Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IX. 2003., nr. 20-21 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
+

Evreii în Principatele Române
în secolul 19

Ioan Codruţ Lucinescu

Spaţiul românesc s-a îmbogăţit încă din Evul Mediu cu comunităţi etnice ce au jucat un rol important de-a lungul istoriei naţionale; una din aceasta a fost comunitatea iudaică. Existenţa evreilor în Ţara Românească este menţionată de timpuriu, în 1330 la Cetatea Albă, iar în secolul al 16-lea la Bucureşti. În cea mai mare parte, aceştia sînt sefarzi, veniţi din ţările din jurul Mediteranei, fiind evaluaţi la circa 10.000 în anul 1810 pentru toată Ţara Românească1. Clausewitz înaintează în 1824 cifra de şase mii numai pentru capitala Bucureşti. Aveau aici o sinagogă mare, iar situaţia lor economică era destul de înfloritoare. Francezul de Giers notează în mod semnificativ: „Exista, la Bucureşti, o mică populaţie evreiască. Era alcătuită, în primul rînd, din ceea ce numim evrei spanioli, care sînt foarte răspîndiţi în răsărit şi care, în toate privinţele, au o situaţie incomparabil mai bună decît evreii polonezi. Printre ei, se află persoane vrednice de tot respectul, cei mai mulţi fiind bancheri”2. Tot de Giers afirmă că imigrarea lor, în Muntenia, era în acea perioadă îngrădită: „Se văd pe ici pe colo (la Bucureşti) nişte magherniţe, dar mult mai arătoase şi mai curate decît cele de la Iaşi, deoarece, aici, nu sînt evrei, stabilirea lor în Valahia fiind, pe atunci, aproape neîngăduită. Acest ele- ment este înlocuit, la Bucureşti, cu bulgari, sîrbi, unguri, greci, armeni, albanezi”3.

Situaţia este cu totul alta în Moldova, unde – mai ales după pacea de la Adrianopol (1829), care introduce Ţările Române în circuitul marelui comerţ internaţional – afluxul de evrei din Rusia şi din Galiţia austriacă ia curînd dimensiunile unei adevărate migraţii. Din cele cîteva date statistice4 deţinute despre Moldova, reiese faptul că populaţia evreiască creşte considerabil în doar trei decenii – 12.000 in 1803, 18.000 în 1820, 31.000 în 1831, 80.000 în 1838. În 1837, agentul francez Duclos afirma: „Evreii ....se îmbulzesc să vină în Moldova, unde domneşte o mare libertate individuală. Numărul celor sosiţi de şase luni încoace este de 10.000”. Imigraţia era încurajată de consulii străini, care vedeau în aceasta un prilej de a spori numărul protejaţilor lor, de la care percepeau adeseori taxe pentru a fi favorizaţi în raporturile cu autorităţile locale. Această situaţie favorizantă se datora realităţilor sociale şi economice moldoveneşti: lipsa unei clase mijlocii bine structurate, în stare să se opună ofensivei acestor întreprinzători versaţi, pasivitatea ţăranilor, complicitatea boierilor pe care-i serveau cu multă dibăcie, ca oameni buni la toate, ca zarafi şi, mai ales, ca stăpîni de cîrciumi la sate. De exemplu, dările provenind de la evrei erau arendate de către stat boierilor constituiţi în societăţi anume făcute pentru aceasta5.

Activitatea economică a comunităţii evreieşti moldovene nu începe însă cu marea migraţie din anii 1830-1840, aceasta fiind mult anterioară. Viceconsulul Parrant, în scrisoarea lui către Talleyrand, din 11 iunie 1798, ţine să-i atragă atenţia cetăţeanului ministru asupra piedicii pe care o reprezintă evreii pentru începutul unui comerţ francez în Moldova: „În ţara aceasta, mai există şi altă clasă de indivizi, cea a evreilor, al căror număr este mare, dar care sînt mai dispreţuiţi decît alţi supuşi; uneori sînt totuşi ocrotiţi de cîrmuire, care ia mulţi bani de la ei. Ca pretutindeni, oamenii de acest soi, bine distinct, alcătuiesc un grup al lor şi se ocupă cu lucruri de pe urma cărora se cîştigă mult, şi, în general, cu tot ce este pe potriva zgîrceniei lor.... Într-adevăr, evreii ştiu să-şi procure, oriunde, cu multă sîrguinţă, mărfurile cele mai cerute, şi fac aceasta cu o economie atît de sordidă, încît, oricînd, pot să le dea sub preţul curent. Este un lucru foarte important, de care trebuie să ţină seama negustorii ce au de gînd să pună pe picioare, în provinciile acestea, un comerţ ceva mai temeinic”6.

Populaţia Moldovei creşte considerabil, de la 1.267.000 locuitori în anul 1831, la 1.419.000 locuitori în anul 1837. Diferenţe evidente observăm şi între populaţiile evreieşti din cele două capitale ale Principatelor Române în 1838, con- form datelor puse în circulaţie în acea vreme de Adolphe Joane, avocat şi ziarist francez ce călătoreşte în Principate7; astfel, dacă în Bucureşti trăiau circa 4.800 evrei dintr-un total de 106.000, în Iaşi situaţia este cu totul alta: din cei aproape 54.000 locuitori, 12800 erau evrei, avînd în cea mai mare parte ocupaţii produc- tive şi prin urmare un rol economic foarte important. Pe baza registrelor fiscale, constatăm un număr foarte important de negustori şi meşteri evrei – 10.404, apropiat de cel al negustorilor şi meşteşugarilor creştini – 11.100. Statisticile mai indică 139.723 ţărani plătitori de biruri, 26861 contribuabili deţinători de privilegii, 60.661 locuitori scutiţi de impozite, 1.820 cîrciumari rurali scutiţi de impozite8. Astfel, din cei aproximativ 250.000 contribuabili fireşti în condiţiile unei economii moderne, peste o treime nu plăteau impozite sau beneficiau de privilegii fiscale. Dacă avem în vedere că cei 60.661 de locuitori scutiţi de impozite erau deţinătorii celor mai importante averi din ţară9, se înţelege rolul pe care îl jucau contribuabilii evrei pentru finanţele statului moldovean. În sprijinul acestor afirmaţii vin şi relatările lui Alecu Russo, care în descrierea pitorească pe care o face capitalei Moldovei în 1840, susţine imaginea unei comunităţi evreieşti dinamice şi active social şi economic: „Convertirile (evreilor) au fost, se pare, mai frecvente în secolele precedente, cînd pot fi citate familii de evrei botezaţi intrate în rîndul boierilor; deşi, după aceea, se sileau să-şi ascundă obîrşia. Cazul cel mai celebru – şi cel mai controversat – este cel al lui Vasile Alecsandri, al cărui bunic dinspre tată, la sfîrşitul veacului al 18-lea, a fost un evreu botezat.

Cu toată această relativă izolare a comunităţii evreieşti, am văzut că, datorită puterii lor financiare, unele familii evreieşti au urcat pînă la cel mai înalt nivel social. Acestea ţin băncile cele mai puternice; au simţul economiei, al prudenţei, al solidarităţii. Întreţin legături strînse cu centrele financiare din Occident. Sînt citaţi îndeosebi bancherul Mihai Daniel din Iaşi şi fiul său Israel; la Bucureşti, bancherii Solomon Halfon şi Manoah Hillel: acesta se are bine cu domnitorul Alexandru Ghica şi-şi lasă averea Universităţii, pentru burse şi premii”10.

Prin urmare, România devine pentru sute de mii de evrei din Rusia sau Imperiul austriac un adevărat pămînt al făgăduinţei. Deoarece în special în spaţiul rusesc sînt supuşi unor grave persecuţii şi repetate pogromuri, ei descoperă în Principatele Române un excelent loc pentru a-şi exercita abilităţile negustoreşti sau a dezvolta diverse tipuri de afaceri, cu precădere legat de creditul atît de solicitat de boierimea românească, dornică să ajungă rapid la un standard de viaţă occidental. După 1866, perspectivele sînt de asemenea promiţătoare, dezvoltarea economică accelerată avînd mare nevoie de asemenea persoane, mai ales că ponderea românilor în categoria întreprinzătorilor era foarte redusă. Statul român avea pe lîngă o toleranţă sporită şi un sistem economic flexibil ce permitea dezvoltarea afacerilor indiferent de naţionalitatea celui care o iniţiază.

În România, conform datelor oferite de recensămîntul din 1860, la o populaţie de 4.424.961 de locuitori, existau 135.000 evrei. În 1876, unii autori estimau populaţia ţării la 5.042.000 de locuitori, din care 265.000 evrei. În acelaşi timp, presa românească estima numărul evreilor din ţară la 400-500.00011. Numai în Moldova trăiau aproape 300000, în special în tîrguri şi orase. În Iaşi de pildă, din cei 80.000 de locuitori, peste jumătate erau evrei. În linii generale, această comunitate evreiască făcea parte din clasa de mijloc românească, compusă în cea mai mare din elemente străine, incluzînd pe lîngă evrei, greci şi slavi din sud. Această stare de fapt era rezultatul înapoierii în care se găsea spaţiul românesc, aflat de sute de ani sub dominaţia Imperiului Otoman, el însuşi primitiv şi incapabil să ţină pasul cu evoluţia din Europa Occidentală.

Realităţile social-economice nu puteau fi schimbate prea rapid şi de aceea, voci moderate, aparţinînd în special conservatorilor, subliniau totuşi rolul foarte important, modernizator pe care îl jucau evreii în comerţ şi finanţe; de altfel, aceste opinii nu făceau decît să exprime realitatea, viaţa economică fiind dominată de elementul străin.

În 1866 cînd Constituţia ce trebuia să legifereze noul regim monarhic-constituţional se află în atenţia opiniei publice, problema evreiască revine în forţă; în timpul dezbaterii în Constituantă a art. 7 privind naturalizarea evreilor, soseşte în Capitală Adolphe Cremieux, preşedintele „Alianţei israelite universale”12. Presiunile acestuia asupra guvernului român – deopotrivă ameninţări şi şantaj - determină reacţii ale bucureştenilor, care la 20 iunie devastează mai multe maga- zine evreieşti şi distrug noua sinagogă din Bucureşti, încă neterminată. Adunarea Constituantă, sub impresia acestei manifestări, votează art. 7 din Constituţie care stabilea că „numai străinii de rituri creştine pot obţine naturalizarea”13. Alianţa israelită intervine pe lîngă cabinetele europene, apărînd astfel „problema evreiască”, care a generat vii polemici în ţară şi a făcut mult rău imaginii României în străinătate. În Memoriile sale, regele Carol întîi relatează acest eveniment cu totul neaşteptat din partea unei populaţii tolerante şi obişnuite de mult timp cu existenţa străinilor în număr mare: „Antisemiţii, la care s-au alăturat, fireşte, scandalagii de profesie şi toţi adversarii ordinii noi, se adunaseră în faţa Camerei şi, pe cînd înăuntru cîţiva deputaţi moldoveni protestau de la tribună contra egalităţii politice a evreilor, ceilalţi strigau pe la porţi. Prea tîrziu luă cuvîntul Ion Brătianu şi declară în numele guvernului că retrage articolul combătut; deputaţii au izbucnit, ce e drept, în aplauze furtunoase, dar mulţimea zgomotoasă de afară nu se mai potoli, ci porni ca un puhoi pe dealul Mitropoliei, în jos, prin oraş, pînă înaintea sinagogii. Această biserică, de curînd construită într-un stil frumos, fu dărîmată cu desăvîrşire”14. Domnitorul ia măsuri energice pentru calmarea spiritelor, dînd exemplu personal prin donarea a 6.000 de galbeni din caseta personală pentru reconstrucţia sinagogii.

Astfel, minoritatea evreiască este tratată ca „un corp străin” în interiorul societăţii româneşti. De altfel, în Moldova exista un puternic curent antievreiesc, concretizat şi prin acţiunile unui partid politic intitulat Fracţiunea liberală şi independentă, condus de profesorul Nicolae Ionescu, unul dintre redactorii gazetei Tribuna română şi care milita pentru diminuarea rolului economic al comunităţii iudaice, mergînd dacă este necesar pînă la formula expulzării15. În mod curent, membrii acestei grupări au fost numiţi liberali-fracţionişti. Este momentul de început al ideii potrivit căreia evreii nu trebuiau sa se bucure de drepturi politice, prin inserarea în Constituţie a unor articole speciale în acest sens. În martie 1867, guvernul liberal Kreţulescu, pentru menţinerea fragilei coaliţii din care făceau parte şi liberalii-fracţionişti, trimite prefecţilor, prin ministrul Afacerilor Interne Ion C.Brătianu, un ordin circular în care le cerea să ia măsurile prevăzute de legi împotriva celor fără bilete de legitimare, în special contra „vagabonzilor” veniţi din alte ţări16. Măsura s-a aplicat cu rigoare numai contra evreilor, lovind nu numai pe cei veniţi de curînd, fără paşapoarte, ci şi pe mulţi dintre micii burghezi aşezaţi mai demult sau chiar născuţi în ţară.

Împotriva aplicării ei s-au ridicat gazeta Independenţa română, care apărea la Bucureşti în limbile germană şi română, sub influenţa consulatului austriac şi Gazeta de Iaşi, organ conservator. Guvernul Austriei, care avea mulţi supuşi printre cei expulzaţi, a protestat pe lîngă guvernul român; o parte a presei din Austria, Franţa şi Anglia a pornit o vie campanie împotriva expulzărilor ordonate de Brătianu, însuşi Napoleon al treilea arătîndu-se nemulţumit17.

Întrucît o parte din cei prigoniţi erau arendaşi de moşii sau de cîrciumi şi hanuri situate pe marile moşii din Moldova, mari proprietari funciari au alcătuit un memoriu, înaintat domnitorului la 12 mai 1867, în care protestau contra măsurilor luate şi arătau că au fost declaraţi „vagabonzi” de către comisia specială a primăriei din Iaşi 90 de evrei, toţi cu profesiuni precise, 8 dintre ei şi proprietari de case; 37 fuseseră expulzaţi, iar restul daţi în judecată. Măsurile administrative contra evreilor au fost însă şi mai mult înăsprite printr-o nouă circulară din 7 iulie 1867, în care se ordona prefecţilor ca atît la oraşe, cît şi la sate, exercitarea comerţului cu băuturi alcoolice să nu se facă „de persoane care nu prezintă destule garanţii de probitate şi de moralitate...”18. În cîteva oraşe moldoveneşti, Fracţiunea a provocat tulburări împotriva populaţiei evreieşti, dar fără urmări serioase. De altfel, interesele economice şi rolul jucat de evrei în susţinerea financiară a marilor proprietari au condus la calmarea spiritelor într-o bună măsură şi la reluarea activităţilor lor obişnuite; de altfel, erau greu de înlocuit în lipsa unei burghezii româneşti puternice.

Războiul ruso-turc care va antrena rapid şi România, va avea importante consecinţe şi pentru evreii din ţara noastră, prin oficializarea dreptului acestora de a deveni cetăţeni români. Dar drumul a fost anevoios şi plin de obstacole politice şi sociale nu numai interne, „chestiunea evreiască” căpătînd din nou largi ecouri internaţionale.

Între 1iunie-1iulie 1878 se desfăşoară Congresul de pace de la Berlin, care trebuie să reinstituie în Europa echilibrul rupt prin victoria Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman. Deciziile politice sînt deosebit de importante, României recunoscîndui-se independenţa, însă condiţionată de modificarea art. 7 privitor la drepturile evreilor. Ţara trece printr-o perioadă dificilă, problema israelită încingînd spiritele în special în Moldova. De altfel, principala preocupare a guvernului Ion C.Brătianu este aceea de a crea condiţiile sociale şi politice pentru revizuirea Constituţiei. Proiectul de modificare a art .7 este supus dezbaterii Corpurilor legiuitoare în februarie 1879. De la început apar divergenţe între poziţia oamenilor politici români şi cea a diplomaţiilor occidentale, premierul I.C.Brătianu exprimînd părerea că, „ar fi a ne sinucide dacă am da astăzi împămîntenirea la toţi israeliţii în masă”19. După lungi discuţii, Parlamentul se pronunţă pentru revizuire şi este dizolvat la 25 martie, în scopul organizării alegerilor parlamentare generale pentru Constituantă. La această ultimă şedinţă participă şi domnitorul Carol, care mulţumeşte pentru decizia înţeleaptă, ce „va face poate să dispară în străinătate neîncrederea ce mai există încă”20.

După validarea alegerilor, dezbaterile propriu-zise încep în ziua de 22 mai 1879 într-o atmosferă tensionată, deoarece în timp ce opinia publică românească se manifesta împotriva revizuirii art. 7, Alianţa israelită universală acţiona energic pe lîngă cabinetele europene, stăruind să se impună României soluţionarea rapidă a problemei. Incapacitatea guvernului de a impune rezolvarea imediată a problemei duce la o gravă criză ministerială, Brătianu anunţîndu-şi la 4 iulie intenţia de a se retrage; dar în acelaşi timp ministrul român la Berlin, D.A. Sturdza, anunţă Bucureştiul că ministrul german von Radowitz i-a comunicat faptul că ţara noastră trebuie neapărat să se supună prevederilor Tratatului de la Berlin, altfel va suporta consecinţele. În faţa pericolului unor acţiuni concertate ale puterilor europene contra noastră, noul guvern Brătianu instalat la 11 iulie, vine cu propunerea naturalizării individuale a evreilor, prin lege specială pentru fiecare caz în parte21.

În acest spirit este şi redactat textul modificat al art. 7 din Constituie, votat de Adunarea Deputaţilor la 6 octombrie, de Senat la 11 octombrie şi promulgat de domnitor la 13 octombrie 1879. Se preciza: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobîndi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Puteau dobîndi cetăţenia română – numai individual - toţi acei care adresau guvernului o cerere în acest sens şi în care arătau capitalul pe care îl posedă, profesiunea sau meseria ce exercită şi aveau un stagiu în ţară de cel puţin zece ani22. Erau scutiţi de aceste condiţii, străinii care înfiinţaseră întreprinderi industriale şi comerciale, aplicaseră invenţii utile, precum şi aceia care luaseră parte la războiul de independenţă. Imediat au primit cetăţenia aproape 1000 de evrei ce fuseseră înrolaţi în armata română23. Pînă la primul război mondial însă, numai o mică parte din sutele de mii de evrei din Regat vor obţine cetăţenia română; procesul integrării complete a comunităţii evreieşti în societatea românească se va termina abia odată cu Marea Unire, cînd vor obţine toţi, atît cei din Vechiul Regat cît şi aceia din Basarabia şi teritoriile aflate pînă atunci sub dominaţie austro-ungară, drepturi civile şi politice egale cu ale majorităţii.

Era un proces firesc, deoarece rolul evreilor în viaţa economică românească va creşte continuu pînă la sfîrşitul secolului al 19-lea şi după aceea; astfel, statisticile industriale24 din 1901-1902 arătau că evreii reprezentau 1/3 din directorii întreprinderilor, mai mult de 50% din meseriaşi, 40% din comercianţi, aproape un sfert din bancheri şi marii acţionari etc. În general, prezenţa evreilor în economia românească depăşea procentul de 25%.

Însă aportul comunităţii evreieşti la modernizarea societăţii noastre este mult mai amplu decît cel strict economic; integrarea spirituală se afla deja într-un stadiu avansat, mai ales că mulţi evrei proveneau din familii cu o solidă bază intelectuală şi care urmăreau să se afirme în noua lor patrie prin profesiuni foarte necesare procesului de „europenizare” al României. Astfel, începînd cu a doua jumătate a secolului al 19-lea, se impun în viaţa ştiinţifică românească personalităţi precum: Barasch şi Wertlheimer, importanţi fizicieni şi autori de enciclopedii ştiinţifice; L. Colman, cunoscut geograf; David Emanuel, remarcabil matematician; L. Negrescu, arhitect recunoscut; L. Edeleanu, foarte cunoscut chimist, exploratorul Iuliu Popper, inventatorul B.I. Rosen, ca să nu mai menţionăm cei formaţi în ştiinţele social-umaniste (filologie, economie, artişti, oameni ai cărţii)25. Catalogul Contribuia evreilor la cultura şi civilizaţia românească26, menţionează pentru ultimele decenii ale secolului al 19-lea aproximativ 50 de specialişti remarcabili în ştiinţele exacte, teoretice şi tehnice, cîteva zeci de medici, biologi şi alţii; cîteva zeci de profesori şi specialişti în pedagogie, în jur de o sută de artişti în domeniile artei, literaturii, filosofiei, ştiinţelor umaniste. şi aceasta în numai cîteva decenii! Din păcate, secolul 20 va reprezenta un moment extrem de dificil pentru evreii din întreaga Europă, de grave probleme nefiind scutită nici comunitatea din România Mare, ajunsă la impresionanta cifră de aproape 800.000 membri după unirea tuturor provinciilor. Exterminarea comunităţii transilvănene începînd cu 4 aprilie 1944, deportările în masă ale evreilor basarabeni practicate de autorităţile române, foametea şi alte lipsuri din timpul celui de-al doilea război mondial au redus dramatic numărul evreilor din România după 1945. Emigrările masive în noul stat Israel, înfiinţat în 1948, au avut acelaşi rezultat cu cel înregistrat de emigrarea altei comunităţi foarte importante pentru societatea românească şi anume cea germană: practic dispariţia comunităţii evreieşti ca factor social, cultural sau economic în România postbelică. şi odată cu aceasta s-a pierdut o parte semnificativă din diversitatea etnică şi culturală care dădea o notă aparte societăţii şi culturii româneşti moderne.

Note:

1. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident.Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.179.

2. Ibidem.

3. Ibidem.

4. Ibidem, p.180.

5. Ibidem.

6. Ibidem, p.181.

7. Mihail Opriţescu, Economia în Principatele Române 1829-1866, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.100.

8. Ibidem, p.96.

9. Ibidem.

10.N.Djuvara, op. cit., p.182.

11. Ion Stanciu (coordonator), The Jews in the Romanian history, Editura Silex, Bucureşti, 1997, p.117.

12. Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, p.13.

13. Ibidem.

14. Stelian Neagoe (coordonator), Memoriile regelui Carol întîi al României, vol.1, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p.72.

15. Istoria Romîniei, vol.4, Editura Academiei RPR, 1964, p.539.

16. Ibidem, p.542.

17. Ibidem.

18. Ibidem.

19. I.Mamina, I.Bulei, op.cit, p.47.

20. Ibidem.

21. Ibidem,p.48.

22. Ibidem,p.48.

23. I.Stanciu, op.cit, p.113.

24. Ibidem, p.103.

25. Ibidem.

26. Ibidem.

*

Ioan Codruţ LUCINESCU (n. 1972), istoric, specializat în istorie interbelică. Absolvent al Facultăţii de Istorie al Universităţii Bucureşti, doctorand în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Actualmente este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. A publicat numeroase articole şi studii, dintre care: România şi proiecte federale europene (1919-1939) apărut în 2002, Autoritarismul politic. Caracterele regimului politic antonescian 1940-1944, Pagini din viaţa politică românească 1919-1939. Este coautor la volumul Dicţionar de istorie politică a României (1853-2002).

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006