Redefinirea graniţelor naţiunii în Europa
post-comunistă: o comparaţie între legea
statutului maghiarilor şi politica
României privind acordarea cetăţeniei
duble în Republica Moldova

Constantin Iordachi

Adoptarea Legii cu privire la ungurii din ţările învecinate (cunoscută îndeobşte sub numele de „Legea statutului”) de către Parlamentul Ungariei la 19 iunie 2001 a generat un adevărat război diplomatic între România şi Ungaria. Vreme de mai multe săptămîni relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au intrat într-un impas, periclitând reconcilierea politică realizată cu atâta dificultate în 1996 precum şi parteneriatul strategic stabilit între cele două ţări în ultimii ani.¹ În România, legea maghiară a fost văzută ca o agresiune făţişă împotriva legislaţiei sale interne. Politicienii şi analiştii politici români au susţinut că legea depăşeşte actualul standard european referitor la drepturile minorităţilor, încalcă principiile universal acceptate ale suveranităţii naţionale şi are un efect negativ asupra relaţiilor dintre etnicii români şi minoritatea maghiară pe de o parte, şi asupra relaţiilor dintre România şi Ungaria, pe de altă parte. În Ungaria, legea a fost omagiată ca încă un pas spre instituţionalizarea naţiunii etno-culturale maghiare în Bazinul Carpatic şi ca o posibilă soluţie pentru ca „ţara mamă” să îşi poată împărtăşi bunăstarea materială cu maghiarii din ţările vecine şi să le poată oferi acestora asistenţă culturală.

În ce măsură prevederile legii statutului sînt noi şi lipsite de precedent? Dacă — analizînd legea — numeroşi analişti i-au subliniat caracterul unic şi inovator, studiul de faţă susţine că Legea statutului poate să fie privită de fapt ca parte a unei renaşteri mai generale a politicilor etno-naţionale ale statelor postcomuniste din Europa Centrală şi de Est. În 1989, prăbuşirea sistemului comunist şi a hegemoniei Uniunii Sovietice — percepute de mulţi intelectuali ca victoria identităţii naţionale asupra marxismului, „cel mai frumos ceas al naţionalismului est-european” sau „primăvara naţiunilor”² — a creat o oportunitate fără precedent pentru o reorganizare radicală a politicilor naţionale şi minoritare în Europa Centrală şi de Est.³ Desigur, politicile post-comuniste de integrare culturală, economică şi politică între ţările-mamă şi minorităţile naţionale externe au fost foarte eterogene, variind în funcţie de contextul geopolitic şi demografic. Se poate identifica un spectru larg de opţiuni politice disponibile, mergînd de la politici culturale pînă la acordarea de drepturi de naturalizare privilegiată şi de la tratament socio-economic preferenţial pînă la cea mai cuprinzătoare şi inovatoare formă de protecţie a minorităţilor naţionale externe: dreptul la dubla cetăţenie a unor populaţii compacte locuind în ţările vecine. În ciuda diferenţelor majore dintre ele, toate aceste politici reprezintă încercări de reconstituire a „comunităţilor naţionale imaginate” în contextul reorganizării teritoriale şi socio-politice a spaţiului central şi est-european de după 1989.

Pentru a integra Legea statutului într-un context analitic mai larg, studiul de faţă se concentrează asupra renaşterii unor definiţiilor contrastante date cetăţeniei în România, Ungaria şi Republica Moldova, precum şi asupra tensiunilor diplomatice generate de problema dublei cetăţenii sau a apartenenţei naţionale simbolice. Studiul îşi ia ca punct de referinţă România, o ţară care, în litigiul referitor la cetăţenie face legătura între Europa Centrală (reprezentată de Ungaria) şi fostul spaţiu sovietic (reprezentat de Moldova). În analiza prevederilor Legii statutului, studiul recurge astfel la o dublă perspectivă comparativă: în primul rînd, el subiniază contrastul dintre această lege şi legislaţia României referitoare la dubla cetăţenie; în al doilea rînd, el integrează legea în conflictul ideologic dintre România şi Ungaria. În final, studiul trage concluzii mai generale cu privire la evoluţia politicilor naţionale şi a regimului de protecţie a minorităţilor în Europa Centrală şi de Est în perioada post-comunistă.

Legislaţia românească cu privire la cetăţenie: moştenire şi inovaţii postdecembriste

De la înfiinţarea statului naţional român în cea de a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, legislaţia românească a emulat sistemul legislativ „naţional-statal” francez, bazat pe principiul ius sanguinis în acordarea cetăţeniei şi o politică de naturalizare selectivă bazată pe principiul ius soli.⁴ Statul român a promovat în acelaşi timp o politică naţională activă, acordînd etnicilor români din ţările învecinate condiţii privilegiate de acces la cetăţenie, dispensîndu-i de stadiul de naturalizare cerut străinilor în general. Totuşi, în spiritul definiţiei clasice a cetăţeniei, legislaţia românească interzicea cetăţenia dubla. Pentru a deveni cetăţeni români, etnicii români care imigrau din străinătate trebuiau să renunţe la cetăţenia lor anterioară.

Aceste trăsături ale legislaţiei româneşti referitoare la cetăţenie au fost păstrate şi în timpul perioadei comuniste. Legea cu privire la cetăţenia română din 1971 reconfirma principiul ius sanguinis ca temelie a unei comunităţi naţionale omogene.⁵ De asemenea, ea interzicea dubla cetăţenie. Pentru a elimina cazurile de dublă cetăţenie generate de schimbările teritoriale de după cel de al doilea război mondial şi pentru a rezolva controversele juridice ce au rezultat din acestea, România a semnat convenţii internaţionale cu Ungaria (1949), URSS (1957) şi Bulgaria (1959).

După 1989, democratizarea sistemului politic a avut un impact puternic şi asupra legislaţiei româneşti privitoare la cetăţenie, contribuind la redefinirea criteriilor de apartenenţă la comunitatea naţională românească. Legea cu privire la cetăţenia română din martie 1991 stipulează că cetăţenia română poate fi dobîndită pe următoarele căi: a) prin naşterea de către un părinte român; b) prin adoptarea de către un cetăţean român; c) prin repatriere; şi d) prin naturalizare. În ceea ce priveşte repatrierea, articolele 8 şi 37 stipulează că persoanele care şi-au pierdut cetăţenia română, ca şi descendeţii acestora, îşi pot redobîndi cetăţenia română la cerere, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu-şi stabilesc domiciliul în România. Legea introduce astfel două inovaţii majore în legislaţia românească privitoare la cetăţenie: în primul rînd, ea permite cetăţenilor români să deţină dublă cetăţenie, iar în al doilea rînd, ea depăşeşte standardul general acceptat cu privire la repatriere, permiţînd indivizilor care îşi redobîndesc cetăţenia să îşi păstreze nu numai cetăţenia lor anterioară, ci şi domiciliul în străinătate.

Potrivit principalilor ei autori, motivaţiile aflate la baza acestei prevederi foarte liberale sînt democratice, legea fiind menită să permită foştilor cetăţeni români să-şi redobîndească la cerere drepturile pierdute. Principalii beneficiari ai legii sînt locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, ai Bucovinei de Nord şi ai Basarabiei de Sud. Întrucît în urma ocupaţiei sovietice din 1940, locuitorii Bucovinei şi ai Basarabiei au fost deposedaţi de drepturile lor la cetăţenia română, legea din 1991 este menită să le permită recuperarea acestor drepturi.

Legea a fost însă animată şi de motivaţii naţionaliste, fiind adoptată sub impactul dezmembrării din 1991 a URSS-ului şi a proclamării independenţei fostei Republici Socialiste Sovietice a Moldovei. România a fost prima ţară care a recunoscut noul stat, inaugurînd o politică de parteneriat ce tindea spre integrarea politică treptată a celor două ţări. Elitele politice româneşti nu aveau o strategie clară pentru realizarea acestui obiectiv. Totuşi, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări păreau modelate de strategia celor „două state româneşti” formulată de Frontul Popular Moldovean în 1989.⁶ Potrivit acestui scenariu, cîştigarea independenţei de stat a Moldovei reprezenta primul şi cel mai important pas către realizarea unui proces negociat şi treptat de unificare politică cu România. Într-adevăr, în perioada imediat următoare independenţei Moldovei, părea evident faptul că factorii de decizie din cele două ţări îşi asumaseră tacit idealul integrării politice, dar recunoşteau în acelaşi timp necesitatea de a face doar „paşi mărunţi” şi treptaţi către unire. În acest scop, România a acceptat călătoria fără viză şi fără paşaport a cetăţenilor moldoveni pe teritoriul românesc, a creat programe educaţionale speciale pentru studenţii moldoveni şi a iniţiat o reţea densă de consultări interministeriale între cele două ţări. Privită în acest context, legea din 1991 sugerează că autorii săi au avut în vedere dubla cetăţenie ca o strategie de unificare a etnicilor români într-o singură comunitate politică, dincolo de frontierele de stat despărţitoare, şi ca pe un pas pregătitor care ar putea conduce în viitor la o posibilă reunificare statală dintre România şi Moldova. Prevederile legii au avut însă consecinţe interne şi internaţionale neprevăzute, afectînd relaţiile României cu ţările învecinate. Această problemă este abordată în secţiunile următoare.

Moldova: cetăţenii multiple într-o regiune de frontieră

Legea cetăţeniei române din 1991 era incompatibilă din mai multe puncte de vedere cu legislaţia Republicii Moldova. Legea cetăţeniei moldovene, adoptată şi ea tot în 1991, se număra la vremea aceea printre cele mai liberale din rîndul legilor similare adoptate de statele succesoare ale URSS, conferind drepturi cetăţeneşti depline tuturor rezidenţilor permanenţi ai republicii.⁷ Potrivit recensămîntului sovietic din 1989, Moldova avea 4.335.360 de locuitori care aparţineau mai multor grupuri etnice: români (64,5% din totalul populaţiei), ucrainieni (13%), ruşi (11%), turci găgăuzi (2%).⁸ Toţi aceştia au devenit cetăţeni moldoveni indiferent de etnia sau locul naşterii lor.

Legea cetăţeniei moldovene diferea de Legea cetăţeniei române sub un aspect important: în vreme ce legea românească permite dubla cetăţenie fără nici o condiţionare, articolul 18 al Constituţiei Moldovei susţinea că cetăţenii Republicii Moldova pot fi cetăţeni şi ai altui stat numai în cazurile unor acorduri internaţionale la care Moldova este parte (Capitolul 1, Titlul II). Întrucît nu a fost semnată o astfel de convenţie cu România, deţinătorii dublei cetăţenii române şi moldovene încălcau legislaţia internă a Moldovei. Ca urmare, interacţiunea dintre politicile referitoare la cetăţenie ale României şi Moldovei au avut consecinţe cu bătaie lungă asupra relaţiilor interstatale dintre cele două state. În primul rînd, adoptarea Legii cetăţeniei române a fost urmată de cereri masive de dobîndire a cetăţeniei române. Potrivit estimărilor neoficiale, după 1991, guvernul României a acordat cetăţenia română unui număr de 300.000 de cetăţeni moldoveni aparţinînd unor grupuri etnice diferite.⁹ Aceste persoane au cîştigat automat acces la drepturi sociale şi politice depline în România, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor care sînt temporar suspendate pentru cetăţenii care locuiesc în străinătate, cum ar fi obligativitatea impozitării şi serviciul militar.

Valul acesta semificativ de noi cetăţeni din Moldova ridica imperios problema impactului lor socio-politic şi electoral în România.¹⁰ Accesul facil la cetăţenia română a unor persoane care în majoritate nu au trăit sau chiar nu au călătorit niciodată în România, au cunoştinţe minime privind legile ţării şi viaţa sa politică, şi işi îndeplinesc datoriile cetăţeneşti într-o altă ţară, au contribuit într-o anumită măsură la o devalorizare a statutului de cetăţean român. El nu a impulsionat însă campania pentru uniunea politică a celor două ţări. În viaţa politică românească, dezbaterile privind viitorul Moldovei au rămas mai degrabă marginale. În general, ele au fost monopolizate de partidele naţionaliste precum Partidul România Mare care a canalizat mare parte a influxului de personalităţi moldovene şi s-a folosit de „chestiunea moldovenească“ pentru interese politice trecătoare. La nivel diplomatic, relaţiile României cu Moldova au căzut în „dilema relaţiilor române-române,” oscilînd între „pragmatism” şi „sentimentalism”.¹¹ Mai vechea formulă a celor „două state româneşti” formulată de Frontul Popular a fost pierdută pe drum, metamorfozîndu-se treptat în versiunea mai blîndă a celor „două ţări surori” într-o primă fază, şi apoi într-una mai neutră a celor două „state învecinate.”

În viaţa politică moldoveană, a devenit în scurt timp evident că dubla cetăţenie mai degrabă submina decît întărea cauza „unirii” între România şi Moldova. În realitate, dubla cetăţenie oferă intelighenţiei şi politicienilor moldoveni ceea ce Albert Hirshman numeşte „opţiunea ieşirii” (exit option) pentru depăşirea crizei economice acute din republică.¹² În loc să activeze ca agenţi ai „românităţii” în republică, numeroşi intelectuali şi politicieni moldoveni unionişti au preferat să emigreze în România. La nivelul cetăţeanului obişnuit, moldovenii au solicitat cetăţenia română stimulaţi de interese materiale. Spre deosebire de paşaportul moldovenesc, paşaportul românesc le permitea călătoria fără viză în Europa Centrală. Este relevant faptul că majoritatea cererilor pentru cetăţenia română au fost depuse începînd cu 1998, după ce România a fost invitată la negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană. În plus, odată cu acceptarea cetăţeniei române, moldovenilor li se elibera şi un certificat de „repatriere” care le permitea transferarea fără taxe peste graniţă a averilor lor. Certificatul de repatriere a devenit în consecinţă o marfă asiduu vînată pe piaţa moldovenească: anunţurile de mică publicitate din ziare locale ca Makler le ofereau la preţuri variind între 1.000 şi 2000 de dolari bucata.¹³ Cererile pentru cetăţenia română au atins un nivel record în ianuarie 2001, cînd cetăţenilor români li s-a ridicat obligativitatea vizelor pentru călătoria în spaţiul Schengen. Confruntat cu un număr foarte mare de cereri, la 15 ianuarie 2002 guvernul României a hotărît să întrerupă procedura privilegiată şi rapidă a naturalizării foştilor cetăţeni din străinătate.

Politica României de acordarea facilă a dublei cetăţenii a avut un impact puternic şi asupra vieţii politice din Moldova. Iniţial, datorită legii liberale adoptată în 1991, lupta naţională din Moldova nu s-a concentrat asupra legislaţiei referitoare la cetăţenie, aşa cum s-a întîmplat în cazul altor republici succesoare ale fostei URSS, ci asupra definirii naţiunii şi a identităţii naţionale, asupra limbii oficiale ce urma să fie adoptată şi asupra relaţiilor statale ale Moldovei cu România şi cu Rusia. După proclamarea independenţei, viaţa politică din republică a fost caracterizată prin dezbateri aprinse asupra identităţii naţionale moldovene. Principalul conflict a avut loc între partizanii „moldovenismului”, o teorie fabricată în timpul regimului sovietic care susţine că românii şi moldovenii sînt două popoare distincte,¹⁴ şi că româna şi „moldoveneasca” sînt două limbi diferite; şi cei care afirmă că moldovenii sînt de fapt etnici români, şi că împart cu aceştia aceeaşi limbă, aceeaşi origine, precum şi o istorie comună. Opţiunile de politiciă externă ale celor două tabere au fost şi ele radical diferite: în vreme ce „moldoveniştii” pledau pentru o politică de strînsă colaborare şi integrare cu Rusia, ceilalţi cereau uniunea statală a României şi Moldovei. Conflictul dintre cele două părţi a fost şi mai mult agravat de mişcarea pentru autonomie administrativă a populaţiei găgăuze din partea de sud a republicii, şi de tendinţele separatiste manifestate de rusofili şi de elitele antireformiste din Transnistria. În 1992, în urma adoptării alfabetului latin şi a ofensivei politice a unioniştilor, Transnistria şi-a declarat secesiunea faţă de Moldova. În 1993, profitînd de sprijinul militar şi diplomatic tacit al Rusiei, elitele locale transnistrene conduse de Igor Smirnov au opus rezistenţă încercărilor militare ale autorităţilor centrale ale Moldovei de a-şi recîştiga controlul asupra regiunii. Ele au refuzat să aplice legislaţia adoptată de Parlamentul Moldovei şi au construit o infrastructură de stat clientelară considerată în unanimitate de analiştii politici drept un relicvă de tip stalinist.¹⁵

Efectul destabilizator al legii cetăţeniei române asupra suveranităţii de stat a Moldovei a fost încă şi mai mult agravat de interacţiunea cu politicile etnice şi de cetăţenie ale Rusiei.¹⁶ Astfel, beneficiind de facilităţile oferite de legislaţia rusă foştilor cetăţeni sovietici, aproximativ 60.000 de moldoveni au dobîndit şi cetăţenia rusă, pe lîngă cea moldovenească. Acest fenomen a fost mai intens mai cu seamă la sfîrşitul anului 2000, termenul limită stabilit de Legea cetăţeniei ruse pentru foştii cetăţeni sovietici de a obţine cetăţenia printr-o procedură simplificată. Deţinătorii cetăţeniei ruse sunt concentraţi mai ales în regiunea separatistă Transnistria numeroşi analişti susţinînd că întreaga conducere politică — inclusiv liderul local Igor Smirnov în persoană — a dobîndit cetăţenie rusă. În plus, Transnistria a început să-şi creeze propria cetăţenie: pe 24 mai 2001, ea a introdus paşapoarte proprii care au înlocuit vechile paşapoarte sovietice.¹⁷ Acest proces a fost facilitat de faptul că după 1991 nu toţi locuitorii provinciei şi-au confirmat cetăţenia moldoveană prin ştampilarea paşapoartelor lor sovietice şi înregistrarea lor pe această cale de către autorităţile centrale moldoveneşti. Potrivit statisticilor oficiale, în anul 2000 numărul cetăţenilor moldoveni înregistraţi oficial în Transnistria se ridica la doar 180.000 dintr-o populaţie totală de circa 742.000 de persoane.¹⁸

Moldova etalează astfel imaginea unei republici divizate de dezbateri radicale cu privire la identitatea sa naţională, orientarea politică şi afilierea cetăţenească.

În anul 2000 erau în jur de 500.000 de cetăţeni moldoveni cu dublă cetăţenie, adică aproximativ un sfert din totalul de 4,32 de milioane de locuitori.¹⁹ Dintre aceştia, 300.000 de cetăţeni moldoveni deţineu paşapoarte româneşti, urmaţi fiind de cei cu dublă cetăţenie rusă, ucraineană, israeliană şi bulgară. Ambasadele României, Rusiei şi ale Ucrainei la Chişinău sînt „asediate” zilnic de 100-150 persoane care solicită cetăţenia respectivă.²⁰ Dubla cetăţenie a contribuit şi la o emigrare pe scară largă din provincie. Potrivit lui Valeriu Pasat, directorul Serviciului Informaţiilor şi Securităţii Moldovei, în perioada 1990-1999 au emigrat oficial peste 80.000 de cetăţeni moldoveni.²¹ Majoritatea au avut ca destinaţie România, 11.240 Israelul şi 2.300 Statele Unite şi Canada. În plus, peste 600.000 de cetăţeni moldoveni trăiesc şi lucrează în momemtul de faţă în afara ţării.²²

Această situaţie de suprapunere a cetăţeniilor a produs o îngrijorare reală în rîndul factorilor politici moldoveni care se temeau că România folosea dubla cetăţenie ca pe o strategie menită să îi crească controlul asupra Moldovei. În februarie 2000, preşedintele Moldovei Petru Lucinschi a fost nevoit să recunoască faptul că „din ce în ce mai mulţi” cetăţeni moldoveni solicită cetăţenia română şi a cerut în consecinţă ministerelor de interne şi de externe să „studieze din ce cauză un număr crescînd de cetăţeni moldoveni solicită naţionalitatea română”,²³ şi să elaboreze măsuri de stopare a proliferării dublei cetăţenii. Eforturile moldovene au fost însă zădărnicite de partea română. La 6 martie 2000, guvernul român a luat măsuri suplimentare menite să accelereze procedura „repatrierii”, care dura în medie trei luni şi jumătate.²⁴ Decizia a fost criticată de ministrul moldovean al afacerilor externe, Iurie Vition, care a acuzat România că încurajează încălcarea legislaţiei interne a republicii de către cetăţenii moldoveni.²⁵

A devenit astfel imperios ca cele două ţări să negocieze o soluţie bilaterală pentru problema dublei cetăţenii. În acest scop, preşedinţia Moldovei a elaborat un proiect de acord care stipula drepturile şi obligaţiile specifice ale deţinătorilor dublei cetăţenii în probleme cheie precum impozitarea, serviciul militar, dreptul de a cumpăra bunuri imobiliare, şi a exprimat intenţia Moldovei de a semna tratate care să reglementeze problema dublei cetăţenii cu România, Rusia şi Israelul.²⁶ În urma convorbirilor bilaterale de la Bucureşti din 28 martie 2000, ministrul de externe al României Petre Roman şi omologul său moldovean, Nicolae Tăbăcaru, au căzut de acord să negocieze un acord bilateral cu privire la dubla cetăţenie.²⁷ Acceptul moldovenilor era condiţionat de furnizarea de către Bucureşti către Chişinău a datelor referitoare la persoanele deţinătoare de dublă cetăţenie pentru a se ajunge la o mai mare transparenţă între cele două ţări şi pentru eliminarea oricărei „suspiciuni”. Deoarece partea română a refuzat această cerere, realizarea acordului bilateral a intrat din nou în impas.

În acelaşi timp, preşedintele Lucinschi lansa o campanie politică pentru amendarea legislaţiei referitoare la cetăţenie a Moldovei, justificată de aderarea Moldovei în 1999 la Convenţia Europeană a Naţionalităţii (1997) care recomanda statelor semnatare o atitudine mai permisivă faţă de cazurile de dublă cetăţenie.²⁸ Amendarea legii cetăţeniei a ocazionat ample dezbateri politice, strîns legate de dilemele politice interne şi externe ale Moldovei. Votată de Parlamentul moldovean la 25 mai 2000, noua lege înăspreşte condiţiile de obţinere a cetăţeniei moldovene, cerîndu-le petenţilor să fi locuit zece ani în republică înainte de a fi naturalizaţi şi să îşi demonstreze cunoştinţele în domeniul limbii, istoriei şi legislaţiei Moldovei. În spiritul Convenţiei Europene cu privire la Naţionalitate, noua lege acceptă dubla cetăţenie pentru persoanele din căsătoriile mixte şi pentru copiii adoptaţi dintr-o ţară străină sau născuţi în cadrul căsătoriilor mixte. În acelaşi timp, ea stipulează obligaţia Ministerului Afacerilor Externe de a identifica deţinătorii de dublă cetăţenie şi de a le cere denaturalizarea.²⁹ Adoptată în ajunul alegerilor politice generale din România şi Moldova, noua lege a cetăţeniei a creat panică în rîndul deţinătorilor de dublă cetăţenie şi a slăbit rezistenţa politică a opoziţiei. A devenit evident că, în ajunul alegerilor naţionale in Moldova ce erau programate pentru februarie 2001, preşedintele Lucinschi se folosea de legea cetăţeniei ca de o unealtă politică împotriva opoziţiei politice pro-române.

În februarie 2001, forţele politice pro-române din provincie au suferit o înfrîngere electorală zdrobitoare în faţa Partidului Comunist. De atunci, preşedintele Moldovei Vladimir Voronin a lansat un program agresiv de politici culturale menite să marginalizeze forţele politice pan-române, politici care au adus relaţiile diplomatice dintre România şi Moldova într-un impas total. Incapabile să construiască o identitate naţională stabilă, elitele politice moldovene au apelat din nou la varianta sovietică a identităţii naţionale, aceea a moldovenismului. Printre statele succesoare ale fostei URSS, Moldova reprezintă astfel un caz particular: la vremea proclamării independenţei, cetăţenia nu a constituit o zonă de confruntare politică. În zece ani, proliferarea dublei cetăţenii a plasat legislaţia referitoare la cetăţenie în centrul luptelor politice din republică transformînd-o într-un cîmp de bătălie pentru conflictele cu privire la identitatea naţională moldovenească şi la strategia de dezvoltare ce urmează să fie adoptată de republică.

Dubla cetăţenie şi relaţiile româno-ungare

Prevederea referitoare la dubla cetăţenie a Legii cetăţeniei române din 1991 a avut un impact puternic şi asupra statutului etnicilor maghiari din Transilvania. Pentru a înţelege această relaţie, este necesară o scurtă trecere în revistă a conflictului ideologic româno-ungar privind definiţii conflictuale date naţiunii. Controversa a început în perioada de după 1918, cînd separaţia juridică dintre cetăţeniile celor două ţări impusă de incorporarea Transilvaniei în România a generat un lung proces internaţional cu privire la statutul proprietăţii funciare a etnicilor maghiari din Transilvania care au optat pentru cetăţenia maghiară.³⁰ Acest proces a fost continuat, şi chiar s-a amplificat în perioada comunistă, cînd interesul crescînd pentru minorităţile maghiare din străinătate dezvoltat în Ungaria începînd cu anii ’70, a intrat în conflict cu politicile naţionalizatoare duse de regimul comunist din România. Apogeul acestei controverse a avut loc la sfîrşitul anilor ’80, cînd dezbaterile politice şi juridice româno-ungare cu privire la statutul minorităţii maghiare din România au dominat agenda a numeroase reuniuni internaţionale precum cele ale CSCE. În timpul acestor dezbateri, partea română a promovat o definiţie etatistă a naţiunii, văzută ca o unitate politică teritorială. Deoarece conştiinţa etnică era definită ca un fenomen cultural şi nu unul politic, maghiarii din Transilvania au fost definiţi drept o „minoritate etnică” care împărtăşea doar o cultură comună cu cei din Ungaria. Liderul regimului comunist din România, Nicolae Ceauşescu, nu recunoştea minorităţile etnice ca aparţinînd altor naţiuni: deoarece, în opinia lui, o naţiune este creată prin secole de „convieţuire”, maghiarii, germanii, sîrbii şi alte grupuri erau cu toţii parte a naţiunii române.³¹

La rîndul său, partea ungară a apelat la o definiţie etnicistă a naţiunii, aceasta caracterizîndu-se printr-o cultură şi descendenţă comune.³² Văzută din această perspectivă, conştiinţa naţională nu este numai un fenomen cultural, ci şi unul politic, manifestat printr-o identificare simbolică cu un guvern comun. De aceea, etnicii maghiari din România ar trebui priviţi ca o „minoritate naţională,” şi nu doar o „minoritate etnică.” În 1985, Mátyás Szûrös, figura cea mai importantă a diplomaţiei ungare de la sfîrşitul anilor ‘80, a exprimat această perspectivă susţinînd că „maghiarii care trăiesc în afara graniţelor noastre, dar mai cu seamă cei din interiorul Bazinului Carpatic, constituie o parte a naţiunii ungare. Ei au tot dreptul să aştepte ca Ungaria să se simtă responsabilă pentru destinul lor şi să vorbească în numele lor atunci cînd ei fac obiectul discriminării.”³³

Legătura dintre Ungaria şi minoritatea maghiară din România a rămas o problemă delicată pentru politicienii şi opinia publică românească şi după 1989. Controversa a intrat într-o nouă etapă în 1990, cînd obligaţia statului ungar de a proteja interesele etnicilor maghiari din străinătate a fost inclusă într-un amendament la articolul 6 al Constituţiei după cum urmează: „Republica Ungară poartă un sentiment de responsabilitate pentru soarta maghiarilor care trăiesc în afara graniţelor sale şi promovează cultivarea relaţiilor lor cu Ungaria.” În plus, diplomaţia ungară a încercat să legitimeze relevanţa juridică internaţională a acestui principiu, subliniind importanţa legăturilor minorităţilor naţionale cu „ţara-mamă” şi susţinînd că problema minorităţilor nu este una de ordin exclusiv intern deoarece ea cuprinde şi aspecte legate de drepturile omului şi de relaţii interstatale. Această poziţie a condus escaladarea dezbaterilor diplomatice româno-ungare.

Controversa a dobîndit noi conotaţii interne odată cu crearea în decembrie 1989 a Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR) ca principal reprezentant politic al intereselor etnicilor maghiari. Pe de o parte, UDMR priveşte etnicii maghiari din România ca parte integrală a naţiunii maghiare şi îi defineşte ca pe o „co-naţiune” sau ca pe o „naţiune constituentă a statului” în România. Pe de altă parte, la nivel internaţional, UDMR cere să fie considerată drept reprezentantul oficial al comunităţii maghiare din România şi să fie parte a fiecărui acord bilateral dintre România şi Ungaria referitor la statutul minorităţii maghiare. Această solicitare a fost considerată legitimă de către partea ungară. Pentru a asigura un cadru instituţionalizat de consultare politică permanentă cu reprezentanţii minorităţilor naţionale maghiare din ţările învecinate, guvernul maghiar a înfiinţat o comisie specială de monitorizare denumită Secretariatul pentru Maghiarii de peste graniţă din cadrul Biroului Primului Ministru reorganizată în 1992 ca Oficiul guvernamental pentru minorităţile maghiare de peste graniţă funcţionînd sub supravegherea ministrului afacerilor externe.³⁴ Mai mult, în timpul procesului de negociere dintre România şi Ungaria pentru încheierea tratatului bilateral de prietenie (1994-1996), guvernul ungar a susţinut dreptul UDMR de a fi consultat asupra acordului la care se ajunsese:

- Guvernul ungar nu poate reprezenta oficial cetăţenii altor ţări care aparţin minorităţii naţionale maghiare, dar consideră că este o cerinţă esenţială ca reprezentanţii minorităţilor interesate să îşi poată prezenta punctul de vedere în timpul procesului (de negociere româno-ungară, n.aut.) şi asupra înţelegerilor la care s-a ajuns.³⁵

- Partea română a respins această cerinţă, susţinînd că UDMR este un partid politic în vreme ce chestiunile dintre Ungaria şi România ar trebui soluţionate prin negocieri între cele două guverne:

- Tratatul bilateral este un tratat între România şi Ungaria şi priveşte relaţiile dintre aceste două ţări. Persoanele aparţinînd minorităţii maghiare sînt cetăţeni români şi relaţia lor cu statul român este soluţionată în acelaşi mod ca relaţia tuturor celorlalţi cetăţeni cu statul român. Drepturile minorităţii maghiare din România nu sînt garantate de tratatul româno-ungar, ci de Constituţia României, de legile ţării şi de acordurile internaţionale semnate de România.³⁶

În cele din urmă, după negocieri asidue, pe 16 septembrie 1996 România şi Ungaria au semnat „Tratatul de bună vecinătate, cooperare şi înţelegere”. Tratatul include prevederea ca ambele ţări să se sprijine reciproc în eforturile lor de integrare în NATO şi UE „pe o bază nediscriminatorie”.³⁷ În plus, cele două ţări au înfiinţat un mecanism de dialog şi consultări permanente, inspirat de modelul franco-german de reconciliere politică.³⁸ Desigur, acordul nu însemnă că pe viitor sunt excluse conflictele, ci că este mult mai probabil ca ele să ia forma controverselor juridice şi să fie soluţionate printr-un proces de negociere politică.

Dubla cetăţenie: o soluţie pentru regimul vizelor?

În ciuda reconcilierii diplomatice româno-ungare, statutul etnicilor maghiari din România a continuat să genereze dezbateri politice aprinse între cele două ţări. Începînd cu 1997, aceste dezbateri s-au concentrat asupra chestiunii dublei cetăţenii, fiind alimentate de perspectiva introducerii vizelor de călătorie obligatorii între România şi Ungaria şi de perspectivele mai bune ale Ungariei de a se integra în Uniunea Europeană.

Începutul controversei asupra dublei cetăţenii a fost marcat de cererea făcută de ministrul afacerilor externe al Austriei în aprilie 1997 către autorităţile cehe şi ungare de a introduce obligativitatea vizelor pentru turiştii români. Deoarece perspectiva introducerii obligativităţii vizelor de călătorie pentru cetăţenii români ar fi stînjenit inevitabil chestiunea vitală a contactelor libere şi intense între Ungaria şi etnicii maghiari din România, propunerea a stîrnit reacţia viguroasă a minorităţii maghiare, care a cerut garanţii concrete că relaţiile sale cu „ţara-mamă” nu aveau să fie perturbate. În acest context, pe 27 august 1997, Ádám Katona preşedintele „Iniţiativei maghiare din Transilvania” a cerut conducerii UDMR să introducă între obiectivele sale acordarea cetăţeniei maghiare cetăţenilor români de origine etnică maghiară ca şi modalitate de asigurare a libertăţii lor de circulaţie.³⁹ Diplomaţia ungară a reacţionat foarte precaut la această propunere. Atît Ferenc Szõcs, ambasadorul Ungariei în România, cît şi ministrul afacerilor externe al Ungariei, László Kovács, au recunoscut complicaţiile socio-politice şi juridice deosebite ale chestiunii şi au negat că guvernul ungar ar fi pregătit un proiect de lege cu privire la acordarea dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România. Într-adevăr, în chip asemănător Legii cetăţeniei române, Legea cetăţeniei ungare din 1993 acordă dreptul de naturalizare privilegiată în Ungaria cetăţenilor străini de origine etnică maghiară care au fost sau au cel puţin o rudă în linie ascendentă care să fi fost cetăţean maghiar (vezi Secţiunea 4, articolul 3). Totuşi, dreptul la repatriere este acordat individual, nu colectiv. Mai mult, spre deosebire de România, el este acordat în funcţie de mai multe precondiţii precum domiciliul în Ungaria pentru cel puţin un an şi dovada mijloacelor de trai. De aceea, Ferenc Szõcs recunoştea că în Ungaria erau în momentul respectiv mai multe mii de oameni cu dublă cetăţenie (română şi maghiară), dar sublinia că acest fapt a fost posibil din cauză că persoanele respective trăiau pe teritoriul ungar.⁴⁰

Poziţia prudentă adoptată de diplomaţia ungară era o recunoaştere a complicaţiilor juridice şi socio-politice ale chestiunii. Acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din România urma să depăşească cu mult garantarea dreptului lor legitim de a călători liber în Ungaria pentru a-şi păstra legăturile culturale cu naţiunea ungară. Ea urma să le confere implicit toate drepturile politice şi civice depline la care cetăţenii ungari sînt îndreptăţiţi prin legile ţării, inclusiv dreptul de a se stabili în Ungaria pentru o perioadă nelimitată de timp, de a achiziţiona proprietăţi mobiliare şi imobiliare precum şi de a lucra şi de a beneficia de un nivel standard de educaţie, asistenţă medicală şi securitate socială. Impactul acestei imigraţii de perspectivă în Ungaria ar fi copleşitor. Ungaria are una din cele mai mari densităţi ale populaţiei din Europa Centrală şi de Est şi un potenţial economic relativ limitat. I-ar fi de aceea extrem de dificil să absoarbă peste noapte valuri mari de potenţiali noi cetăţeni. O asemenea decizie ar fi totodată în contradicţie cu politica tradiţionale a Ungariei privind emigraţia. Experienţa istorică arată că, spre deosebire de alte minorităţi istorice din Europa Centrală şi de Est (precum germanii şi evreii), emigrarea nu a fost socotită niciodată o opţiune dezirabilă pentru minoritatea ungară. Este totodată important de remarcat că însuşi programul UDMR defineşte Transilvania ca patria istorică a comunităţii maghiare din România şi dezaprobă explicit emigraţia. Ca urmare, preşedintele UDMR, Béla Markó, a refuzat şi el să aprobe oficial propunerea de acordarea a dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România.

Odată cu schimbarea politică din mai 1998, au fost totuşi multe semnale că noul guvern ungar condus de Viktor Orbán ar putea reconsidera chestiunea acordării cetăţeniei ungare etnicilor maghiari din România. În timpul primei sale vizite oficiale în România din iulie 1998, Prim-Ministrul Orbán spunea că diplomaţia ungară caută soluţii alternative acordării cetăţeniei ungare etnicilor maghiari din România. Totuşi, Orbán nu a respins direct posibilitatea dublei cetăţenii, ci a promis fără echivoc că „dacă (UDMR) i-o va cere, Ungaria va acorda dubla cetăţenie”.⁴¹ Acest angajament lipsit de echivoc i-a încurajat pe propunătorii dublei cetăţenii din cadrul UDMR. Sub presiunea lor, preşedintele Béla Markó, care înainte nu se pronunţase în favoarea propunerii, şi-a nuanţat poziţia declarînd că „UDMR nici nu se opune, dar nici nu propune o astfel de măsură. Încă analizează. Totuşi, soluţia optimă ar fi lipsa cerinţei vizelor. ”⁴²

Declaraţia primului ministru Orbán a declanşat reacţia promptă a autorităţilor române. Un consilier al preşedintelui României, Emil Constantinescu, a descris acordarea dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România ca pe o „soluţie disperată”, care ar „crea două categorii de cetăţeni într-o singură ţară” şi, în consecinţă, ar „deteriora relaţia dintre minoritate şi majoritate în România”.⁴³ Partidele de opoziţie din România au fost şi ele prompte în respingerea soluţiei dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari din România. Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) a considerat propunerea ca fiind menită să „submineze autoritatea statului român în raport cu cetăţenii săi şi să compromită conceptul de stat naţional” şi a avertizat că cetăţenii români care „îşi doresc o altă cetăţenie, şi-o vor pierde pe cea română”. Mai mult, PDSR a respins orice soluţie alternativă de compromis menită să garanteze libera circulaţie a etnicilor maghiari din România atrăgînd atenţia că însăşi ideea tratamentului special al vizelor al Ungariei faţă de maghiarii din România ar provoca „grave tensiuni naţionale”. Solicitarea dublei cetăţenii a stîrnit astfel reacţii aprinse din partea politicienilor români şi maghiari, generînd o nouă controversă diplomatică şi ameninţînd să pericliteze reconcilierea politică dintre cele două ţări.

Legea statutului: o formă „voalată” de dublă cetăţenie?

Adoptarea legii statului în iunie 2001 poate fi astfel privită ca apogeul controversei româno-maghiare cu privire la statutul juridic al etnicilor maghiari din România, generînd încă o criză diplomatică majoră în relaţiile interstatale din regiune. La primă vedere, legea este o continuare a politicii naţionale a Ungariei. Potrivit articolului 6 al Constituţiei Ungariei, scopul său declarat este acela de a asigura „relaţii speciale ale maghiarilor care trăiesc în ţările învecinate cu naţiunea maghiară în întregul său, promovarea şi păstrarea identităţii lor naţionale şi a bunăstării lor în ţara lor natală”.

Legea statutului a introdus totuşi mai multe inovaţii în politicile naţionale ale Ungariei. În primul rînd, prevederile sale se aplică „persoanelor de naţionalitate maghiară care nu sînt cetăţeni ungari şi care locuiesc în Croaţia, Republica Federală Iugoslavia, România, Republica Slovenia, Republica Slovacia sau Ucraina,” şi care „şi-au pierdut cetăţenia ungară din alte motive decît propria declaraţie de renunţare”, precum şi persoanelor căsătorite cu etnicii maghiari din străinătate şi „copiilor lor minori crescuţi împreună chiar dacă aceste persoane nu sînt de naţionalitate maghiară”. Cuprinderea legii combină astfel un principiu etnic (persoane de naţionalitate maghiară) cu un principiu „statal” (foşti cetăţeni maghiari care şi-au pierdut involuntar cetăţenia) şi cu un principiu teritorial (are în vedere doar etnicii maghiari din ţările învecinate şi nu diaspora maghiară din întreaga lume). Această combinaţie de elemente teritoriale şi statale, precum şi referinţa istorică la pierderea involuntară a cetăţeniei, a constituit pretextul unor acuzaţii de iredentism. Adversarii legii din ţările vechine au acuzat factorii politici maghiar că încearcă să reconstruiască simbolic Ungaria Mare. În plus, aplicabilitatea teritorială a legii statutului a fost şi ea contestată. Potrivit legii, beneficiarii facilităţilor acordate de Ungaria se vor bucura de ele „pe teritoriul Republicii Ungare precum şi în locul lor de rezidenţă permanentă din ţările lor natale.” Acest caracter extrateritorial al legii venea în contradicţie cu conceptele dominante de suveranitate statală şi teritorială ce caracterizează legislaţiile naţionale ale ţărilor învecinate. Un alt aspect controversat îl constituie introducerea unei cărţi de identitate cu fotografie numită „Document de identificare maghiară” care certifică faptul că „deţinătorul său este de naţionalitate maghiară”. Această legitimaţie funcţionează ca o carte de identitate personală oficială: ea trebuie reînnoită periodic şi poate fi retrasă în cazul în care deţinătorul său comite infracţiuni sau îşi schimbă relaţia cu statul ungar. În privinţa asistenţei acordate etnicilor maghiari din străinătate, beneficiarul legii primeşte „anumite preferenţialităţi şi anumite tipuri de asistenţă” care intră în următoarele mari categorii: educaţie şi cultură, ştiinţă, securitate socială şi asistenţă medicală, facilităţi de transport şi lucru.

În evaluarea legii statutului, un comunicat al guvernului României îl caracteriza drept un „substitut al dublei cetăţenii” a etnicilor maghiari din România.⁴⁴ Principalele plîngeri prezentate au fost caracterul discriminatoriu al legii, care diferenţiază între cetăţenii români pe bază etnică, trăsătură contrară atît spiritului cît şi standardelor legislative cu privire la drepturile minorităţilor stabilite de Consiliul Europei, de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de Tratatul bilateral dintre România şi Ungaria. La ceasta s-a adăugat aplicabilitatea sa extrateritorială care încălca potenţial conceptul de suveranitate statală acceptat în România. Ca răspuns, guvernul român şi-a exprimat hotărîrea de a bloca aplicarea legii pe teritoriul ţării prin restrîngerea legislaţiei referitoare la dubla cetăţenie şi prin introducerea obligativităţii unei taxe speciale pentru beneficiarii de subvenţii materiale din străinătate.

Poate legea statutului fi într-adevăr privită ca o lege privitoare la dubla cetăţenie? Desigur, după cum am arătat, legea izvorăşte direct din dezbaterile asupra acordării dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România. Mai mult, prevederile sale depăşesc standardul european acceptat cu privire la drepturile minorităţilor prin instituţionalizarea etnicităţii, prin acordarea etnicilor maghiari a unui statut preferenţial în relaţia lor cu statul ungar şi prin acordarea posibilităţii ca ei să împărtăşească bunăstarea materială şi viaţa culturală a ţării-mamă. Însă legea nu acordă drepturi politice şi sociale depline etnicilor maghiari din ţările învecinate. În plus, drepturile economice acordate etnicilor maghiari sînt minime, ele constînd doar din permise sezoniere de lucru, reduceri limitate la călătorii şi accesul la facilităţile culturale şi educaţionale. Forme mai substanţiale de asistenţă socială — cum ar fi asistenţa medicală — sînt acordate doar rezidenţilor temporari şi sînt condiţionate. În afara acestor drepturi socio-economice, legea nu conferă etnicilor maghiari nici un fel de drept politic care aparţine cetăţeniei ungare, cum ar fi dreptul de a vota în alegerile naţionale sau locale, de a deţine pământ, sau de a fi eligibili pentru funcţii în aparatul de stat al ţării. În anumite privinţe, legea statutului pare să fie croită mai mult potrivit nevoilor economice ale metropolei decît în funcţie de cele ale etnicilor maghiari din ţările învecinate, oferind beneficiarilor săi o formă simbolică de apartenenţă, însă negîndu-le o afiliere cetăţenească colectivă.

Concluzii

Studiul de faţă susţine că această controversă dintre România şi Ungaria cu privire la adoptarea şi implementarea Legii statutului este o continuare, în condţii diferite, a continuei dezbateri ideologice dintre România şi Ungaria cu privire la definiţii contrastante ale naţiunii. Ca atare, dezbaterile politice cu privire la Legea statutului au activat toate componentele principale ale relaţiei româno-maghiare, şi anume „statul naţionalizator”, „patria naţională externă” şi „minoritatea naţională”.⁴⁵ Studiul sugerează de asemenea că Legea statutului ar trebui analizată ca parte a unui proces mai larg de renaştere a politicilor cetăţeneşti şi naţionale inclusive din Europa Centrală şi de Est. Motivaţiile aflate în spatele proliferării politicilor naţionale în Europa Centrală şi de Est postcomunistă sînt diverse, între ele numărîndu-se dorinţa de a instituţionaliza politic legăturile culturale cu minorităţile din afara graniţelor naţionale, de a acorda libertatea de călătorie între ţările-mamă şi minorităţile naţionale, de a descuraja imigrarea în masă sau de absorbi forţa de lucru calificată din străinătate. Pentru a exemplifica paleta largă a opţiunilor politice aflate la îndemîna statelor naţionale din Europa Centrală şi de Est, studiul se concentrează asupra interacţiunii dintre politicile referitoare la cetăţenie şi apartenenţa naţională simbolică din România, Moldova şi Ungaria. Studiul pune în lumină similitudinile şi diferenţele dintre politicile naţionale promovate de România şi Ungaria.

Cît de departe poate fi dusă comparaţia dintre Legea statutului maghiarilor şi politicile României referitoare la dubla cetăţenie? La o primă vedere, cele două legi aparţin unor categorii legislative diferite. Prevederile Legii cetăţeniei române se referă la dreptul la repatriere al foştilor cetăţeni, în vreme ce Legea statutului maghiarilor reglementează drepturile şi privilegiile acordate de statul ungar etnicilor maghiari din străinătate. Totuşi, ambele legi depăşesc cadrul categoriilor lor specifice în moduri semnificative. În primul rînd, spre deosebire de legile clasice ale repatrierii, Legea cetăţeniei române nu a cerut foştilor cetăţeni reîntoarcerea în ţară. Prevederile legii fac astfel ca termenul „repatriere” să fie golit de sens, şi ar putea fi privite mai degrabă ca o lege a restituirii cetăţeniei. La rîndul său, Legea statutului maghiarilor depăşeşte cadrul unei legi de protecţie a minorităţilor. Ea nu numai că formulează politici culturale sau o formă pur simbolică de apartenenţă naţională, ci acordă etnicilor maghiari din străinătate accesul pe piaţa muncii şi anumite facilităţi de bunăstare care sînt în mod normal restrînse pentru cetăţenii statului. În această privinţă, cele două legi prezintă o serie de similarităţi. În primul rînd, ambele folosesc o perspectivă „etatistă” alegîndu-şi ca ţintă foştii cetăţeni care şi-au pierdut cetăţenia ca urmare a schimbării graniţelor. Totuşi, în vreme ce Legea cetăţeniei române acordă dreptul de recîştigare a cetăţeniei tuturor foştilor cetăţeni, indiferent de etnia lor, Legea statutului maghiarilor combină principiul etatist cu unul etnic, acordînd un statut privilegiat doar etnicilor maghiari din străinătate (şi familiilor lor). În al doilea rînd, ambele legi fac aluzie la pierderea „involuntară” a cetăţeniei de către populaţia înrudită din străinătate, sugerînd astfel ilegalitatea schimbării graniţelor şi dînd ocazia acuzaţiilor de iredentism. Această acuzaţie este reîntărită de faptul că Legea statutului se aplică numai maghiarilor din ţările învecinate care au trăit sub administraţia ungară. La rîndul său, deşi — spre deosebire de legea maghiară — legea română nu restrînge explicit aplicarea sa la anumite teritorii, prevederile sale îi au în vedere în principal pe locuitorii Basarabiei şi Bucovinei, foste provincii ale României Mari interbelice. Mai mult, prevederile ambelor legi au fost percepute ca venind în contradicţie cu legislaţia internă a României, respectiv a Moldovei, fiind de aceea văzute ca o provocare la adresa status-quo-ului politic din regiune.

Cele două legi prezintă diferenţe substanţiale în ce priveşte tipul de drepturi legale şi privilegiile pe care le acordă. În urma dezbaterilor politice intense, liderii politici ungari au respins soluţia acordării dublei cetăţenii etnicilor maghiari care trăiesc în străinătate, optînd în schimb pentru o formă mai simbolică de apartenenţă naţională. În contrast, prevederile extrem de permisive ale Legii cetăţeniei române au avut ca rezultat o “renaturalizare” masivă a cetăţenilor moldoveni şi le-a conferit drepturi cetăţeneşti depline. Mai mult, dezbaterile asupra dublei cetăţenii au pus în lumină o contradicţie majoră în luările de poziţie ale factorilor de decizie din România: ei au refuzat cu hotărîre soluţia dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari, însă au promovat-o în cazul cetăţenilor moldoveni. Această atitudine este generată de faptul că România a acţionat simultan într-un dublu rol politic ca şi „stat naţionalizator” în relaţia sa cu etnicii maghiari din România şi ca „patrie naţională externă” în relaţia sa cu cetăţenii moldoveni.□

Note

1. Pentru o analiză cuprinzătoare a principalelor etape, a conţinutului şi a contextului internaţional în care s-a derulat procesul reconcilierii politice dintre România şi Ungaria din perspectiva teoriilor recente ale studiilor de securitate, vezi Constatntin Iordachi, “The Romanian-Hungarian Reconciliation Process, 1994-2001: from Conflict to Cooperation” în PolSci. Romanian journal of Political Science, I (Decembrie 2001) 3-4, pp. 88-134. Articolul acordă o atenţie specială conflictului ideologic dintre cele două ţări, folosind Legea statutului ca un studiu de caz relevant.

2. Vezi Misha Glenny, The Rebirth of History: Eastern Europe in the Age of Democracy (New York: Penguin, 1990), p. 294; şi Zbigniew Brzezinski, “Post communist nationalism,” Foreign Affairs 68 (Winter 1989/90) 5, pp. 2-3.

3. Aceasta nu înseamnă că sistemul comunist a reuşit să înăbuşească total conflictele etno-naţionale. De fapt, se poate identifica un val crescînd de naţionalism la sfîrşitul anilor ’80, conflictul diplomatic româno-ungar din perioadă aceea fiind un exemplu relevant. Raymond Pearson şi George Schöpflin au identificat mai mulţi stimuli care au dus la avîntul naţionalist din 1989: „fluxul demografic,” „revoluţia media,” „falimentul autorităţii supra-naţionale,” şi „ameninţarea la adresa mediului înconjurător.” Vezi Raymond Pearson, “The Making of ‘89: Nationalism and the Dissolution of Communist Eastern Europe,” Nations and Nationalism (July 1994), pp. 69-70; and George Schöpflin, “Nationalism in Eastern Europe,” Nations and Nationalism (September 1994), pp. 38-40.

4. Pentru analize ale legislaţiei româneşti referitoare la cetăţenie, vezi Iordachi, „Állampolgárság és nemzeti identitás Romániában. Történeti áttekintés” Regio (Budapest) (December 2000) 3, pp. 27-61; şi Iordachi, “The Unyielding Boundaries of Citizenship: The Emancipation of ‘Non-Citizens’ in Romania, 1866-1918,” European Review of History, 8 (August 2001) 2, pp. 156-187.

5. Iordachi, „Állampolgárság és nemzeti identitás Romániában,” p. 52.

6. Vezi Cf. Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române. Bucureşti: Omega, 2001. Cartea oferă o documentare utilă a dilemelor fondatoare ale relaţiilor bilaterale dintre România şi Moldova din perioada 1989-1992.

7. Pentru o analiză a cetăţeniei în fostul spaţiu sovietic, vezi Rogers W. Brubaker, “Citzenship Struggles in Soviet Successor States,” International Migration Review XXVI (Summer 1992) 2, pp. 275-276.

8. Charles King, The Moldovans. Romania, Russia, and the Politics of Culture (Stanford: Hoover Institution Press, 2000), pp. xxvii-xxviii.

9. Estimare a fostului prim ministru moldovean Mircea Druc, Evenimentul Zilei, mai 20, 2000.

10. „Unde se duce votul basarabenilor” Evenimentul Zilei, mai 28, 2000.

11. Cel mai hotărît susţinător al politicilor pragmatice faţă de Moldova a fost ministrul afacerilor externe al României Adrian Severin (1996-1998), care a relansat negocierile pentru semnarea unui tratat bilateral care trena de la proclamarea independenţei Moldovei. În contrast, succesorul său, Petre Roman (1998-2000), vorbea deschis despre „dorinţa de unire” dintre Moldova şi România.

12. Despre strategiile politice de „ieşire,” „voce” şi „loialitate,” vezi Albert Hirschman, Exit, Voice, and Loyalty (Cambridge: Harvard University Press, 1970).

13. Infotag, February 14, 2000.

14. Angela Sirbu, “Protesting “Moldovanism” A proposal by the communist government to revise history sparks protests in Moldova,” OMRI Analytical Briefs.

15. Vezi King, “The Transnistiran Conundrum,” in The Moldovans, pp. 178-208. Vezi, de asemeni, Cf. Michael Bruchis, The Republic of Moldavia: From the Collapse of the Soviet Empire to the Restoration of the Russian Empire (Boulder: East European Monographs, 1996).

16. Cu privire la politicile referitoare la cetăţenie de după 1991 ale Rusiei, vezi Lowell Barrington, “The domestic and international consequences of citizenship in the Soviet successor states” Europe-Asia Studies, 47 (July 1995), 5, pp. 731-764;

17. Infotag, “Transnistria Introduces Own Passports,” May 24, 2001.

18. Basa Press, „Doar 24 la sută din locuitorii Transnistriei vor putea participa la alegerile de la 25 februarie” 6 februarie 2001.

19. Această proporţie capătă şi mai multă semnificaţie dacă din populaţia Moldovei se scad locuitorii Transnistriei care nu şi-au confirmat cetăţenia moldoveană şi al căror număr estimat se ridică la 560.000 de persoane.

20. Infotag, 14 februarie 2000

21. Valeriu Pasat, “Exodus” în Nezavissimaya Moldova.

22. Valeriu Pasat, “Exodus” în Nezavissimaya Moldova. Ca urmare, totalul populaţiei Moldovei a scăzut de la 4,33 milioane în 1989 la 4,32 milioane în 1997. Vezi King, The Moldovans, pp. xxvii-xxviii.

23. Purtătorii de cuvînt ai preşedintelui Anatol Golea, citaţi în Infotag, “President Orders Ministers to Study Why Molovans Rush for Romanian Citizenship,” February 7, 2000.

24. Infotag, 6 martie 2000.

25. Infotag, “Romania Indirectly Stimulates Legislation Violation by Moldovans,” 7 martie 2000.

26.Basa Press, „Preşedenţia a elaborat un proiect de acord cu privire la dubla cetăţenie,” 13 martie 2000.

27. Basa Press, „Bucureştiul va oferi Chişinaului date despre cetăţenii moldoveni care deţin şi cetăţenia română,” 28 martie 2000.

28.Basa Press, „Chişinăul a recunoscut dreptul la dubla cetăţenie în anumite cazuri”, 14. octombrie 1999.

29. Basa Press, „O comisie parlamentară recomandă preşedenţiei să renunţe la un articol din proiectul legii cetăţeniei,” 22 martie 2000.

30. Opţiunea lor pentru cetăţenia ungară se baza pe prevederile articolului 10 al Tratatului de la Trianon, care dădea posibilitatea minorităţilor etnice de a-şi alege cetăţenia între statele succesoare ale fostei Austro-Ungarii.

31. Nicolae Ceauşescu la 23 februarie 1987, în Arhivele Radio Europa Liberă (Budapesta), Romanian SR/3, Radio Free Europe Background Report, 22 aprilie 1987, p. 12.

32. Cu privire la distincţia dintre definiţiile etatistă şi etnicistă a naţiunii, vezi Anthony Smith, Theories of Nationalism (London: Duckworth, 1971), p. 176.

33. Arhivele Radio Europa Liberă (Budapesta), Romanian SR/3, Radio Free Europe Background Report, 22 aprilie 1985, p. 3.

34. Vezi Decretul guvernului No. 90/1992, “On the Government Office for Hungarian Minorities Abroad”

35. Concluding Document of the Inaugural Conference for a Pact on Stability in Europe, Interpretative Statement, punct 1.5.

36. Traian Chebeleu, purtătorul de cuvînt al preşedintelui României, Evenimentul Zilei, 27 mai 1997.

37. România şi minorităţile. Colecţie de documente (Târgu Mureş: Pro Europa, 1997), p. 162.

38. Iordachi, “The Romanian-Hungarian Reconciliation Process.”

39. Evenimentul Zilei, august 27, 1997.

40. Evenimentul Zilei, septembrie 17, 1998.

41. Evenimentul Zilei, iulie 21, 1998.

42. Evenimentul Zilei, iulie 27, 1998.

43. Evenimentul Zilei, iulie 27, 1998.

44. Cabinetul consilierului de stat pe probleme de politică externă a Guvernului României, „În contradicţie cu normele internaţionale de drept” în 22 Plus, XII, 5-11 iunie 2001, 130, p. 6.

45. Utilizez aici concepte formulate de Rogers Brubaker în Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe (Cambridge University Press, Cambridge: 1996).

Traducere de Doina Baci

*

Constantin IORDACHI este licenţiat în istorie al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti şi absolvent al Institutului de Studii Internaţionale de la Universitatea Leeds, Marea Britanie. In prezent, el şi-a definitivat studiile doctorale la Central European University din Budapesta. Iordachi a fost cercetător invitat la Universitatea Pittsburgh, la Woodrow Wilson Center for International Scholars, Washington DC, Collegium Budapest, şi la Wissenschaftszentrum Berlin für Sozialforschung. El este autor al lucrării Citizenship, Nation- and State-Building: The Integration of Northern Dobrogea in Romania, 1878-1913. Carl Back Papers in Russian and East European Studies, University of Pittsburgh, 2002; şi co-editor al Nationalism and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies (Budapest: Regio Books; Iaşi: Polirom, 2001). Iordachi a publicat numeroase articole în reviste de specialitate, cu precădere în limbile română, maghiară şi engleză. Începînd din 2002, el este Local Faculty Fellow al Civic Education Project, Romania.

Constantin Iordachi, Redefining the Boundaries of the Nation: A Comparison between Hungary s ”Status Law” and Romania s Policy on Dual Citizenship in the Republic of Moldova publicat cu permisiunea autorului.