Stéphane Pierré-Caps

La multination.

L’avenir des minorités en

Europe Centrale et

Orientale.

Edition Odile Jacob. Paris 1995

Ceea ce putem constata de la bun început, fără cel mai mic risc de a greşi, este că lucrarea eminentului profesor de drept public de la Universitatea din Nancy este o lucrare funda- mentală. Fundamentală prin actualitatea abordării, prin meticulozitatea prospecţiunii, dar mai ales prin curajul insolit cu care reuşeşte să-şi abandoneze ghiulelele unei culturi politice clădită pe cu totul alte principii.

Problema naţională congelată, măturată sub covor sau declarată pur şi simplu rezolvată pentru totdeauna revine în forţă atît în Europa de după Maastricht, cît şi în cea post-comunistă. În Europa de Est ne confruntăm cu o explozie greu controlabilă a naţionalismului (printre exemplele citate, ţara noastră ocupînd un loc important), a unui naţionalism definit împreună cu Ernst Gellner ca „teorie a legitimării politice a pretenţiei că limitele etnice corespund cu limitele politice.”

O chestiune cît se poate de actuală, susţine autorul, în măsura în care majoritatea comunităţilor statale din Europa Centrală nu sînt clădite pe populaţii omogene din punct de vedere naţional. „...Dacă nu vrem ca toată Europa să fie cuprinsă de un incendiu naţional ar fi vreme încă să constatăm că unitatea politică a statului. îndeosebi în Est, nu se poate confunda cu unitatea naţională, într-un cuvînt, mai poate fi sugerată şi o altă modalitate de trăire a statului şi a naţiunii. Această manieră de a fi se incarnează în ideea de multinaţiune, care este o societate politică compusă din mai multe comunităţi naţionale, dar unite printr-o voinţă de a împărtăşi un destin comun. Pentru aceasta naţiunea trebuie despărţită de stat. Nu este oare acesta proiectul Europei de la Maastricht, pe o calc diferită?”

Obiectul de studiu al autorului este Europa Centrală, chiar dacă dimensionată oarecum diferit faţă de tradiţia locului. Ea cuprinde de fapt toată Europa de Est, de la ţările Baltice pînă în inima Balcanilor, ţări scăpate (deocamdată) din frăţeasca îmbrăţişare sovietică (respectiv, rusă). Dar atenţia principală este orientată către spaţiul fostului Imperiu Habsburgic, nucleul propriu-zis a ceea ce se numeşte în mod curent Mitteleuropa. Ε de mirare oare că autorul îl citează în moto pe François Palacky, care împotriva ameninţării panslavismului rus scria în 1848: .....si l’empire d’Autriche n’existait pas, il faudrait l’inventer et cela dans l’intérêt de l’humanité”? Dar dincolo de aluzii spirituale, ne găsim în faţa unui studiu de factură „germanică” care nu se lasă pradă poeziei. Într-o lucrare de peste 300 de pagini Pierré-Caps ne poartă prin toate ungherele istoriei acestor teritorii, şi în ciuda unor mici inexactităţi — văzute de ia înălţimea turnului Eiffel poate mai puţin conturate —, ceea ce ne copleşeşte este tocmai bogăţia şi prospeţimea informaţiei. Chiar dacă sîntem tentaţi să polemizăm cu autorul în unele chestiuni de detaliu — aşa cum îi stă bine unei recenzii adevărate — trebuie să recunoaştem că ne aflăm în faţa unei autorităţi greu de combătut cu instrumente ştiinţifice.

Chiar şi o sumară trecere în revistă a titlurilor unor capitole şi subcapitole poate să ne ofere o imagine destul de relevantă a ariei analizelor întreprinse de Pierré-Caps: „Revanşa naţiunilor fără istoric; «Minorităţi care prelungesc o naţiune învecinată» sau mitul Marii Naţiuni: «Minorităţi transnaţionale» sau dificultatea de a fi; «Minorităţi izolate» sau afirmarea de sine; Naţiuni istorice şi naţiuni fără istorie: Iredentismul; Dreptul de supraveghere; Excluderea celuilalt; Naţiune de stat; Fiecăruia statul său naţional; Naţiune culturală: Naţiuni retardate; Unitatea prin limbă; Unitatea prin religie” etc., titluri ce vorbesc de la sine.

Stéphane Pierré-Caps dezvăluie cu o rară acuitate anatomia Europei Centrale şi caracterul specific al identităţii sale din perioada modernă perindîndu-se în timp şi spaţiu prin toate punctele nodale ale unei Mitteleuropa cuprinzînd, după aprecierea autorului, un amestec a nouăsprezece popoare, diferenţiate după criteriul limbii, dar şi al religiei, printre care estonieni, letoni, lituanieni, bieloruşi, polonezi, ucrainieni, cehi, slovaci, maghiari, români, sloveni, sîrbi, croaţi, mace- donieni, bulgari, albanezi, greci, bosnieci musulmani şi montenegreni, listă din care lipsesc încă minorităţile fără formaţiune statală proprie în regiune.

Cu certitudine, autorul nu este un jurist rătăcit pe meleagurile istorici, de vreme ce unul dintre capitolele centrale cele mai masive ale cărţii sale sînt consacrate analizei chestiunii din punctul de vedere al dreptului internaţional. O retrospectivă istorică a reglementărilor în materie, dar şi o analiză a celor mai recente documente internaţionale cuprinzînd şi Convenţia–cadru, întregesc peisajul deosebit de complex al domeniului, pregătind în acelaşi timp platforma ştiinţifică pentru lovitura finală: pledoaria pentru statul multinaţional. În timp ce o Europă de după Maastricht, în pană de proiecte politice, ţine seama încă de total inadecvatul model francez al statului naţional, statele naţionale ale Europei Centrale redescoperă rădăcinile multiculturale ale propriei societăţi politice. „Desigur, acesta trezire la conştiinţă nu va exclude nici fenomenul statal, nici cel naţional. Ea provoacă doar la o regîndire a raportului dintre stat şi naţiune în alţi termeni decît în aceea ai coincidenţei. Analizînd vicisitudinile ideii multi- naţionale autorul nu se fereşte nici de dezvăluirea limitelor ideii de democraţie, în special sub varianta sa majoritară. Cel care găseşte în tezele istoricului Jean Bérenger un reazăm pentru înţelegerea naufragiului imperiului austro–ungar sau a autogestiunii iugoslave nu se va sfii să dezvăluie toate anomaliile obsesiilor teritoriale, ale inevitabilelor purificări etnice sau ale limitelor legii numerelor din cadrul democraţiilor majoritare, denumite de Robert Dahl „poliarhii”. „Întrucît rămîne închis în determinismul statului naţional, în care naţiunea rimează cu statul — susţine în continuare autorul —. problema reprezentării parlamentare a minorităţilor naţionale nu-şi poate afla un răspuns într-adevăr satisfăcător. (...) Dacă minorităţile sînt în general prezente în parlamentele diferitelor ţări din Est, această reprezentare va rămîne mereu imperfectă şi în orice caz nu va corespunde niciodată importanţei lor numerice reale, nici chiar importanţei lor politice. (...) Departe de determinismul teritorial şi aritmetic al statului naţional, această schimbare de perspectivă trece printr-un nou mod de a concepe raportul de la naţiune la stat, prin instaurarea unei societăţi politice de un nou tip bazată pe recunoaşterea instituţionalizată a fenomenului multinaţional.”

Bazată pe o istoric specifică, identitatea Europei Centrale nu poate fi despărţită de dublul principiu al unităţii şi pluralismului, din dialectica căruia îşi trage seva pînă în zilele noastre. „...Omogenitatea politică şi obiectivarea frontierelor inerente acestei invenţii a Europei Occidentale care constituie statul naţional, este profund inaplicabilă omologului său oriental, pur şi simplu pentru că situaţia sa geopolitică nu se pretează la asta. A pretinde contrariul, sau a încerca cu orice preţ să se facă state naţionale pe ruinele spaţiului iugoslav, spre exemplu. înseamnă a semăna germenii «purificărilor etnice» şi a consimţi peri- odic la decupaje teritoriale şi deplasări de populaţii, la războaie endemice şi drame umane.” Pierré–Caps, acest observator neprotocolar şi neiertător ale complicatelor realităţi ale spaţiului danubian, nu se opreşte aici, apelînd fără nici o sfială la formule neortodoxe care stîrnesc atîtea animozităţi în netămăduita noastră regiune. „Idee necunoscută în Franţa, nu atît din cauza unor obstacole lingvistice cît datorită faptului că se opune punct cu punct modelului francez al statului naţional (...), statul multinaţional nu se bazează pe logica teritorială clasică, suport indisolubil al statului naţional, ci pe principiul autonomiei personale care face din apartenenţa la o comunitate naţională un drept individual, şi conferă acesteia din urmă drepturi colective.” Ce-i drept, modelul citat de autorul francez este cel austro–ungar, practicat şi în Transilvania acelei epoci. în care o comunitate etnică, „plecînd de la libera declarare a naţionalităţii fiecărui cetăţean major înscris într-un «cadastru naţional» constituia o entitate juridică, o asociaţie de persoane care gerase ea însăşi interesele lor culturale naţionale, cum ar fi în domeniul şcolar, prin intermediul unui consiliu ales în mod democratic.” Care va fi destinul mult disputatei autonomii personale este întrebarea care îl preocupă şi pe autorul studiului nostru. Răspunsurile pe care ni le oferă pot fi sugerate poate de titlurile/subtitlurile din finalul cărţii sale: „Democraţie şi supranaţionalitate; Separarea statului de naţiune; Spiritualizarea frontierelor; Viitorul democraţiei asociative”. În cadrul dezbaterilor generale privind sistemele politice ale mileniului III., ajunse uneori la temperaturi incendiare, cartea lui Stéphane Pierré-Caps va ocupa fără îndoială un loc central: în mijlocul ringului. □

(Elek Szokoly)