Legea statutului: politică naţională sau o
nouă abordare a protecţiei minorităţilor?
Zoltán Kántor

La 19 iunie 2001 Parlamentul ungar a adoptat legea privind maghiarii din ţările învecinate. Astfel, pentru prima oară după 1918 s-a creat un cadru politic care tratează situaţia instituţiilor de dincolo de frontiere şi cea a maghiarilor care trăiesc în ţările învecinate concomitent. Pe marginea legii s-au ivit o serie de probleme extrem de interesante atît din perspectivă teoretică cît şi din cea a politicilor faţă de minorităţi, inedite chiar în contextul internaţional al protecţiei minorităţilor.

Disputele din jurul legii statutului se desfăşoară în perspectiva următoarelor probleme-cheie: 1. concepţia; 2. ipotezele privind efectele previzibile ale legii; 3. cercul persoanelor care cad sub incidenţa legii; 4. problema autorităţii de atestare; 5.consecinţele posibile şi ecoul internaţional.

În cele ce urmează voi încerca o incursiune în cele mai importante dintre aceste probleme, încercînd să formulez, pe baza lor, altele derivate.

Problema

Analiza metodologică a problemei legii statutului este recomandabil să fie efectuată în cadrul politicii naţionale. Fie că recunoaşte, fie că nu, fiecare stat desfăşoară o politică naţională. Statul naţional al secolului 20, care încearcă să întreţină aparenţele neutralităţii etnoculturale, în practică susţine interesele – imaginate sau reale – ale unei etnii/naţionalităţi. Efectele globalizării, ale modernizării pun sub semnul întrebării suveranitatea statului, dar numai pentru anumite domenii, fiind resimţite în cea mai mică măsură în domeniul care ne preocupă aici – politica naţională.¹ E suficient să amintim legea veche/nouă a cetăţeniei germane sau politica de sprijin cultural acordat de statul francez. Politica naţională are două aspecte ale căror analize trebuie să fie separate din punct de vedere metodologic. Primul vizează propriul stat naţional şi îl putem numi politică de fortificare naţională (naţionalism), în timp ce cel de al doilea este orientat spre cei care trăiesc dincolo de frontierele statale, ceea ce poate fi definit ca naţionalism al ţării-mamă (prin naţionalism înţelegîmd pur şi simplu politica bazată pe principiul naţional).² Studiul de faţă se va ocupa de acest ultim aspect, luînd în considerare că legea statutului nu este unicat: în zona noastră şi Slovacia, şi Croaţia, şi România aplică un tratament privilegiat conaţionalilor săi.

Începînd din 1918 toate guvernele maghiare au fost nevoite să se confrunte, într-un fel sau altul, cu situaţia că frontierele naţiunii maghiare şi cea a statului ungar nu coincid, ceea ce a devenit o problemă centrală a politicii externe ungare. În momentul de faţă principiul susţinerii conaţionalilor de dincolo de frontiere nu constituie un subiect de dispută, diferenţe există doar în privinţa concepţiilor.

Situaţia actuală poate fi rezumată astfel: Ungaria acordă sprijin politic, moral şi material – prin intermediul fundaţiilor create în acest scop, a fondurilor ministeriale şi de investiţie – organizaţiilor şi instituţiilor maghiare de dincolo de f rontiere. Aceste ajutoare nu pot compensa dezavantajele şi lipsa de perspectivă izvorîte din situaţia economică a ţărilor învecinate.³ Din această cauză multă lume alege calea emigrării sau cea a muncii (oficiale sau la negru) în Ungaria. Dreptul la muncă sau de stabilire în Ungaria au fost reglementate prin legi care nu făceau distincţie în funcţie de apartenenţa naţională a solicitantului. În cazul stabilirii în Ungaria cei cu ascendenţi de cetăţenie ungară se bucură de un tratament preferenţial, dar nu există nici o prevedere care să facă vreo deosebire pe bază etnică sau naţională între cetăţenii străini. Persoanele aparţinînd comunităţii etno-culturale maghiare, datorită cunoştinţelor de limbă şi a relaţiilor personale pot obţine mai uşor un loc de muncă şi autorizaţiile necesare, respectiv probabilitatea existenţei unor ascendenţi de cetăţenie maghiară în cazul lor este mai mare.⁴ Prevederile juridice şi facilităţile privitoare la maghiarii de peste hotare fuseseră stabilite prin cca.150 de reglementări⁵, legea actuală, care este o lege cadru, încearcînd să le armonizeze. Iar dincolo de aceasta, legea este totodată şi expresia unei noi intenţii de politică naţională. Facilităţile deja existente sînt stipulate pe de o parte prin norme juridice formale, pe de altă parte ele sînt informale, adjudecarea lor fiind la latitudinea instituţiilor corespunzătoare. În prezent cercul beneficiarilor facilităţilor nu este definit, iar pe bază de drept subiectiv nu se acordă nimic. Cei care acordă facilităţile presupun că acestea sînt destinate maghiarilor de peste hotare, dar nu este precizat nicăieri care sînt persoanele care intră în această categorie.

Pregătirea proiectului şi adoptarea legii

Chestiunea maghiarilor de peste hotare a constituit o problemă care cerea o rezolvare pentru toate guvernele maghiare, atît în privinţa raporturilor faţă de ei, cît şi în privinţa măsurilor concrete. Au existat numeroase tentative – cel puţin la nivel teoretic – de a soluţiona relaţia dintre Ungaria şi maghiarii de dincolo de frontiere: la sfîrşitul anilor ’90 ea a fost pusă în discuţie cu prilejul disputelor din jurul ideii dublei cetăţenii,⁶ reluată cu ocazia campaniei electorale a FIDESZ. Ideea a devenit cunoscută sub denumirea de legea statutului, devenită ulterior lege a facilităţilor. În cele din urmă, denumirea finală, oficială devenise „Legea privind maghiarii din statele învecinate”.

În faza de pregătire, la elaborarea legii au participat – în cadrul Consfătuirii Maghiare Permanente (CMP)⁷ – alături de reprezentanţii guvernului şi a partidelor de opoziţie, şi reprezentanţii partidelor şi organizaţiilor maghiare de dincolo de frontiere, adică reprezentanţii (tuturor) formaţiunilor politice ale maghiarilor din Bazinul Carpatic. La cea de a doua întîlnire a CMP din 12 noiembrie 1999, participanţii au cerut guvernului Republicii Ungare să studieze posibilităţile reglementării statutului maghiarilor de dincolo de frontiere pe teritoriul Unagariei. Prima variantă a fost elaborată de CMP, diferitele comisii de specialitate şi guvern în iulie 2000, iar după consultări succesive – cu ocazia şedinţei din decembrie 2000 a CMP – proiectul a fost definitivat în martie 2001. Această variantă a fost înaintată de către guvern în aprilie 2001 parlamentului. CMP – după ce a luat la cunoştinţă cu satisfacţie de adoptarea legii de către parlament – s-a întrunit la 26 octombrie 2001 pentru a stabilii criteriile de acordare a legitimaţiilor în spiritul recomandărilor Comisiei de la Veneţia (asupra cărora vom reveni).⁸

Rolul Consfătuirii Maghiare Permanente (CMP)

În februarie 1999, cu ocazia conferinţei întitulate Ungaria şi maghiarii de dincolo de frontiere a luat fiinţă Consfătuirea Maghiară Permanentă (CMP).

„În vederea asigurării continuităţii relaţiilor dintre maghiarii din Ungaria şi a celor care trăiesc dincolo de frontiere, participanţii au decis permanentizarea prezentei conferinţe sub denumirea de Consfătuirea Maghiară Permanentă. Aceasta va funcţiona ca for politic consultativ. Consfătuirea Maghiară Permanentă este formată din reprezentanţii organizaţiilor maghiare de dincolo de frontiere care dispun de reprezentare parlamentară sau regională, ai partidelor parlamentare din Ungaria, ai guvernului ungar, precum şi ai maghiarilor din diaspora occidentală, de fiecare dată asigurîndu-se participarea tuturor comunităţilor maghiare din regiune. Consfătuirea Maghiară Permanentă se întruneşte cel puţin odată pe an la invitaţia primului ministru al Republicii Ungare. Ordinea de zi va fi stabilită de Consfătuire.”⁹

Potrivit paragrafului citat, va fi asigurată reprezentarea tuturor organizaţiilor şi partidelor maghiare din Ungaria şi de dincolo de frontiere. Aceste partide sau organizaţii, au intrat în ţările lor în forurile legislative ale statului sau regiunii respective în urma unor alegeri. Întru-cît aceste organizaţii au fost alese în primul rînd de către maghiari, CMP poate fi considerată un for ce întruneşte într-un singur organism formaţiunile politice maghiare alese de maghiarii care trăiesc în diferite ţări. Zsolt Németh, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, a scos în evidenţă instituţionalizarea relaţiilor politice, instituie care s-a adresat statului ungar în calitate de organism legitim în scopul elaborării legii: „constituirea Consfătuirii Maghiare Permanente a instituţionalizat relaţiile politice între Ungaria şi comunităţile maghiare de dincolo de frontiere. În urma deciziei acestei comunităţi politice instituţionalizate afost elaborat un proiect de lege care înlesneşte în primul rînd reclădirea relaţiilor personale.”¹⁰

Iar semnificaţia simbolică a acesteia a fost explicată astfel: „În acest sens, maghiarimea astăzi nu mai este doar o naţiune culturală, ci o comunitate care posedă un corp politic. Consfătuirea Maghiară Permanentă reprezintă pe plan politic întruchiparea naţiunii maghiare de 15 milioane. Nu numai formaţiunile politice aparţin acestui corp politic, integrarea politică nu înseamnă doar integrarea elitei politice, ci datorită legii statutului toate acestea devin realităţi cotidiene şi pentru omul de rînd.”¹¹

Ca for al maghiarilor de pretutindeni, CMP a cerut în mod simbolic guvernului ungar să găsească o soluţie pentru maghiarii de dincolo de frontiere pentru situţia de după aderarea Ungariei la UE: „Participanţii la conferinţă solicită totodată guvernului ungar, ca în vederea sprijinirii lucrărilor conferinţei să înfiinţeze prin includerea Consfătuirii Maghiare Permanente comisii formate din experţi ai maghiarilor de dincolo de frontiere şi din Ungaria, care să-şi desfăşoare activitatea îndeosebi în domeniul problemelor legate de educaţie, de relaţiile economice şi sociale, de colaborarea în domeniul juridic şi al administraţiei locale, de cultură, precum şi cele legate de aderarea la Uniunea Europeană (cu privire specială asupra consecinţelor Tratatului de la Schengen).¹²

La următoarea întrunire a CMP, această solicitare a fost formulată deja în mod explicit: „3. Complexitatea relaţiilor dintre diferitele părţi ale naţiunii maghiare care trăiesc în diferite ţări ridică problema necesităţii reglementării juridice din Ungaria. Participanţii, ţinînd cont de doleanţele maghiarilor de dincolo de frontiere, cer Guvernului Ungariei ca, în vederea afirmării avantajelor izvorîte din cooperarea dintre Ungaria şi maghiarii de dincolo de frontiere, consolidînd conştiinţa apartenenţei la aceeaşi naţiune, în consens cu năzuinţa comună de integrare a Ungariei şi a ţărilor învecinate, să examineze posibilitatea creării cadrului juridic a maghiarilor de dincolo de frontiere în Ungaria. Scopul primordial al acesteia trebuie să fie întărirea şanselor şi posibilităţilor rămînerii pe pămîntul natal.”¹³

Cu ocazia şedinţei din decembrie 2000 a CMP, participanţii au adresat mulţumiri guvernului ungar pentru munca depusă în elaborarea legii statutului: „Îşi exprimă aprecierea adresată preşedinţilor, secretarilor, precum şi membrilor comisiilor de specialitate pentru ajutorul acordat CMP, în cadrul căruia a fost elaborată concepţia legii privitoare la maghiarii care trăiesc în statele învecinate, în spiritul Declaraţiei finale a şedinţei din noiembrie 1999. Se constată – alături de rezervele exprimate de Uniunea Liber-Democrată – că proiectul de lege elaborat pe baza concepţiei de mai sus corespunde în elementele sale principale principiilor şi năzuinţelor acesteia, şi serveşte în mod adecvat întărirea şanselor şi posibilităţilor de a rămîne pe pămîntul natal. Guvernul ungar este rugat să definitiveze proiectul ţinîndu-se cont de propunerile făcute în cadrul întrunirii CMP şi să-l înainteze parlamentului.”¹⁴

CMP este un organism care exprimă unitatea politică a naţiunii maghiare. În acest sens, simpla sa existenţă, caracterul său simbolic sînt mult mai importante decît greutatea sa politică propriu-zisă. Obiectivul primordial al creării CMP era ca formaţiunile politice cu reprezentare parlamentară – deci legitime – să participe împreună la elaborarea legii statutului. Astfel s-a realizat acea cerinţă formală ca organizaţiile maghiarilor din Bazinul Carpatic să poată lua decizii comune despre problemele naţiunii – etnoculturale – maghiare. CMP legitimează acele decizii pe care le ia statul ungar privind minorităţile sale de dincolo de frontiere. CMP posedă astfel în mod formal un rol-cheie în definirea naţiunii maghiare în sens etnocultural. Este motivul pentru care am insistat asupra rolului acestui organism.

Concepţia legii

Înainte de naşterea concepţiei legii statutului, în centrul dezbaterii se afla chestiunea dublei cetăţenii. Întru-cît adoptarea acesteia din urmă se lovise de diferite obstacole juridice şi politice, legea statutului promitea să fie o soluţie intermediară acceptabilă pentru toată lumea. Deşi denumirea de lege a statutului s-a păstrat, iniţiativa se transformase într-un proiect ce oferea facilităţi, ca versiunea finală care a ajuns pe masa parlamentului să primească numele de lege despre maghiarii care trăiesc în ţările învecinate. După prima versiune a legii statutului, Uniunea Mondială a Maghiarilor a elaborat proiectul de lege despre cetăţenia externă, rolul central revenindu-i paşaportului ungar care urma să fie acordat maghiarilor de peste hotare ca răspuns la problema-Schengen.

Legea oferise o relaţie juridică potenţială maghiarilor de dincolo de frontiere. După cum subliniase şi Borbély Zsolt Attila, aceasta constituie o reprezentare juridică a unităţii naţiunii maghiare: „Legea statutului nu este altceva decît expresia în limbajul regelementărilor juridice – independent de intenţii şi tendinţe politice – a legăturilor existente şi în prezent.”¹⁵

Faţă de membrii naţiunii majoritare, maghiarii care trăiesc în ţările vecine – fie că se recunoaşte, fie că nu – se află într-o situaţie inferioară. Chiar dacă din punct de vedere juridic statele nu fac deosebire între cetăţeni, în practică acest lucru funcţionează altfel. În acest sens sprijinul acordat de ţara-mamă, respectiv legea statutului, pot fi considerate ca modalităţi de compensare. Nu ar fi nevoie de lege a statutului şi de ajutoare provenite de la statul maghiar dacă ar fi adevărată afirmaţia conform căreia statele respective s-ar raporta – chiar dacă nu în mod pozitiv, dar sub aspect etnocultural cel puţin – în mod neutru faţă de minorităţile naţionale. În formularea lui Szabó Tibor: „Scopul mărturisit al legii este – spre deosebire de tendinţele ultimelor 50 de ani, cînd foarte mulţi maghiari de peste hotare simţiseră că nu prea merită să fi maghiar, să înveţi ungureşte şi să-ţi asumi identitatea maghiară – să contribuie la schimbarea acestei mentalităţi, ca cineva chiar în sensul interesului să considere că merită să înveţi limba maghiară, să dai bacalaureatul în limba maghiară, să mergi la facultate îm limba maghiară.”¹⁶

Intenţia clară a legii este exprimată în preambulul care spune că parlamentul ungar a elaborat această lege în scopul „apartenenţei la naţiunea maghiară unitară a maghiarilor din ţările învecinate, a realizării lor pe pămîntul lor natal, respectiv a asigurării conştiinţei identităţii lor naţionale.”

Presupuneri referitoare la efectul legii

După 1990 s-a accelerat emigrarea maghiarilor de peste hotare spre Ungaria, ceea ce a produs serioase îngrijorări atît în Ungaria cît şi în cercurile maghiarilor de dincolo de frontiere. Iniţiatorii legii au plecat de la ipoteza că, din punctul de vedere a politicii naţionale maghiare, cel mai avantajos ar fi dacă maghiarii de dincolo de frontiere ar rămînă pe pămîntul lor natal, ceea ce a fost formulat şi în declaraţiile oficiale: „îi îndemnăm pe maghiarii de dincolo de frontiere să încerce să obţină drepturi similare cu cetăţenii ungari nu prin mutarea lor în Ungaria, ci recurgînd la beneficiile acestei legi să profite de fructele dezvoltării Ungariei în folosul comunităţii şi pămîntului lor natal.”¹⁷

Trebuie să adăugăm că şi în Ungaria populaţia arată o îndelungată tendinţă de scădere – asemenea trendului european –, astfel că şi în Ungaria este o tot mai mare nevoie de mînă de lucru calificată. Din acest punct de vedere nu putem ocoli problema, că Ungaria – paralel cu „ţinerea pe loc” a maghiarilor din ţările vecine – ar putea să-şi completeze lipsa mîinii de lucru cu specialiştii maghiari de dincolo de frontiere, soluţia cea mai ieftină şi cel mai uşor de integrat. Dilema aceasta fusese formulată de Varga Attila: „Cea mai dilematică chestiune din punct de vedere politic este că în timp ce, tendinţa naturală, (presupusa) dorinţă a conducerii politice maghiare din totdeauna este ca tendinţele demografice negative să fie corectate cu ajutorul maghiarilor de dincolo de frontiere, există o aşteptare, intenţie sau poate chiar interes de aceeaşi proporţie din partea lor ca societăţile maghiare de peste hotare să rămînă nişte comunităţi purtătoare a unor valori culturale, a unei spiritualităţi specifice, a unor tradiţii şi chiar interese economice puternice.”¹⁸

În momentul de faţă nu poate fi evaluat dacă legea va contribui la emigrare sau la rămînerea acasă.¹⁹ În discursul politic din Ungaria ambele argumentări sînt prezente. Proiectul doreşte să servească păstrarea comunităţilor maghiare de dincolo de frontiere, a conştiinţei identităţii lor, prin stimularea rămînerii pe pămîntul natal. Deşi nu constituie subiectul analizei noastre, şi proiectul referitor la cetăţenia externă urmărea ţeluri similare.

Autorii legii presupuseră că dacă maghiarii de dincolo de frontiere vor putea să călătorească fără oprelişti în Ungaria, respectiv dacă acolo vor beneficia de diferite avantaje, numărul celor care vor dori să-şi părăsească pămîntul natal va fi mai mic. Cei care se opun sau acceptă doar parţial proiectul de lege sînt de altă părere. După Tabajdi Csaba, „ne putem imagina că proiectul propus va deveni legea ademenirii”.²⁰ Acelaşi lucru este susţinut şi de Szent-Iványi István: ideea materializată de către guvernare „va stimula în cele din urmă nu rămînerea acasă, ci emigrarea.”²¹ Această dilemă politică a fost formulată de Varga Attila astfel: „În concluzie s-ar putea spune că, politica de imigrare în Ungaria ar trebui să acţioneze simultan în două direcţii, ceea ce s-ar putea exprima printr-o strategie paralelă pe de o parte şi printr-o strategie diferenţiată pe de alta, în condiţiile realizării unui echilibru foarte precaut. Prin strategie paralelă înţelegînd pregătirea treptată la cerinţele sistemului normativ al UE, iar prin strategie diferenţiată tratamentul preferenţial al solicitanţilor la imigrare în limite care să nu producă efecte puternice de absorbţie, chiar dacă privit din direcţia pămîntului lor natal motive de respingere, de părăsire a ţării ar exista din belşug.”²²

Rămîne de văzut dacă legea statutului va avea pur şi simplu un efect asupra emigrării. Posibilităţile superioare de cîştig, precum şi perspectivele unor locuri de muncă mai bune au o putere de atracţie asupra maghiarilor de dincolo de hotare. În plus, multă lume se teme că după aderarea Ungariei la UE, va fi mult mai greu să călătoreşti, să lucrezi sau să te stabileşti în Ungaria.

Pe lîngă politica anterioară de sprijinire a organizaţiilor, a instituţiilor, legea statutului instituie o relaţie juridică nouă între statul ungar şi individul maghiar de dincolo de frontiere. Acest aspect poate fi catalogat drept o cotitură în politica externă, care porneşte de la constatarea că politica înţelegerilor bilaterale, care poate fi numită şi politica tratatelor de bază, nu a dus la rezultatele scontate. Această cotitură este observată şi de deputatul Bauer Tamás care a susţinut politica tratatelor de bază: „Prin ce se deosebeşte această politică de politica tratatelor de bază? Prin aceea în primul rînd că, în locul dezvoltării sistemului instituţiilor cultural-lingvistice ale minorităţilor şi simultan a integrării acestora, instiuie o relaţie de drept public între maghiarii minoritari şi statul maghiar, şi în cadrul acestuia sprijinul este acordat în locul instituţiilor comunităţii maghiare de peste hotare, unor persoane şi familii.”²³

Diferenţa dintre cele două concepţii este clară: prima pune accentul pe convingerea că situaţia minorităţilor naţionale poate şi trebuie să fie rezolvată în cadrul statului respectiv, cealaltă este sceptică în această privinţă, şi scoate în evidenţă rolul ajutorului acordat de ţara-mamă. Dacă am face abstracţie de elementul politic, am putea spune chiar că de fapt are loc o dezbatere teoretică despre modalitatea mai eficientă de a spijini minorităţile naţionale de peste de hotare.

Opiniile sînt împărţite şi în privinţa relaţiei dintre societatea majoritară şi minoritară, respectiv între indivizii aparţinînd minorităţii şi majorităţii. Din unghiul de vedere al politicii naţionale, Borbély Zsolt Attila subliniase că „legea raţionează nu la nivelul indivizilor, ci la nivel macro, şi în scopul amplificării efectului disimilator previzibil al legii doreşte să definească vag cercul beneficiarilor acesteia.” Accentul cade nu asupra relaţiei dintre statul ungar şi indivizii maghiari de peste hotare, ci asupra schimbărilor sociale: „Este de presupus că legea statutului va avea un efect disimilator, că o parte a celor rupţi de colectivitatea maghiară sentimental-cultural-solidară datorită politicii asimilaţioniste a naţiunilor majoritare ale statelor învecinate Ungariei va găsi calea revenirii în sînul comunităţii.”²⁴

Şi Duray Miklós face referire la efectul disimilator al legii cînd vorbeşte de sprijinul acordat şcolarizării. O întrebare legitimă este: cum poate beneficia de ajutotul pentru şcolarizare familia care trăieşte în diasporă şi nu are posibilitatea să-şi dea copiii la şcoală maghiară? „Legea poate avea şi un asemenea efect, încît cel care obţine legitimaţia de maghiar şi doreşte să profite de nişte posibilităţi de care datorită situaţiei sale altfel nu ar putea beneficia, ar putea eventual să caute nişte forme de viaţă datorită cărora să poată profita de pe urma posibilităţilor oferite de lege.”²⁵

Prin afirmaţia anterioară, Borbély Zsolt Attila a întărit opinia autorului prezentului studiu conform căreia legea are şi un efect compensator prin faptul că tot ceea ce statele vecine omit să le ofere maghiarilor minoritari, legea statutului încearcă oarecum să compenseze. Totodată încearcă să reclădească valoarea apartenenţei la minoritate şi la naţiunea maghiară în acelaşi timp. Duray este de aceeaşi părere cînd se referă la politica de construcţie naţională a statelor învecinate în detrimentul maghiarilor: „În fiecare stat învecinat, o bună parte a membrilor naţiunii majoritare, inclusiv în calitate de comunitate, au obţinut mai multe bunuri în detrimentul contribuabililor maghiari sau pur şi simplu în contul maghiarilor prin faptul că maghiarii au fost excluşi în mod organizat din viaţa publică, din viaţa economică, de la putere şi din orice. Aceste lucruri se petrec de optzeci de ani. Legea statutului ar crea pentru prima oară posibilitatea ca aceste mase de maghiari de circa trei milioane de dezmoşteniţi, transformaţi în străini fără a avea vreo vină, să obţină nişte compensaţii minimale. Făcînd bilanţul posibilităţilor oferite de lege, efectele vor fi mai de grabă psihologice.”²⁶

Bodó Barna a atras atenţia asupra unui alt efect posibil al legii, de natură simbolică: „Putem fi siguri că, datorită efectului legii statutului, conaţionalii minoritari de peste hotare vor accepta mai greu statutul de aservire socială în viitor, vor deveni mai activi în modelarea vieţii lor propri decît oricînd pînă acum în starea lor de minoritari. Aceasta devine o problemă politică internă în orice stat în care oamenii s-au obişnuit că minoritarului i se poate porunci.”²⁷

Legea va influenţa probabil şi deciziile migraţionale, deşi alţi factori – cum ar fi cei economici – influenţează mai puternic aceste decizii. Legea statutului oferă facilităţi numai pînă la integrarea Ungariei în UE, în anumite domenii şi după aceea, dar problema într-adevăr gravă – cea a călătoriilor fără vize în Ungaria – rămîne nerezolvată. În mod logic nu toată lumea va putea să beneficieze de facilităţi. Cu sau fără legea statutului, aderarea Ungariei la tratatul de la Schengen îi va pune pe maghiarii de peste hotare într-o situaţie nouă, ceea ce s-ar putea dovedi un factor de influenţă mai puternică decît legea statutului.

Intarea în vigoare şi aplicarea legii va putea da răspunsul la întrebarea dacă concepţia şi realizarea acesteia au fost sau nu realiste, şi în ce măsură au fost capabili legiuitorii să înţeleagă procesele care se desfăşoară în statele învecinate.

Persoanele care intră sub autoritatea legii. „Cine este maghiar?”

Există diferite concepţii despre viitorul naţiunii şi a statului naţional, chestiunea fiind deosebit de actuală pentru formaţiunile politice ale Europei Centrale şi de Est odată cu apropierea aderării la Uniunea Europeană.

În cadrul dezbaterii din jurul legii statutului un loc important a fost ocupat de întrebarea „cine e maghiar?” Una dintre cele mai îngrijorătoare probleme ridicate de participanţii la dezbatere a fost aceea a definirii persoanelor care intră sub incidenţa legii. Pentru evitarea acesteia autorii legii au utilizat formula: cine este subiectul de drept, respectiv, au vorbit despre valabilitate personală a legii. „Sensul exclusiv şi scopul declarat al reglementării este ca să creeze astfel de facilităţi pentru maghiarii minoritari care să-i deosebească de ceilalţi cetăţeni străini care vin în contact cu ţara noastră. Deci, cînd sînt definiţi subiecţii de drept, în mod inevitabil va trebui să fie umplută de conţinut noţiunea de membru al naţiunii maghiare care trăieşte în statul vecin.”²⁸ Din punct de vedere teoretic aceasta este problema-cheie a proiectului de lege. Din punct de vedere teoretic şi nu juridic, pentru că dreptul nu este un instrument adecvat pentru stabilirea apartenenţei naţionale. Varga Attila a formulat acest lucru astfel: „Dreptul în general, respectiv reglementările juridice nu sînt adecvate pentru definirea apartenenţei naţionale a cuiva. Dreptul nu poate stabili decît cetăţenia maghiară, persoanele asupra cărora acţionează autoritatea statului ungar. Ceea ce nu exclude posibilitatea ca legiuitorul maghiar să definească drepturi, facilităţi sau chiar şi obligaţii pentru cetăţenii altor state, în special cînd aceştia se găsesc pe teritoriul Ungariei.”²⁹ Tóth Judit este de aceeaşi părere: „apartenenţa la naţiunea maghiară nu poate fi definită în esenţă, ci cel mult formal (de exemplu pe baza limbii materne, sau – pe baza alegerii libere a identităţii –, persoana în cauză poate da declaraţie referitoare la naţionalitatea sa)”.³⁰

Procesul stabilirii persoanelor care intră sub incidenţa legii a fost însoţit de polemica dintre criteriile obiective şi cele subiective. Principiul – subiectiv – al alegerii libere a identităţii s-a lovit de criteriile – obiective – cum ar fi cunoştiinţele de limbă sau apartenenţa la instituţii maghiare (biserică, partide, organizaţii). Disputa din jurul statutului juridic al maghiarilor de peste hotare s-a desfăşurat – pe plan teoretic – în esenţă în jurul definiţiei conceptului de naţiune. În ciuda faptului că proiectul de lege a facilităţilor nu tratează întrebarea „cine este maghiar”, în esenţă întrebarea care se pune este că dintre cei care trăiesc dincolo de frontiere, cine aparţine de naţiunea maghiară? Proiectul încearcă să definească cercul celor care intră sub incidenţa legii ca să nu fie vizaţi decît cei de naţionalitate etnoculturală maghiară.³¹

Întru-cît proiectul îi vizează numai pe maghiarii care trăiesc în statele învecinate, făcîndu-se referire la faptul că aceştia au ajuns sub autoritatea altor state ca urmare a tratatelor de pace care au urmat primului război mondial, concepţia proiectului nu poate fi considerată ca bazîndu-se exclusiv pe o definiţie etnoculturală a naţiunii. Este corectă observaţia lui Tóth Judit că „politica a trasat hotare adînci între maghiarii din străinătate: i-a scos în evidenţă pe cei din Bazinul Carpatic faţă de cei stabiliţi pe alte meleaguri ale lumii.”³² În schimb, cuplînd principiul etno-cultural cu cel teritorial, legea statutului se bazează pe un fel de definiţie etno-teritorială a naţiunii. Din punct de vedere teoretic proiectul ar fi fost coerent dacă s-ar fi referit la toţi maghiarii din lume.³³ După toate acestea, corespunzător parţial experienţelor de pînă acum, codificîndu-le însă, putem vorbi despre trei feluri de maghiari: maghiarii din Ungaria, maghiarii care trăiesc în statele învecinate Ungariei şi emigraţia maghiară din Occident.

Definiţiile naţiunii pot fi împărţite în două categorii. Prima abordare consideră că naţiunea este un produs al epocii moderne care în urma unor schimbări sociale a apărut în legătură cu statul. Cealaltă abordare subliniează nucleul etnic al naţiunii care existase cu mult înainte de apariţia naţiunilor moderne. Aceste abordări puneau accentul în primul rînd pe limbă şi cultură, respectiv pe simboluri etnice. Punctele de referinţă, premisele definiţiilor amintite sînt diferite, şi, de la caz la caz, se exclud reciproc. Analizînd însă mai temeinic situaţia putem observa că diferitele grupări politice utilizează varianta convenabilă în funcţie de ideologia şi interesele lor politice.³⁴

Din punct de vedere teoretic problema a fost pusă cel mai pertinent de Bauer Tamás.³⁵ După opinia domniei sale, maghiarii din România sînt membrii comunităţii politice româneşti datorită faptului că sînt cetăţeni români şi iau parte la viaţa politică românească. Datorită acestei situaţii pot fi consideraţi drept membri ai naţiunii politice româneşti? Pentru lămurirea acestei chestiuni trebuie să clarificăm mai întîi conceptele de naţiune culturală şi naţiune politică: primul defineşte naţiunea din punct de vedere etno-cultural şi pune accentul pe limba şi cultura comune, cel de al doilea consideră ca aparţinînd aceleiaşi naţiuni pe toţi locuitorii aceluiaşi stat. Subiectul este naţiunea iar politică este atributul. În cazul naţiunii culturale (sau etnoculturale) atributul este culturală, iar subiectul este tot naţiunea. Accentul cade pe conceptul de naţiune. Problema se pune la fel ca în cazul naţionalismului civic, respectiv etnic.³⁶ În sensul folosit de Bauer Tamás conceptele de naţiune politică maghiară şi cel de cetăţenii maghiari se suprapun. Pe linia acestui raţionament maghiarii din România, Slovacia etc. sînt membri naţiunii politice române, slovace etc. În măsura în care punem semnul egalităţii între naţiunea politică şi cetăţenie, aşa şi este. În acest caz însă este inutil să mai folosim conceptul de naţiune politică. Privit din unghiul de vedere al Ungariei poate nu este ilegitimă folosirea acestui concept, dat fiind faptul că minorităţile din Ungaria au făcut parte din procesul de formare şi construcţie naţională a naţiunii moderne din secolul 19, iar despre cei de astăzi se poate spune că posedă o dublă identitate naţională (şi pe cea maghiară). În cazul minorităţilor maghiare din statele învecinate Ungariei lucrurile stau altfel. Minorităţile maghiare de astăzi nu au luat parte la formarea naţiunilor învecinate, iar procesele de construcţie naţională de după 1918 fuseseră îndreptate parţial împotriva minorităţilor.³⁷ Nu se poate vorbi deci despre identităţi duble, exceptînd poate căsătoriile mixte.

Prin faptul că maghiarii din România participă în mod direct sau prin intermediul organizaţiilor lor la viaţa politică românească, sau că partide ale minorităţilor îşi asumă roluri guvernamentale în România, Slovacia sau Iugoslavia, că minorităţile respective sînt cetăţeni ai statelor respective şi astfel fac parte din comunitatea politică a ţării nu înseamnă că aparţin şi naţiunii politice (!) a statului respectiv. Naţiunea în sens politic şi naţiunea în sens cultural se referă în primul rînd la formarea diferitelor naţiuni, respectiv la politici care exprimă organizarea unui stat pe principiul naţional. Nu sînt în nici un caz afirmaţii care să ateste fapte. Acest lucru se manifestă în practică, de exemplu în cazul României, că aceasta aplică o politică bazată pe principiul naţiunii politice faţă de minorităţile care trăiesc în ţară, şi o politică bazată pe principiul naţiunii culturale faţă de românii din afara hotarelor sale – în special în Republica Moldova. Ungaria a desfăşurat o politică bazată pe principiul naţiunii politice între 1867 şi 1918 pe teritoriul Regatului Ungar, continuînd-o şi după 1918 pe teritoriul Ungariei, asociind-o cu o politică bazată pe principiul naţiunii culturale faţă de maghiarii din ţările învecinate. Cu aceste exemple vroiam doar să ilustrez în ce măsură depinde de situaţia dată utilizarea necritică a unei definiţii.

După Bauer Tamás, reprezentant al Uniunii Liber Democrate (SZDSZ) care a respins cel mai categoric legea statutului, mesajul legii poate fi formulat astfel: „Patria voastră propriu-zisă este statul maghiar şi nu cel al cărui cetăţeni sînteţi. (...) statul ungar v-ar da după dragul inimii sale ceea ce aşteptaţi în zadar de la statul sub autoritatea căruia aţi căzut datorită Trianonului (...) nu nădăjduiţi să vă integraţi politic în comunitatea politică a statului al cărui cetăţeni sînteţi (...), speraţi pe mai departe în ceva ce nu se va realiza niciodată”.³⁸ După opinia lui Bauer legea este dăunătoare mai ales pentru că pornise deja un proces la capătul căruia maghiarii minoritari vor putea considera statul în care trăiesc drept patria lor. Acest proces va fi întrerupt prin legea statutului care va opune minoritatea maghiară populaţiei majoritare, permanentizînd astfel statutul de apatrizi al maghiarilor din statele învecinate.

Nu doresc să intru în polemică cu afirmaţiile concrete ale lui Bauer, dar pot să menţionez că viziunii sale i se poate opune o alta, la fel de relativă şi discutabilă.

În concepţia autorului problema minorităţilor merge spre rezolvare, odată cu „spiritualizarea” frontierelor va fi indiferentă naţionalitatea cuiva. În opinia sa problema va exista doar atîta timp cît Ungaria şi celelate state învecinate nu se vor integra în UE. Nu-i împărtăşesc optimismul deoarece după opinia mea – recunosc, la fel de discutabilă –, afirmaţia de mai sus nu este susţinută nici de logica statului naţional, nici de cea a construcţiei naţionale a minorităţilor. Deşi poate fi imaginat în mod ipotetic că rolul determinant al pricipiului naţional va lua sfîrşit, deocamdată însă nu există semne care să confirme această tendinţă, iar competiţia naţională – după părerea mea – va rămîne determinantă pe mai departe. Opunînd aşteptările morale proceselor sociologice, îndrăznesc să susţin că sentimentul apatrid nu va înceta să existe, iar confruntarea dintre populaţia majoritară şi cea minoritară va continua într-o formă oarecare.

Modul de abordare al lui Tamás Gáspár Miklós este înrudit cu cel al lui Bauer Tamás. În formularea acestuia: „Legea – în opoziţie cu spiritul constituţiei – redefineşte conceptul de „naţiune” într-un mod etnicist, urmînd indicaţiile lipsite de bon ton ale extremei drepte. În acest concept al naţiunii sînt cuprinse persoanele fizice în funcţie de originea lor de sînge şi a apartenenţei lor culturale, indiferent de cetăţenie. Pentru minorităţile naţionale/etnice din Ungaria asta înseamnă că demnitatea cetăţenească şi egala pretenţie la justiţie a fost încălcată de identitatea etno-culturală, iar comunitatea politică (naţiunea cetăţenilor) se desparte de comunitatea etno-culturală. Acest demers confiscă pe de o parte — deocamdată în mod simbolic — cuceririle seculare ale emancipării cetăţeneşti, pe de altă parte îmbracă percepţia „maghiarimii” cu sensuri exclusiviste de natură etno-culturală.”³⁹

Tamás Gáspár Miklós face două observaţii importante. Prima se referă la redefinirea etnicistă a naţiunii, cea de a doua la retrogradarea minorităţilor din Ungaria la un statut de rangul doi. Să le luăm pe rînd. Are perfectă dreptate cînd afirmă că legea implică redifinirea naţiunii. Nu este însă sigur că acest lucru este în contradicţie cu spiritul constituţiei ungare. Modul etnicist al definirii, respectiv sensul exclusivist, etnocultural din textul lui Tamás reflecă o viziune care opune în mod radical concepţia naţiunii politice şi cea a naţiunii culturale.⁴⁰ Tamás pleacă de la tipologiile clasice occidentale şi orientale⁴¹, respectiv civice şi etnice⁴². În cadrul acestor tipologii naţiunea culturală, naţiunea etnică, respectiv naţiunea orientală sînt legate de originea de sînge, legea statutului însă nu leagă cercul beneficiarilor de originea lor de sînge. Legea nu conţine nici un cuvînt referitor la vreun drept de a obţine legitimaţia de maghiar pe baza originii maghiare a părinţilor, a ascendenţilor. La fel cum nici constituţia Ungariei, cu spiritul căreia Tamás susţine că ar fi în opoziţie legea ststutului, nu defineşte cetăţenia pe baze etnice, de origine. Ungaria – spre deosebire de alte state învecinate – nu se autodefineşte ca stat naţional, în schimb – prin recunoaşterea drepturilor minorităţilor – sugerează că din punct de vedere etnocultural nu este omogen. În sensul acesteia sînt asigurate drepturile minorităţilor care trăiesc în Ungaria. În baza mult citatului paragraf 6.3 din Constituie legiuitorul subliniase că statul ungar acordă un tratament privilegiat maghiarilor de dincolo de frontiere. Constituia nu precizează în ce constă responsabilitatea specifică faţă de maghiarii de dincolo de frontiere, dar relaţia specială sugerează o concepţie etnoculturală asupra naţiunii. În concluzie: legea statutului nu este în contradicţie cu spiritul constituţiei maghiare şi legea statutului nu se bazează pe o concepţie etnicistă clasică.

Cea de a doua problemă este mai gravă, şi este ciudat că nu i s-a acordat pînă acum atenţia cuvenită. În ciuda faptului că legea statutului se referă exclusiv la maghiarii de dincolo de frontiere şi nu priveşte sub nici o formă minorităţile din Ungaria, prin redefinirea conceptului de naţiune, în mod indirect are un efect şi asupra lor. Conform paragrafului 68, aliniatul 1 al Constituţiei Ungariei: „Minorităţile naţionale şi etnice care trăiesc în Rebublica Ungară sînt parte a puterii poporului, fiind factori constitutivi de stat.” Legea statutului acordă facilităţi şi sprijin numai maghiarilor de peste hotare.⁴³ Deci, din punct de vedere juridic, legea statutului nu se află în nici o relaţie cu minorităţile din Ungaria, dar se ridică două probleme teoretice. Pe de o parte, definiţia etnoculturală întăreşte concepţia despre naţiune conform căreia Ungaria este în primul rînd statul celor aparţinînd comunităţii etnoculturale maghiare. Întru-cît, dacă cei care trăiesc în Ungaria sînt factori constitutivi de stat, legea statutului putea fi formulată şi astfel ca şi cei care aparţin de grupul etnocultural al minorităţilor din Ungaria, dar trăiesc în afara hotarelor sale, să beneficieze de facilităţile acordate prin legea statutului.

Textul lui Bakk Miklós poate fi interpretat şi ca răspuns la afirmaţiile lui Tamás Gáspár Miklós. În interpretarea sa „originalitatea legii statutului constă în faptul că în timp ce, în mod declarativ, formulează nişte obiective de politică naţională şi de protecţia minorităţilor, în realitate trasează acel drum pe care începe deconstrucţia statului teritorial – a paradigmei vestfalice – din regiunea noastră. Originalitatea legii statututlui constă – în acest context – în faptul că se pregăteşte de integrarea europeană nu prin „desăvîrşirea” omogenităţii din interiorul teritoriului său ci prin organizarea spaţiilor cultural-simbolice extrateritoriale.”⁴⁴ Bakk Miklós pune accentul pe caracterul novativ al concepţiei şi se sprijină pe o ipoteză – cu care autorul prezentului articol nu este de acord – conform căreia este pe cale să se contureze un nou tip de politică al cărui element esenţial îl constituie slăbirea statului naţional. Ca urmare, locul politicii depăşite a statului naţional va fi luat de o epocă post-naţional-statală la care legea statutului se potriveşte perfect. Dar, cu „organizarea spaţiilor cultural-simbolice extrateritoriale” Bakk Miklós nu poate evita concepţia etnoculturală a naţiunii. Acest lucru este subliniat şi de următoarea observaţie: „La minorităţile de peste hotare nu s-a putut forma conceptul de naţiune civică în sens occidental, deoarece statele respective îi trataseră pe locuitorii de limbă şi cultură maghiară ca cetăţeni de rangul doi. Pentru ei apartenenţa la naţiune nu putea însemna decît apartenenţa la naţiunea culturală maghiară şi – ca depozitară a acesteia – (apartenenţa imaginară la) Ungaria.”⁴⁵

În concluzia acestei părţi putem constata că se află faţă în faţă politici bazate pe două concepţii opuse despre naţiune. Cînd privesc harta regiunii, unii văd în primul rînd state, alţii naţiuni. Tensiunea dintre ele este insolubilă, literatura de specialitate negăsind deocamdată un răspuns adecvat.⁴⁶ Pornind de la ipoteze axiomatice nu se poate purta o discuţie raţională despre această chestiune, respectiv poziţiile ideologice nu pot fi „susţinute” cu argumente profesionale.

În prezentul studiu nu doresc să dezvolt temele legate de această problematică, doresc să le semnalez doar. Primul subiect este legat de problema soţului intrat sub incidenţa legii. Soţul de altă naţionalitate al persoanei care posedă legitimaţie de maghiar poate obţine în calitate de subiect de drept – dacă solicită – „legitimaţia de aparţinător”. Astfel legea nu-i exclude pe soţii de altă naţionalitate de la facilităţi, în acelaşi timp nu-i obligă să se declare – în contul facilităţilor oferite – maghiari. Cealaltă problemă este cea care îi priveşte pe germanii, evreii, ţiganii etc. de dincolo de frontiere care se consideră (şi) maghiari. În principiu aceştia pot solicita fără nici o problemă, şi pot să obţină „legitimaţia de maghiar”, întrebarea este însă cum vor privi aceste cereri funcţionarii autorităţilor de recomandare, în special în cazul ţiganilor.

Comisia de la Veneţia a recomandat definirea cît mai exactă a criteriilor pe baza cărora poate fi stabilită apartenenţa la o minoritate. Aceasta preferă, după cum s-a văzut, criteriile obiective. În spiritul acesteia participanţii la conferinţa din 15-16 octombrie 2001 a CMP au stabilit cercul celor care pot cădea sub incidenţa legii, şi anume: cel care se consideră maghiar, cunoaşte limba maghiară şi satisface una dintre următoarele criterii: 1. este membru înregistrat al unei organizaţii maghiare; 2. în evidenţele unei biserici este trecut ca maghiar; 3. statul de cetăţenie l-a înregistrat ca maghiar.

Problema autorităţii de recomandare

Conform legii, competenţele privind acordarea drepturilor aparţin nu statului ungar, ci birourilor organizaţiilor maghiare de peste hotare care urmează să fie înfiinţate. Practic aceste organe vor decide cine aparţine de naţionalitatea respectivă, adică cine este maghiar. Conform prevederilor legii, aceste organe ale maghiarilor de peste hotare ar aduna solicitările, pe care le-ar transmite mai departe statului ungar, care la rîndul său ar elibera documentul doveditor. Aprecierea va cuprinde în mod inevitabil şi elemente subiective, aşa cum am văzut şi în cazul definirii naţionalităţii, problema este însă insolubilă din punct de vedere teoretic, aşa că nu rămîne decît să ne punem speranţa în lipsa de părtinire a oficiilor şi a persoanelor care le deservesc. „Cui nu i se acordă legitimaţia, nu este recunoscut drept maghiar” observă în mod just Öllős László din Slovacia, atrăgînd atenţia asupra eventualelor capcane.⁴⁸

Statul ungar nu face decît să elibereze legitimaţia. S-ar putea crea situaţii paradoxale (ceea ce ar implica importante probleme de tehnică juridică) din faptul că statul ungar nu poate avea instituţii publice pe teritoriul altui stat.⁴⁹ Din această cauză organele delegate de organizaţiile de peste hotare nu pot da decît recomandări referitoare la naţionalitatea solicitantului, decizia aparţinînd autorităţii statului ungar. Definiţia etno-teritorială a naţiunii, respectiv stabilirea în două trepte a identităţii maghiare pot fi astfel interpretate şi ca o nouă fază a instituţionalizării naţiunii maghiare transfrontaliere.

Înfiinţarea organismelor de recomandare constituie reglementarea cea mai disputată a legii statutului. Partidul Socialist Ungar se opune integral acesteia: „PSU nu este de acord cu crearea unor noi organe, aşa-zise de recomandare. Recomandările pot fi efectuate de asociaţiile, partidele, organizaţiile civice semnificative şi bisericile care posedă o greutate politică reală. În locul înfiinţării unor noi organisme, PSU propune ca legea să cuprindă recomandări concrete de la ţară la ţară în privinţa organismelor reprezentative şi legitime.”⁵⁰

După părerea lor, rolul organelor de recomandare poate fi îndeplinit şi de organizaţiile actuale. Alţii, în schimb, pun sub semnul întrebării existenţa unor organizaţii legitime şi reprezentative care să fie capabile să ducă la bun sfîrşit o asemenea sarcină: „În legătură cu prevederea conform căreia să poată fi acceptată ca autoritate de recomandare o organizaţie «care să fie capabilă să reprezinte totalitatea maghiarilor dintr-o ţară dată», constatăm că o astfel de organizaţie nu există. Nici măcar o organizaţie umbrelă atît de cuprinzătoare ca UDMR nu poate fi considerată ca atare.”⁵¹ Iar alţii atrag atenţia asupra faptului că organizaţiile de recomandare – fie ele organizaţii existente sau pe cale de a se înfiinţa – vor dispune de o anumită putere, şi există pericolul ca să nu efectueze cu suficientă legitimitate internă sarcinile ce le revin, respectiv să ia decizii potrivite. „Întrebarea fundamentală este dacă proiectul ţinteşte îmbogăţirea sistemului instituţional al maghiarilor de peste hotare, urmăreşte facilitarea afirmării unor idei şi iniţiative noi, sau spaţiul va fi stăpînit de cîteva organizaţii investite cu epitetul demonstrativ al reprezentării întregii minorităţi maghiare.”⁵² Oricum, nu trebuie ignorat faptul că, banii alocaţi de guvernul ungar pentru funcţionarea organizaţiilor de recomandare va aduce în poziţie de putere pe cei care au sarcina de a controla aceste organizaţii.

Conform recomandării Comisiei de la Veneţia, aplicarea regelementărilor de tipul legii statutului trebuia făcută cu ajutorul consulatelor. Comisia nu consideră acceptabilă procedura ca organizaţiile minorităţilor, dincolo de acordarea unor informaţii, să participe la procesul de confirmare a drepturilor. Această decizie a înlesnit practic sarcina statului ungar. După cîte ştiu, implicarea consulatelor nu a figurat nici în cele mai îndrăzneţe versiuni, în primul rînd datorită conflictelor diplomatice posibile. Aşa însă, reprezentanţa diplomatică a statului ungar va putea transmite mai departe solicitările.

Consecinţele posibile. Alte probleme

Au existat numeroase îngrijorări în legătură cu legea statutului, respectiv cu efectele posibile ale acesteia. Sursele posibile ale acestor probleme: poziţia populaţiei majoritare, conformitatea cu reglementările UE, aspectele materiale ale legii, subiectivitatea celor care eliberează legitimaţiile, favorizarea emigrării, înăsprirea reglementărilor privind regimul străinilor, probleme ce ar urma să fie reglementate ulterior prin alte legi, tensiunile provocate în politica internă, respectiv între organizaţiile de dincolo de frontiere. În opinia mea, s-ar putea formula două probleme serioase privind legea statutului care se cer rezolvate. Prima se referă la faptul că proiectul se concentrează în primul rînd asupra facilităţilor acordate pe teritoriul Ungariei şi nu asupra fortificării organizaţiilor, instituţiilor de peste hotare. Este adevărat că legea nu afectează sistemul actual de sprijinire a maghiarilor de dincolo de frontiere, dar se poate presupune că o altă repartizare a resurselor ar sprijini mai bine rămînerea pe pămîntul natal. Cea de a doua se referă la faptul că nu există un răspuns la situaţia de după aderarea Ungariei la UE, ceea ce a constituit iniţial puctul de plecare cel mai important al legii statutului.

Alături de aspectele legate de interpretarea politicii naţionale, pe care le consider cele mai relevante din punct de vedere teoretic, ar trebui anintite şi cele care interpretează legea statutului şi ca o chestiune de politică internă. Caracterul şi măsura sprijinului acordat de statul ungar maghiarilor, respectiv organizaţiilor maghiare de peste hotare, constituie un vechi subiect de dispută. Astfel a devenit nu numai o chestiune de politică externă, ci şi un a internă. După opinia lui Tóth Judit, ţinta propriuzisă a politicii de sprijinire a maghiarilor de dincolo de frontiere a fost întotdeauna alegătorul din Ungaria, respectiv fiecare partid sau coaliţie şi-a exprimat poziţia în această chestiune în funcţie de propriile valori sau în funcţie de susţinerea publică – reală sau imaginată – de care se bucura.⁵³ Întrebarea rămîne dacă prin afişarea cauzei maghiarilor de peste hotare pe stindardul electoral se pot cîştiga voturi, respectiv prin negarea acesteia, se pot pierde voturi. Tamás Pál se pronunţă în mod asemănător: „Legea statutului este importantă în alt sens, şi nu este întîmplătoare vehementa polemică iscată în jurul ei. Confruntările sînt legate de fapt nu de chestiunea minorităţii, ci de imaginea proprie a elitei politice din Ungaria, de viziunea lor despre viitor. Legea statutului este un test al majorităţii. La jocul politic participă desigur fiecare grupare a elitei din Ungaria. Iniţiativa aparţine fără îndoială conservatorilor.

Partidele parlamentare – cu excepţia liber-democraţilor – au preferat un joc fără riscuri. Opinia publică a fost considerată – atît din partea guvernamentală cît şi din cea de opoziţie – mai naţională şi mai tradiţionalistă decît a rezultat din sondaje.”⁵⁴

Legea statutului poate fi interpretată şi în sensul că, în locul diferitelor construcţii naţionale ale minorităţii maghiare şi a construcţiei naţionale maghiare din Ungaria – care arată tendinţe divergente –, legea optează pentru o construcţie naţională unitară. Acest lucru a fost chemat să simbolizeze CMP, ca organism politic formal, şi legea statutului ca „lege a reunificării naţionale”. Fireşte, rezultatul final al schimbărilor sociale, a construcţiei naţionale şi sociale minoritare sau a politicii construcţiei naţionale centrate pe Ungaria, va fi decis de viitor. Nu poate fi ascuns faptul că în această relaţie comunităţile nu participă cu aceeaşi greutate.

Este evident că, partea ungară, datorită sprijinului statului, joacă un rol mai important. Comunitatea maghiarilor va fi unitară sau se va diviza în mai multe fragmente naţionale sau care va fi rolul jucat de legea statutului asupra proceselor desfăşurate în cadrul diferitelor state? – sînt întrebări deschise. Ştiinţele sociale nu pot răspunde la aceste întrebări, dar ele vor fi problemele-cheie ale cercetărilor viitoare.

Nu doresc să mă ocup în detaliu de opiniile guvernelor diferitelor state învecinate şi de ecourile internaţionale ale legii, dar ele nu pot fi evitate în totalitate. Pe scurt aş dori să observ că ţările vecine au abordat o atitudine de condamnare a legii statutului, ceea ce arată că, în chestiunile legate de vecinătate şi de minorităţi, politica acestor state, în ciuda aparanţelor, nu s-a schimbat în esenţă. Rezervele au fost exprimate în primul rînd de România şi, parţial, de Slovacia. În cazul României putem vorbi chiar de o ostilitate evidentă. Explicaţia s-ar putea găsi în faptul că statele care desfăşoară o politică de construcţie sau fortificare naţională şi posedă minorităţi, adoptă o atitudine pozitivă doar în mod secundar faţă de revendicările minorităţilor sau ale ţărilor-mamă, respectiv faţă de politica de sprijinire ale acestora.

Disputele diplomatice dintre Ungaria şi România au ajuns în final în faţa organelor Uniunii Europene, respectiv a Comisiei de la Veneţia. Partea română a solicitat opinia acesteia despre legea statutului (în primul rînd privitor la discriminarea pozitivă şi efectele extrateritoriale, dar şi la aspectele sociale ale legii)⁵⁵, la care, drept răspuns, partea ungară a înaintat o petiţie prin care solicita poziţia Comisiei de la Veneţia referitoare la legislaţii similare, respectiv la principiul sprijinirii conaţionalilor de peste hotare.⁵⁶ Comisia de la Veneţia şi-a dat publicităţii recomandarea⁵⁷ la 19 octombrie 2001, care a fost interpretată atît de partea română, cît şi de cea maghiară drept o victorie.

Odată cu propunerile Comisiei de la Veneţia polemica nu s-a încheiat. România a contestat facilităţile de lucru acordate pe baza legitimaţiei de maghiar, precum şi dreptul soţului nemaghiar la „legitimaţia de aparţinător”. Astfel, în conformitate cu acordul româno-maghiar din 22 decembrie 2001⁵⁸, orice cetăţean român are dreptul la muncă în Ungaria în condiţii similare, respectiv aparţinătorii nemaghiari ai maghiarilor din România nu pot obţine „legitimaţia de aparţinător”.

După intrarea în vigoare a legii statutului, în ţările învecinate iau fiinţă birourile care colectează cererile şi începe eliberarea legitimaţiilor de maghiar. Cîteva sute de mii de maghiari de dincolo de frontiere au profitat de această posibilitate. Complicaţiile politice însă nu au luat sfîrşit. În conformitate cu acordul româno-maghiar, după şase luni legea statutului trebuie rediscutată. Între timp, în aprilie 2002 guvernul care a creat legea pierde alegerile, iar noul guvern va fi alcătuit de Partidul Socialist Ungar şi Uniunea Liber Democrată. La ultima sa întrunire, cînd îndeplinea doar funcţia de cabinet interimar, guvernul Orbán a înaintat proiectul de modificare a legii dar nu a reuşit să-l treacă prin parlament.

Şi Parlamentul European pusese în discuţie legea statutului împuternicindu-l pe Erik Jürgens, deputat socialist olandez, să întocmească un raport. Iniţial mandatul lui Jürgens se referea la o analiză a legilor europene similare, acesta însă s-a ocupat exclusiv cu legea maghiară a statutului. În primul său raport⁵⁹, pornind de la concepţia politică a statului naţiune, în opoziţie cu spiritul propunerilor Comisiei de la Veneţia, autorul considerase drept îngrijorătoare concepţia naţiunii transfrontaliere. Aşa cum am mai semnalat, aceasta este o concepţie unilaterală din punct de vedere profesional care ignoră modul de formare a statelor şi a naţiunilor europene, precum şi diferitele concepţii, adesea contrare, despre naţiune. Raportul reproşează – în mod justificat – că propunerile Comisiei de la Veneţia au fost luate în considerare doar în cadrul instrucţiunilor de aplicare, fără ca legea să fie modificată pe baza acestora.⁶⁰ Totodată raportul se încheie cu propunerea ca Ungaria să suspende legea. Deputaţii maghiari în Parlamentul European au înaintat propunerile de modificare ale legii, iar Comisia Juridică şi de Drepturile Omului cerea raportorului să viziteze ţările vizate pentru a putea analiza mai temeinic atît legea, cît şi modul de aplicare a acesteia. Erik Jürgens îşi modifică de mai multe ori raportul care va fi în final adoptat de comisia juridică şi de drepturile omului, precum şi de comisia politică a Adunării Generale a Parlamentului European, în martie 2003. Raportul adoptat în comisii nu mai conţine propunerea privind suspendarea legii, ci doar cea a modificării ei. În acelaşi timp conţine o interesantă distincţie dintre Hungarians (maghiarii din Ungaria, cetăţenii maghiari) şi Magyars (maghiarii de dincolo de frontiere).⁶¹ Raportul se bazează în continuare pe concepţia naţiunii politice.

În noiembrie 2002, primul-ministru slovac, Dzurinda declară la Budapesta că Slovacia nu poate accepta nicicum legea statutului. Iar în ianuarie 2003, comisarul pentru integrare, Günther Verheugen, într-o scrisoare adresată primului ministru ungar, semnalează că prezenţa conceptului de naţiune în textul legii este problematică. Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că un volum apărut în primăvara lui 2002 sub semnătura lui Adrian Năstase cuprindea de fapt obiecţiile româneşti la adresa legii maghiare a statutului.

Obiecţiile statelor vecine, Comisia de la Veneţia, Parlamentul European, scrisoarea comisarului pentru lărgire au conferit o dimensiune internaţională legii statutului. Pe lîngă dezbaterile din Ungaria şi din ţările învecinate⁶² problema privind minorităţile de dincolo de frontiere sau cea a drepturilor persoanelor aparţinînd acestora a devenit o problemă internaţională.⁶³

În prezent guvernul ungar lucrează la modificarea legii statutului şi după toate probabilităţile în cursul anului 2003 aceste modificări vor fi finalizate.

Problemele teoretice ridicate în prezentul studiu vor apărea cu toate probabilităţile şi în practică, şi nu este exclus să apară şi alte complicaţii.

Într-o problemă atît de complexă ca legea statutului nu poţi să pătrunzi în toate detaliile. Un studiu pivot reflectă totodată priorităţile autorului. Am pus accentul în primul rînd asupra problemelor teoretice şi nu am atins toate aspectele politice. Aceste probleme încerc să le pun în final, combinîndu-le totodată cu cele teoretice.

1. Problema centrală o constituie obiectivul propriu-zis al legii. După cum am subliniat, ceea ce mi se pare a fi cel mai important este instituţionalizarea pe bază naţională, ceea ce ştiinţa politică numeşte unificare naţională fără modificarea frontierelor. Din disputele din jurul legii statutului reiese doar parţial concepţia referitoare la societăţile minoritare. Trebuie pusă întrebarea: ce vrea şi ce poate să facă politica maghiară pe termen lung cu minorităţile maghiare şi cît de adecvată este legea statutului pentru realizarea scopurilor.

2. Relaţia dintre Ungaria şi vecinii săi nu este lipsită de nori, iar această situaţie se datorează tocmai existenţei minorităţilor naţionale maghiare. Legea statutului a adus la suprafaţă din nou aceste contradicţii care apar în toate situaţiile relevante din punctul de vedere al politicii naţionale. Întru-cît în zona noastră – atît din partea majorităţilor cît şi a minorităţilor – sîntem martorii unor procese de construcţie naţională, nu văd nici o soluţie fundamentală pentru tratarea problemei. Probelema se pune astfel: Ungaria fie că renunţă la susţinerea minorităţilor sale de peste hotare, fie că acceptă conflictele permanente.

3. Societăţile minoritare şi formaţiunile lor politice trăiesc în statele naţionale respective, în acelaşi timp se consideră ca făcînd parte din naţiunea maghiară. Încearcă să se integreze – ca societate autonomă – simultan în statele naţionale respective astfel ca totodată să fie legaţi, atît cultural cît şi politic, de ţara-mamă. Poate fi soluţionată această tensiune? şi dacă nu – după cum se prezintă lucrurile – atunci care sînt răspunsurile? Aş putea pune întrebarea: ce fel de „lege a statutului” îşi imaginează elitele minoritare?

4. Din punct de vedere al protecţiei minorităţilor problema esenţială este dacă Comisia de la Veneţia acceptă legitimitatea principiului conform căruia o ţară-mamă să-şi sprijine minorităţile şi nu consideră că legea statutului ar avea efecte discriminatorii sau extrateritoriale. În baza poziţiei exprimate de Comisia de la Veneţia ne putem imagina că în domeniul protecţiei minorităţilor a fost deschis un nou capitol, chiar dacă raportul de ţară din 13 noiembrie 2001 prezintă legea statutului mai de grabă în culori negative. Nu putem uita că documentele referitoare la definirea minorităţilor naţionale nu pomenesc nicăieri de ţara-mamă.

5. Aplicarea legii statutului va restructura probabil societăţile minoritare, relaţiile de putere şi organizaţiile minoritare. O parte a energiilor organizaţiilor minoritare vor fi cheltuite pentru culegerea informaţiilor, şi nu va fi indiferent cine va poseda acele informaţii. Exagerînd puţin, am putea spune că procesul respectiv va echivala cu un recensămînt pe baza căruia, după toate probabilităţile, va fi realizată cea mai completă bază de date despre maghiarii de dincolo de frontiere. Pornind de la această bază, s-ar putea organiza şi alegeri interne, ca să nu mai vorbim despre posibilităţile elaborării oricărei strategii politice, dar şi pentru cercetarea ştiinţifică ar constitui o valoare inestimabilă.

Din multitudinea problemelor ridicate, acestea sînt cele pe care le consider – alături de definirea subiecţilor de drept – ca fiind cele mai importante. Am evitat în mod intenţionat analizarea anumitor probleme de politică actuală, considerînd că procesul nu s-a încheiat, iar interpretarea acestora este posibilă numai după trecerea timpului.□

Note:

1. Mann, Michael: Nation-States in Europe and Other Continents: Diversifying, Developing, Not Dying., Daedalus, 122/1993; Has Globalisation Ended the Rise and Rise of the Nation-state? Review of International Political Economy, 3/1997.

2. Brubaker, Rogers: Nationalism Reframed: Nationhood and the Nation Question in the New Europe, Cambridge University Press, 1996.

3. Nu avem suficient spaţiu în cadrul acestui studiu să analizăm diferenţele dintre diferitele state învecinate Ungariei, dar este evident că dreptul la muncă sau de stabilire în Ungaria este mult mai important pentru un maghiar din Ucraina Subcarpatică decît pentru unul din Slovacia.

4. Legea nu face distincţie între un maghiar din Ardeal şi un român din Ardeal în măsura în care posedă ascendenţi de cetăţenie maghiară. În principiu, ambii pot obţine în condiţii similare dreptul de stabilire, respectiv ulterior cetăţenia.

5. Tóth Judit: A diaszpóra a jogszabályok tükrében, Regio, 3-4/1999

6. Vezi polemica din paginile revistei Magyar Kisebbség din nr. 1/1999 şi 2-3/1999.

7. Consfătuirea Maghiară Permanentă a luat fiinţă în martie 1999.

8.     Declaraţia finală a Consfătuirii Maghiare Permanente, Budapesta, 26 octombrie 2001.

9. Declaraţia conferinţei „Magyarország és a határon túli magyarság – 1999”, Budapesta, 20 februarie 1999, punctul 8.

10. Németh Zsolt: Bontsuk le a nemzeteket megosztó határokat, Magyar Nemzet, 5 ianuarie 2001.

11. Discursul lui Németh Zsolt în Parlementul Ungariei cu ocazie deschiderii dezbaterii generale asupra proiectului de lege privind maghiarii din ţările vecine la 19 aprilie 2001.

12. Declaraţia conferinţei „Magyarország és a határon túli magyarság – 1999”, Budapesta, 20 februarie 1999.

13. Declaraţia finală a celei de a doua sesiuni a Consfătuirii Maghiare Permanente, Budapesta, 12 noiembrie 1999.

14. Declaraţia finală a celei de a treia sesiuni a Consfătuirii Maghiare Permanente, Budapesta, 14 decembrie 2000, paragraful 8.

15. Borbély Zsolt Attila: A statátustörvény mint a magyar (re)integráció eszköze. (Legea statutului ca instrument al (re)integrării maghiare). Provincia, 5/2001.

16. Szabó Tibor: Szülőföldön magyar közösségben élni. Családi Kör, 12 iulie 2001.

17. Németh Zsolt: Bontsuk le a nemzeteket megosztó határokat, Magyar Nemzet, 5 ianuarie 2001.

18.   Varga Attila: Státustörvény vagy vándorbot. Romániai Magyar Szó, 16-17-18 mai 2001.

19. Deşi au avut loc mai multe anchete, după opinia mea aceste probleme nu pot fi cercetate prin metoda chestionarelor.

20. Népszabadság, 10 aprilie 2001.

21. Népszabadság, 10 aprilie 2001.

22.   Varga Attila: Státustörvény vagy vándorbot. Romániai Magyar Szó, 16-17-18 mai 2001.

23.   Bauer Tamás: Magyar állam – magyar kisebbségek. Népszabadság, 20 aprilie 2001.

24. Borbély Zsolt Attila: A statátustörvény mint a magyar (re)integráció eszköze. (Legea statutului ca instrument al (re)integrării maghiare), Provincia, 5/2001.

25. Duray Miklós în interviul publicat în numărul din iulie-august al revistei Beszélő.

26. Duray Miklós: Sosemvolt törvényünk lesz. Beszélő 5/2001.

27. Bodó Barna: Státustól státusig. Krónika, 16 iunie 2001.

28.    Neumann Ottó: Magyarságot igazoló hivatal. Magyar Hírlap, 11 iulie 2000.

29. Varga Attila: A jogállástól a kedvezményekig, Fundamentum, 3/2000.

30. Tóth Judit: Státusmagyarság, Mozgó Világ, 4/2001.

31. Proiectul de lege asigură facilităţi similare şi membrilor de familie nemaghiare a persoanei care posedă legitimaţia de maghiar, fără ai obliga să se declare maghiari.

32. Tóth Judit: Op.cit. 13.

33. Lipsa acestuia poate fi explicată în primul rînd prin cauze economice. La asta s-a adăugat desigur şi faptul că statele membre UE au atras atenţia Ungariei asupra discriminării dintre cetăţeni ai UE. Prin asta se explică parţial şi faptul că Austria a fost scoasă din varianta finală.

34. Nu pot să afirm că elitele politice teoretic ar trebui să aibă vederi coerente şi să acţioneze în conformitate cu acestea, dar din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, nu putem ocoli această ipoteză.

35. Bauer Tamás: A hazátlanság tartósítása. Népszabadság, 10 ianuarie 2001. Nu urmăresc să polemizez cu autorul, doresc doar să analizez problemele ridicate de domnia sa.

36. Kántor Zoltán: Polgári nacionalizmus? (Naţionalism civic?) Provincia, 7/2000.

37. Această deosebire a fost remarcată de Molnár Gusztáv. (K.Z.)

38. Bauer Tamás, id.

39. Tamás Gáspár Miklós: A magyar külpolitika csődje. Népszabadság, 30 iunie 2001.

40. Meinecke, Friedrich: Cosmopolitanism and the Nation State. 1970, Princeton University Press. 9-22.

41.  Kohn, Hans: Western and Eastern Nationalism. In Hutchinson, John and Smith, Anthony D. (coord.): Nationalism. Oxford University Press, 1994, 162-165.

42. Plamenatz, John: Two Types of Nationalism. In Kamenka, Eugen (coord.): Nationalism: the Nature and Evolution of an Idea. Edward Arnold, 1973, 23-36.

43. Reglementările referitoare la minorităţile naţionale din Ungaria au fost consfinţite în Legea nr.LXXVII. din 1993, despre drepturile minorităţilor naţionale şi etnice.

44. Bakk Miklós: Két nemzetkoncepció európai versenye zajlik. Magyar Nemzet, 7 iulie 2001.

45. Bíró Béla: Itt-hon vagy ott-hon? Népszabadság, 6 ianuarie 2001.

46. Nairn, Tom: Faces of Nationalism: Janus Revisited, London, 1997.

47. Declaraţia finală a celei de a patra sesiuni a Consfătuirii Maghiare Permanente, Budapesta, 26 octombrie 2001.

48. Öllős László: Hova tartozhatunk? Fundamentum, 3/2000, 101.

49. Excluzînd fireşte ambasadele şi consulatele, dar oricum nu ar fi fost recomandabil nici practic, nici politic ca aceste instituţii să fie investite cu astfel de atribuţii. Comisia de la Veneţia la 19 octombrie 2001 a recomandat tocmai acest lucru, ca să fie folosite consulatele în astfel de scopuri.

50. Opinia separată a Partidului Socialist Ungar în legătură cu declaraţia finală a sesiunii din 13-14 decembrie 2000 a Consfătuirii Maghiare Permanente.

51. Bucur Ildikó: A státustörvény margójára. Szabadság, 2001.

52. Öllős László: Szomszédmagyarok. HVG, 26 mai 2001.

53. Tóth Judit: Státusmagyarság, Mozgó Világ, 4/2001.

54. Tamás Pál: Státuscsont. Magyar Hírlap, 15 august 2001.

55. The Official Position of the Romanian Government on the Law on Hungarians Living in Neighbouring Countries.

56. Paper Containing the Position of the Hungarian Government in Relation to the Act on Hungarians Living in Neighbouring Countries.

57. European Commission for Democracy Through Law (Venice Commission): Report on the Preferential Treatment of National Minorities by Their Kin-state.

58. Acordul dintre Guvernul Republicii Ungaria şi Guvernul României din 22 decembrie 2001.

59. Preferential treatment of national minorities by their kin-state: the case of the Hungarian Status Law of 19 June 2001 (Draft report), Council of Europe, Parliamentary Assembly, Committee on Legal Affairs and Human Rights,1 1 June 2002.

60. După toate probabilităţile, campania electorală deosebit de tensionată a stat la baza nemodificării legii.

61. Ceea ce sună cam la fel ca şi cum germanii din Germania ar fi Germans, iar germanii din Belgia de exemplu, Deutschs. Vezi documentul: Preferential treatment of national minorities by their kin-state: the case of the Hungarian law of 19 June 2001 on Hungarians living in neighbouring countries (“Magyars”), Council of Europe, Parliamentary Assembly, Committee on Legal Affairs and Human Rights, adopted on 3 March 2003.

62. Vezi articolele, studiile cele mai relevante din Kántor Zoltán (red.): A státustörvény: dokumentumok, tanulmányok, publicisztika. Budapesta, Teleki László Alapítvány, 2002.

63. The protection of national minorities by theri kin-state. Strassbourg, Council of Europe Publishing, 2002.

Traducere de Elek Szokoly

*

Zoltán KÁNTOR (n. 1968), sociolog, politolog, colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta şi profesor invitat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi Universitatea de Vest din Timişoara. În 1996 a obţinut masteratul la Facultatea de ştiinţe Politice al Central European University cu lucrarea: National Minorities, Consociationalism and Democracy: the Case of Hungarians in Romania. A publicat lucrările: Kisebbségi nemzetépítés; A romániai magyarság, mint nemzetépítő kisebbség (2000); Az RMDSZ a romániai kormányban 1996-2000 împreună cu Bárdi Nándor (2000), Az RMDSZ és a kormánykoalíció (1996-2000), coordonator (2001), A magyar nemzetpolitika és a státustörvény (2001), Nationalizing Minorities and Homeland Politics (20001).

Zoltán Kántor, A státustörvény: nemzetpolitika vagy a kisebbségvédelem új megközelítése?, articol publicat în Magyar Kisebbség 1/2002 şi preluat cu permisiunea autorului.