Problema transilvană
în politica ungară a lui Soliman I

Mihnea Berindei

De-a lungul întregii sale domnii, de la prima campanie din 1521, pînă la cea din urmă, cea de la Szigetvár din 1566, în timpul căreia a căzut pradă morţii, Soliman s-a străduit constant să impună supremaţia otomană asupra Europei Centrale, să-şi dispute hegemonia, inclusiv pe acest front, cu Carol Quintul, care a urcat pe tronul imperial la 1519. Pentru atingerea acestui ţel precis, încă de la venirea lui pe tron, sultanul hotărîse să supună, într-un fel sau altul, Regatul Ungariei. Acordul dinastic încheiat între Iagelonii Ungariei şi Habsburgi făcea să planeze ameninţarea că aceştia din urmă vor pune mîna pe regat. Efortul otoman a fost considerabil: opt din cele treisprezece campanii majore duse de sultan avură ca teatru de operaţii, integral sau parţial, teritoriul Ungariei. Rezultatele se vădiră la înălţimea strădaniilor: în timpul domniei lui Soliman, pentru un secol şi jumătate, harta Europei este remodelată în favoarea Porţii. În acest context se înscrie şi vasalizarea Transilvaniei, subiectul prezentei expuneri. Ne vom apleca îndeosebi asupra etapelor şi modalităţilor acestei vasalizări.

O întrebare preliminară se impune de îndată: ce înţelegeau, la acea epocă, otomanii prin termenul de Transilvania? Care era entitatea teritorială desemnată cu acest nume? Voievodatul Transilvaniei, provincie a Regatului Ungar, se bucura de o structură autonomă. Regiunea, delimitată la sud şi est de frontiera naturală a Carpaţilor, era alcătuită din şapte comitate, districtele secuieşti şi săseşti şi „ţinuturile româneşti”. Ori, începînd cu 1541, după întemeierea provinciei otomane a Budei – beglerbegilik de Budun –, otomanii folosiră numele Transilvaniei ( Ţara Ardealului, mai precis Erdel villayeti), pentru a desemna o regiune mult mai vastă, corespunzînd părţii de răsărit a Regatului Ungariei. Documentele otomane din 1544-1545, pe care le-am editat şi studiat recent împreună cu Gilles Veinstein, ilustreză cu claritate această realitate nouă¹ . Într-adevăr, această „Ţară a Ardealului” cuprindea la început, în afara voievodatului, ansamblul teritoriilor situate la est de Tisa: Partium-ul (Partes Regni Hungariae), din documentele ungureşti ale vremii. Mai precis, era vorba de Banatul de Temesvár (Timişoara), de comitatele situate între Tisa şi Voievodatul Transilvaniei: Csanád (Cenad), Arad, Zaránd (Zarand), Békés, Külső Szolnok (Solnocul exterior), Bihar (Bihor), Kraszna, Szabolcs şi de comitatele din nord-est: Szatmár (Sătmar), Közép Szolnok (Solnocul de Mijloc), Máramaros (Maramureş), Ugocsa, Bereg, Ung, Zemplén Această „Ţară a Ardealului” va suferi în cursul domniei lui Soliman mai multe amputări teritoriale în folosul Habsburgilor (comitatele din nord) sau al Otomanilor (sudul Partium-ului şi îndeosebi Banatul)². Astfel, dacă la 1541 Ardealul depăşea sensibil limitele voievodatului – ca de altfel şi pe cele ale provinciei moderne -, după 1556 configuraţia sa geografică corespunde sensibil celei a acesteia din urmă. Numai că, această nouă entitate teritorială corespunde şi unei noi entităţi politice. Abordăm, iată, tema principală a expunerii de faţă: etapele şi modalităţile de vasalizarea a Transilvaniei. Limitări obiective nu ne permit decît o abordare schematică. Iată cele trei etape ce se degajă:

I.

Etapa întîi acoperă perioada 1526-1541. Unii istorici români – şi nu dintre cei mai neînsemnaţi, bunăoară CC. Giurescu – consideră că de la 1526 Transilvania s-ar fi despărţit în fapt de Ungaria, devenind principat automon, tributar Imperiului Otoman, asemenea Moldovei şi Valahiei³. Or, analiza faptelor, aşa cum apar ele în documentele disponibile, infirmă această opinie. Constatarea care se impune este că pentru această epocă este imposibil de separat istoria Transilvaniei de cea a Ungariei: în viziunea otomană, soarta acestora este legată. După victoria de la Mohács şi ocuparea temporară a Budei, capitala, sultanul nu ocupă decît două comitate de la sud de Dunăre: Szerém (Srem) şi Valkó (Vukovar). Cu toate acestea, de la această dată, el se consideră – şi se proclamă în nenumărate rînduri -, ca singur stăpîn al destinelor acestei ţări cucerite de oştile Islamului. Pe teren, Ioan de Zápolya (Zápolya János, n.t.), voievodul Transilvaniei, ales rege al Ungariei de Dieta de la Székesfehérvár la 11 noiembrie 1526, îşi vede tronul contestat de Ferdinand de Habsburg, proclamat la rîndul său rege la 17 decembrie 1526 de Dieta de la Pozsony (Bratislava). Învins de acesta din urmă, Ioan de Zápolya se adresează Porţii (ambasada lui Laski, decembrie 1527 – februarie 1528). Soliman decide să-l susţină şi să-l recunoască rege al Ungariei, „regele János” (cu acest titlu primea în 1529 – e drept, din mîinile unui simplu ofiţer al Porţii – coroana regilor unguri capturată în 1526). Cele două campanii imperiale din 1529 şi 1532 nu s-au soldat cu victorii decisive asupra Habsburgilor. Totuşi, ele consolidară poziţia lui Ioan de Zápolya care, începînd cu 1533, îşi va impune autoritatea asupra celei mai mari părţi a regatului de dinainte de Mohács. Pentru Sultan, „regele János” nu este decît un protejat, („fiul său”, dacă nu chiar „servitorul” său), iar Ungaria, o ţară vasală, chiar dacă Laski obţinuse scutirea de plata tributului. Această vasalizare nu fu nicidecum fictivă: ea acţionă cel puţin în plan spiritual. La moartea lui Ioan de Zápolya, sfetnicii săi trimit o solie la Istanbul pentru a obţine – de astă-dată în schimbul plăţii birului -, recunoaşterea lui Ioan Sigismund, fruct al căsătoriei cu Izabella, fiica regelui Poloniei. Sultanul concede, într-o primă etapă, cererii lor, dar situaţia din Ungaria, unde irump oştile lui Ferdinand de Habsburg, îl obligă să revină asupra deciziei sale.

II.

Astfel se deschide ce-a de-a doua etapă, care ţine de la 1541 la 1550. În 1541, în faţa incapacităţii partizanilor lui Ioan Sigismund şi ai reginei Izabella de a-şi asuma apărarea regatului, sultanul procedează la transformarea centrului Ungariei în provincie otomană. Cu toate acestea, nu abandonează de tot ideea creării unui stat ungar tributar: Ungaria orientală, controlată efectiv de sfetnicii defunctului rege Ioan de Zápolya, György Martinuzzi, guvernator şi trezorier, şi Petro Petrovics, comite de Timişoara. La Buda, în prezenţa lui Ioan Sigismund şi a reginei Izabella, un copil şi o văduvă lipsiţi de putere reală, Soliman ezită în faţa hotărîrilor de luat. La început, în septembrie 1541, nu îi va acorda „fiului regelui” decît posesia a ceea ce considera a fi patrimoniul tatălui său, respectiv voievodatul Transilvaniei. În consecinţă, Ioan Sigismund primea un stindard de investitură pentru „sancak-ul Transilvaniei”. Răspunderea reală a acestui teritoriu îi revenea lui György Martinuzzi care, în afara altor dregătorii, era şi tutorele tînărului prinţ. Guvernatorul avea să obţină mai apoi pentru Ioan Sigismund, probabil la sfîrşitul lui 1541, ansamblul regiunilor de la est de Tisa. Este „Ţara Ardealului” de care vorbeam. Dar, în septembrie 1541, la Buda, Soliman lua o altă decizie încărcată de consecinţe: acorda un al doilea stindard de investitură lui Petro Petrovics, care-şi redobîndea titlul de comite de Temesvár (Timişoara). Şi teritoriul său avea să fie desemnat ca formînd un sancak. Asistăm astfel la aplicarea unui mecanism inedit, întemeiat pe cunoaşterea realităţilor locale, ce avea să funcţioneze corect timp de un deceniu. Documentele otomane dintre 1544-1545 arată cum sultanul face practic abstracţie de prinţul şi regina în numele cărora este guvernat acest stat încă hibrid, pentru a nu se adresa decît adevăraţilor stăpîni ai „Ţării Ardealului”, György Martinuzzi şi Petro Petrovics. Funcţiile acestora din urmă faţă de Poartă sînt în general complementare. Cel dintîi este principalul responsabil de bunul mers al afacerilor ţării, garantul colectării şi trimiteri către Poartă a tributului de 10.000 piese de aur şi a proviziilor comandate pentru campaniile imperiale. Tot lui îi revine sarcina de a transmite cu regularitate informaţii privindu-i pe Habsburgi sau pe vecinii săi moldavi şi valahi – şi de a furniza, dacă se va fi ivit cazul, inclusiv trupe -, ca şi, de o manieră generală, obligaţia de a se conforma întru totul, în politica externă, intereselor Porţii. Se aştepta de la el, ca de la oricare alt prinţ tributar sultanului (chiar dacă nu deţinea funcţia decît prin procură) să fie un servitor „fidel şi loial” ce execută întocmai ordinele primite, cu supunere şi devotament. Aceleaşi îndatoriri şi calităţi îi sînt cerute şi lui Petro Petrovics. El nu este dator cu plata unui tribut, căci Poarta considera ţinuturile de care era responsabil ca facînd parte tot din „Ţara Ardealului”. Este evident faptul că sultanul este la curent cu rivalităţile interne din această parte răsăriteană a regatului ungar şi socoate să tragă folosul cuvenit: vede în Petro Petrovics un eventual înlocuitor al lui György Martinuzzi. Evenimentele îl vor confirma.

III.

Ajungem astfel la ce-a de-a treia perioadă, dintre 1550 şi 1566. Într-adevăr, György Martinuzzi se apropiase tot mai mult de Habsburgi, cu care întreţinuse, de altfel, contacte neîntrerupte. În 1550, voi s-o convingă pe Izabella să cedeze coroana şi ţara lui Ferdinand de Habsburg în schimbul unei despăgubiri teritoriale şi a unei îndemnizaţii destinate lui Ioan Sigismund şi ei înseşi. Sultanul, pus la curent de regină şi de Petro Petrovics, reacţionă rapid: acordă, de astă dată explicit, coroana Ungariei fiului regelui Ioan, condiţia fiind ca guvernarea efectivă să fie asigurată de Petro Petrovics, iar György Martinuzzi să fie îndepărtat de la putere. În primăvara lui 1551, doi çavuş îi aduseră Izabellei coroana Ungariei, pentru ca Ioan Sigismund, în ciuda vîrstei fragede, să fie înscăunat efectiv, aşa cum fusese şi tatăl lui, Ioan de Zápolya⁴, la vremea sa. Însă, regatul care-i fu acordat lui Ioan Sigismund nu era decît partea orientală a vechiului Regat Ungar, această nouă „Ţară a Ardealului”. De la această dată şi pînă la moartea sa, în 1571, documentele otomane îl vor prezenta în mod constant pe Ioan Sigismund - numit cu obstinaţie Iştefan – , ca rege al Transilvaniei. (Erdel Kirali Iştefan Kiral)⁵.

Cu toate acestea, ca şi în 1540-1541, situaţia din teren îl obligă pe Soliman să revadă parte din planurile sale. În 1551, intervenţia trupelor habsburgice în Transilvania îi constrînsese pe regină şi pe tînărul rege să se refugieze în Polonia, unde li se alătură şi Petro Petrovics. Cele două expediţii otomane care au loc, prima în 1551, sub conducerea lui Mehmet Sokollu, beglerbeg de Rumeli, şi a doua în 1552, sub conducerea vizirului Kara Ahmed Paşa, se soldară cu ocuparea Banatului. „Sancak-ul” lui Petro Petrovics fu mărit şi transformat în beglerbegilik otoman. Acesta va rămîne în posesia sultanilor pînă la 1716. Cît despre Habsburgi, ei nu vor reuşi să se menţină în Transilvania. Sultanul, reţinut pe frontul iranian, refuză orice aranjament propus de Ferdinand. În 1554 Petrovics se întorcea în sudul Transilvaniei. La 1555 Dieta îi chemă pe Izabella şi Ioan Sigismund să revină în ţara pe care o cîrmuiau, ceea ce se va întîmpla în anul următor. Voinţa sultanului fu astfel împlinită.

Ostilităţile cu Habsburgii continuară pînă în 1562, ca să fie mai apoi reluate în 1565; ele provocară în 1566 expediţia de la Szigetvár, ultima dintre campaniile lui Soliman. Pacea nu fu restabilită decît la 1568 după moartea marelui sultan. Cu toate acestea, se poate afirma că începînd cu 1556, situaţia „Ţării Ardealului” deveni stabilă. Vasalizarea întreprinsă de Soliman va asigura fără îndoială dominaţia otomană, cel puţin nominală, pînă la Pacea de la Carlovitz din 1699. Dar, în acelaşi timp, ea va permite dezvoltarea autonomă a acestei ţări, regat al Transilvaniei pînă la 1571, apoi, de la această dată, principat, avînd cultura şi tradiţiile sale specifice. □

Transilvania – 1541-1544

1. Solnocul de Mijloc 2. Crasna 3. Solnocul exterior 4. Ugocsa   ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄  ⁄ Frontierele actuale   //////////////////////////// limitele cuceririi otomane în 1544

Forma actuală a denumirilor geografice din afara frontierelor Ungariei:

Arad – Arad

Bártfa – Bardejov

Becse – Beèej

Belső-Szolnok – Solnocul interior

Beszterce – Bistriţa

Bihar – Bihor

Brassó – Braşov

Csanád – Cenad

Eperjes – Pøesov

Gyulafehérvár – Alba Iulia

Hunyadvár – Hunedoara

Kolozsvár – Cluj

Kassa -Košice

Közép-Szolnok – Solnocul de Mijloc

Kraszna – Crasna

Máramaros -Maramureş

Maros – Mureş

Marosvásárhely – Tîrgu-Mureş

Szatmár – Satu Mare

Szeben – Sibiu

Temesvár -Timişoara

Várad – Oradea

Zaránd – Zarand

Problema transilvană în politica ungară a lui Soliman I

Note:

1. M.Berindei, G.Veinstein, L’Empire Ottoman et les pays roumains, 1544-1545, étude et documents ; Paris, 1987, p.18-46 (studiu); p.145-338 (documente); p. 339 sq. (bibliografie): Cititorul va găsi în această lucrare majoritatea referinţelor documentare şi bibliografice pe care le-am utilizat pentru prezenta expunere.

2. În ceea ce priveşte cuceririle otomane dintre 1551-1552, a se vedea C. Feneşan „Un aspect méconnu de la fondation de l’eyalet de Timiţoara: l’instauration des autorités ottomanes à Timiţoara en 1552” în Revue des Etudes Sud-Européennes, Bucureşti, XXVII, 1-2, 1989, p.73-79.

3. CC. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967, p 89. Asupra opiniei predominante în istoriografia română cu privire la constituirea Principatului Transilvaniei de la 1541, şi incoerenţele ei, cf M.Berindei, G.Veinstein, op.cit, p.44.

4. Ibid, p.38-39. Faptul era cunoscut la Viena în luna martie: „Imperator Turcarum misit ad reginam Isabellam duos Chiausos, per quos jubet urgentissime filium Joannem coronari, spe magnificarum rerum Hungaris promissa, quicunque in eam consenserint, tamquam perfidiarum illius non esset adhuc satis”, Documente privitoare la istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki. N .Densusianu ed., Bucureşti, 1894, II, 4, p.528, doc. CCCXXVIII.

5.Cunoaştem o singură excepţie, o scrisoare din 1567 a lui Soliman către Ferdinand de Habsburg, în care Ioan Sigismund este prezentat ca fiind regele Ţării Ardealului şi al Ungariei (vilayet-i Erdel ve Macar Kirali Iştefan Kiral); A.C. Schaemllinger, Die Schreiben Suleimans des Prächtigen an Karl V, Ferdinand I und Maximilian II aus dem Haus-Hof- und Staatsarchiv zu Wien, Viena, 1983, doc.27, p.76. Să notăm totuşi că inclusiv în această titulatură, rolul dintîi revine Transilvaniei.

Traducere de Smaranda Enache

*

Mihnea BERINDEI (n. 1948), istoric. Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţi din Bucureşti şi a Şcolii de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale din Paris. Actualmente istoric şi cercetător la acelaşi institut. A publicat numeroase studii individuale sau colective bazate pe documente de arhivă despre istoria Imperiului Otoman şi a regiunilor pontice sau danubiene în secolele XV-XVII. Confondator al Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului din România, fost vicepreşedinte şi purtător de cuvînt al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România, cofondator al programului Villages Roumains, fost vicepreşedinte al Asociaţiei Est Libertés. Coautor al unei lucrări despre Imperiul Otoman şi Ţările Române în secolul al XVI-lea.

Articolul a apărut în Soliman le Magnifique et son temps, Actes du Colloque de Paris, Galeries Nationales du Grand Palais, 7-10 martie 1990, ed. Gilles Veinstein, La Documentation Française, Paris, 1992, p. 505-510, şi a fost publicat cu acordul autorului.