.

Asemenea concepţii sînt, toate la un loc, mult prea înguste pentru ca să admitem interdependenţa reciprocă dintre drept şi religie. „Dreptul nu este numai un sistem de reguli”, scrie Harold Berman. „El cuprinde oamenii care fac legi, care hotărăsc, administrează şi negociază.” Este un proces viu, funcţional, de alocare a drepturilor şi îndatoririlor, de a rezolva conflictele, de a deschide canale ale colaborării între numeroşi şi diferiţi indivizi şi instituţii. Dreptul înseamnă reguli la care se adaugă articularea socială, realizarea practică şi elaborarea acelor reguli. Religia nu este numai un set de doctrine şi aplicări ale conştiinţei personale, ale inimii individuale. Ea este de asemenea, din nou în cuvintele lui Berman, „oameni care îşi manifestă împreună intuirea unei preocupări colective a sensului absolut şi scopului vieţii.”, a ceea ce Rudolf Otto numea „ideea de sacru”. Religia implică anumite crezuri, culte, coduri comportamentale, comunităţi confesionale. Ea implică anumite convingeri şi articularea lor socială, îndeplinirea lor practică şi elaborarea acestor convingeri.

Aceste largi definiţii funcţionale ale legii şi religiei nu ne furnizează criterii de rezolvare ale cazurilor nelămurite. Nu este întotdeauna simplu să diferenţiezi între normele legale şi cele nelegale, între revendicările religioase sincere şi cele contrafăcute. Dar aceste definiţii funcţionale ale dreptului şi religiei asigură un mijloc principial de diferenţiere a celor două sfere de idei şi a celor două instituţii şi două metode şi forme distincte de studiu: ştiinţele juridice şi ştiinţele religioase, jurisprudenţa şi teologia.

Cu siguranţă că în multe ocazii sferele şi domeniile legii şi ale religiei fie că s-au suprapus, fie că s-au contrazis. Fiecare tradiţie religioasă a cunoscut şi teonomismul, şi antinomianismul: excesul legislativ şi spiritualizarea excesivă a religiei. Fiecare tradiţie juridică a cunoscut şi teocraţia, şi totalitarismul: sacralizarea excesivă şi secularizarea excesivă a legii. Dar în majoritatea epocilor şi a culturilor, realitatea dominantă arată că dreptul şi religia nu compun o unitate monistică, nici o dualitate antinomică, ci sînt în armonie dialectică. Fiecare tradiţie religioasă se străduieşte să se împace cu legea, prin atingerea echilibrului între raţional şi mistic, între profetic şi clerical, între structural şi spiritual. Fiecare tradiţie juridică luptă să-şi lege structurile şi procesele formale de credinţele şi idealurile poporului ei. Dreptul şi religia sînt sfere distincte şi ştiinţe ale vieţii omeneşti, dar ele există în interacţiune dialectică, întrepătrunse în permanenţă şi îmbogăţindu-se reciproc.

Se pot distinge multe tipuri de relaţii între drept şi religie. De exemplu, dreptul şi religia sînt înrudite conceptual. Ambele discipline se bazează pe aceleaşi concepte fundamentale despre natura existenţei şi a ordinii, ai persoanei şi comunităţii, a cunoaşterii şi adevărului. Şi dreptul, şi religia concep în mod analog păcatul şi crima, convenţia şi contractul, mîntuirea şi reabilitarea, dreptatea şi justiţia, care se combină, inevitabil, în mintea legislatorului, a judecătorului sau a juratului. Conceptul juridic modern de delict, de exemplu, a fost modelat de o teologie ebraică şi creştină a păcatului şi ispăşirii. Conceptul modern juridic al contractelor absolut obligatorii s-a născut în creuzetul teologiei convenţiei puritane. Conceptul juridic modern al scopului pedepsei îşi are rădăcina în doctrinele catolice ale ispăşirii, dar şi în doctrinele protestante ale modurilor de folosire a legii. Şi dreptul, şi religia se bazează una pe conceptele celeilalte, pentru a-şi forma propriile doctrine. Doctrina juridică a pedepsei conforme delictului se bazează pe doctrina teologică a purgatoriului şi ispăşirii. Doctrina teologală creştină a naturii păcătoase a umanităţii căzute este bazată pe conceptele juridice de procură, complicitate şi răspundere indirectă.

Dreptul şi religia sînt înrudite din punct de vedere metodologic. Ambele au dezvoltat metode hermeneutice analoage, moduri de a-şi interpreta textele doctrinare. Ambele au dezvoltat metode logice, moduri de a deduce precepte din principii, de a raţiona pe baza analogiei şi a precedentului. Ambele au dezvoltat metode etice, modalităţi de translaţie a valorilor şi convingerilor celor mai profunde în obiceiuri ţinînd de un comportament obligatoriu sau recomandabil. Ambele au dezvoltat metode juridice şi retorice, moduri de aranjare şi prezentare ale argumentelor şi informaţiilor. Ambele au dezvoltat metode de a aduce dovezi şi a-şi adjudeca dispute. Ambele au dezvoltat metode de organizare, sistematizare şi predare a materiilor de învăţămînt necesare.

Dreptul şi religia sînt înrudite din punct de vedere instituţional — în prin- cipal în relaţia dintre biserică şi stat, dar şi în relaţia dintre diferite alte grupuri religioase şi politice. Juriştii şi teologii lucrează umăr la umăr pentru a defini relaţia corespunzătoare între aceste grupuri politice şi religioase, a le hotărî respectivele responsabilităţi, a le uşura colaborarea, a delimita formele de ajutor şi protecţie ale unora faţă de celelalte. Multe dintre marile doctrine constituţionale occidentale ale bisericii şi statului — teoria celor două oraşe a lui Augustin, teoria celor două puteri a lui Gelasius, teoria celor două săbii a Evului Mediu literat, teoria celor două regate a epocii Reformei — provin atît din dreptul civil, cît şi din cel canonic, din jurisprudenţa teologică, dar şi din teologia politică. Mare parte din dreptul nostru constituţional al bisericii şi al statului este produsul atît al doctrinei juridice şi politice a Iluminismului, cît şi al dogmei teologice şi morale creştine.

Dreptul şi religia sînt înrudite din punct de vedere profesional. În multe societăţi timpurii, şi în anumite grupuri şi astăzi, profesarea dreptului şi a religiei se face de către aceleaşi persoane. Cu responsabilităţi juridice şi sacerdotale este învestită fie biserica, fie o persoană, şef de trib, oracol, pontif sau rabin. Chiar atunci cînd cele două profesiuni sînt diferenţiate, ele rămîn îndeaproape înrudite. Profesiunile sînt asemănătoare ca formă. Ambele necesită o profundă educaţie în doctrină şi menţin standarde de admitere foarte înalte. Ambele şi-au dezvoltat coduri de etică profesională şi structuri interne de autoritate, pentru a-şi întări poziţia. Ambele caută promovarea colaborării, a colegialităţii, al spiritului de echipă. Profesiile funcţionează, de asemenea, în paralel. Există afinităţi între medierea avocatului şi intermedierea preotului, între pronunţarea verdictului de către curte şi arbitrajul consistoriului, între, binefacerile baroului şi bunăvoinţa diaconatului. Teoretic, ambele profesii slujesc şi servesc societatea. Ambele încearcă să fie exemple ale idealurilor chemării şi comunităţii.

Acestea, ca şi alte forme de interacţiune, au adus domeniile şi ştiinţele juridice şi ale religiei în dependenţă reciprocă.

Pe de o parte, dreptul dă vieţilor şi comunităţilor religioase o structură: ordinea şi dreapta credinţă de care au nevoie pentru a supravieţui şi înflori în societate. „Obiceiuri ale inimii” juridice le structurează credincioşilor viaţa spirituală interioară şi disciplina, de la pustnicul retras, pînă la fanaticul agresiv. Ideile juridice de dreptate, ordine, căinţă, dumnezeire, restituire, răspundere, obligaţie şi altele se regăsesc în doctrinele teologice ale multor tradiţii religioase. Structurile şi procesele juridice, cum ar fi legea canonică creştină, Halacha ebraică şi Sharia musulmană, definesc şi guvernează comunităţile religioase şi credinţele lor distincte, ritualurile, moravurile şi morala. Fără această structură juridică, religia ar decădea curînd într-un spiritualism deşert.

Pe de altă parte, religia aduce spirit în procesele şi normele juridice — sanctitatea şi autoritatea de care acestea au nevoie pentru a obţine ascultare şi respect. Religia inspiră ritualurile din tribunal, eticheta legislaturii, strălucirea biroului executiv, toate acelea care celebrează şi confirmă obiectivitatea şi egalitatea, adevărul şi dreptatea legii. Religia acordă dreptului onestitatea ei structurală, „moralitatea interioară”, cum spunea odată Leon Fuller. Regulile juridice şi sancţiunile sînt popularizate şi cunoscute de toată lumea. Ele sînt aceleaşi pentru toţi, stabile şi lesne de înţeles. Sînt aplicate prospectiv şi întărite consecvent. Religia conferă dreptului respectul faţă de tradiţie, pentru continuitatea instituţiilor, a limbii şi practicii, faţă de precedent şi conservare. Aşa cum religia are tradiţia talmudică, la fel, dreptul are tradiţia dreptului comun (penal), a dreptului civil şi tradiţia constituţională. Precum în religie, aşa şi în drept, noi abandonăm practicile confirmate de timp ale trecutului numai cu eforturi, numai cu explicaţii. Religia conferă dreptului autoritate şi legitimare, prin inducerea respectului faţă de lege şi structurile autorităţii, prin crearea unei populare „credinţe în adevăr şi dreptate, într-o dreptate care transcende utilitatea socială” în cetăţeni şi subiecţii săi. Ca şi religia, dreptul are resurse scrise sau vorbite, texte sau oracole care sînt considerate decisive în ele însele. Religia are Biblia şi Tora şi păstorii şi rabinii care să le explice. Dreptul are constituţiile şi statutele şi judecătorii şi agenţii care le aplică. Fără acest spirit religios, dreptul ar decădea curînd într-un formalism fără conţinut.

Dreptul şi religia sînt, deci, două mari sisteme de valori şi credinţe, care se întrepătrund. Ele îşi au propriile surse şi structuri normative şi de autoritate, propriile metode şi măsuri de afirmare şi amendare, propriile ritualuri şi obiceiuri de conceptualizare şi celebrare a valorilor. Aceste sfere şi ştiinţe ale dreptului şi religiei există într-o armonie dialectică. Ele au multe elemente în comun, multe concepte şi multe metode. Ele se echilibrează una pe alta prin contraponderea justiţiei cu mila, a dreptului cu dreptatea, a dreptei credinţe cu libertatea, a disciplinei cu iubirea. Această armonie dialectică este cea care conferă dreptului şi religiei vitalitate şi putere.

Religia şi drepturile omului

Cel de-al doilea punct al studiului meu, care contrazice intuiţia, este că religia — în toată multitudinea ei denominaţională — trebuie inclusă într-un regim juridic de drepturi ale omului.

Acesta e un punct de vedere controversai — unii ar spune chiar stupid. Căci pînă şi marile religii ale Cărţii — iudaismul, creştinismul şi islamul — par să fie candidaţi controversaţi pentru un rol constructiv în regimul drepturilor omului. Fiindcă nici una dintre aceste tradiţii religioase nu vorbeşte fără echivoc despre drepturile omului, nici una nu şi-a adunat, de-a lungul secolelor, un palmares exemplar în sprijinul drepturilor omului. Textele lor sacre şi canoanele spun mult mai multe despre porunci şi obligaţii decît despre libertăţi şi drepturi. Pe cît au contribuit teologii şi juriştii lor la cultivarea lor, pe atît au fost de opaci la importarea drepturilor omului. Politica lor internă şi propaganda lor externă au ajutat la propagarea bigotismului, şovinismului şi violenţei, în aceeaşi măsură în care au servit la propagarea egalităţii, libertăţii şi fraternităţii. „Sîngele celor mulţi” este la uşa sinagogilor noastre, a bisericilor şi moscheilor, sîngele dizidenţilor, al femeilor, copiilor şi mai ales al trecătorilor. Ciomegele pogromurilor religioase, ale cruciadelor, jihad-urilor, inchiziţiilor şi ostracizărilor au avut efecte devastatoare. Naţionalismul religios şi fundamentalismul au contribuit împreună la provocarea de morţi violente şi dezrădăcinarea, în ultimii ani, a mii de credincioşi.

Mai mult, cultivarea modernă a drepturilor omului (cel puţin în Occident) a început la drept vorbind cu cincizeci de ani în urmă, cînd creştinismul şi succesorii săi iluminişti s-au dovedit incapabili să-şi ţină promisiunile. La mijlocul acestui secol nu s-a produs nici a doua venire a lui Cristos, promisă de creştini, nici oraşul ceresc al raţiunii, promis de libertinii luminaţi, nici dispariţia statului, promisă de socialiştii luminaţi. În loc de acestea, am avut războaie mondiale, gulaguri şi Holocaustul — fascismul nefast şi malefic şi iraţionalismul, faţă de care creştinismul şi iluminismul nu au avut nici o reacţie convingătoare sau vreun mijloc de intimidare eficient.

Astfel, mişcarea modernă pentru drepturile omului s-a născut din disperarea ce a urmat celui de-al doilea război mondial. A fost o încercare de a găsi o credinţă mondială, care să umple un vid spiritual. A fost o încercare de a culege din recolta tradiţiilor creştinismului şi iluminismului acele elemente rudimentare ale unei noi credinţe şi noi legi care să reunifice o ordine serios distrusă a lumii. Orgolioasele pretenţii ale Articolului 1 al Declaraţiei Universale a drepturilor Omului — „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. Ele sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii” — nu fac decît să lărgească sfera adevărurilor primitive ale creştinismului şi iluminismului, fără prea multe repere în realitatea postbelică. Libertatea şi egalitatea erau greu de găsit. În cele cîteva decenii anterioare, raţiunea şi conştiinţa îşi trădaseră flagrant esenţa.

Deşi provenită din disperare, mişcarea pentru drepturile omului a crescut rapid în anii postbelici. Într-adevăr, după 1950, a erupt o veritabilă revoluţie a drepturilor. În America şi Europa, această revoluţie a drepturilor a dus la o puternică mişcare a drepturilor civile „la firul ierbii” şi la o învălmăşeală de cazuri şi statute hotărîtoare. În Africa şi America Latină, ea a produs agitaţie, şi, pînă la urmă, revoluţii împotriva guvernelor coloniale şi autocrate. La nivel internaţional, Declaraţia Universală din 1948 a inspirat noi declaraţii, convenţii şi acorduri asupra unor drepturi mai puţin evidente, cele mai importante fiind marile acorduri din 1966. În toată lumea, institutele de învăţămînt superior au produs o nouă literatură de specialitate, îndemnînd la reforma constantă şi extinderea regimului drepturilor omului. În răstimp de o generaţie, drepturile omului au devenit, aşa cum sună faimoasa formulare a lui Nehemia Robinson, „noua credinţă laică” a ordinii mondiale postbelice.

Comunităţile creştine şi evreieşti au fost moaşele active ale naşterii acestei revoluţii a drepturilor moderne, iar protecţia specială a drepturilor religioase a fost, la început, urmărită în mod activ. La scurtă vreme după încheierea celui de- al doilea război mondial, grupurile religioase individuale au emis aserţiuni confesionale curajoase şi manifeste referindu-se la drepturile omului. Cîteva denominaţiuni şi biserica ecumenică înmugurindă s-au aliat cu ONG-urile evreieşti, cultivînd drepturile omului la nivel internaţional. Tradiţia Bisericii Libere a jucat un rol important în mişcarea pentru drepturi civile din America şi dincolo de ea, la fel şi evanghelia socială şi mişcările democrat-creştine din Europa şi America Latină.

Oricum, după exprimarea unui oarecare interes iniţial, liderii revoluţiei drepturilor au clasat grupurile religioase şi drepturile lor religioase specifice, într-un capitol cu prioritate redusă. Libertatea Cuvîntului şi a presei, egalitatea raselor şi sexelor, asigurarea muncii şi bunăstării au acaparat mare parte din energia şi finanţele revoluţiei drepturilor. După 1960, anchetele academice şi intervenţiile activiste în drepturile religioase şi abuzurile comise au devenit din ce în ce mai rare şi mai izolate, inspirate fiind în egală măsură de propriul interes parohial, cît şi de regulile de aur universale. Revoluţia drepturilor părea să ocolească religia.

Această depreciere a rolului şi drepturilor religiei nu a fost pur şi simplu produsul unui agnosticism calculat sau al unei apatii închistate — deşi există destule dovezi ale ambelor. Conducătorii revoluţiei drepturilor erau deseori forţaţi, din motive de presiune politică sau din pricina resurselor limitate, să se ocupe doar de abuzurile cele mai bătătoare la ochi. Abuzurile fizice — tortura, violul, crimele de război, încarcerarea abuzivă, sărăcirea forţată — sînt mai uşor de depistat şi deseori necesită atenţie imediată. În situaţii disperate este mai bine să fii bunul samaritean, decît un bun predicator, să oferi mîncare şi consolare, înaintea predicilor şi a catehismului.

Tăcerea relativă a comunităţilor religioase părea să acorde credit acestor priorităţi ale efortului depus. Cu doar cîteva excepţii, dar acelea remarcabile, după 1960 grupurile religioase şi-au adus doar o modestă contribuţie la teoria, legea şi activismul drepturilor omului. Principiile generale, afirmate în manifestele postbelice ale drepturilor, nu au fost convertite în precepte şi programe specifice. Susţinerea generală a instrumentelor drepturilor omului nu a fost urmată de realizarea unor grupuri de presiune şi de eforturi contestatare. Pe cînd majoritatea religiilor principale erau mulţumite de propria condiţie sau puteau întoarce şi celălalt obraz sau să privească în cealaltă parte cînd era vorba de abuzuri faţă de drepturile religioase, relativa lor tăcere a făcut un rău considerabil revoluţiei drepturilor omului.

Deprecierea rolului special şi a drepturilor religiilor, începînd cu mijlocul anilor ’60 şi pînă la începutul anilor ’80, a provocat cîteva dereglări în teoria şi practica drepturilor omului în vogă astăzi.

În primul rînd, această depreciere a religiei a sărăcit teoria generală a drepturilor omului. Pe de o parte, a retezat din rădăcini multe drepturi. Dreptul la religie, scria Georg Jellinek exact acum un secol, este „mama multor altor drepturi”. Pentru individul religios, dreptul la credinţă duce ineluctabil către dreptul de a se aduna, de a vorbi, de a practica, a face prozelitism, a educa, a fi părinte, a călători sau de a se abţine de la toate acestea, pe baza credinţei individuale. Pentru asocierea religioasă, dreptul de a exista implică invariabil drepturile la proprietatea colectivă, la practicarea colectivă a religiei, la caritatea organizată, educaţia parohială, libertatea presei şi autonomia guvernării. A trece peste drepturile religioase înseamnă a ignora sursa conceptuală, dacă nu istorică, a multor altor drepturi individuale şi de asociere. Pe de cealaltă parte, această depreciere a rolurilor şi drepturilor religioase a abstras drepturile dintre îndatoriri. Iudaismul, creştinismul şi alte credinţe adoptă şi apără drepturile în scopul protejării îndatoririlor religioase. Un individ religios sau o asociaţie are dreptul de a exista şi acţiona, nu în teorie, ci în scopul de a se achita de îndatoriri religioase individuale. Drepturile religioase sînt cel mai potrivit exemplu al acestei legături organice între drepturi şi îndatoriri. Prin deprecierea drepturilor religioase, conducătorii revoluţiei drepturilor au depreciat în acelaşi timp aceste legături organice şi au ajuns să trateze drepturile în teorie — fără vreo limită evidentă a exercitării sau întinderii lor.

În al doilea rînd, această depreciere a drepturilor religioase a ascuţit diferenţa dintre teoriile occidentale şi neoccidentale asupra drepturilor. Multe tradiţii neoccidentale, mai ales acelea de provenienţă islamică, hinduistă, budistă, taoistă şi autohtonă, nu pot nici concepe, nici accepta un sistem de drepturi care exclude religia. Pentru aceste tradiţii, religia este inextricabil integrată în fiecare aspect al vieţii. Drepturile religioase fac astfel inerent parte din dreptul la libertatea Cuvîntului, a presei, asocierii, din alte drepturi individuale, etnice, culturale, lingvistice şi alte asemenea drepturi de asociere. Nici un sistem de drepturi, care ignoră sau depreciază acest rol cardinal al religiei, nu poate fi respectat sau adoptat. Din moment ce concepţia occidentală despre drept domină dreptul internaţional, multe societăţi neoccidentale nici nu au acceptat, nici nu au adoptat declaraţiile internaţionale fundamentale şi acordurile privind drepturile omului.

În al treilea rînd, deprecierea religiei într-un regim al drepturilor omului a exagerat rolul statului ca garant al drepturilor omului. Dialectica simplă stat contra individ, avansată de teoriile convenţionale ale drepturilor omului, lasă în seama statului protejarea drepturilor de toate felurile: prima generaţie de drepturi civile şi politice, a doua generaţie de drepturi sociale, culturale şi economice şi a treia generaţie de drepturi legate de mediul înconjurător şi dezvoltare. În realitate, statul nu este şi nu poate fi atît de competent în toate — aşa cum au demonstrat-o recent eşuatele experimente ale socialismului. O multitudine de asociaţii voluntare sau structuri de mediere — iar instituţiile religioase sînt importante printre ele — stau între stat şi individ. Instituţiile religioase joacă un rol vital în cultivarea şi realizarea tuturor celor trei generaţii de drepturi ale omului. Ele creează condiţiile, dacă nu şi modelele realizării primei generaţii de drepturi civile şi politice; furnizează un mijloc important, de multe ori principalul mijloc de a veni în întîmpinarea celei de-a doua generaţii a drepturilor: la educaţie, asistenţă medicală, îngrijirea copiilor, organizarea muncii, asigurarea locurilor de muncă, posibilităţi artistice printre altele. Ele oferă unele dintre cele mai adînci per- spective interioare ale normelor creaţiei, administrării şi asistenţei care stau la baza celei de-a treia generaţii a drepturilor.

Provocarea secolului următor va fi deci aceea de a transforma comunităţile religioase, din moaşe, în mame ale drepturilor omului — din agenţi care ajută la naşterea normelor drepturilor, concepute altundeva, în asociaţii care dau naştere şi îşi hrănesc propriile lor drepturi, norme şi practici unice.

Vechile învăţături şi practici ale iudaismului, creştinismului şi islamismului au multe de împărtăşit oricărui regim al drepturilor omului. Toate cele trei mari religii ale Cărţii au multe de împărtăşit unui regim al drepturilor omului. Fiecare dintre aceste tradiţii religioase este o religie a revelaţiei, bazată pe porunca supremă de a-şi iubi Dumnezeul, pe sine însuşi şi pe toţi semenii. Fiecare tradiţie recunoaşte un text canonic drept autoritate supremă: Tora, Biblia, Coranul. Fiecare tradiţie desemnează o clasă de funcţionari care îi păstrează credinţa şi îi face propagandă şi cuprinde un sistem lărgit de interpretări autoritare şi aplicaţii ale canonului ei. Fiecare tradiţie şi-a perfecţionat structura legală — Halacha, dreptul canonic şi Sharia — care traduce principiile perene ale credinţei în principii lucrative în evoluţie. Fiecare tradiţie a căutat să-şi insufle normele religioase, etice şi legale indivizilor şi comunităţilor, în viaţa lor cotidiană. Fiecare tradiţie a produs un număr anume din cărămizile care stau la baza construcţiei unei teorii cuprinzătoare şi a unui sistem de legi a drepturilor religioase ale omului: conştiinţă, demnitate, raţiune, libertate, egalitate, toleranţă, dragoste, deschidere, responsabilitate, dreptate, milă. justiţie, răspundere, convenţie, comunitate printre alte concepte cardinale. Fiecare tradiţie şi-a dezvoltat propriul sistem intern de proceduri juridice şi structuri de protecţie a drepturilor, care au servit, de-a lungul istoriei, şi încă mai servesc drept prototipuri şi modele complementare sistemelor legale laice. Fiecare tradiţie îşi are apărătorii şi profeţii, vechi şi moderni, care lucrează pentru atingerea idealurilor drepturilor religioase, pentru ei înşişi şi pentru alţii.

În ultimii cîţiva ani, fiecare dintre marile religii ale Cărţii a început să se transforme din moaşă în mamă a drepturilor omului. Schimbările se fac încet, prin adaosuri, uneori controversate, alteori chiar fatale — dar procesul transformării pare inevitabil. În tradiţia iudaică, Yoram Dinstein, Natan Lerner, Asher Maoz, Aaron Kirschenbaum, David Daube şi alţii au preluat conducerea. În tradiţia islamică, Abdullahi An-Naim, Mohammad Talbi, Adama Dieng şi mulţi alţii dezvoltă acest domeniu. Ştiu suficient de multe despre lucrările importante în domeniul drepturilor, în cadrul acestor două tradiţii, ca să-mi dau seama că nu le pot rezuma în mod adecvat. Ştiu cîte ceva despre transformarea drepturilor omului în cadrul tradiţiei creştine şi către acest subiect mă întorc în secţiunea finală.

Dreptul, religia şi drepturile omului: cîteva exemple creştine

Biserica creştină mai are de parcurs două etape în transformarea dintr-o „moaşă” într-o „mamă” a drepturilor omului. În primul rînd, dat fiind palmaresul ei pătat, biserica trebuie să-şi recunoască greşelile din trecut în privinţa drepturilor. Biserica modernă a parcurs deja această etapă de vreo cîteva ori — de la confesiunea celui de- al doilea Conciliu al Vaticanului asupra complicităţii anterioare la autoritarism, la repetatele confesiuni ale bisericii contemporane de a fi sprijinit anterior apartheidul, rasismul, sexismul, socialismul şi antisemitismul. Dar nu este nici necesar, nici constructiv pentru biserică să se complacă în vinovăţiile trecutelor violări ale drepturilor omului. Însă a mărturisi păcatele trecute, a face restituţiile necesare şi a nu mai păcătui sînt trepte esenţiale pentru a face credibilă participarea la regimul drepturilor.

În al doilea rînd, dată fiind noua importanţă şi precipitare a dezbaterii drepturilor din zilele noastre, Biserica trebuie să fie deschisă unei noi „hermeneutici a drepturilor omului”: metode proaspete de interpretare a textelor sfinte şi tradiţiilor, care vor recupera şi vor reimplanta acele învăţături religioase şi activităţi care sînt favorabile drepturilor omului. Biserica parcurge cu mai multă grijă această a doua etapă. Biserica romano-catolică a păşit cu curaj, în urma celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, către dezvoltarea unei teologii şi apărări rafinate a drepturilor omului. Principalele biserici protestante şi ortodoxe au fost mai prudente, susţinînd căldicel beneficiile mişcării pentru drepturile omului, fără a dezvolta o teologie perfecţionată a drepturilor omului sau o apărare susţinută a lor. Recenta eliberare a bisericilor ortodoxe din fostul bloc sovietic şi recenta explozie a implicării protestantismului în politica latino-americană, africană şi est-europeană, sugerează faptul că aceste tradiţii ar putea curînd să păşească, cu mai mult curaj, pe drumul drepturilor.

O „hermeneutică a drepturilor omului” ne permite să vedem că tradiţiile catolică, protestantă şi ortodoxă au avut şi au încă ceva de oferit unui regim al drepturilor omului. Fiecare tradiţie îmbrăţişează norme teologice care furnizează principalele cărămizi în construcţia oricărei teorii a drepturilor omului: conştiinţă, demnitate, raţiune, libertate, egalitate, toleranţă, dragoste, deschidere, responsabilitate, dreptate, milă, justiţie, răspundere, convenţie, comunitate, printre alte concepte cardinale. Fiecare tradiţie şi-a dezvoltat propriul sistem intern de proceduri legale şi a asigurat recunoaşterea drepturilor şi îndatoririlor membrilor săi, de o manieră meritînd consideraţia, dacă nu întotdeauna emulaţia. Fiecare tradiţie îşi are apărătorii şi profeţii, vechi şi moderni, care lucrează pentru atingerea idealurilor drepturilor omului, pentru ei înşişi şi pentru alţii.

Contrar părerii încetăţenite, teoria şi practica drepturilor omului nu este nici nouă, nici laică la originea ei. Dimpotrivă, drepturile omului sînt, în mare parte, fructele seculare ale teologiei creştine clasice şi care, dată fiind starea lor de astăzi, au nevoie din nou să se hrănească din sînul bisericii. O „hermeneutică a drepturilor omului” ne permite să revendicăm roluri de mult obscure pe care tradiţia creştină le-a jucat în cultivarea drepturilor omului în trecut. Ea ne permite de asemenea să rebotezăm principii şi practici familiare în cadrul acestor tradiţii, care ar favoriza dezvoltarea drepturilor omului în viitor.

Următoarele subsecţiuni vor examina, pe rînd, contribuţiile trecute şi potenţiale la drepturile omului, oferite de tradiţiile catolică, protestantă şi ortodoxă. Pe cînd fiecare dintre aceste tradiţii se bazează pe precedente comune, biblice şi patristice, fiecare oferă o perspectivă şi o practică unică asupra drepturilor omului, care au nevoie să facă parte din serviciul legal al bisericii, în secolul următor.

Tradiţia catolică

Biserica romano-catolică este, paradoxal, prima şi ultima tradiţie din cadrul creştinătăţii care îmbrăţişează doctrina drepturilor omului.

La începutul acestui mileniu, biserica catolică a condus prima mare „mişcare pentru drepturile omului” a Occidentului, în numele „libertăţii bisericii” (libertas ecclesiae). În timpul revoluţiei papale a Papei Grigore al VII-lea (1073—1085) şi a succesorilor săi, clerul catolic şi-a răsturnat asupritorii regali şi civili şi a pus bazele bisericii, ca o corporaţie legală şi politică autonomă, în cadrul creşti- nătăţii apusene. Pentru prima oară, biserica şi-a revendicat cu succes jurisdicţia unor persoane — studenţi, clerici, pelerini, evrei şi musulmani —, şi a unor subiecte ca: doctrina şi liturghia, proprietatea ecleziastică, propria organizare şi patronatul, căsătoria şi relaţiile de familie, educaţia, caritatea şi moştenirea, promisiunile verbale, jurămintele şi diferitele contracte şi toate felurile de delicte morale şi ideologice. Biserica şi-a atribuit aceste revendicări jurisdicţionale în parte datorită faimoasei delegări de către Cristos a Sfîntului Petru, prin a-i oferi cheile (Matei 16: 18) — o cheie a ştiinţei de a discerne cuvîntul şi voinţa Lui Dumnezeu şi o cheie a puterii de a pune în practică şi de a întări acel cuvînt şi acea voinţă, prin lege. Biserica şi-a atribuit de asemenea aceste noi revendicări ale autorităţii lor tradiţionale, pe baza formei şi funcţiei tainelor creştine. În secolul al XV-lea, biserica se adunase deja în jurul sistemelor holistice ale celor şapte taine ale legilor dreptului canonic, care erau recunoscute în tot Occidentul.

Dreptul canonic medieval era bazat, în cea mai mare parte, pe conceptul drepturilor individuale şi corporatiste (iura). Dreptul canonic definea drepturile clerului la oficiile liturgice şi beneficii ecleziastice, scutirea de taxe şi îndatoriri civile, imunitatea în faţa anchetei civile şi a mărturiei obligatorii. El definea drepturile organizaţiilor ecleziaste ca parohiile, mănăstirile, organizaţiile de caritate şi breslele de a se forma şi dizolva, de a accepta şi respinge membri, de a stabili ordinea şi disciplina, de a dobîndi, folosi şi înstrăina proprietatea. Definea drepturile conformiştilor religioşi de a slăvi, a face prozeliţi, a menţine simboluri religioase, a participa în călătorii sfinte, pelerinaje religioase şi de a-şi educa copiii. Definea dreptul săracilor, al văduvelor, al nevoiaşilor de a căuta consolare, sprijin şi adăpost în biserică. O mare parte din bogata dantelărie juridică a dreptului canonic medieval era organizată, ca substanţă şi procedură, în forma drepturilor. Cu siguranţă că aceste drepturi erau însoţite de îndatoriri şi nu reveneau, fără nici o discriminare, orişicui. Numai credincioşii catolici, şi nu evreii, musulmanii sau ereticii se bucurau de deplina protecţie a drepturilor, iar drepturile lor urmau a fi exercitate prin cuvenitele constrîngeri ecleziastice şi solemne. Dar formularea medievală de bază a drepturilor la scutire, imunitate, privilegii şi beneficii, ca şi exerciţiul liber al serviciului religios, călătoriei, Cuvîntului şi învăţămîntului a persistat, incluzînd din ce în ce mai mulţi oameni, pînă astăzi.

Dar în parte datorită exceselor Reformei protestante a secolului al XVI-lea, s-au închis uşile acestei elaborări catolice proprii a unui regim perfecţionat al drepturilor omului. Conciliul din Trent (1545—1563) a confirmat, cu unele modificări, structura internă a drepturilor prevăzute de legea canonică. Însă biserica a lăsat continuarea laică a tradiţiei medievale a drepturilor omului în mare parte pe seama organismelor nebisericeşti şi a credincioşilor necatolici. Biserica catolică a tolerat în general eforturile protestante şi umaniste în domeniul drepturilor, la sfîrşitul secolelor XVI şi XVII, construite pe fundamentele dreptului biblic şi canonic. Oricum, biserica a devenit din ce în ce mai intolerantă în privinţa teoriei iluministe a drepturilor, fundamentată pe teoriile laice ale individualismului şi raţionalismului. Învăţăturile iluministe în privinţa libertăţilor, a drepturilor şi separării bisericii de stat veneau în conflict direct cu învăţăturile catolice privind dreptul natural, binele comun şi subsidiaritatea. Intoleranţa arătată de biserică faţă de asemenea formulări a permis ostilitatea directă după Revoluţia Franceză, mai ales în usturătorul Expozeu al greşelilor din 1864. Deşi n-a fost împotriva instrumentelor ulterioare cum ar fi Rerum Novarum (1891) şi Quadragesimo Anno (1934), Biserica Catolică a avut prea puţină răbdare cu reformele drepturilor omului şi regimurile democrate ale sfîrşitului de secol XIX şi începutul secolului XX. În loc de asta, a recunoscut regimurile autoritare şi politicile guvernînd naţiunile europene, latino-americane şi africane unde catolicismul era puternic.

Al doilea Conciliu al Vaticanului (1962—1965) şi rezultanta acestuia au transformat atitudinea Bisericii Catolice faţă de drepturile omului şi democraţie. Într-o serie de impetuoase noi aserţiuni doctrinare — de la Mater et Magistra (1961) la Centissimus Annus (1991) — biserica a ajuns să susţină aceleaşi drepturi ale omului şi principii democratice pe care le înfierase ardent cu un secol în urmă. Mai întîi, biserica a susţinut drepturile şi libertăţile omului, nu numai în contextul intern, al dreptului canonic, dar şi într-un context global, al dreptului secular. Fiecare persoană, conform învăţăturii bisericeşti, este înzestrată de Dumnezeu cu „demnitate, inteligenţă şi liber arbitru [...] şi are drepturi care izvorăsc direct şi concomitent din însăşi această natură.” Asemenea drepturi includ dreptul la viaţă şi la standarde adecvate de trai, la valori culturale „şi morale, la activităţi religioase, adunare şi asociere, la căsătorie şi viaţă de familie şi la diferite beneficii şi şanse sociale, politice şi economice. Biserica a accentuat drepturile religioase la libertatea conştiinţei, la serviciul religios, la învăţămînt, numindu-le „primele drepturi ale oricărei ordini civice”. Biserica a accentuat, de asemenea, nevoia de a echilibra drepturile individuale cu cele de asociere, mai ales cu acelea implicînd biserica, familia şi şcoala. Guvernele din toată lumea au fost încurajate să creeze condiţii favorabile realizării şi protejării acestor „drepturi inviolabile” şi au încurajat ofilirea oricărui tip de discriminare, fie ea socială sau culturală, bazată pe sex, rasă, culoare, diferenţe sociale, limbă sau religie. În al doilea rînd, ca un corolar al acestora, biserica a pledat pentru guvernarea constituţională limitată, dezinstituţionalizarea religiei şi separarea dintre biserică şi stat. Largul pluralism al bisericilor şi culturilor şi inerentele pericole în susţinerea de către stat a oricărei religii, au făcut ca biserica să semneze un mandat în alb unor asemenea forme democratice de guvernare.

Al doilea Conciliu al Vaticanului şi rezultantele sale n-au transformat numai atitudinea teologică, dar şi acţiunile sociale ale Bisericii Catolice, respectînd drepturile omului şi democraţia. După acest conciliu, biserica a devenit mai puţin centralizată şi mai activă din punct de vedere social. Episcopilor şi clerului local li s-a acordat o mai mare autonomie şi au fost stimulaţi să participe în problemele de politică locală şi naţională, să determine ca noile doctrine ale bisericii să aibă o greutate în probleme politice şi culturale. Biserica catolică a fost în consecinţă transformată dintr-un complice pasiv al regimurilor autoritariste într-un pledant plin de forţă al reformei democrate şi al drepturilor omului. Biserica catolică este o forţă importantă a noului val de democratizare politică ce a cuprins lumea la începutul anilor ’70: fie prin declaraţii şi intervenţii ale eparhiei şi curiei papale, fie prin eforturile clerului local. Noile mişcări democratice şi ale drepturilor omului din Brazilia, Chile, America Centrală, Filipine, Corea de Sud, Polonia, Ungaria şi din alte părţi se inspiră în mare măsură din învăţăturile şi activitatea Bisericii Catolice.

Biserica Catolică a ajuns astfel la încheierea unui ciclu. A condus prima mişcare a drepturilor omului din Occident, la începutul celui de-al doilea mileniu. Ea este gata să conducă a doua mişcare mondială a drepturilor omului, la începutul mileniului trei, echipată cu o teologie şi o lege a drepturilor omului perfecţionate, şi cu aproape un miliard de membri în toată lumea. Biserica Catolică oferă o combinaţie unică de strategii locale şi globale, confesionale şi universale ale drepturilor omului, pentru secolul următor. În forul său interior şi al dreptului canonic, biserica are un cadru distinct al drepturilor omului, care protejează mai ales a doua generaţie de drepturi: cele care se referă la educaţie, caritate şi asistenţă medicală, în context sacru şi sacerdotal. În forul exterior al lumii şi al legii sale seculare, biserica are oricum un cadru universal al drepturilor omului, care pledează în special pentru prima generaţie de drepturi civile şi politice pentru toată lumea. Criticii văd acest serviciu bifurcat al drepturilor omului ca o încercare de a se servi pe sine, pentru a apăra egalitatea şi libertatea în afara bisericii şi pentru a perpetua patriarhatul şi elitismul în interiorul ei. Dar această critică are prea puţină valabilitate. Dacă serviciul pentru drepturile omului al Bisericii Catolice va fi şi în continuare îndeplinit cu zelul dovedit de episcopatul prezent, el promite să aibă efecte monumentale asupra legii, religiei şi drepturilor omului în secolul următor.

Tradiţia protestantă

Una dintre ironiile mişcării contemporane a drepturilor omului este relativa tăcere a bisericilor protestante. De-a lungul timpului, bisericile protestante au produs cele mai rafinate teorii ale drepturilor omului şi au lucrat neobosit la efectuarea reformelor legale care urmau să apere aceste drepturi. Astăzi, multe biserici protestante s-au mulţumit pur şi simplu să confirme normele drepturilor omului şi să condamne abuzurile, fără o reflecţie teologică şi colectivă suficient de adîncă. Cu siguranţă că anumiţi teologi protestanţi de frunte s-au ocupat de această problemă în scrierile şi conferinţele lor. Un mare număr de grupuri protestante din cadrul bisericii, mai ales grupuri feministe şi libertiniste, au dezvoltat noi aspecte importante. Dar încă nu s-a ivit nici o teorie, nici un pro- gram protestant sistematic în domeniul drepturilor omului.

Ironia face ca, într-adevăr, Reforma protestantă să fi fost, cu toate efectele ei, a doua mare mişcare a drepturilor omului din Occident. Martin Luther, Jean Calvin, Thomas Cranmer, Menno Simons şi alţi reformatori ai secolului al XVI- lea şi-au început cu toţii reformele cu o chemare la eliberare — eliberarea conştiinţei individuale de legile canonice şi controalele supărătoare, eliberarea funcţionarilor politici de puterea şi privilegiile clericale, eliberarea clerului lo- cal de guvernarea papală centrală şi asupritoarele controale princiare. Pe măsură ce radicalitatea Reformei făcea loc reconstrucţiei, reformatorii au pus la locul lor numeroase învăţături cardinale care erau (şi sînt încă) îngreunate de implicaţii privind naşterea drepturilor omului într-o ordine politică democratică.

Teologia protestantă clasică ne învaţă că o persoană este în acelaşi timp sfîntă şi păcătoasă. Pe de o parte, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi legitimat de credinţa sa în Dumnezeu. Omul are o chemare distinctă, egală în demnitate şi sanctitate cu a celorlalţi oameni. El este profet, preot şi rege, poate predica, servi şi conduce în comunitate. Oamenii sînt deci egali în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor lor. Fiecare om este înzestrat cu libertatea naturală de a trăi, a crede şi a-l sluji pe Dumnezeu şi pe semenul său. Fiecare om are dreptul la serviciile religioase, la educaţie, la propria chemare. Pe de cealaltă parte, omul este plin de păcate şi aplecat spre rău şi egoism. El are nevoie de chingile legii pentru a se abţine de la a face rău şi a se îndrepta spre căinţă. El are nevoie să se asocieze cu alţii pentru a predica, a sluji şi a se conduce cu ajutorul legii şi prin dragoste. Fiecare om este, deci, o creatură comunitară. Fiecare persoană aparţine unei familii, biserici sau comunitate politică.

Protestanţii consideră că aceste instituţii sociale ale familiei, bisericii şi statului sînt de origine divină, dar în organizare omenească. Ele sînt create de Dumnezeu şi conduse din poruncă divină. Ele sînt egale în faţa lui Dumnezeu şi sînt chemate să îndeplinească diferite funcţii divine în cadrul comunităţii. Familia este chemată spre a hrăni şi creşte copiii, spre a-i educa şi a-i disciplina, spre a fi un exemplu de dragoste şi colaborare. Biserica este chemată spre a propovădui cuvîntul, a împărţi tainele, a educa tineretul şi a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Statul este chemat să protejeze ordinea, să pedepsească delictele şi să sprijine comunitatea. Deşi divine la origine, aceste instituţii sînt formate prin convenţie umană. Asemenea convenţii confirmă funcţiile divine, îndatoririle create acestor instituţii. Asemenea convenţii prevăd aceste îndatoriri, protejîndu-le de păcătoasele excese ale funcţionarilor care le îndeplinesc. Familia, biserica şi stalul sînt astfel organizate ca instituţii publice, accesibile şi răspunzătoare reciproc şi în faţa membrilor lor. Biserica trebuie organizată ca o comunitate congregaţională democratică, cu separarea puterilor între păstori, vîrstnici şi diaconi, alegerea funcţionarilor pe perioade limitate ale îndatoririlor lor şi participarea imediată a congregaţiei la viaţa şi conducerea bisericii.

Grupurile protestante din Europa şi America au turnat aceste doctrine teologice în tipare democratice menite să protejeze drepturile omului; doctrinele protestante ale persoanei şi societăţii au fost turnate în tipare sociale democratice. Deoarece toţi oamenii sînt egali în faţa lui Dumnezeu, ei trebuie să fie egali şi în faţa agenţilor politici ai lui Dumnezeu în stat. Deoarece Dumnezeu a înzestrat toţi oamenii cu libertăţile naturale ale vieţii şi credinţei, statul trebuie să le asigure libertăţile civile similare. Deoarece Dumnezeu le-a dat tuturor chemarea de a fi profeţi, preoţi şi regi, statul trebuie să protejeze libertatea cuvîntului, a predicării şi a conducerii în cadrul comunităţii. Deoarece Dumnezeu ne-a creat pe toţi ca fiinţe sociale, statul trebuie să promoveze şi să protejeze o multitudine de instituţii sociale, mai ales biserica şi familia. Doctrinele protestante ale păcatului au fost turnate în tipare politice democrate. Atribuţiile politice trebuie protejate împotriva naturii păcătoase a funcţionarilor politici. Puterea politică, asemenea celei ecleziastice, trebuie distribuită între ramurile executivă, legislativă şi judecătorească, avînd toate autocontrol. Funcţionarii trebuie aleşi pe perioade limitate ale funcţiei lor. Legile trebuie codificate clar, iar discreţia bine păstrată. Dacă funcţionarii abuzează de atribuţiile lor, ei nu trebuie ascultaţi; dacă persistă în abuz, trebuie schimbaţi, folosindu-se forţa, dacă e nevoie.

În trecut, aceste învăţături protestante au ajutat la declanşarea cîtorva din marile revoluţii occidentale, în care lupta a fost dusă în numele drepturilor omului şi al democraţiei. Acestea au fost forţele ideologice care au impulsionat revolta hughenoţilor francezi, a pietiştilor olandezi şi a presbiterienilor scoţieni împotriva asupritorilor lor monarhici în ultima parte a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Ele au fost arme importante în arsenalul revoluţionarilor din Anglia, America şi Franţa. Ele au fost surse importante de inspiraţie şi instruire în timpul marii epoci de construcţie democratică în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în America şi Europa Occidentală. În acest secol, ideile protestante despre drepturile omului şi democraţie au ajutat la orientarea reformei constituţionale în Franţa, Germania, Italia şi ţările iberice, în perioada postbelică şi a mişcărilor democrate împotriva autocraţiei coloniale în Africa şi împotriva recrudescenţei fascismului în America Latină.

Aceste importante învăţături şi practici protestante au multe de oferit regimului drepturilor omului în secolul XXI. Teologia protestantă se fereşte de extremele reducţioniste, şi din partea libertinismului care sacrifică comunitatea pentru binele individului, şi din partea socialismului, care sacrifică individul de dragul comunităţii. Ea se fereşte şi de extinderea exagerată a revendicărilor drepturilor omului, fundamentîndu-şi normele pe ordinea creaţiei, chemarea divină şi relaţiile în acord. Pe această bază, teologia protestantă izbuteşte realizarea unui echilibru unic între libertate şi responsabilitate, demnitate şi umilinţă, individualitate şi comunitate, politică şi pluralism.

A traduce aceste principii teologice în practica drepturilor omului este poate cea mai mare dificultate care stă în faţa bisericilor protestante, în viitorul apropiat. Tradiţia protestantă are nevoie de propriul său Vatican II, propria sa evaluare cuprinzătoare şi colectivă a rolului său viitor pe scena drepturilor omului. Bineînţeles, congregaţionalismul protestant militează împotriva unor asemenea acţiuni colective, aşa cum o fac şi numeroasele animozităţi vechi între sectele protestante. Dar acum nu este nici vreme şi nici nu merită să dăm importanţă snobismului denominaţional sau altor nerozii. Protestanţii trebuie să-şi semene propria lor sămînţă, distinctă, a drepturilor omului, atîta vreme cît cîmpul le este încă deschis. Altfel, în secolul care vine, recolta va fi mică şi nu va fi loc de autocompătimire.

Tradiţia ortodoxă

Bisericile ortodoxe mediteraneene, din Europa de Est şi Rusia şi-au bazat teologia drepturilor omului mai puţin pe demnitatea persoanei, şi mai mult pe integritatea legii naturale şi a comunităţii umane. Bisericile ortodoxe cred într-o lege naturală care e în acelaşi timp scrisă în inimile tuturor oamenilor şi rescrisă în paginile Scripturii. Legea naturală prescrie o sumedenie de îndatoriri pe care fiecare om le are faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu: să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, să nu ai alţi dumnezei şi altele. Căderea umanităţii în păcat a provocat adeziune faţă de asemenea îndatoriri morale, strict necesare supravieţuirii comunităţii umane. Dumnezeu a chemat statul să-şi asume principala răspundere pentru întărirea prin lege a acelor îndatoriri morale esenţiale acestei supravieţuiri.

După teologia ortodoxă clasică, drepturile omului sînt pur şi simplu reciprocele acestor îndatoriri morale prescrise în mod divin. Datoria morală a omului de a nu ucide, a nu fura sau a nu mărturisi strîmb împotriva aproapelui dau naştere drepturilor celuilalt la viaţă, proprietate şi demnitate. Datoria morală a individului de a nu avea alţi dumnezei sau de a nu jura strîmb, dau naştere la dreptul de a sluji dumnezeul potrivit şi de a jura cinstit. Pentru fiecare îndatorire morală, învăţătură a legii naturale, există un drept moral reciproc. Aşa cum statul trebuie să traducă îndatoririle morale în îndatoriri legale, el trebuie să traducă drepturile morale în drepturi legale.

Pe baza acestei etici biblice străvechi, bisericile ortodoxe susţin un sistem triplu supraetajat de drepturi şi îndatoriri: (1) un sistem creştin sau „evanghelic” de drepturi şi îndatoriri, bazat pe principiile legii naturale a Scripturii, întărite de dreptul canonic al bisericii; (2) un sistem de „morală comună” al drepturilor şi îndatoririlor, bazat pe principiile legii universale naturale, acceptate de persoanele raţionale în toate timpurile şi locurile, principii întărite de agenţi mirali din interiorul comunităţii; şi (3) un sistem legal de drepturi şi îndatoriri, bazat pe legile constituţionale şi nevoile sociale ale comunităţii, care sînt întărite de legile pozitive dintr-un stat. Biserica nu este numai răspunzătoare pentru menţinerea celor mai înalte standarde ale drepturilor şi îndatoririlor morale printre credincioşii ei. dar ea slujeşte şi de agent moral în comunitate, cultivă înţelegerea „moralei comune” şi admonestează pastoral şi profetic pe aceia care violează această morală comună.

Conform tuturor acestora, episcopia ortodoxă a emis numeroase manifestări asupra drepturilor indivizilor, bazate pe legea naturală şi a condamnat violările drepturilor omului, mai ales în Balcani, Europa de Est şi Uniunea Sovietică. Congresul Mondial al Episcopilor Ortodocşi (1978), de exemplu, a salutat cea de-a treizecea aniversare a Declaraţiei Naţiunilor Unite, prin chemarea: „Cerem neîntîrziat ca toţi credincioşii ortodocşi să nemurească această ocazie rugîn- du-se pentru aceia ale căror drepturi ale omului sînt negate sau violate; pentru aceia care sînt hărţuiţi sau persecutaţi pentru convingerile lor religioase, fie ei ortodocşi sau neortodocşi, în multe părţi ale lumii.” Doi ani mai tîrziu, cel de-al 25-lea Congres Clerico–Laic al Arhidiocezei Ortodoxe Greceşti din America de Nord şi de Sud a pronunţat, sub imperiul „legii naturale universale” că „drepturile omului constau din acele condiţii de viaţă care ne permit o dezvoltare deplină şi folosirea la maximum a calităţilor noastre umane de inteligenţă şi conştiinţă şi satisfacerea nevoilor noastre spirituale, sociale şi politice.” S-a atras apoi atenţia „regimurilor totalitariste şi asupritoare să restabilească respectul pentru drepturile şi demnitatea individului şi să asigure exerciţiul liber şi neîngrădit, de către toţi cetăţenii, indiferent de rasă, etnie, orientare politică sau religioasă, al acestor drepturi vitale.”

Spre sfîrşitul secolului XX, bisericile ortodoxe din Rusia, Balcani şi Grecia s-au orientat şi ele spre o doctrină a separării bisericii de stat. În mod tradiţional, bisericile ortodoxe susţineau că autorităţile civile erau trimise de Dumnezeu, chemate să guverneze „politica externă şi vremelnică a bisericii.” Ele acceptau astfel controlul civil asupra multor probleme de organizare şi administrare ecleziastică. Odată cu formarea unui stat ateu în Uniunea Sovietică, un stat musulman în Balcani şi un stat din ce în ce mai antagonist în Grecia şi Turcia, din raţiuni care privesc propria sa supravieţuire, biserica s-a deplasat spre o doctrină a separării bisericii de stat.

Cea mai mare provocare a drepturilor omului, care stă în faţa tradiţiei ortodoxe în secolul următor va fi ajutorul pe care aceasta va trebui să-l dea călăuzirii reconstrucţiei culturale şi constituţionale a societăţilor post-socialiste în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Căderea Zidului Berlinului nu a adus numai libertăţi noi acestor — de multă vreme închise — societăţi, dar a adus şi un nou libertinaj. Aceste societăţi se confruntă acum cu degradarea morală, cu dizlocarea economică şi cu suferinţa umană, la o scară fără precedent. Ele se confruntă cu renaşterea vechilor duşmănii între rivalii religioşi şi culturali, anterior ţinuţi în frîu de un asupritor comun. Ele se confruntă cu un influx masiv de misionari străini, religioşi şi economici, care le oferă sisteme de convingeri şi practici flagrant diferite de cele promovate de statul socialist prăbuşit şi de lupta bisericilor ortodoxe. Un adevărat război al sufletelor a izbucnit aşadar în fostul bloc sovietic — o luptă pentru revendicarea sufletului tradiţiei morale şi culturale al acestor noi societăţi, o luptă pentru menţinerea aderenţei şi aderenţilor la vechile biserici ortodoxe.

Doctrinele abstracte ale drepturilor moderne ale omului vor avea prea puţină relevanţă în aceste societăţi din care lipseşte o constituţie puternică şi o practică sistematică a constituţionalismului. Oricare ar fi formele lor locale, această nouă dezvoltare constituţională va avea mult de cîştigat din teologia tradiţională ortodoxă a drepturilor bazate pe îndatoriri şi a acţiunii sociale bazată pe drepturi, a bisericii.

...

Anul trecut, primind Medalia Libertăţii în Philadelphia, preşedintele Cehiei, Vaclav Havel, avertiza un public american uluit: „Conflictele culturale sînt în creştere şi sînt mult mai periculoase astăzi decît oricînd altcîndva de-a lungul istoriei. Sfîrşitul epocii raţionalismului a fost catastrofal, deoarece acum membri diferitelor culte tribale se războiesc unii cu alţii. [...] Prăpastia dintre raţional şi interior, obiectiv şi subiectiv, tehnic şi moral, universal şi unic se adînceşte din ce în ce mai mult.” Şi a urmat o lungă listă de exemplificări, care l-a lăsat pe cel mai euforic dintre spectatori privind neliniştit peste umăr.

Dar apoi, aşa cum face întotdeauna un bun poet dramatic, Havel a conchis cu aceste cuvinte, cu care voi concluziona şi eu: „singura speranţă reală a oamenilor este astăzi, probabil, o renaştere a certitudinii că originea noastră este Pămîntul şi, în acelaşi timp, şi Cosmosul. Această conştiinţă ne furnizează capacitatea transparenţei sinelui. Politicienii pot repeta de mii de ori în foruri internaţionale că bazele noii ordini a lumii trebuie să fie respectul universal pentru drepturile omului, dar acest lucru nu va însemna nimic atîta vreme cît acest imperativ nu derivă din respectul faţă de miracolul existenţei, miracoluluniversului, miracolul naturii, miracolul propriei noastre existenţe. Numai acela care se supune autorităţii ordinii universale a creaţiei, care apreciază dreptul de a fi parte din aceasta, de a participa la aceasta poate să se aprecieze cu adevărat pe sine şi pe semenii săi şi să respecte şi drepturile lor, la fel.”□

Traducere de Alina Cadariu

*

John WITTE, Jr. (n. 1955) a absolvit dreptul la Harvard Law School în 1985, Cam- bridge (SUA), şi este profesor de drept şi etică la Emory Law School, ţinînd totodată cursuri şi la universităţile din Oxford, Toronto, Heidelberg, Tubingen etc. A publicat şapte cărţi, între care Perspectiva globală a drepturilor religioase, şi peste 60 de studii.

John Witte, Jr., Law, Religion, and World Peace, elaborat pentru The Tami Steinmetz Center for Peace Research, Universitatea din Tel Aviv, publicat cu permisiunea autorului.