Editorial

Iminenţa extinderii spre est a Uniunii Europene, un pas istoric bogat în consecinţe, pune problema, rămasă deschisă pînă în momentul de faţă, a armonizării legislaţiei privind protecţia minorităţilor.

De-a lungul anilor, altera a semnalat diferenţa între abordarea chestiunii minorităţilor în statele membre UE, pe de o parte, şi statele candidate, pe de altă parte. Rădăcinile istorice ale acestor deosebiri sînt cunoscute, nu vom întîrzia asupra lor. De la bun început, vom insista asupra faptului că – rarele excepţii nefiind totuşi regula –, statele membre ale UE au manifestat o sensibilitate constantă pentru soluţionarea revendicărilor minoritare, atît ca instrument al reconcilierii istorice, cît şi ca datorie morală, legiferată în principiul non-discriminării. Cu toate acestea, protecţia minorităţilor nu a devenit parte a acquis-ului comunitar şi nu ocupă decît un loc incidental în dezbaterile din Convenţia Europeană, viitoarea constituţie comună. Explicaţia poate fi găsită în faptul că statele membre UE, legate prin comunitate de valori, constituie totuşi, fiecare, un caz particular. Această particularitate s-a văzut, de-a lungul deceniilor, mai bine servită prin realizarea de acorduri bilaterale de protecţie a minorităţilor, decît prin impunerea unui model unic, ale cărui riscuri nivelatoare ar fi condus, foarte probabil, la defavorizarea acelor comunităţi care, prin aranjamente constituţionale sau interguvernamentale, obţinuseră gradul de protecţie dorit.

Dimpotrivă, în cazul statelor candidate provenind – cu excepţia Maltei şi Ciprului – din dezintegrarea blocului comunist, impunerea de standarde politice unitare a prevalat, realitate ce reiese din analiza criteriilor de la Copenhaga, pe care fiecare stat candidat trebuie să le respecte întocmai ca precondiţie a aderării. Nu mai puţin, Consiliul Europei şi OSCE, dar chiar şi NATO, s-au raliat acestei poziţii inflexibile adoptate de Comisia Europeană, cu nuanţele instituţionale de rigoare. Tratatele bilaterale, încheiate între statele candidate, sau cu terţi, nu au fost acceptate ca suficiente pentru a garanta o protecţie adecvată şi eficientă a comunităţilor minoritare. Explicaţia acestui tratament, adesea resimţit ca împovărător de statele candidate, se află în faptul că incidentele interetnice din România, dar mai cu seamă atrocităţile comise în timpul războaielor de dezintegrare a Iugoslaviei au relevat urgenţa stabilizării relaţiilor interetnice şi interconfesionale din statele post-comuniste, nu numai ca o condiţie a satisfacerii unor standarde morale şi juridice, dar şi ca un instrument de pacificare, securizare şi stabilizare a respectivului spaţiu.

Editorial

altera publică în acest număr dublu o substanţială selecţie de articole care caută să pronosticheze modul în care integrarea europeană va influenţa standardele de protecţie a minorităţilor din Uniunea Europeană. Optimiştii speră ca alăturarea normelor în vigoare în statele candidate din Europa Centrală şi de Est, impuse de altfel, după cum arătam, de Uniunea Europeană, va conduce la pătrunderea treptată a acestora în corpus-ul acquis-ului şi la elaborarea, în cele din urmă, a unei legislaţii comune în domeniu. Scepticii insistă asupra diferenţelor deja existente, şi comun acceptate, între standardele funcţionînd în cele cincisprezece state membre şi nu întrevăd cum poziţii diametral opuse, ca bunăoară acelea a Franţei şi Greciei, ar putea fi sacrificate prin adoptarea la nivel comunitar a tratamentelor aplicate minorităţilor în, să zicem, Finlanda sau Italia/Tirolul de Sud, rezoluţiile adoptate de-a lungul timpului, în acest domeniu, de Parlamentul European, fiind lipsite de obligativitate.

Contextul istoric şi politic au jucat, însă, în întreaga istorie a unificării europene, un rol determinant. Acest context implică astăzi luarea în considerare a imperativului consolidării coeziunii interne a spaţiului comun european şi limitării drastice a focarelor de contestaţie sau, mai grav, a rivalităţilor interne, chiar dacă acestea ar opune state cu majorităţi semnificative unor comunităţi minoritare mai puţin influente. Europa nu se va putea consolida în lipsa alinierii tuturor comunităţilor, indiferent de dimensiune, sub acelaşi drapel. Pe de altă parte, lupta împotriva terorismului internaţional, de fapt pentru primatul valorilor civilizaţiei euroatlantice, dacă nu chiar pentru supravieţuirea acestora, aduce cu sine şi accente stînjenitoare pentru o Europă cu semnificative comunităţi de minorităţi „noi”.

Studiile publicate în altera de faţă avînd ca obiect analiza statutului pe care, state membre UE, dar şi candidate, îl acodă minorităţilor lor transfrontaliere, vin să completeze un peisaj şi aşa complicat. Pentru mulţi, aceste legi ale statutului contravin sau, în cel mai bun caz, vor contraveni, legislaţiei şi spiritului civic, deci non-etnic, al spaţiului comun european. Pentru alţii, ele sînt instrumente acceptabile, mai mult, paşi vizionari, în edificare unei Europe sensibile la diversitate. Cînd centrul politic al acestei uniuni liber consimţite, fără precedent în istorie prin dimensiune, forţă economică şi umană, dar şi diversitate, va fi la Bruxelles, capitalelor naţionale, ce au consimţit la limitarea suveranităţii lor, le va reveni o misiune crucială tocmai în păstorirea şi dezvoltarea identităţii naţionale. Din capitale politice, ele vor deveni tot mai mult capitale culturale, ale limbii şi tradiţiilor diferitelor naţiuni europene. În plus, redobîndirea de către regiuni a unor prerogative care le-au fost curmate de statele naţionale, va conduce la deplasarea centrelor de administrare, de la centru spre periferii.

În 2004, Uniunea Europeană se va dilata de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de state. În 2007, alte cel puţin două state, între care România, vor accede, sperăm, la spaţiul comun european. Dezbaterea privind unificarea statutelor minorităţilor este, iată, abia la început. Cu atît mai mult, altera, fără pretenţia pionieratului, îşi face o datorie de onoare din a semnala implicaţiile şi dimensiunile ei, într-o tentativă de a atrage cît mai mulţi experţi spre acest dialog de care poate depinde, în ultimă instanţă, durabilitatea proiectului de unificare europeană.