Drepturile colective ale minorităţilor

Miroslav Kusy

În cuvîntul de deschidere a acestui simpozion^*, preşedintele Václav Havel amintea că drepturile colective ale minorităţilor nu sînt un element adiţional pe care membrii acestora le-ar primi în plus faţă de cele pe care le deţin deja ceilalţi cetăţeni ai respectivei ţări. Dimpotrivă, drepturile colective sînt doar un fel „întărire” a drepturilor civile; rolul lor este să garanteze membrilor minorităţilor exercitarea deplină a drepturile civile normale, obişnuite.

Acest principiu este valabil pentru orice minoritate socială. Acesta este principalul motiv pentru care cei care doresc să-şi asigure sau să-şi întărească anumite drepturi specifice se coagulează într-un grup social, într-o echipă de oameni cu interese similare: pentru că astfel le este mai uşor să şi le realizeze.

Astfel, în societatea modernă, şi pluralistă de astăzi, oamenii se adună în diferite grupări sau comunităţi, Ele pot fi, de exemplu, grupări de întreprinzători sau consumatori, de stîngaci, de homosexuali, de feministe, de patrioţi, de handicapaţi sau infirmi şi altele. Consumatorii îşi apără interesele orientate spre consum faţă de tranzacţiile comerciale şi producători, impunîndu-şi drepturile colective de consumatori. Stîngacii luptă împotriva civilizaţiei dreptacilor şi îşi apără drepturile colective de stîngaci cerînd producerea de unelte pentru ei, prin însuşi faptul că şi-au dobîndit dreptul de a scrie cu mîna stîngă încă de pe băncile şcolii.

Cine ar trebui să le asigure aceste drepturi? Foarte probabil că statul. Dar în cazul în care statul preferă civilizaţia dreptacilor, spre exemplu, în ceea ce priveşte educaţia în şcoli, în standardizarea uneltelor şi materialelor didactice, există două posibilităţi: fie stîngacii sînt siliţi să se adapteze total civilizaţiei dreptacilor şi să fie asimilaţi de aceasta, devenind astfel aidoma ei, fie drepturile minorităţii stîngacilor sînt recunoscute şi li se fac anumite concesii (de exemplu sînt lăsaţi să scrie la şcoală cu mîna stîngă şi astfel ei devin egali cu ceilalţi, sau se începe confecţionarea de unelte pentru stîngaci ş.a.). Cu alte cuvinte, prin recunoaşterea şi impunerea drepturilor colective ale stîngacilor, nu li se acordă acestora drepturi „în plus”, drepturi „suplimentare”, în comparaţie cu ale celor care folosesc mîna dreaptă. În felul acesta, celor dintîi li se acordă drepturi specifice care îi fac egali cu cei din urmă.

Regimul totalitar a oprimat toate minorităţile: pe consumatori şi întreprinzători, naţiunile şi naţionalităţile, homosexualii şi transsexualii. După căderea lui, s-a creat un vid în care apărătorii drepturilor colective îşi croiesc drum. Susţinătorii drepturilor naţionale se află în prim plan în această zonă a Europei: letonii, lituanienii, estonii, armenii şi georgienii în fosta Uniune Sovietică, slovenii, sîrbii şi croaţii din Iugoslavia, slovacii în Cehoslovacia. Trebuie să fim atenţi la faptul că ei sînt prezenţi peste tot unde există state multinaţionale. Naţiunile mici doresc aceleaşi drepturi cu naţiunile mari şi s-au lansat în lupta împotriva acestora, cerînd egalitate în drepturi.

Slovacii se simt naţiune minoritară în raport cu cehii. Dar în regiunea lor ei sînt în acelaşi timp naţiune majoritară în raport cu alte minorităţi naţionale, în primul rînd cu minoritatea maghiară. Procesul de autoidentificare a slovacilor declanşează unul similar în alte minorităţi naţionale sau etnice, şi mai ales în minoritatea maghiară. Aceste minorităţi se simt prejudiciate şi puse în pericol de felul în care naţiunea majoritară îşi exercită drepturile. Astfel. în mod practic, acest lucru tinde spre aplicarea principiului echilibrării nivelurilor drepturilor colective: şi naţionalităţile minoritare doresc să aibă aceleaşi drepturi cu cele la care aspiră naţionalităţile majoritare. Pentru cele dintîi se pune însă problema autoconservării.

Drepturile civile sînt aceleaşi pentru cetăţenii unei ţări. Dar pe lîngă ele există anumite drepturi colective ale naţiunii majoritare, care se bucură în mod deosebit de protecţia statului ceea ce înseamnă că sînt într-un anume fel preferate în cadrul organizării şi structurării statului, în exercitarea controlului şi puterii de stat. La fel ca şi în cazul civilizaţiei dreptacilor în care statul îi defavorizează pe stîngaci, un stat naţional preferă minorităţilor etnice sau naţionale, aşa-numita naţiune creatoare de stat sau dominantă. Şi, fără îndoială, în cadrul societăţii civile principiul suveranităţii cetăţeanului fiind cea mai înaltă categorie valorică în comunitatea organizată statal, aceasta trebuie să domine. Rezultă din aceasta principiul că toţi cetăţenii sînt egali. Dar el nu poate fi aplicat în toate cazurile, este imposibil să i se subordoneze totul. Şi atunci el este înlocuit cu principiul orwellian: unii cetăţeni sînt mai egali decît alţii. Numai departe de problema limbii: într-o societate multinaţională statul preferă limba naţiunii majoritare, ca fiind limba cea mai importantă de educaţie în şcoli, limba oficială ş.a. De îndată ce principiul orwellian se pune în aplicare, rămîn doar două opţiuni, ca şi în cazul stîngacilor: fie stîngacii sînt suprimaţi, fiind siliţi să folosească mîna dreaptă, fie li se dă posibilitatea exprimării eului lor stîngaci într-o societate de dreptaci.

Acelaşi lucru se aplică şi în cazul naţiunilor şi naţionalităţilor în statul multinaţional. În cazul în care statul începe să prefere (sau preia obiceiul prin care. practic, îi acordă prioritate) limba naţiunii majoritare, el trebuie să compenseze acest avantaj faţă de minorităţile naţionale, adică trebuie să le asigure dreptul colectiv de a-şi folosi limba proprie în asemenea măsură încît să se apropie cît mai mult de dreptul naţiunii majoritare de a-şi folosi propria limbă.

În orice domeniu ar acorda statul prioritate drepturilor naţiunii majoritare, în structură şi organizare, în cadrul exercitării controlului şi puterii de stat. el este obligat să compenseze faţă de minorităţile naţionale această preferenţialitate, în acelaşi domeniu. Şi atunci o altă posibilă alternativă este trecerea sub tăcere a factorului minoritar, „reeducarea” lui ca factor majoritar, adică efortul de a-l asimila forţat în domeniul dat.

Acesta este motivul pentru care sînt convins că statul trebuie să se bazeze cît mai mult pe nivelul civic, pe lucrurile comune tuturor cetăţenilor şi cît mai puţin, — perspectivă cu adevărat inevitabilă —, pe ceea ce este specific unui grup social sau altuia, unei naţiuni sau alteia. Şi atunci statului nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să pună în aplicare fie sistemul destul de complex al compensaţiilor, fie sistemul represiv (coercitiv).

Pe lîngă acest „avantaj” al abordării civice, mai intră în joc şi un alt factor. În acest context statul trebuie să fie remediul minim şi nu cel maxim. Aceasta însemnă că numai chestiunile de o importanţă vitală pentru cetăţeni trebuie asigurate din partea statului, acelea care nu pot fi asigurate în nici un alt mod. Restul, chiar în ceea ce priveşte diferitele drepturi colective, trebuie organizai şi asigurat de organizaţii non-statale, de mecanisme de auto-asistenţă şi autoguvernare. Dacă statul protejează producătorii, în aceeaşi măsură trebuie să protejeze şi consumatorii. Ideal ar fi să nu-i protejeze pe nici unii: este suficient să le asigure aceleaşi posibilităţi de autoprotecţie. Statul ar trebui să procedeze în acelaşi fel în cazul naţiunilor şi a naţionalităţilor. Nu prin a prefera una dintre ele şi a le diviza în „creatoare de stat” şi „politice”, pe de-o parte, şi „ceilalţi”, pe de altă parte, ci prin crearea şi asigurarea aceloraşi posibilităţi de autorealizare prin organizaţii non-statale de autoguvernare şi prin instituţii ale naţiunilor şi naţionalităţilor în cauză. Astfel statul trebuie în primul rînd să pregătească din punct de vedere legislativ şi administrativ aceste posibilităţi egale şi să vegheze în numele tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor. Şi nimic mai mult. Aceasta însemnă, de exemplu, să încredinţeze problemele privind naţiunile şi naţionalităţile din teritoriul său în mîinile şi în grija asociaţiilor culturale, a uniunilor şi a instituţiilor de educaţie şi să asigure fiecăreia aceleaşi posibilităţi. Drepturile colective vor înceta astfel să fie aplicate ca drepturi în primul rînd politice, iar funcţia lor culturală şi educativă va deveni predominantă, ca şi funcţia de autoidentificare.

Cu siguranţă, o comunitate dată se autoidentifică prin însăşi practicarea drepturilor colective. Dar nu trebuie să se autoidentifice exclusiv politic, la nivelul puterii: autoidentificarea poate fi în primul rînd culturală. Statul trebuie să asigure în acest sens aceleaşi posibilităţi de autoidentificare pentru toate grupurile sociale, inclusiv pentru acelea formale din naţiuni şi naţionalităţi. În acelaşi timp e de la sine înţeles că protecţia şi garantarea din partea stalului nu se poate referi, într-o societate democratică, la grupurile agresive (ca de exemplu cele de tip mafia, skinhead), căci astfel acelea ar pune în pericol identificarea de sine a altor grupuri. Ca cetăţean şi eu sînt membru al celor mai diverse grupuri de identificare care îşi apără drepturile colective. Pot fi. în acelaşi timp. şi consumator şi stîngaci, şi fumător şi părinte al unui minor, şi membrii al unei anume naţiuni şi ateu, şi con- servator şi antifeminist. Multitudinea acestor grupuri de identificare este foarte caracteristică democraţiei pluraliste, iar numărul lor — direct proporţional cu gradul de dezvoltare a acesteia. Aceasta este diferenţa dintre pluralism şi totalitarismul care, în fapt, a recunoscut la noi în ţară numai un singur grup uni- versal valid şi acceptabil de identificare, la nivelul întregii societăţi: al celor care. politic maturi, construiau comunismul. Toate celelalte posibile grupuri de identificare erau subordonate la maximum acestuia, iar în cazul în care erau cît de cît admise, scopul era doar acela de a servi categoria mai sus menţionată de constructori politic maturi ai comunismului. Cetăţeanul unei democraţii pluraliste se poate identifica liber cu mai multe grupuri şi se poate realiza la diferite niveluri şi în direcţii diferite în cadrul acestora.

Sigur că cetăţeanul îşi arc preferinţele sale în acest amestec de grupuri de identificare: el poate fi în mai marc măsură un consumator, sau mai mult un patriot, atracţia lui cea mai puternică este faţă de grupul de homosexuali sau el poate fi, în primul rînd, o persoană profund religioasă. Acesta este dreptul fiecăruia şi al tuturor în parte. Orientarea unui individ spre un grup sau altul, ierarhia ordinii sau a clasificării pot fi subiectiv precondiţionate sau pot avea. de asemenea, anumite motivaţii obiective. În ceea ce priveşte autoidentificarea mea ca părinte, ca primează atunci cînd copilul meu are nevoie de mine, atunci cînd el este în pericol. Şi în ceea ce priveşte identificarea mea ca naţionalitate sau apartenenţa la o naţiune, ea este prioritatea numărul unu atunci cînd existenţa acestei naţiuni, ca entitate, este periclitată, atunci cînd este oprimată sau umilită de altă naţiune ş.a.m.d. Problemele apar atunci cînd individul începe să se identifice exclusiv cu unul şi numai cu unul dintre grupurile sale de identificare, deci nu numai să-i acorde prioritate asupra tuturor celorlalte, dar să înceapă să le respingă direct pe celelalte, fără a le mai admite şi recunoaşte, literalmente lichidîndu-le chiar. În acest caz, un asemenea grup începe să fie exclusivist ca entitate, să se considere superior celorlalte, subordonîndu-le ca inferioare. Iar membrul unui asemenea grup are convingerea că n-o face pentru sine, ci pentru ceilalţi, luptînd şi făcînd eforturi pentru ca şi ceilalţi să fie de acord cu acest caracter exclusivist, cu această absolutizare a unui unic grup de identificare. Stîngaciul sau dreptaciul care doreşte să-i transforme pe toţi ceilalţi în stîngaci sau dreptaci; credinciosul fanatic pentru care acela ce nu aparţine aceleiaşi credinţe trebuie condamnat. Şi de aceea trebuie forţat, silit. Homo consumens, fiinţa umană — consumator pentru care totul este un obiect de consum. În acelaşi fel, patriotul încăpăţînat care face, din aşa-zisele interese naţionale, interesele „supreme” sau „sfinte” ale omului, nu admite nici o posibilitate de a le compara pe acestea cu interesele altor oameni. O asemenea persoană, ruptă de toate celelalte grupuri de identificare, de toate celelalte roluri pe care le joacă în societate, devine o persoană unidimensională, mutilată. El seamănă, mai mult decît oricui, soldatului care, pe cîmpul de bătălie, trăieşte din zori şi pînă-n seară sub imperiul aceleiaşi sarcini sociale: să fie un ucigaş, să fie duşmanul duşmanului său. Şi-atunci el nu mai este nici soţ, nici consumator, nici credincios, e numai un luptător.

Aici se află şi rădăcinile celui mai mare pericol social: naţionalismul. El rupe omul de toate grupurile de identificare caracteristice unei democraţii pluraliste şi recunoaşte ca legitim doar pe unul dintre ele: o naţiune sau o naţionalitate. Orice exclusivism este agresiv — aşa este şi naţionalismul. Naţionalismul luptă pentru sufletul fiinţei umane în acelaşi fel ca şi regimul totalitarist, luptă pentru putere în acelaşi mod. Luptă pentru cucerirea ei ca să-şi asigure, prin ea, o poziţie exclusivistă pentru naţiunea „sa”. Şi dacă pluralismul identitar se identifică cu democraţia, monismul identitar este tipic regimului totalitar. Cînd există un monism naţionalist, atunci conştiinţa naţională, aşa-numitele interese naţionale, guvernează totalitar.

Aplicarea practică a drepturilor colective este substanţa procesului de autoidentificare. Nu neg legitimitatea autoidentificării naţionale a fiecărei fiinţe umane. Fiinţa indiferentă, inconştientă din punct de vedere naţional nu este pe deplin împlinită, dezvoltată. Îi lipseşte o dimensiune importantă, simbolul de identificare. Prin aceasta, identificarea naţională diferă de, să zicem, autoidentificarea unui grup de fumători sau de apicultori. Dar, în ciuda acestui lucru, neg legitimitatea de a face din acest simbol de identificare unul exclusivist. Un asemenea exclusivism naţional (sau naţionalist) este la fel de malign ca şi nihilismul naţional: şi unul şi altul reduc caracterul multidimesional al identificării umane şi creează o fiinţă unidimensională, plată, nu numai sărăcită din punct de vedere uman, dar şi manipulabilă cu uşurinţă. De aceea, drepturile colective îmbogăţesc fiinţa umană numai în pluralitatea lor, în multilateralitatea lor, numai atunci cînd sînt reciproc complementare.

Cu alte cuvinte: cu cît faci parte din mai multe minorităţi, cu atît eşti mai om.□

Traducere de Alina Cadariu

Miroslav KUSY (n. 1931, Bratislava) a fost unul dintre semnatarii Chartei ’77, a participai la mişcarea Primăvara Pragheză şi la mişcările disidenţei culminate în Revoluţia de Catifea din 1989. A ocupat posturi importante, fiind membru al primului Parlament Federal, rector al Universităţii Comenius, şeful consilierilor preşedintelui Cehoslovaciei, Václav Havel, preşedintele Departamentului de Educaţie în Domeniul Drepturilor Omului al UNESCO. A publicat 14 cărţi şi peste 600 de articole şi eseuri.

^*Intervenţie în cadrul Simpozionului Internaţional asupra Minorităţilor Naţionale din Europa Centrală (ediţia a II-a, Bratislava, 13–16 nov. 1991) cu tema „Minorităţile în politică”.