Dincolo de legea statutului

Elek Szokoly

Textul de faţă nu a fost preocupat de aspectele juridice aplicative ale legii statutului (sau a facilităţilor). Mulţi au analizat-o cu mai multă competenţă probabil decît aş putea s-o fac eu. Mesajul şi sensul profund al proiectului („diavolul”) nu se află de astă dată, cred eu, în detaliile sale tehnice. Chiar dacă pragmatismul politic — în definitiv este vorba de o iniţiativă politică — nu pune mare preţ pe clarificări teoretice, ignorarea lor duce în cele din urmă la situaţii capcană de genul celor în care se zbate astăzi legea statutului. şi nu doar din pricina relelor intenţii ale liderilor

statelor „succesoare”. Nu este de mirare deci, că unul dintre părinţii spirituali ai iniţiativei, fostul secretar de stat de la externe şi actualul preşedinte al comisiei de politică externă din parlamentul ungar, Németh Zsolt, afirmă dezinvolt că „ este indiferent prin ce fel de definiţie este formulată la înalt nivel ideatic” problema în cauză, „faptele rămîn fapte”. Ceea ce este adevărat, în general faptele sînt chemate să stea la baza definiţiilor, neclaritatea conceptuală însă duce în mod direct la starea care caracterizează astăzi aplicabilitatea iniţiativei legislative în cauză.

Mă tem că textul de faţă nu se va bucura de mare popularitate în cercurile „naţionale” şi, mai ales, în cele ale comunităţilor minoritare maghiare. Însăşi datorită faptului că mi-am însuşit într-o bună măsură — nu puteam face altfel — critica liberală a proiectului. Iar a critica o iniţiativă care, pentru mulţi maghiari care trăiesc soarta vitregă a minoritarului este mană cerească, elixir sau firul de pai, nu este o sarcină prea populară.

Deşi, cum bine ştim, polemicile sînt stimulate de opiniile contrare, nu neg că mai de grabă analizele lui Kis János şi Bauer Tamás m-au inspirat, cu toate că în bună măsură le împărtăşesc vederile. Noroc, că nu toate. Multă vreme am avut impresia că problema statutului este o temă neinteresantă, uzată, arhi-dezbătută în Ungaria ca şi în ţările învecinate, că de mult nu mai este vorba despre minorităţile de dincolo de frontiere, ci mai de grabă interesele minore ale statelor naţionale şi ale partidelor politice stau în centrul confruntărilor. Nici altfel nu mă atrăgea în mod deosebit să schimb blazonul multicultural al Ardealului cu coroana Sfîntului ştefan, chiar dacă strămoşii mei fuseseră în mod demonstrabil „maghiari”, îndărăt pînă la regele ctitor al statului. Maghiaritatea, ca şi credinţa (sau necredinţa), este o chestiune privată asupra căreia nici o instituie bisericească sau laică nu este chemată să se pronunţe.

Importanţa şi actualitatea chestiunii este demonstrată, cred eu, nu numai de faptul că polemicile, după cum se vede, nu mai contenesc, dar şi de atenţia internaţională acordată de reprezentanţii instituţiilor europene, independent dacă sentinele lor sînt pro sau contra. Se pare că legea statutului a reuşit să reimplanteze problematica etno-culturală (chiar dacă ea avut un efect invers) în capul funcţionarilor europeni. şi asta înseamnă deja ceva. Însăşi faptul că un înalt funcţionar OSCE a denumit legea statutului „un precedent periculos” dovedeşte, că instituţiile internaţionale au devenit atente la această problematică. Ce-i drept, dacă observaţia lor, din punctul de vedere al status quo-ului statelor naţionale pare să fie corectă, din cel al unei Europe viitoare unite, în ciuda tuturor limitelor şi defectelor sale, este un „precedent provocator, care numai pentru un status quo pietrificat poate să devină „periculos”. Iniţiativa are valoare de precedent, chiar dacă aproape toate statele învecinate au adoptat măsuri similare de protecţie a minorităţilor proprii, indiferent dacă sînt formulate în termeni juridici asemănători sau nu. (În mod evident, cei mai prudenţi au evitat adoptarea unor reglementări spectaculoase.) Are valoare de precedent însăşi confruntarea dintre diferitele filozofii naţionale, provocate la nivelul instituţiilor internaţionale de legea statutului. Continuarea reflecţiei asupra lor este inevitabilă.

După cum reiese din rîndurile de mai sus, vorbesc despre legea statutului şi nu despre legea facilităţilor, deşi este vorba de acelaşi text, pare însă indiscutabil că proiectul pornise ca lege a statutului şi a devenit în final lege a preferenţialităţii, oarecum independent de intenţia legiuitorului. Sinceritatea aceluiaşi Németh Zsolt care afirmă că instituţionalizarea statutului „este cel mai important merit şi cîştig politic al proiectului” chiar dacă „ nu se va putea obţine nimic cu legitimaţia respectivă”, dezvăluie de fapt esenţa. Caracterul atractiv al avantajelor (în definitiv, a oricărui avantaj) va mări fireşte numărul solicitanţilor (cine ar refuza dacă i se dă ceva?) dar, în opinia mea, „avantajul” determinant — după cum confirmă şi Németh Zsolt — provine din calitatea de paşaport al legitimaţiei de maghiar. Cu accent identic pe „paşaport” şi pe „maghiar”. Ceea ce nu a ocolit suspiciunile mereu vigilente ale liderilor statelor succesoare, nici atenţia prudentă a birocraţilor europeni.

*

Redefinirea (etnică) a naţiunii de către legea statutului este un fapt. Este un fapt chiar dacă redefinirea este indirectă, întru-cît efectele sale datorate redefinirii sînt similare cu a unei redefiniri directe.

Şi trebuie să cădem la învoială că legea statutului are caracter discriminativ. Este discriminativ spre exterior, întru-cît face distincţie între „maghiar” şi „nemaghiar”, că doar acesta a fost scopul proiectului, şi este discriminativ spre interior, pentru că, datorită acestei redefiniri indirecte a conceptului de naţiune, face deosebire între proprii cetăţeni maghiari.

Dar să nu disperăm. Toate măsurile şi reglementările menite să protejeze minorităţile de dincolo de frontiere din Europa sînt discriminative. Chiar şi acelea care sînt trecute cu vederea, acceptate sau sprijinite de instituţiile internaţionale. Toate convenţiile internaţionale în vigoare sînt discriminative, odată ce sprijină exclusiv conaţionalii culturali ai naţiunii de stat, dominante, întru menţinerea identităţii acestora. Toate politicile de susţinere, şi reglementările care izvorăsc din acestea, au caracter discriminativ, în definitiv acesta este scopul lor declarat, ca din punct de vedere etnocultural să trateze în mod preferenţial conaţionalii de dincolo de frontiere.

Oricum am lua-o însă, în ciuda obiectivelor declarate, natura lor discriminativă (cu toate justificările cointeresate) este o injustiţie, pentru că din preferinţele faţă de unii decurg în mod inevitabil dezavantaje — directe sau indirecte — altora. În cazul unei zone cu populaţie mixtă, acest lucru este evident şi inevitabil. Nimeni nu va putea cuantifica vreodată dacă avantajele oferite unei minorităţi compensează sau nu dezavantajele provenite din statutul lor de minoritar, sau dimpotrivă, le asigură avantaje faţă de populaţia majoritară. Poate că sprijinul obţinut rămîne mult sub nivelul asigurării supravieţuirii identitare a minorităţii respective, cu toate acestea, măsurile de protecţie vor fi sursa nesfîrşită a contradicţiilor şi tensiunilor în zonele multietnice. Ceea ce duce în mod inevitabil la escaladarea competiţiei măsurilor de protecţie: statele naţionale vor crea legi de protecţia rasei şi a limbii pentru protejarea naţiunii etno-culturale majoritare, şi legi ale statututelor şi de protecţie pentru ocrotirea minorităţilor etno-culturale de dincolo de frontiere. Toate acestea, din punctul de vedere al politologiei liberale, nu înseamnă decît punerea zilnică sub semnul întrebării a egalităţii cetăţeneşti. În cadrul logicii sistemului statului naţional este o situaţie fără ieşire.

Există deci discriminare acceptată, legalizată, şi discriminare neacceptată. Dar independent de aceasta, orice politică de protecţie a minorităţilor care trăiesc pe teritoriul altui stat, este de natură discriminativă. şi dacă sprijinul etno-cultural orientat spre afară poate fi justificat oarecum în cadrul ideologiei statului naţional, mai de grabă cu argumente morale decît logice, discriminarea propriilor cetăţeni în cadrul logicii păstrării identităţii etno-culturale a naţiunii de stat dincolo de frontiere, este mai greu de acceptat. Or, legea statutului, prin codificarea etnică a definiţiei naţiunii, în mod indirect asta face. Deşi se referă la maghiarii din afara graniţelor, îi tratează în mod discriminativ pe proprii cetăţeni. Acest lucru poate fi explicat oarecum prin filozofia dublei definiri a naţiunii care străbate întreaga istorie modernă a regiunii. Această duplicitate nu ocoleşte atenţia lui Kántor Zoltán atunci cînd în studiul său pivot îl citează pe Szûcs Jenõ privitor la dupla raportare a elitei maghiare în timpul Monarhiei Habsburgice — ca naţiune culturală faţă de austrieci şi ca naţiune politică faţă de minorităţile care trăiau pe teritoriul Regatului Ungar —, la fel de valabil şi în cazul statului român — care aplică o politică bazată pe principiul naţiunii politice faţă de minorităţile de pe teritoriul României, şi o politică bazată pe principiul naţiunii culturale faţă de românii de dincolo de frontiere. În privinţa situaţiei duplicitare create de legea statutului, în contextul statului maghiar actual, analizele nu mai insistă. Or, legea îi tratează în mod indiscutabil pe cetăţenii maghiari în contextul principiului naţiunii politice, iar pe maghiarii de peste hotare în contextul principiului naţiunii culturale, ceea ce nu este altceva decît cazul tipic al mixării lui jus sanguinus cu jus soli.

Astfel dacă subiectul de drept al legii este maghiarul etnic (în sens etno-cultural desigur), adică dacă legea face deosebire între maghiarul şi ne-maghiarul de dincolo de frontiere, dincoace de frontieră, în interior deci, diferenţa dintre naţionalitate şi cetăţenie dispare, în „ţara-mamă” toată lumea este maghiară, atîta timp cît ne-maghiarul etnic, în calitatea sa de contribuabil, este dator să contribue în aceeaşi măsură la sprijinirea etnicului maghiar de peste hotare ca şi concetăţeanul său etnic maghiar. În timp ce, un etnic german, slovac sau român din Ungaria, de exemplu, nu poate contribui la sprijinirea părinţilor, fraţilor sau verilor săi din Ardeal, Slovacia sau Transcarpatia, căci ei nu sînt „maghiari”, vecinul său etnicul maghiar poate contribui la sprijinirea aceloraşi rude, deşi ambii sînt cetăţeni contribuabili egali ai aceluiaşi stat maghiar. Astfel spiritul dublei măsuri funcţionează impecabil şi în practica legii statutului. În timp ce legislatorul era ocupat cu întrebarea „cine e maghiar?” dincolo de frontiere, a uitat să clarifice cine e maghiar în Ungaria. Este ceea ce Tamás Gáspár Miklós sesizează ca redefinire a conceptului de naţiune de către legea statutului: „Pentru minorităţile naţionale/etnice din Ungaria asta înseamnă că demnitatea cetăţenească şi pretenţia egală la justiţie a fost călcată de identitatea etno-culturală, iar comunitatea politică (naţiunea cetăţenilor) se desparte de comunitatea etno-culturală. Acest demers confiscă pe de o parte — deocamdată în mod simbolic — cuceririle seculare ale emancipării cetăţeneşti, pe de altă parte îmbracă percepţia „maghiarimii” cu sensuri exclusiviste de natură etno-culturală.” Fina capacitate analitică a lui Tamás Gáspar Miklós sesizează esenţialul, în acelaşi timp pare să se blocheze în faţa analizei reale a conţinutului contradicţiei dintre „cuceririle emancipării cetăţeneşti” şi „sensurile etnoculturale”. Nu putem decît să constatăm şi aici prezenţa limitelor tradiţionale ale gîndirii liberale în privinţa relaţiei dintre drepturile individuale şi drepturile colective. Ceea ce nu influenţează de fel caracterul discriminativ al iniţiativei legislative discutate.

Complexitatea chestiunii este accentuată doar de specificitatea istorică a minorităţilor diferitelor state naţionale, de realitatea istorică pe care a trăit-o comunitatea în cauză în epoca formării şi construcţiei naţionale. Dacă utilizarea noţiunii de naţiune politică în raport cu minorităţile sale ar putea fi legitimă în cazul Ungariei, întru-cît (spre deosebire de minorităţile maghiare din statele naţionale învecinate) aceştia fiind părtaşi la formarea şi construcţia naţională a naţiunii (politice) maghiare moderne din secolul 19. (Molnár Gusztáv), posedă astfel o dublă identitate — şi pe cea maghiară — ( asemenea probabil cu grecii sau armenii din Principatele Române), este cu atît mai stridentă această deosebire dintre „maghiar” şi „ne-maghiar” în consecinţele interne ale legii statutului care ia în considerare exclusiv doar pe „maghiarul” din afara graniţelor ungare. Pe cînd în baza aceleiaşi raţiuni, germanul sau românul din Transilvania, a fost în aceeaşi măsură părtaş la formarea naţiunii (politice) maghiare moderne dinainte de 1918 ca şi maghiarul maghiar. Iată un alt paradox al filozofiei statului naţional.

(În acelaşi context, ne putem întreba dacă, de exemplu, identitatea „românilor” din Basarabia sau Bucovina poate fi identificată cu identitatea naţională românească, atîta timp cît niciuna dintre aceste provincii nu făcuseră parte din statul naţional român în epoca construcţiei naţionale moderne. Tot aşa de dilematică pare a fi în acest context identitatea „germană” a alsacienilor sau identitatea „maghiară” a ceangăilor, deşi originea lor etno-culturală este neîndoielnică.)

Nici Comisia de la Veneţia nu este ferită de optica statului naţional atunci cînd abordează o chestiune a priori condamnată la eşec, şi anume întrebarea: „cine este maghiar?”. Dacă statutul nu ar fi însoţit de avantaje, ar fi probabil mai uşoară deliberarea asupra acestei întrebări, statul maghiar permiţîndu-şi să împartă cu mult mai multă dare de mînă statutul gratuit faţă de avantajele costînd multe milioane de forinţi. Astfel ar fi putut să trateze cu mai puţină rigurozitate preocedeul identificării naţionale, toţi „maghiarii” şi „ne-maghiarii” care aparţinuseră în epoca construcţiei naţionale de Ungaria (şi fireşte, urmaşii acestora) ar fi putut să solicite statutul maghiar, umflînd astfel într-adevăr la mai multe milioane numărul „maghiarilor” de peste hotare (motivul spaimei lui Adrian Năstase că se vor găsi în Ardeal şase milioane de maghiari). Posibilităţile practice limitate ale facilităţilor ia obligat la moderaţie pe legiuitorii maghiari.

Fireşte, se poate pune întrebarea, dacă în lipsa avantajelor oferite de lege în ce măsură ar fi optat maghiarii şi ne-maghiarii pentru statut. Dacă ne aducem aminte, acest aspect al dezbaterii fusese atît de fierbinte pe vremea cînd România avea nevoie de vize pentru statele Schengen, iar statutul ne făcea să sperăm că va servi drept paşaport în lumea liberă. Odată cu ştergerea obligativităţii vizelor, chestiunea a fost ştearsă de pe ordinea de zi ale scandalelor politice şi de presă. Dacă cumva se lasă din nou cortina (inoxidabilă) de fier, probabil că se va revalorifica rolul protecţionist al legitimaţiei de maghiar dar, totodată, odată cu intrarea în uniunea Europeană, Ungaria va fi obligată să renunţe tocmai la acest privilegiu. Capcana este inevitabilă?

*

Comparaţia legii statutului cu instituia dublei cetăţenii — care în mod surprinzător este o practică curentă în multe ţări învecinate, printre care şi în România — este o încercare de a clarifica chestiunea din alt unghi de vedere. Este evident că dubla cetăţenie reprezintă un statut juridic mai hard decît legea statutului maghiarilor. Cu toate acestea nu a ajuns în conflict cu „sistemul normelor europene” şi nu a tulburat sensibilitatea sistemului nervos al vecinilor. Analiza lui Constantin Iordachi ar putea să arunce o rază de lumină asupra motivului acestui tratament preferenţial. „În primul rînd — zice Iordachi —, ambele legi adoptă un mod de abordare centrată pe stat, deoarece sînt vizaţi foştii cetăţeni care şi-au pierdut cetăţenia datorită modificărilor de frontieră. În acelaşi timp, dacă legea românească acordă tuturor foştilor săi cetăţeni dreptul restabilirii cetăţeniei, indiferent de naţionalitate, legea maghiară combină concepţia etatistă cu cea etnică, întru-cît numai celor de naţionalitate maghiară (respectiv membrilor lor de familie) li se asigură statutul preferenţial.” Deşi statutul juridic al dublei cetăţenii este mai hard faţă de legea statutului şi de fapt urmăreşte acelaşi scop ca şi aceasta, evită în mod inteligent acuzaţia discriminării etnice acceptînd în schimb riscul unei invazii a etnicilor ne-români. (Recenta suspendare a procedurii de către autorităţile române pare să confirme tocmai acest lucru.) Rien n’est parfait.

Ne putem pune întrebarea, desigur, în ce proporţie au solicitat ne-românii din Republica Moldova şi din Bucovina de Nord cetăţenia românească, respectiv în ce proporţie au fost respinse astfel de cereri (ceea ce de asemenea poate fi presupus) de către autorităţile româneşti. Ne putem întreba deci, dacă şi modul de aplicare a acestei reglementări este la fel de liberal ca şi litera sa. Această întrebare poate fi pusă însă şi în cazul acordării legitimaţiei de maghiar, în definitiv acesta era menirea instituţiilor de recomandare: să constituie un filtru pentru acordarea facilităţilor. Ambele cazuri însă reflectă dilemele statelor sărace sau cu mijloace modeste.

Din punctul de vedere al ideologiei naţiunii politice soluţia hibridă, acceptată mai mult sau mai puţin tacit pe plan internaţional, ca un cetăţean al unui stat naţional să aibă relaţii preferenţiale cu naţiunea culturală a altui stat naţional chiar dacă nu posedă dublă cetăţenie, mergînd eventual pînă la „dubla conexiune instituţională” (Bíró Béla), în contextul statului naţional este un nonsens logic, struţo-cămila compromisurilor internaţionale, de fapt recunoaşterea acelei filozofii a naţiunii culturale pe care din punctul de vedere al naţiunii politice era menită s-o nege. Aş merge mai departe. Acel sistem de sprijin cultural care poate fi oferit de instituţiile unui stat cetăţenilor altui stat, indiferent dacă se produce pe cale individuală sau instituţională, încalcă în aceeaşi măsură principiul teritorialităţii, respectiv al suveranităţii. Convenţiile internaţionale subliniează fireşte necesitatea acordului statului în cauză, dar faptul că un stat acceptă extrateritorialitatea nu devine din punct de vedere juridic intrateritorialitate. Nu înseamnă decît că statul respectiv închide ochii în faţa unei inconsecvenţe şi incoerenţe juridice atîta timp cît îi cere interesul. Trebuie să ne bucurăm, fireşte, că există astfel de soluţii de compromis şi instituţiile internaţionale le acceptă, ceea ce nu schimbă însă caracterul juridic incoerent al soluţiilor. Dreptul, în măsura în care este într-adevăr o ştiinţă, trebuie să găsească în perspectivă soluţii non-contradictorii.

Legea statutului este o continuare hibridă a unei filozofii politice europene inevitabil întrerupte de primul război mondial şi definitiv blocate de cel de al doilea, care, dincolo de politicile imperiale, în locul Europei naţiunilor s-a împotmolit în Europa statelor naţionale. Ea cuprinde atît erorile şi păcatele ideologiilor statelor naţionale din ultimele două secole, dar şi proiecţia in nuce a unei componente de loc neglijabile a Europei viitoare, cu posibilitatea eliminării limitelor teoretice impuse de realpolitik-ul războiului rece care încătuşase perspectivele reale ale proiectărilor naţionale.

Acest dualism între naţiunea politică şi cea etno-culturală este permanent prezent în spiritul legii statutului ca obol plătit concepţiei statului naţional. Tocmai în aceasta constă eroarea sa principală, faptul că porneşte de la aceeaşi concepţie a statului naţional ca şi criticii şi adversarii săi, fiind incapabil să se ridice deasupra spaţiului de joc a intereselor imediate, sacrificînd propriu-zis valenţele de perspectivă a iniţiativei. Deşi, îi cuprinde şi pe aceştia.

*

Dacă polemicile au adus la suprafaţă în mod accentuat limitele şi contradicţiile legii statutului, o virtute indiscutabilă a rămas discret în umbră. Această virtute nu constă în facilităţile oferite, după cum nu constă nici în caracterul material al legitimaţiei de maghiar. Iar discreţia care a învăluit-o se datorează probabil încălcării filozofiei politice tradiţional acceptate a status quo-ului.

Sînt convins deci, că statutul cuprinde şi o valenţă teoretică de perspectivă, insuficient analizată, privitor la viitorul Europei unite, organic legată de mult pomenita „spiritulizare a frontierelor” (Nicolae Titulescu) sau de „patria în înalturi” (Illyés Gyula), care ar fi capabil să proiecteze cu mai multă îndrăzneală imaginea de viitor a Continentului fără frontiere, în care liniile de forţă s-ar aşeza altfel decît în filozofiile politice tradiţionale asigurînd un loc mai onorabil „comunităţilor imaginate” (Benedict Anderson).

E greu să nu observi că politica secolului XX. a statului naţional a dus aproape în mod direct la seria de purificări etnice (de diferite „nuanţe”) ca urmare logică a tendinţelor către „state naţionale pure”, filozofie politică aflată în contradicţie flagrantă cu filozofia construcţiei europene de astăzi.

Status quo-ul atît de scump tuturor, sancţionat şi sanctificat de la acordurile de la Paris pînă la cele de la Helsinki, şi chiar şi după, nu a însemnat doar „pacea rece” pentru Europa, dar şi îngheţarea situaţiei date, oricît de nedreaptă şi inechitabilă ar fi fost pentru unii (mai mici, îndeosebi). Acest neo-conservatorism politic, care a corespuns atît de bine regulilor de joc ale politicii mondiale bipolare, se pare că a putut fi urnit din starea sa de echilibru de către revoluţiile de la sfîrşitul secolului XX. Din păcate, punerea sub semnul întrebării a acestei „stabilităţi” a fost în general stigmatizat de opinia politică internaţională drept iredentism, blocînd astfel posibilităţile dezvoltării oricărei gîndiri alternative în acest domeniu.

Limitele organice ale liberalismului clasic nu pot fi evitate se pare nici măcar de un gînditor liberal — Kis János —, de o coerenţă şi obiectivitate remarcabile, care cade în capcana ideologie statului naţional tocmai atunci cînd îşi dezvăluie concepţiile legate de status quo, cînd îşi clădeşte filozofia politică pe acordurile de pace dictate de învingătorii marilor războaie ale veacului trecut, cuprinzînd şi creaturile monstruoase ale lumii bipolare, avînd la bază tocmai „teoria stabilităţii” procreată în spiritul „luptei pentru pace”. Stabilitate în bine şi în rău, în dreptate şi nedreptate, în echitate sau inechitate, dar să nu perturbe stabilitatea, fireşte prioritară faţă de confruntare, în care însă şi interesele „celor mari”erau mereu prioritare. A nu se crede că pentru „mărunte “ echităţi iluzorice aş fi dispus să sacrific principiul stabilităţii şi să risc „pacea lumii”. (Mi-aş deconseia eventualii parteneri de polemică să recurgă la astfel de argumentări ieftine.) Dar ar fi inutil să se iluzioneze cineva, oricît de liberal ar gîndi, că un status quo născut din forţa împrejurărilor, poate să se transforme în timp într-un status quo voluntar acceptat.

Aşa că, creaturile naţional-statale ale secolului XX, independent de spiritul de realpolitik al subiecţilor victimizaţi, va trebui să iasă din istorie ca atare, chiar dacă au reuşit să-şi îndeplinească idealul — statul naţional etnic omogen — prin diferitele „variante” ale purificărilor etnice. Ceea ce adepţii liberalismului „real” (independent de apartenenţa de partid) sînt incapabili să înţeleagă este că, o minoritate naţională culturală care trăieşte pe teritoriul unui alt stat naţional nu poate deveni, fără o profundă spălare a creierului, adeptul şi supusul sincer al statului naţional dominant doar pentru că într-un moment accidental al istoriei frontierele au fost mutate peste capetele lor. Atîta nu ajunge. Dat fiind faptul că, orice stat naţional este un stat reprezentînd dominaţia absolută a unei naţiuni culturale date, cu alte cuvinte, naţiunea politică a oricărui stat se află sub dominaţia unei naţiuni culturale.

După cum şi liberalul Bauer Tamás, meditînd din adîncul capcanei aceluiaş sistem, greşeşte profund cînd susţine (sau îşi imaginează) că „a pornit un proces, în finalul căruia minoritarii maghiari vor considera statul în care trăiesc drept patria lor”. Probabil aşa interpretează Bauer prezenţa reprezentanţilor minorităţii maghiare în viaţa politică, ba chiar la guvernarea acestor state naţionale. (În România cel puţin a existat pentru scurt timp această şansă – după mai bine de şaptezeci de ani de la crearea României mari, în primele zile după revoluţia din decembrie 89 -, şansă ratată sau, mai bine zis, respinsă de elita politică românească, respingere pecetluită pentru mult timp prin adoptarea Constituţiei din 1991 şi prin stabilirea zilei naţionale la 1 decembrie.) Dar perspectiva lui Bauer asupra rolurilor politice asumate de partidele maghiare din România şi Slovacia este superficială, generalizatoare şi simplificatoare, chiar dacă privită din exterior pare corectă. Pune faţă în faţă pe de o parte integrarea, pe altă parte confruntarea, fără să precizeze, integrare în ce şi confruntare cu cine. Pentru Bauer partenerul sau adversarul este în fiecare caz un stat majoritar abstract, indiferent că acesta este tocmai de stînga sau de dreapta, liberal sau conservator, democratic sau nu. Or, minorităţile trăiesc în state naţionale foarte concrete în care nu te poţi integra, şi cu care nu te poţi confrunta la modul abstract.

Eroarea fundamentală sălăşluieşte din nou în ideologia statului naţional care mixează în mod nepermis conceptul de patrie cu cel de regiune („ţară”) şi de stat (naţional). (Întîmplător nici maghiarul din Ardeal nu va deveni propriu-zis „maghiar din România” — sau doamne fereşte „român”, cum l-ar identifica mulţi maghiari din Ungaria în spiritul aceluiaşi principiu al statului naţional —, nici maghiarul din Voivodina nu va deveni maghiar din Serbia sau maghiarul din Transcarpatia maghiar din Ucraina. Aceste nuanţe nu lipsite de semnificaţie, se pare că îi scapă lui Bauer Tamás.) După cum şi relaţia statelor occidentale cu „politica naţională” este analizată superficial de către Bauer cînd susţine că pentru aceştia noţiunea este pur şi simplu neinterpretabilă. Da, poate că e neinterpretabilă. Dar un analist curios nu se poate cantona într-o astfel de poziţie fără să-l intereseze cauzele acesteia. Eventual că, spre exemplu, aceste state „neutre” faţă de „politica naţională” ascund cu predilecţie în spatele conceptului de „naţiune politică” o politică de purificare etno-culturală desăvîrşită anterior, care culminează prin status quo-ul principiului „o limbă-o naţiune”.

Toate acestea nu contrazic însă afirmaţia lui Bauer Tamás că legea statutului îi va contrapune pe maghiarii din regiunile (nu din statele!) învecinate cu populaţia majoritară de-acolo. Din păcate, acest pericol este real. şi tocmai în aceasta constă lipsa de înţelegere şi de tact al celor din „ţările-mamă” faţă de situaţia reală a minoritarilor de dincolo de frontiere. Indiferent despre ce ţară şi ce minoritate ar fi vorba. Dar nu în asta constă „sentimentul apatrid al maghiarilor din statele vecine”, ci în menţinerea şi aplicarea statutului şi spiritului statului naţional. Concepţia statului naţional exclude din capul locului posibilitatea tratării echitabile a alterităţii întru-cît prin definiţie întroduce în diviziunea cantitativă majoritate-minoritate o diviziune calitativă. Astfel, majoritatea soluţiilor care au fost produse de către instituţiile lumii postbelice în curs de democratizare (ONU, CE, UE etc.) au fost paliative pompieristice menite să evite cu maximă precauţie schimbarea status quo-ului. Iar acesta era menit, în fond şi în esenţă, să menţină şi să ocrotească situaţia dată a sistemului statelor naţionale. Nu trebuie să ne mirăm deci, dacă cel de-al doilea război mondial este în strînsă corelaţie cu păcile inechitabile de după primul, conflictele naţionale de după 89, inclusiv cele din fosta Iugoslavie, sînt în strînsă legătură cu acordurile de pace de după cel de al doilea război mondial şi cu compromisurile perioadei războiului rece.

Cu atît mai surprinzătoare mi se pare argumentarea lui Kis János, căci tocmai el a fost acel gînditor liberal care a fost capabil să depăşească limitele tradiţionale ale liberalismului clasic prin recunoaşterea legitimităţii drepturilor colective ale minorităţilor şi critica profundă a sistemului statelor naţionale. (Dincolo de statul naţional)

*

Indiscutabil, legea statutului nu este în acord cu normele internaţionale. Cred că şi legislatorul a fost în clar cu aceasta, chiar din momentul iniţierii proiectului dar spera să s-o facă să treacă forţînd cadrele existente. Armonizarea legislativă este posibilă pe trei căi. Sau se adaptează la normele internaţionale renunţînd la scopul său iniţial şi golindu-se de conţinut (ceea ce se produce sub ochii noştri), sau normele internaţionale „se adaptează” la filozofia legii statutului, lărgindu-şi oarecum cadrul (ceea ce Comisia de la Veneţia parţial a făcut deja, dar în realitate instituţiile europene nu-şi arată dispoziţia în acest sens), sau „furtuna” provocată în jurul legii va reuşi să oblige opinia internaţională să pună în dezbatere concepte care să ţină cont de realităţile europene ale mileniului trei. Ultima variantă s-ar putea să pară prea optimistă. Adepţii proiectului, cu oarece aroganţă, ar putea, spune că e cu atît mai rău pentru normele internaţionale dacă nu sînt în acord cu legea statutului. Dar ştim bine, că realităţile politice ale Europei de astăzi nu sînt acestea, cu toate că ne-am putea întreba dacă normele internaţionale sînt oare în acord cu realităţile naţionale europene? Răspunsul ar putea fi dezarmant. şi atunci e atît mai rău pentru realităţi?

Situaţiile conflictuale din Balcani şi Europa de Est ne sugerează că realităţile pot fi ignorate doar pentru scurtă vreme, iar planurile desenate în capitale îndepărtate nu se potrivesc întotdeauna cu realităţile de pe teren...

Cred că e timpul să ne dăm seama că sistemul de protecţie a minorităţilor aplicat după cel de al doilea război mondial a fost mai de grabă un paleativ menit să liniştească conştiinţa puterilor decizionale şi care a dus în cele din urmă, dacă ar fi să facem un calcul, la lichidarea lentă a existenţei minoritare în toată Europa. Nu este de mirare deci, că sfîrşitul de mileniu a adus din nou la suprafaţă toate acele contradicţii şi probleme nerezolvate pe care sistemul bipolar al războiului rece le anesteziase multă vreme. Ce-i drept, adesea în situaţii limită, în care rămînea doar problema, minoritatea dispăruse. şi în timp ce sîntem din ce în ce mai sensibili la dispariţia speciilor de plante şi animale, în privinţa dispariţiei comunităţilor etnice, lingvistice, culturale apelăm la stabilitate şi status quo. Din această cauză consider legitimă şi necesară forţarea limitelor sistemelor normative prin iniţiative de tipul legii statutului. Este regretabil însă, că datorită unui punct de pornire politico-folozofic eronat, a unui moment istoric inadecvat şi a unei formulări juridice hibride proiectului i-a fost dat să moară în faşă. Ceea ce pune în pericol însuşi viitorul filozofiei naţional-culturale conţinute în lege.

*

Deci, perspectiva limitării progresive a suveranităţii naţionale în procesul de integrare euro-atlantică ar trebui să ne îndemne să găsim noi forme — dacă nu chiar un nou sistem — ale relaţiilor internaţionale pentru vremurile în care sistemul tradiţional al suveranităţii naţionale ar deveni inutil. Semnele acestei nevoi apar destul de marcant în situaţiile de criză (de exemplu, în cazul bombardării Iugoslaviei de către NATO sau a războiului din Irak), cînd legitimarea intervenţiei, adică a încălcării suveranităţii naţionale — în ciuda tuturor scamatoriilor procedurale — a fost destul de îndoielnică. Chiar dacă, din punct de vedere moral, aceste măsuri — fiind vorba de cazuri limită — pot fi justificate.

Cum va arăta acest sistem juridic internaţional căruia i-au început deja durerile facerii, şi care va reduce într-o măsură considerabilă sistemul juridic bazat pe principiul suveranităţii naţionale, este greu de prevăzut, deşi constituţia europeană în pregătire reflectă tocmai această concepţie, iar polemica dintre Joschka Fischer şi Chevènement se desfăşoară tocmai pe marginea acestei tendinţe. Conservatorismul clădit pe tradiţiile statului naţional reprezentat de Chevènement este, greu de armonizat cu federalismul vizionar degajat al lui Fischer într-o Europă constituită din uniunea unor state „naţionale” în care, datorită unei descentralizări pronunţate ar rămîne doar competenţe simbolice în atribuţia acestora. Dacă autoritatea centrală a statului naţional îşi va delega majoritatea competenţelor către regiuni, iar restul va fi transferat către instituţiile europene federative, ce fel de atribuţii şi competenţe reale ar mai rămîne în posesia statelor naţionale? Ce altceva ar rămîne decît organizarea, coordonarea şi sprijinirea culturii naţionale a naţiunii culturale? Toate celelalte putînd fi delegate în sus sau în jos. Iar cultura naţională a naţiunii culturale nu poate fi legată de politica izolaţionistă a frontierelor de stat şi nu poate fi făcută dependentă de voinţa şi capriciile naţiunilor majoritare ale statelor naţionale. Nu pot decît să-mi exprim acordul cu Bakk Miklós atunci cînd afirmă că „originalitatea legii statutului constă în faptul că, în timp ce declarativ formulează obiective de politică naţională şi de protecţia minorităţilor, în realitate trasează calea pe care începe deconstrucţia statului teritorial — a paradigmei vestfalice — în zona noastră. Originalitatea legii statutului — în acest context — este că pregăteşte integrarea europeană nu prin « înfăptuirea » omogenităţii în interiorul teritoriului, ci prin organizarea spaţiilor cultural-simbolice din afara teritoriului.” De asemenea, sîntem la unison atunci cînd afirmă că locul politicii depăşite a statului naţional va fi preluat de o epocă nouă, post-naţional-statală. În rest însă, aş avea îndoieli în legătură cu afirmaţia că legea statutului s-ar cadra cu epoca amintită, chiar dacă concepţia legii statutului se cadrează cu aceasta.

Va trebui deci să acceptăm ideea că e bine să părăsim cadrul unui sistem ideologic depăşit de istorie, în ciuda tiparelor seculare pietrificate ale mentalităţii naţional-statale, şi să încercăm să creăm, pe căi într-adevăr democratice, acea formă politică federativă care bate în mod necesar la poarta Europei mileniului trei. Legea statutului, deşi lansează un astfel de semnal către făcătorii de politică europeni, nu pare să sesizeze filonul de aur ascuns între rîndurile sale. Furnalul statului naţional nu este adecvat pentru extragerea acestuia.

*

Conceptul de „nemzetpolgár”, „nation-citizen”, „cetăţean al naţiunii”. Pentru urechea occidentală sună probabil a pleonasm. Pentru un est-european poate fi o combinaţie plină de sensuri. Poate fi criticată, ignorarea sa ar fi însă neinspirată. În cadrul sistemului instituţional al Europei unite am putea lesne să ne-o imaginăm ca identitate terţiară, alături de cetăţenia europeană şi cea regională. Nu are nimic de-a face cu cetăţenia tradiţională a „statului naţional”. Este „cetăţenia” naţiunii culturale, care trebuie să fie în cetate, independent de teritorialitate.

În măsura în care identitatea lingvistică, culturală va mai avea un rol de jucat — or, prognozele arată că va avea încă foarte multă vreme — şi conceptul (şi statutul) „cetăţeniei naţionale” va trebui să-şi găsească locul în sistemul juridic al Europei federale. Din punct de vedere juridic va putea conta probabil pe un statut mai soft decît celelalte două surate, dar dacă locul lăsat gol de „statele naţionale” hibride va fi ocupat de „regiuni” — hibride şi ele din punct de vedere naţional, dar coerente sub aspectul auto-organizării economico-sociale —, şi acest nivel (naţional-cultural) al realităţii sociale va trebui să fie asigurat de o entitate juridică. Realitatea socială o va secreta. Căci dacă, statul naţional îşi pierde legitimitatea în mod meritat, naţiunea (culturală) va rămîne o realitate care va trebui să aibă locul ce i se cuvine în sistemul juridic continental. Pentru moment trăim tocmai criza acestei stări nefireşti de tranziţie, care se manifestă mult mai violent şi mai spectaculos în Est, dar care nu va ocoli nici Vestul, oricît s-ar iluziona că a depăşit această fază a istoriei. Cele două orientări fundamentale (uniunea slabă a statelor naţionale sau sistem federativ) care se află în centrul dezbaterilor Uniunii Europene astăzi, constituie anticamera punerii pe ordinea de zi a acestei probleme.

Fireşte, ideea de „cetăţean al naţiunii” nu are nici o legătură cu noţiunile de „germene de stat” şi „germene de cetăţean”, pe care le invocă Bauer Tamás în legătură cu politica naţională a Fidesz-ului şi care poartă aceleaşi caracteristici ale statului naţional. Din păcate, ideologia fostului partid de guvernămînt nu ţinteşte perspectiva îndepărtată a Uniunii Europene prin filozofia legii statutului ci mai de grabă rămîne captivă nostalgiilor confuze ale statului naţional.

Ironia situaţiei este — după cum am subliniat mai de vreme — că atît critica liberală cît şi politica naţională a Fidesz-ului se sprijină pe acelaş sistem normativ internaţional clădit pe principiul statului naţional. Pe trecut deci, în loc de viitor.

Pe de o parte avem de-a face cu pseudo-toleranţa cumpătată a „realpolitik”-ului, pe de alta cu un cult timid al politicii nostalgice. Nici una dintre poziţii nu a reuşit să treacă peste status quo-ul care reprezintă fără tăgadă trecutul, ca orice sistem juridic creat de mîna omului. Iniţiatorii legii statutului au fost mai atenţi la aspectele morale ale probemei naţionale decît criticii, în realizarea efectivă a proiectului însă au fost grăbiţi şi nechibzuiţi, respectiv, nu au fost capabili să se detaşeze definitiv de umbra rănilor de la Trianon.

*

Marele absent din această dezbatere, în ciuda aparenţelor, este regiunea. Deşi este vorba de maghiarii din Ardeal, Voivodina, Burgenland, Transcarpatia etc, povestea “sună nu despre faptul că cineva este de dincolo de frontiere — după cum subliniase Németh Zsolt —, ci despre faptul că e maghiar”. Acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în consideraţie că statul maghiar nu este capabil să gîndească în altă formulă de filozofie politică despre naţiune decît în cea a statului naţional, odată ce tocmai statul naţional maghiar modern de după Compromisul din 1867 a fost acela care a lichidat după model francez autonomiile regionale, Ungaria de astăzi neavînd regiuni propriu-zise, iar procesul de regionalizare care se desfăşoară sub presiune europeană, nu se deosebeşte în esenţă de pseudo-regionalizarea din Bulgaria sau România. Maghiarii de dincolo de frontiere însă, în marea lor majoritate trăiesc în regiuni istorice specifice bine conturate, chiar dacă tratatele de pace i-au forţat între graniţele altor state naţionale. Ardealul, Voivodina, Transcarpatia, Ţara de sus, Burgenland nu sînt numai părţi ale României, Serbiei, Ucrainei, Slovaciei sau Austriei, ci înainte de a fi fost, au fost „ţări” cu trăsături specifice bine definite în cadrul statului ungar sau austro-ungar, independent de statutul lor juridic oficial. Aceste note specifice s-au adîncit şi s-au accentuat doar în ultimii 80 de ani faţă de statul ungar, şi deşi s-au estompat oarecum faţă de specificul statelor succesoare în urma politicilor nivelatoare ale acestora, în filoanele sale profunde nu a putut dispărea ceea ce a fost determinant în decursul veacurilor anterioare.

Principiul politic al „dublei legături”, specific relaţiilor statelor naţionale (către naţiunea politică din punct de vedere juridic şi către naţiunea culturală din punct de vedere spiritual) care nu poate fi armonizat nicicum cu status quo-ul, sperăm să se dizolve în timp într-o „triplă legătură” cvazi politică — continentală, regională şi naţional-culturală — în care statele naţionale nu vor mai avea nici un rol sau vor păstra exclusiv doar un rol simbolic. În privinţa rolului naţional-cultural nu încape îndoială că, în pofida integrării europene şi a specificului regional, instituţia chemată să construiască, să modeleze şi să acrediteze limba maghiară va rămîne în continuare Academia Ungară de la Budapesta, după cum cea a limbii române va rămîne Academia Română de la Bucureşti, independent de faptul că „maghiarul cultural” îşi va exersa limba maternă la Budapesta, Cluj, Kosice sau Subotica, sau „românul cultural” va trăi la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău sau Vîrşeţ. Ideea deosebit de fertilă a „federaţiei culturale” pe care ne-o propune şi Bakk Miklós, conţine o specificitate complexă demnă de atenţie, conform căreia aceasta „s-ar putea baza pe funcţionarea unor astfel de centre regionale care în cadrul culturii maghiare (sau române, sau slovace, Sz.E.) ar fi în acelaşi timp punctele de sprijin ale unei elite regionale şi scena legăturilor organice cu celelalte culturi naţionale regionale.”

*

Cu regret trebuie să constatăm că această concepţie a legii statutului e proastă aşa cum e, în ciuda faptului că legea însăşi conţine o mulţime de elemente pozitive. După cum reiese din nesfîrşitele polemici, în mediul ostil în care încearcă să se impună, cîrpeala nu o poate salva. Din această capcană nici guvernarea Orbán, nici guvernarea Medgyessy nu are cum ieşi cu faţa curată, în zadar se bucură de sprijinul reprezentanţilor legitimi ai maghiarilor de peste hotare. Limitele sistemului juridic european se opresc deocamdată aici. Ne place, nu ne place, trebuie să le luăm în considerare. Zicala engleză „too little, too late” poate fi parafrazat în „too much, too soon”. Ceea ce nu înseamnă, ca luînd în considerare tendinţele politice de după cel de-al doilea război mondial, să nu fim optimişti în privinţa posibilităţii de afirmare a valorii de precedent a legii statutului, cînd îi va veni sorocul. Acest, edificiu însă nu va putea fi construit pe ruinele filozofiei statului naţional. Această misiune va trebui să revină altei „legi a statutului”. □

*

Elek SZOKOLY (n. 1939) publicist, absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. După 1990 este redactor şi editorialist la Gazeta de Mureş, director al Centrului Intercultural al Ligii Pro Europa şi al editurii cu acelaşi nume, apoi director executiv al Ligii Pro Europa. A publicat numeroase articole, eseuri şi studii în limba maghiară şi română, în diferite publicaţii din ţară, precum şi în volumele colective Revenirea în Europa (coord. Adrian Marino) şi Problema transilvană (coord. Gabriel Andreescu şi Molnár Gusztáv). Membru fondator al Ligii Pro Europa şi membru al Asociaţiei Ziariştilor Maghiari din România, al Asociaţiei Ziariştilor Români şi al Comitetului Helsinki Român.