Editorial

Ieşite din perioada celor cincizeci de ani de ateism de stat, diferitele biserici din Europa Centrală şi de Est se prezintă cu un palmares inegal, de la respectabilitatea conferită de disidenţă, pînă la povara compromisului şi chiar a colaboraţionismului. Perioada post-comunistă a adăugat acestei situaţii accente noi, îngrijorătoare. Intoleranţa religioasă a culminat în criza iugoslavă. Exclusivismul şi fundamentalismul au relansat discuţia despre locul şi rolul religiei, al bisericii în societatea contemporană. Este incontestabil faptul că ieşirea la lumină a bisericilor în perioada post-comunistă este totodată expresia normalităţii. Dacă însă societatea modernă seculară a adoptat drepturile religioase ca parte componentă a drepturilor universale ale omului, sînt încă destule semne că reciproca nu este întotdeauna şi pretutindeni, valabilă.

Societăţile post-comuniste sînt în faţa unor reforme globale profunde şi tind să refacă decalajul care le mai desparte de jumătatea de vest a continentului. Reformele nu pot să nu vizeze şi reevaluarea rolului tradiţional al bisericii în această parte de lume. Firul tradiţiei nu poate fi pur şi simplu reînnodat, raportarea la modernitate este inevitabilă.

Şi România se află în faţa unor asemenea opţiuni globale. Dacă reforma economică şi instituţională sînt priorităţi unanim acceptate, nu acelaşi lucru se poate afirma despre aşezarea în modernitate a relaţiei biserică-stat. Amestecul dintre laic şi religios, complicităţile politice, gustul ceremoniilor bisericeşti devenite aproape la fel de obligatorii ca defunctele ritualuri naţional-comuniste, dezvăluie incapacitatea societăţii de a se europeniza în totalitate.

Acest număr al ALTEREI ţinteşte să impulsioneze dezbaterea publică din România pe această temă. El prezintă cititorului autohton reflecţiile unor autori de prestigiu care pun, în articole substanţiale, problema drepturilor religioase în contextul drepturilor omului, trecînd în revistă istoria relaţiei stat-biserică. Se evocă felul cum societatea seculară modernă este capabilă să coexiste cu religia şi răspunsul pe care, la rîndul ei, biserica îl dă sistemului de norme ale drepturilor omului. Studiile dezvăluie fragilitatea poziţiilor extreme (stat teocratic /stat ateu), şi scrutează mecanismele care pot conduce la acomodarea dintre biserică şi stat, dintre credincioşi şi necredincioşi, dintre religiile istorice şi cele noi, dintre credinţe majoritare şi minoritare, dintre esenţa individualistă a drepturilor omului şi dimensiunea comunitară a religiei. Totodată, sînt evocate momentele unor opţiuni fundamentale tăcute, în timp, pe teritoriul Transilvaniei istorice: edictul de toleranţă religioasă care a succedat Reformei, unirea cu Roma a bisericii române în epoca iluministă.

Selecţia nu este întîmplătoare. România, ca de altfel alte ţări în curs de desovietizare, arc la îndemînă modele diverse. Pe de o parte, ea trebuie să se alinieze la standarde europene, pe de altă parte, recuperînd ceea ce aici, la contactul dintre creştinismul răsăritean şi cel occidental, este un posibil model, ea trebuie să-şi găsească propria cale. În realitate, lucrurile nu sînt atît de simple. Există interese puternice care tind să blocheze opţiunea modernităţii. Una din căile care are destui susţinători ar fi aceea a impunerii (autoimpunerii) bisericii ortodoxe române ca biserică naţională, respectiv oficială, de stat, cu toate privilegiile ce decurg din aceasta. Prin această nouă coalizare cu puterea seculară, biserica ortodoxă riscă, poate definitiv, să-şi piardă autonomia, şi să nu mai poată oferi credincioşilor săi decît doctrine seculare (naţionalism, autohtonism) din cele mai puţin dotate cu capacitatea de a răspunde provocărilor societăţii moderne. Un pact politic care ar contrazice totodată realitatea pluriconfesională a ţării şi s-ar traduce, fără îndoială, în mari acumulări de frustrare. Un stat ortodox, asemeni Greciei (dar lipsit de poziţia sa geostrategică) nu va fi uşor de integrat într-o Europă care, punînd drepturile religioase în contextul drepturilor omului şi protejîndu- le prin mecanisme tot mai sofisticate, nu mai puţin, a optat pentru statul secular şi pluralismul confesional ca singurele în măsură sa administreze diversitatea de astăzi a Europei şi să ţină departe spectrul unor conflicte (chiar şi aşa, Irlanda există).

La celălalt capăt al gamei unor posibile opţiuni, stă experienţa Transilvaniei. Aici s-au aniversat recent 425 de ani de la declaraţia de toleranţa religioasă de la Tîrgu-Mureş, care relua edictul de toleranţă de la Turda din 1568. Cu un an înainte de ceea ce în Apus avea să fie Noaptea Sfîntului Bartolomeu, în Transilvania, dimpotrivă, religiile recepte erau puse pe picior de egalitate, considerate legitime şi statul însuşi se proclama garantul acestui echilibru. Chiar dacă modelul era imperfect, deoarece nu îngloba decît religiile celor trei naţiuni politice, este incontestabil că el a constituit o premieră europeană şi a ţinut provincia la adăpost de pustiitoarele războaie religioase care au bulversat Europa. Transilvania a fost prin urmare, în ciuda sau tocmai graţie diversităţii sale religioase, un spaţiu de echilibru şi pace interconfesională unic, la contactul dintre plăcile tectonice ale ortodoxiei şi creştinismului occidental, un spaţiu de respectabilă toleranţă, mult înainte ca aceasta să devină o evidenţă în Europa Civilizată.

Privind la perioada post-comunistă a României, descoperim şi semne pozitive, drepturile religioase ale individului, dar şi ale colectivităţilor revin în forţă şi practicarea lor este protejată de stat. Sînt însă tot pe atîtea, dacă nu mai multe, simptomele îngrijorătoare: intruziunea bisericii ortodoxe în stat, refuzul modernităţii, anatemizarea diversităţii, punerea sub semnul întrebării a legitimităţii pluralismului religios, expansiunea ortodoxă în spaţiul greco-catolic. participarea ortodoxiei la ritualurile colectiviste ale grupurilor ultranaţionaliste.

Chiar dacă nu se află în centrul dezbaterii privind integrarea Românie în Europa, opţiunea românească în chestiunea raportului stat—biserică, religie—drepturile omului va fi la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, decît cea instituţională sau economică. Excepţia grecească este probabil, în anumite cercuri, deosebit de tentantă. Ea nu corespunde însă nici realităţii româneşti, mult mai diversă decît a acestei democraţii balcanice, nici tradiţiilor central-europene ale populaţiei transilvane, nici, credem noi, posibilităţilor şi modelelor pe care le avem la îndemînă.