Mişcarea tătarilor din Crimeea şi strategia ucraineană Cronologia unei înfrîngeri

Nadir Bekirov

Chiar anterior Declaraţiei de independenţă din august 1991, Ucraina ducea o politică indecisă faţă de Crimeea. De la bun început, direcţia politicii Crimeii trebuia orientată precis spre problema accentuării sentimentului separatist din peninsulă. Rădăcinile acesteia se află în compoziţia populaţiei peninsulei, care cuprinde în primul rînd emigranţi din Rusia, trimişi aici după ultimul val de deportare a tătarilor originari din Crimeea, în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial. Acest segment al populaţiei peninsulei a primit anexarea Crimeii la R.S.S. Ucraineană din 1954 ca pe o aberaţie istorică ce nu merita luată în serios. Înaintea declaraţiei de independenţă a Ucrainei, Crimeea a fost condusă cu foarte multă pricepere de capii locali ai partidului comunist. În viziunea lor, autonomia Crimeii care a fost în principiu susţinută de liderii tătarilor, era inacceptabilă, temîndu-se de periclitarea poziţiei lor privilegiate în peninsulă. În orice caz, în 1989, cînd devenea evident faptul că Ucraina urma să se declare stat independent, liderii comunişti şi populaţia rusească majoritară din Crimeea au schimbat brusc macazul. Au început să invoce „principiul teritorial” al autonomiei care ar trebui aplicat la întreaga populaţie din Crimeea privită ca totalitate, deci nu doar populaţiei tătarilor indigeni. În mod clar, forţele pro-ruse din peninsulă au folosit chestiunea autonomiei ca un atu cu scopul de a compromite şansele Ucrainei de a deveni stat independent.

Cam în aceaşi perioadă noua mişcare naţională a tătarilor din Crimeea. în plină ascensiune, încerca să influenţeze politica Kiev-ului faţă de Crimeea. În 1989 a fost înfiinţată Organizaţia Mişcării Naţionale a Tătarilor Crimeeni (OKTNR). Realizînd că Moscova şi, în special, PCUS ar putea încerca să-şi însuşească mişcarea de „autonomie”, fapt ce i-ar fi permis guvernului central din Moscova să-şi impună propria soluţie politică, organizaţia a făcut un apel la simpatizanţi să-şi atenueze atitudinea radicală. Totuşi, guvernanţii din Kiev fiind ci înşişi prinşi într-un vîrtej politic confuz, n-au acordat prea mare atenţie evenimentelor din Crimeea. Iar problema separatismului pro-rus a fost şi ca neglijată.

În 1990 mişcările politice din peninsulă s-au înteţit. Partidul Comunist a lansat o campanie viguroasă în mass-media, cerînd „reorganizarea” Republicii Sovietice Socialiste Autonome (RSSA) care să fie un mijloc de exprimare a „dorinţei poporului crimeean”. Această perioadă coincide şi cu primul val al reabilitării în masă a tătarilor, care începuseră să-şi ia în primire fostele aşezări, fără a avea acordul direct al autorităţilor. Administraţia crimeeană a răspuns prin organizarea pe ascuns a unor pogromuri în aceste aşezări, cu sprijinul poliţiei locale ori al elementelor criminale ce se arătau foarte dornice să participe în schimbul cîtorva sticle de lichior sau al unor sume mici de bani. Gospodăriile erau devastate şi oameni lipsiţi de apărare au fost de multe ori bătuţi, grav molestaţi. Guvernul central din Kiev ar fi putut să pună capăt acestei „purificări etnice”, cum i se spunea acţiunii în unele cercuri separatiste pro-ruse. dar a preferat să nu intervină. fapt ce a încurajat încălcările drepturilor omului. După ce separatiştii din Crimeea au realizat că Kiev-ul fie nu putea, fie nu dorea să intervină, au trecui la acţiuni fără teamă de urmări. Campania de propagandă, după toate aparenţele parţial finanţată de anumite cercuri din Rusia, a dobîndit acum şi o picantă tentă anti- ucraineană.

La timpul potrivit s-a propus în Crimeea un referendum pentru reorganizarea RSSA, sperîndu-se că ar putea pregăti mecanismul legal pentru despărţirea Crimeii de Ucraina pentru încorporarea sa ulterioară în Rusia. Se pare că natura evident anticonstituţională a propunerii n-a îngrijorat pe nimeni. Liderii tătarilor crimeeni au întocmit o serie de documente în care au atras atenţia asupra ilegalităţii măsurii ce ar fi împlinită împotriva voinţei poporului crimeean băştinaş. Aceste documente au fost înaintate Parlamentului Ucrainei, care le-a ignorat complet.

Referendumul s-a ţinut la 20 ianuarie 1991. Tătarii însă l-au boicotat. În ciuda naturii anticonstituţionale evidente a referendumului. în februarie 1991 Parlamentul Ucrainei a hotărît revizuirea rezultatelor lui. Liderul tătarilor din Crimeea, Mustafa Djemilev, a fost invitat în Parlamentul Ucrainei de către deputaţii naţional-democraţi pentru a le explica legislatorilor situaţia din Crimeea. Liderul tătar a intenţionat să-i determine pe parlamentarii ucraineni să conştientizeze faptul că o reorganizare a RSSA bazată pe „principiul teritorial” ar conduce în final la o totală separare a peninsulei de Ucraina. Din păcate, Leonid Kravciuk, care pe atunci era purtător de cuvînt al Parlamentului, a făcut tot posibilul să-i interzică lui Djemilev accesul în faţa legislatorilor. Ulterior, Parlamentul Ucrainei a ratificat rezultatele referendumului, garantînd autonomia Crimeii în cadrul R.S.S. Ucrainiene.

În timp ce la Kiev se petreceau aceste lucruri, tătarii au convocat un al doilea Kurultai¹ (Congresul Naţional) la Sevastopol, Congres la care delegaţii au ales membrii Medzhelis-ului (Consiliul Naţional), corpul reprezentativ plenipotenţiar al tătarilor crimeeni. Reprezentanţii Medzhelis-ului au fost trimişi la Kiev într-o încercare de a negocia cu guvernul ucrainean în privinţa dreptului tătarilor la autodeterminare, bazat pe normele legislaţiei internaţionale. Strategia dezvoltată de liderii Medzhelis-ului cerea guvernului ucrainean să recunoască poporul tătar ca autohton în peninsulă, avînd pretenţii îndreptăţite asupra pămîntului lor străbun. După părerea liderilor Medzhelis-ului o astfel de atitudine din partea Kiev-ului ar fi luat-o cu un pas înaintea separatiştilor pro-ruşi. Totuşi Parlamentul şi Guvernul ucrainean s-au comportat parcă tătarii din Crimeea n-ar fi existat.

După declararea independenţei Ucrainei, la 24 august 1991, s-a sperat că Guvernul Ucrainei, acum suveran, se va preocupa de starea în care se află poporul tătarilor crimeeni. Într-adevăr, în septembrie, Leonid Kravciuk a organizat o întîlnire cu mai mulţi reprezentanţi ai Medzhelis-ului, în timpul căreia liderii tătarilor au afirmat categoric că îşi vor acorda sprijinul pentru consolidarea suveranităţii Ucrainei, cerînd în schimb ca Guvernul ucrainean să intre cu ei într-un dialog în vederea satisfacerii cererilor legitime ale poporului tătar. Viitorul preşedinte ucrainian a promis înfiinţarea unei comisii parlamentare care să aibă în sarcină examinarea problemei şi găsirea unei căi prin care poporul indigen din Crimeea să fie repus în drepturi. Comisia ar fi fost, de asemenea, însărcinată cu reconsiderarea politicii discriminatorii a administraţiei crimeene. Aşa cum s-a dovedit ulterior Kravciuk n-a îndeplinit nici una dintre aceste promisiuni. Nici pînă în prezent n-a fost creată vreo comisie parlamentară.

Cu toate acestea, conferinţa Medzhelis-ului din noiembrie 1991 a adoptat o rezoluţie prin care tătarii din Crimeea îşi declarau sprijinul hotărît pentru independenţa Ucrainei în referendumul naţional, desfăşurat la 1 decembrie 1991. Dacă ţinem cont că în Crimeea s-a votat în favoarea independenţei cu un procent de numai 54%, se poate spune că votul decisiv în acest referendum a fost al tătarilor.

În cursul iernii, liderii tătarilor au încercat să iniţieze un dialog constructiv cu autorităţile ucrainiene. Un proiect de Constituţie pentru Crimeea a fost înaintat Guvernului ucrainean. Acest proiect avea în vedere mecanismul de neutralizare a tendinţelor separatiste pro-ruse din peninsulă. În ciuda acestui fapt, din mo- tive necunoscute, Comisia Parlamentară Ucraineană pentru Legislaţie, condusă de O. Koţiuba — un comunist „renăscut” — a înmormîntat acest proiect, astfel că nu i-a fost acordată atenţia meritată. Biroul parlamentar, sub supravegherea purtătorului său de cuvînt — Volodimir Hrîniov, a iniţiat o serie de consultări clandestine cu reprezentanţi ai Parlamentului Crimeii care şi-au înaintat propriul proiect constituţional, ratificat ulterior de Parlamentul Crimeii. deşi mai apoi Parlamentul ucrainean a afirmat categoric că el contravine Constituţiei Ucrainei şi, ca atare, pune în pericol integritatea teritorială şi suveranitatea statului.

În martie 1992, liderii tătarilor din Crimeea au iniţiat o acţiune publică, numită „Kiev '92”. Peste o mie de tătari reprezentînd toate zonele şi oraşele importante ale Crimeii s-au deplasat la Kiev, unde s-au desfăşurat adunări şi demonstraţii publice. Scopul era de a atrage atenţia asupra situaţiei tătarilor şi de a obţine sprijin pentru dreptul lor legitim la „autonomie”. Simultan, alte acţiuni publice anti-separatiste au avut loc în Crimeea, organizate împreună cu multe grupări ucrainene. Demonstraţiile din Kiev au fost înăbuşite prin forţă: mulţi au fost bătuţi la ordinele directe ale ministrului de interne, generalul Nedrîhailo.

La 29 aprilie 1992, Parlamentul Ucrainei a votat o lege privind „statutul Republicii Autonome Crimeea”. Toate prevederile acestei legi erau incompatibile cu Constituţia Ucrainei. În mod firesc, legea nu spunea nimic despre interesele şi drepturile tătarilor, asigurînd în schimb autorităţilor crimeene mijloace legale pentru înnăbuşirea mişcării tătarilor din Crimeea. Privind înapoi, această lege n-a făcut altceva decît să accelereze procesul separatist din peninsulă. De pildă. Guvernul Ucrainean putea acum să-şi înfiinţeze propriile forţe de securitate şi un minister de interne. Reacţia entuziastă a Parlamentului Crimeii (care n-a inclus nici un reprezentant al tătarilor) a fost promptă: la 6 mai legislatorii au declarat Crimeea „stat independent şi suveran”, care se va asocia cu Ucraina numai pe baza unui acord separat.

În urma unei serii de întîlniri dintre Kravciuk şi Mikola Bahrov, care la vremea respectivă era purtătorul de cuvînt al Parlamentului Crimeii, autorităţilor crimeene li s-a dat deplină libertate în tratarea după bunul lor plac a tătarilor. Din nou au avut loc represalii împotriva tătarilor crimeeni, iar preşedintele ucrainean, luînd cuvîntul în faţa parlamentului, declara: „Aceasta este o afacere internă a Crimeii”.

Una din cele mai tragice consecinţe ale acestor evenimente a fost pogromul petrecut din satul Krasnii Rii, lîngă oraşul-staţiune Aluşta. La 1 octombrie 1992, aproape şase sute de poliţişti, soldaţi şi voluntari înarmaţi au atacat circa şaptezeci de tătari crimeeni, din care jumătate erau femei şi oameni în vîrstă. Douăzeci şi patru de tătari crimeeni, răniţi grav, au fost luaţi ca ostatici. Autorităţile au refuzat să dea orice informaţie despre locul unde s-ar putea afla aceşti oameni. Medzhelis-ul a cerut prompt ca Procurorul General ucrainean şi Ministerul de Interne să intervină pentru a salva vieţile ostaticilor, dar în zadar.

După acest incident au avut loc un număr considerabil de asasinate ale unor figuri publice proeminente ale tătarilor, funcţionari şi oameni de afaceri. Desigur, aceste asasinate au coincis cu un val general de crime în peninsulă pentru ca nimeni să nu poată susţine faptul că tătarii din Crimeea au fost singurii vizaţi. Dar există indicii că toate acestea au fost ordonate din interiorul Guvernului Crimeean, împînzit de elemente criminale. Medzhelis-ul a apelat la Guvernul ucrainean pentru un control ferm al distribuirii fondurilor alocate din bugetul Ucrainei pentru a finanţa întoarcerea şi acomodarea celor deportaţi. Din nou, Kiev-ul a rămas surd.

Cam în acest timp Bahrov a început să simpatizeze cu ideea unui preşedinte crimeean care să acţioneze ca „şef de stat”. În mod caracteristic, Kiev-ul n-a răspuns în nici un fel, nici atunci cînd cererea tătarilor de a benefica de o „reprezentare proporţională” în Parlamentul Crimeii a fost respinsă, refuzînd în acest fel indigenilor din peninsulă posibilitatea de a participa la deliberările legislative ale republicii autonome.

În toamna anului 1993 tensiunile sociale şi politice s-au intensificat din nou. După o serie de acţiuni de nesupunere civilă în masă, tătarii din Crimeea au reuşit să obţină o cotă provizorie în Parlament (14 din 98 de locuri). În alegerile parlamentare, 90% din tătarii crimeeni au votat lista de candidaţi numiţi de Kurultai.

După victoria lui Iurii Meşkov în alegerile prezidenţiale, poziţia Ucrainei în Crimeea a început să se deterioreze încetul cu încetul. Blocul Rossiia (o coaliţie pro-rusă a partidelor Republican şi al Poporului), care l-a catapultat pe Meşkov la preşedenţie, a cîştigat majoritatea locurilor în parlamentul crimeean. La cîteva zile după convocarea Parlamentului, „Constituţia din 6 mai” a fost aprobată prin vot deschis.

În iunie 1994, ucrainenii şi-au ales un nou preşedinte, precum şi un nou parlament. Dar puţine s-au schimbat în Crimeea. S-au făcut declaraţii elocvente, s-au dat ultimatumuri separatiştilor şi totuşi Kiev-ul nu a reuşit încă sa preia controlul asupra situaţiei. Mai mult, noul guvern a abuzat şi el, ca şi cel dinaintea sa de loialitatea tătarilor din Crimeea. Ultima serie de manevre legislative a înăbuşit doar temporar forţele separatiste pro-ruse din Crimeea. Problemele din trecut nu au dispărut din senin.

Poate fi găsită o soluţie? Ε dificil de dat un răspuns fără echivoc la această întrebare, căci s-a pierdut prea mult pînă acum. Cu toate acestea ar fi rezonabil să se înceapă cu reevaluarea critică a propriei poziţii a Guvernului Ucrainean Masurile paleative din trecut nu mai au aplicabilitate în prezent. Într-un fel sau altul, soarta tătarilor din Crimeea nu poate fi scoasă din contextul general al „problemei crimeene”. O soluţie durabilă şi justă trebuie să aibă în vedere interesele legitime ale tătarilor crimeeni şi dreptul lor la autodeterminare. Pentru început, Guvernul Ucrainei ar trebui să recunoască oficial Medzhelis-ul ca unic reprezentant al poporului tătar din Crimeea. Acest fapt îi va permite guvernului de la Kiev să-i includă în negocierile viitoare pe liderii tătarilor care vor rămîne loiali suveranităţii Ucrainei.

În sfîrşit, avînd ca punct de plecare acceptarea normelor legislaţiei internaţionale, Parlamentul şi Guvernul Ucrainean ar trebui să declare categoric ca nu recunoaşte existenţa unei entităţi politice şi/sau juridice separate numită „poporul crimeean”. Avem de-a face, în fond, cu un segment al populaţiei Crimeii vorbitor de rusă, care s-a întîmplat să formeze o majoritate şi ale cărui pretenţii asupra acestui pămînt, sînt în cel mai bun caz, şubrede. Ca atare. în conformitate cu axiomele legislaţiei internaţionale, acest segment al populaţiei ar trebui tratat ca o minoritate cinică în cadrul statului ucrainean şi, deci, ar trebui să-i fie acordate toate drepturile şi libertăţile ce sînt în concordanţă cu statutul său legal.

Prin urmare, soluţia problemei Crimeii ar trebui să fie echilibrul între interesele minorităţii ruse, ale populaţiei băştinaşe (adică ale tătarilor) şi interesele naţiunii ucraniene privită, ca întreg. O astfel de abordare ar putea jalona o nouă strategie politică în Crimeea. □

NOTĂ

1. Primul a avut loc în 1918, dar a fost repede „paralizat” de invazia forţelor bolşevice.

Traducere de Ioana Cistelecan

*

Nadir BEKIROV este membru al Medzhelis-ului şi al fracţiunii parlamentare Kurultai în parlamentul Crimeii.