Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XII. 2006., nr. 30-31 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Studiu de caz

Succesul electoral al partidelor care reprezintă minoritatea maghiară (1990-2004)

Alpár Zoltán Szász

Introducere

Minorităţile etnice/naţionale, în calitate de actori ai sistemelor politice europene, nu au reuşit să capteze decît într-o mică măsură atenţia cercetătorilor. Explicaţia este relativ simplă: politizarea (politicisation) etnicităţii în era statelor-naţiune moderne este considerată un atavism – sau în cel mai bun caz un fenomen marginal –, deoarece minorităţile sînt percepute ca perdantele jocurilor istoriei şi, prin urmare, se bucură de prea puţină simpatie ştiinţifică din partea politologilor. Însă în ultimul sfert al secolului trecut am fost martorii renaşterii etnicităţii. Astfel, graţie procesului integrării europene ce a deschis perspectiva regionalizării şi a diferitelor forme de autonomie, precum şi a celui de-al treilea val al democratizării, activismul politic al minorităţilor etnice şi naţionale (ethnic politics) a devenit un fenomen semnificativ (cf Türsan 1998: 1-2, Urwin 1983: 221-222). Prin urmare reprezintă o temă de cercetare din ce în ce mai promiţătoare. Aceste consideraţii introductive par a avea o validitate sporită din punctul de vedere al analistului sistemelor de partide şi pot fi rezumate în felul următor: deşi au fost neglijate în pofida unei răspîndiri geografice şi continuităţi istorice impresionante1, „partidele create pe criterii etnice” fac astăzi obiectul unor studii interesante şi bogate în învăţăminte. În acest context lucrarea de faţă îşi propune să ofere o explicaţie instituţional(ist)ă a succesului electoral al partidelor etnoregionaliste. De fapt, ea prezintă rezultatele parţiale ale tezei mele de doctorat, care îşi propune să identifice pe de o parte factorii care favorizează apariţia partidelor categoriei menţionate, iar pe de altă parte pe aceia care explică succesul acestor actori în domeniul electoral, în cel al deţinerii funcţiilor precum şi cel al politicilor publice.2

Într-o primă instanţă, cazurile examinate de mine sînt acele organizaţii politice din ţările postcomuniste limitrofe Ungariei – Croaţia, România, Serbia Muntenegru3, Slovacia, Slovenia şi Ucraina – care se declară reprezentante al minorităţii maghiare. Ca atare, potenţialele unităţi de bază ale analizei se regăsesc grupate pe ţări în Tabelului nr. 2 din Anexe.

Studiul cercetează influenţa instituţiilor care alcătuiesc dimensiunea participare politică4 a sistemelor democratice asupra succesului electoral al partidelor etnoregionaliste (maghiare). Din perspectiva acestui scop lucrarea se compune din trei părţi. În prima parte, ce cuprinde trei secţiuni, abordez o serie de probleme teoretice şi metodologice. Secţiunea întîi încearcă să elaboreze o definiţie a partidelor etnoregionaliste adecvată şi pentru delimitarea unui univers mai larg al acestora, cea de-a doua reprezintă o tentativă de fundamentare teoretică şi elaborare a unei metode pentru identificarea empirică a universului amintit, iar secţiunea a treia discută acele variabile ale sistemului (system variables) despre care se poate presupune că influenţează rezultatele electorale ale partidelor ce reprezintă minorităţile etnice/naţionale. A doua parte a lucrării este dedicată prezentării şi prelucrării datelor empirice ceea ce presupune identificarea universului partidelor etnoregionaliste maghiare urmată de specificarea cazurilor ce vor fi studiate, precum şi de prezentarea propriu-zisă a datelor şi a rezultatelor. În ultima parte voi formula cîteva concluzii bazate pe analiza datelor.

1. Consideraţii teoretice

1.1. Conceptul de partid etnoregionalist

Partidele politice vest-europene prezintă anumite similarităţi pe baza cărora pot fi definite o serie de familii politice. Merită să insistăm însă asupra acelui atribut al partidelor care se referă la selecţia cazurilor. Pe de o parte, istoria Europei este specifică şi – făcînd abstracţie de experienţa celor patruzeci şi cinci de ani de „socialism real” trăit de ţările din sudul şi estul continentului – destul de unitară. Pe de altă parte, după cum remarcă şi Janda (1993: 163-164), în domeniul staziologiei – teoria partidelor şi a sistemelor de partide – nu autorii americani, ci cei europeni s-au bucurat întotdeauna, şi pe bună dreptate, de mai mult prestigiu şi mai multă recunoaştere ştiinţifică. Nu este deci o pură întîmplare că, pornind de la paradigma rokkaniană a clivajelor bazată pe istoria politică modernă unitară a Europei (Lipset-Rokkan 1967, Rokkan 1970: 72-144), ambii pionieri ai teoriei familiilor politice – Seiler şi Beyme – au elaborat cîte o concepţie şi o clasificare a familiilor de partide aplicabilă Europei Occidentale. Cel de-al doilea a inclus în analiza sa şi cîteva ţări calificate în mod convenţional drept „occidentale” în politologie (Australia, Canada, Israelul, Japonia, Noua Zeelandă şi Statele Unite), cu toate că ele nu se află în Europa sau la vest de aceasta. Însă această tentativă de extindere nu a fost încununată de succes. Interpretînd lucrarea cercetătorului german, Ware (1996: 24-26) a arătat că în afară de „democraţiile liberale europene” schema este aplicabilă cu relativă uşurinţă doar Australiei, în cazul altor ţări găsirea „echivalenţelor funcţionale” fiind mai dificilă. Avînd în vedere cele de mai sus, precum şi observaţia fundamentală făcută de Mair şi Mudde conform căreia introducerea noţiunii de familie politică „reprezintă o condiţie sine qua non a cercetărilor comparative în domeniul partidelor” (Mair-Mudde 1998: 212) problema aplicabilităţii conceptului în partea centrală, estică şi sud-estică a Europei nu poate fi nicidecum eludată.

Soluţia poate fi dedusă din trei argumente, dintre care unul este teoretic, iar două sînt empirice. Principala învăţătură teoretică a acelor scrieri semnate de Seiler care abordează chestiunea de faţă este că, deşi nici paradigma rokkaniană, nici familiile de partide deductibile din aceasta nu au un caracter universal, şi prin urmare nu pot fi aplicate tuturor ariilor geografice ale globului, ambele teorii pot fi extinse – cel puţin în sensul înglobării Europei Centrale (şi de Est) precum şi ţărilor cu majoritate catolică din sud-estul continentului – păstrînd totodată spiritul modelului (Seiler 2003: 139, 141-165. Vezi şi idem 1999: 115-148). Prima constatare empirică valabilă zonei noastre pe care mă bazez în demersul meu îi aparţine lui Beyme (2000: 69) şi este că:

Pe măsură ce – în faza de consolidare a democraţiei – sistemele de partide sau stabilizat din ce în ce mai mult, s-au şi reordonat treptat împreună cu clivajele lor culturale, etnice şi religios-seculare în conformitate cu schema stînga-dreapta caracteristică Occidentului.

Cel de-al doilea fapt empiric este calitatea de membre UE de care beneficiază Slovacia şi Slovenia, perspectiva de aderare apropiată a României, precum şi şansa Croaţiei de a fi inclusă într-un posibil val următor. Astfel, reprezentanţii partidelor din primele două ţări sînt deja membri ai grupurilor parlamentare din Parlamentul European, iar anumite partide din Slovacia şi Slovenia membre ale federaţiilor de partide ce susţin grupurile amintite. Partidele din ultimele două ţări au statut de membru asociat în federaţiile transnaţionale în cauză, iar politicienii delegaţi de către aceste partide au statut de observator în parlamentul UE (cf. EnyediKörösényi 2001: 289-290). Aceste observaţii concordă, bineînţeles, cu părerea politologului german. Prin urmare, consider că cele trei argumente prezentate în ultimele alineate dovedesc aplicabilitatea conceptului, deşi adaptarea acestuia trebuie făcută cu precauţie. Dar din acest punt de vedere partidele etnoregionaliste nu pun probleme nici măcar în privinţa celor două ţări cu majoritate ortodoxă care nu au fost amintite în această argumentaţie: Serbia şi Ucraina.

După ce am arătat că noţiunea poate fi folosită – cu anumite limitări – şi pentru a caracteriza sistemele de partide din ţările ce reprezintă cazurile selectate pentru cercetarea mea, aş trece la enumerarea familiilor politice cunoscute şi la discutarea metodelor de identificare a membrilor acestora. Aş începe cu cele mai frecvente trei abordări la care apelează cercetătorii în scopul delimitării familiilor ideologice. Metoda genetică bazată pe prima grupă de asemănări, şi anume, originea şi condiţiile socio-istorice ale formării partidelor, presupune studierea circumstanţelor istorice ale mobilizării iniţiale şi a intereselor a căror reprezentare a fost asumată de fiecare partid în parte. Cea de-a doua posibilitate, abordarea comportamentală are în vedere contactele şi legăturile de cooperare internaţională pe care partidele le întreţin. În această privinţă calitatea de membru a unui partid într-o federaţie transnaţională de partide sau într-o grupare politică multinaţională instituţionalizată (cum ar fi grupurile parlamentare din Parlamentul European) este criteriul determinant. În fine, abordarea orientată pe elemente de discurs analizează politicile propuse de către partide şi/sau, mai recent, ideologia acestora înţeleasă ca acel sistem de principii şi valori care exprimă identitatea partidelor (cf. Gallagher-Laver-Mair 2000: 202-203, Mair-Mudde 1998: 214-215, 220).5 În ceea ce priveşte familiile de partide ce pot fi conturate pe baza criteriilor de identificare, unul dintre pionierii teoriei consideră „partidele regionale şi etnice” studiate în lucrarea de faţă ca fiind cea de-a zecea astfel de grupă, celelalte nouă fiind pe rînd partidele liberale, partidele conservatoare, partidele muncitoreşti, partidele agrariene, partidele creştine, partidele comuniste, partidele fasciste, partidele de protest şi partidele ecologiste (Beyme 1984: 5, 36-37, 160-174).6

Ca urmare a cauzelor prezentate în introducere, respectiv din pricina faptului că politologii şi-au îndreptat atenţia în mod firesc asupra partidelor care formează familiile ideologice determinante – cea creştin-democrată, cea conservatoare, cea liberală şi cea socialistă –, familia politică examinată aici nu putea constitui subiectul unor cercetări sistematice. Această constatare explică parţial şi lipsa consensului terminologic referitor la denumirea familiei în cauză, sau altfel spus, starea de embarras de richesse în privinţa termenilor tehnici folosiţi. În cele ce urmează voi ilustra pe scurt această situaţie. Gallagher, Laver şi Mair vorbesc despre partide „regionaliste şi naţionaliste” sau „subnaţionale şi regionaliste”, considerându-le însă o categorie reziduală (Gallagher-Laver-Mair 1995: 182, 201-204. Vezi şi idem 2000: 227-228.), ceea ce sporeşte validitatea observaţiei mele potrivit căreia universul partidelor etnoregionaliste şi fenomenele conexe sînt – sau au fost pînă nu demult – subiecte cercetate doar într-o manieră sporadică. Müller-Rommel (1991) defineşte opt familii de partide mici, printre care regăsim partidele „regionaliste şi naţionaliste” care apără interesele diferitelor grupuri minoritare. Una dintre monografiile lui Seiler (1994) tratează „partidele autonomiste”, deşi în alte lucrări semnate de el apar ca sinonime ale denumirii anterioare şi expresiile: „partide «periferiste»” (partis périphéristes), partide „etnonaţionaliste şi regionaliste”, respectiv „partide regionaliste” (partis régionalistes).7 În literatura de specialitate în afară de cele amintite întîlnim şi sintagmele „partid etnic” (ethnic party), „partid creat pe criterii etnice” (ethnically based party) sau chiar de „partid etnopolitic” (ethnopolitical party).8 În fine, se cuvine să amintesc şi două volume de studii pertinente. În titlul celui recent apare cuvîntul regionalist, cei mai mulţi dintre autori preferînd această denumire, ceilalţi utilizînd ori termenul de etnoregionalist, ori cel de naţionalist (Vezi Delwit ed. 2005). Cercetătorii publicaţi în cartea puţin mai veche (De Winter-Türsan eds. 1998)9 folosesc, datorită coincidenţei mişcărilor etnice şi regionaliste din Europa Occidentală, expresia mai cuprinzătoare „partide etnoregionaliste” (cf. Türsan 1998: 5) – o denumire mai exactă pe care o folosesc în mod consecvent în scrierile mele. Procedez astfel din trei motive. În primul rînd pentru că acest atribut al noţiunii de „partid” oglindeşte acele două aspecte extrem de importante ale vieţii politice contemporane pe care partidele în cauză îşi fundamentează revendicările: etnicitatea şi regionalismul. În al doilea rînd procedez astfel deoarece adjectivele naţionalist, autonomist etc. exprimă mai degrabă diferenţe „cantitative” sau gradaţii în ceea ce priveşte „radicalismul” doleanţelor formulate de actorii studiaţi, nu deosebiri calitative relevante (cf. De Winter 1998: 204-208). În al treilea rînd, or acesta pare să fie un argument mai puternic decît cel anterior, atributul de naţionalist – în lipsa calificărilor suplimentare – nu face distincţie între naţionalismul agresiv, xenofob (şi de regulă majoritar) ce caracterizează partidele extremei drepte şi cel îndeobşte defensiv, etalat de grupurile minoritare.

Dacă tematica regionalismului le-a stîrnit interesul, cercetătorii care studiază partidele, efectele sistemelor electorale şi comportamentul electoral s-au mulţumit pînă nu demult cu identificarea tiparelor regionale ale rezultatelor electorale şi explicarea acestora. În consecinţă, partidele a căror electorat se concentrează dintro anumită cauză într-o singură regiune geografică figurau mai degrabă ca un element oarecare al explicaţiei şi nu ca elementul central al analizei. (Vezi de exemplu Hearl-Budge-Pearson 1996, Irvine 1988.) În schimb, dacă scopul este studierea partidelor etnoregionaliste, diversitatea înşelătoare a fenomenelor (etno)regionaliste nu constituie un argument suficient pentru a face abstracţie de cerinţa exactităţii conceptuale şi a oferi o descriere exhaustivă dar eclectică a acestor fenomene – după cum procedează şi Urwin (1983: 227-232) în virtutea concepţiei prezentate anterior. Căci abordarea sa presupune doar: (1) delimitarea universului actorilor ce fac obiectul analizei pe baza strategiilor lor electorale clădite pe susţinerea regională de care ei consideră că dispun şi (eventual) (2) realizarea unei clasificări ulterioare a partidelor componente ale „universului” identificat fără a acorda atenţie problemelor definiţionale referitoare la familiile politice. Astfel politologul britanic deosebeşte trei categorii: partide naţionale (‘nationwide’ parties) care se lansează în competiţia electorală pretutindeni în ţara respectivă prezentînd un număr de candidaţi egal cu cel al mandatelor parlamentare, partide cvasi-naţionale (‘imperfectly nationwide’ parties) care prezintă cîţiva candidaţi în toate sau aproape toate regiunile ţării şi partide „exclusive” (‘exclusive’ parties) care se concentrează de obicei asupra unei singure regiuni. Din ultima categorie fac parte atît organizaţiile mici care fie din lipsă de resurse, fie datorită capriciilor sistemului electoral nu reuşesc să concureze la nivel naţional, cît şi „partidele considerate în mod convenţional autonomiste sau regionaliste” (Urwin 1983: 228-229). Distincţia dintre aceste două subcategorii – lipsită de importanţă din punctul de vedere al autorului citat – este fundamentală pentru scrierea de faţă şi rezultă din utilitatea indubitabilă a separării partidelor regionale, adică a organizaţiilor care dispun de o bază electorală caracterizată de concentrare regională, dar care nu îşi propun să mobilizeze nici o identitate etnică sau regională particulară de partidele etnoregionaliste (propriu-zise) care apelează la un electorat etnoregional prin formularea unor revendicări etnoregionaliste – adică etnice şi/ sau regionaliste. Prin urmare, subscriu părerii formulate de Müller-Rommel (1998: 18) conform căreia elaborarea „definiţiei empirice a universului acestor partide” şi a cadrului analitic pe care se va fundamenta cercetarea lor sînt priorităţi ştiinţifice. Aşadar, în cele ce urmează voi aborda problema definiţiei, întrucît rezolvarea acesteia este indispensabilă pentru delimitarea universului partidelor etnoregionaliste, fie că este vorba despre Europa Centrală (şi de Est) sau Europa de Sud-est, fie că ne referim la întregul continent.

Găsirea unei definiţii corecte şi adecvate este o sarcină dificilă din trei motive: unul se referă la conceptul de partid, iar două la natura etnoregionalistă a organizaţiilor ce pot fi luate în calcul. În primul rînd, o serie de organizaţii regionale se comportă mai degrabă ca grupuri de presiune, sau – deşi se autodefinesc drept partide – nu participă la alegeri, protestînd şi pe această cale împotriva unei autorităţi statale a cărei legitimitate nu o recunosc.10 Dar numeroase alte organizaţii prezintă candidaţi la alegerile generale, regionale, locale şi chiar la cele pentru Parlamentul European cu scopul de a putea participa la exercitarea puterii şi, prin urmare, de a-şi putea îndeplini obiectivele politice. În al doilea rând, doleanţele cu tentă etnică şi/sau regionalistă formulate de anumite partide – inclusiv scopul declarat al secesiunii – se combină din ce în ce mai frecvent cu revendicări de politică socială sau economică, uneori chiar subordonîndu-se acestora. Mai mult, crezul lor (etno)regionalist se îmbină cîteodată cu elementele unei ideologii „clasice”. Această situaţie este exprimată politic şi în acelaşi timp legitimată prin faptul că anumite organizaţii (etnoregionaliste) nu aderă la Alianţa Liberă Europeană fundată în 1981 de şase partide regionaliste şi transformată în 1994 într-un „europartid” propriu-zis numit Alianţa Liberă Europeană – Partidul Democrat al Popoarelor Europei. În astfel de cazuri, delimitarea obiectivelor principale (care constituie criteriul de clasificare) de cele secundare se dovedeşte a fi o sarcină destul de grea (cf. Müller-Rommel 1998: 19, Delwit 2005b: 10-11. Vezi şi Lynch 2005: 85). În sfîrşit, este şi mai important să facem distincţie între partidele care se străduiesc să obţină resurse controlate de stat şi diverse drepturi în beneficiul potenţialilor susţinători, de acelea care adoptă o retorică fascistă, xenofobă cu scopul de a împiedica varii grupuri considerate „străine de naţiune” – care fireşte nu coincid cu electoratul lor – să exercite anumite drepturi şi să aibă acces la diferite resurse (cf. Müller-Rommel 1998: 19, Delwit 2005b: 11). (Din păcate, combinarea celor două tipuri de discurs confruntă cercetătorii cel puţin în două cazuri cu o dilemă aproape insolubilă. Aceştia tind să clasifice Vlaams Blok, partid ce a funcţionat între 1977 şi 2004 ca fiind de extremă dreaptă, dar au rezerve în cea ce priveşte includerea Lega Nord în vreuna dintre cele două categorii.11)

O modalitate de a satisface cerinţa exactităţii conceptuale – adică de a include toate elementele categoriei şi de a le elimina pe cele străine – o reprezintă elaborarea definiţiei minimale a partidelor etnoregionaliste,12 astfel ca aceasta să fie minimală atît în privinţa noţiunii partid, cît şi a conceptualizării caracterului etnoregionalist. În plus, definiţia va trebui să fie utilizabilă în analize empirice asemeni unui test cu turnesol. Abordarea ce urmează asigură depăşirea celor trei dificultăţi amintite în alineatul anterior, precum şi evitarea altor potenţiale capcane. Dar înaintea formulării definiţiei proprii ar (putea) fi utilă şi trecerea în revistă a interpretărilor cunoscute din literatura de specialitate.

Trăsătura comună a definiţiilor este apelarea la două dintre cele patru criterii de identificare ale familiilor politice: pe de o parte caracteristicile lor genetice şi sociologice, iar pe de altă parte caracteristicile lor ideologice şi programatice.13 Bineînţeles, definiţiile prezintă şi cîteva deosebiri. Prima diferenţă constă în folosirea unuia sau a ambelor criterii, cea de-a doua în includerea alternativă sau combinată a celor două atribute sociologice: etnicitatea şi caracterul regional. De exemplu, Horowitz defineşte partidele etnice folosindu-se în exclusivitate de criteriul sociologic spunînd că susţinerea lor electorală „provine în mod preponderent din rîndul unui grup etnic identificabil (sau din rîndul unui ansamblu de astfel de grupuri)”. Interpretările care tratează partidele în cauză ca fiind organizaţii create în scopul protejării intereselor grupurilor pe care le reprezintă, sau ca şi actori care „se străduiesc să mobilizeze voturile propriului grup etnic” sînt echivalente cu cea citată (Vezi Horowitz 2000: 291, Lane-Ersson 1994: 104 şi Gunther-Diamond 2001: 22-23). Într-o formulare mai nuanţată:

Un partid etnic este un partid care, în scopul excluderii altora, susţine în mod deschis că este campionul cauzei unei categorii etnice particulare sau al unui set de astfel de categorii şi îşi construieşte strategia de mobilizare a alegătorilor utilizînd imaginea anterioară ca element central. (Chandra 2004:3. Italice în original.)

Conform unei definiţii asemănătoare celor precedente, dar oarecum eurocentrice partidele etnoregionaliste prezintă următoarele trăsături comune: (1) frontiere teritoriale subnaţionale care traversează interiorul unei ţări şi (2) o categorie etnoculturală caracterizată de o identitate de grup exclusivă şi unică (Türsan 1998: 5. Vezi şi De Winter-Türsan 1998: 152 citaţi în Delwit 2005a:

52).14 Definiţia dată de Seiler în care acesta se referă doar într-o manieră ambiguă la natura programelor formulate de partidele (etno)regionaliste – numite de el „autonomiste” – exemplifică interpretările ce fac legătura între cele bazate pe un singur, respectiv pe două criterii de identificare:

...mediatizarea voinţei politice a societăţilor locale incluse în comunităţile politice ale statelor-naţiune de care acestea se simt diferite. Acest program poate fi mai radical sau mai moderat atît în privinţa obiectivului, cît şi al mijloacelor aferente (Seiler 1994: 12).

În fine, definiţiile celei de-a doua categorii acordă atenţie egală criteriilor structurale şi programatice, iar ca şi locus classicus merită citat studiul lui MüllerRommel (1998: 19) care spune că: „partidele etnoregionaliste ... se referă la eforturile minorităţilor periferice, concentrate geografic care prin revendicarea recunoaşterii identităţii lor culturale pun sub semnul întrebării ordinea instituţională sau chiar şi ordinea democratică a unui stat-naţiune.”15

Patru observaţii se cuvin a fi făcute pe marginea definiţiilor trecute în revistă. În primul rînd, e clar că autorii citaţi au urmat strategia definiţiei minimale, ce-i drept s-au ocupat în mod exclusiv de conceptualizarea caracterului etnic şi/sau regional fără a specifica prin ce devine partid o anumită organizaţie. Din punctul de vedere al analizei de faţă ultima definiţie trebuie „minimizată” în continuare, pentru că situaţia periferică şi concentrarea geografică pot fi considerate variabile, nu doar criterii definitorii. Mai mult, anumite analize empirice presupun acest lucru. În al doilea rînd se remarcă imediat că realităţile etnodemografice ale ariilor geografice studiate de cercetători – Africa, Asia de Sud şi de Sud-est, respectiv Europa Occidentală – au rezultat în deosebiri care pot conduce ulterior la elaborarea de tipologii distincte. Prin urmare, dat fiind faptul că găsirea unei definiţii universale este aproape imposibilă, aria geografică de aplicabilitate a definiţiei operaţionale pe care o voi formula va fi, asemeni teoriei familiilor politice, Europa. Extinderea asupra întregului continent nu ridică nici o problemă deoarece etnicitatea şi regionalismul apar laolaltă şi în partea centrală, estică şi sud-estică a Europei. În al treilea rînd, trebuie să fim atenţi la faptul că anumiţi autori utilizează pentru delimitarea universului partidelor etnoregionaliste nu numai criteriul (sau criteriile) care figurează în definiţia lor, ci şi eticheta purtată de partide. În fine, nu se poate neglija faptul că prima abordare – după cum se va vedea în cele ce urmează – defineşte într-o manieră imprecisă şi prea inclusivă universul partidelor etnoregionaliste, iar dimpotrivă cea de-a doua îl restrînge în mod exagerat, căci există o serie de partide etnoregionaliste a căror ţeluri sînt mai puţin ambiţioase.16

Voi continua cu formularea propriei definiţii care ţine seama de învăţămintele trase din interpretările găsite în literatura de specialitate şi – după cum am menţionat şi anterior – conceptualizează deopotrivă caracterul etnoregionalist şi cel de partid.

În cea de-a doua privinţă va trebui să adaptez temei cercetării mele varianta scurtă a definiţiei minimale sartoriene, urmînd ca alegerea candidaţilor unei organizaţii într-un organ reprezentativ să nu mai constituie criteriul definitoriu al caracterului de partid, ci un indicator al succesului electoral. Aşadar unicul criteriu pe baza căruia voi califica un anumit actor ca partid este participarea la alegeri, întrucât aceasta constituie calea democratică a obţinerii funcţiilor publice şi totodată a dreptului de a participa la elaborarea politicilor (policy-making).17 În ceea ce priveşte caracterul etnoregionalist al organizaţiilor, îl voi defini – aidoma definiţiilor citate – pe baza unor criterii structurale şi al discursului partidelor. Adică voi considera că un partid prezintă acest caracter dacă strădania sa politică prevalentă va fi exprimarea, apărarea şi obţinerea recunoaşterii nu numai a identităţii culturale specifice, atribuite (ascriptive) a unui grup minoritar caracterizat de calităţi atribuite (ascriptive qualities), dar în consecinţă şi a intereselor specifice ce decurg din identitatea sa aparte.18 În acest context, calităţile atribuite avute în vedere sînt apartenenţa etnică, regională sau etnonaţională, limba (maternă) şi religia; iar interesele specifice ale grupurilor în cauză includ şi dezvoltarea susţinută a regiunii (sau a regiunilor) locuite de acestea. Deci amplasarea periferică a grupului şi concentrarea acestuia într-o regiune dată vor figura ca variabile şi nu criterii definitorii, deşi minorităţile naţionale sau etnice prezintă de regulă ambele caracteristici. Eliminarea din definiţie a acestor două criterii dispensabile se impune tocmai datorită marilor diferenţe cantitative observabile în concentrarea regională a grupurilor minoritare. Acest fapt reclamă tratarea atributului în cauză ca una dintre potenţialele variabile explicative ale succesului electoral. Nu în ultimul rînd este important să menţionez şi faptul că nu includ denumirea oficială a organizaţiei între indicatorii caracterului etnoregionalist. Procedez astfel fiindcă denumirea poate fi înşelătoare: există partide care în pofida denumirii lor nu îşi asumă promovarea intereselor şi politicilor etnoregionale, şi invers, cunoaştem partide etnoregionaliste a căror denumire nu face trimitere la această trăsătură.19

În fine doresc să subliniez avantajele prezentei definiţii. Aşadar, două din cele trei criterii care conceptualizează caracterul de partid şi cel etnoregionalist permit testarea imediată. Acestea sînt participarea la alegeri şi criteriul de identificare structural-sociologic care presupune observarea (vizuală) a tiparelor regionale de distribuţie a voturilor. Din nefericire, testarea criteriului ideologicprogramatic nu reprezintă o probă ce furnizează un rezultat imediat aidoma unui test cu turnesol, or acest lucru implică necesitatea elaborării unei metode alternative destinate delimitării sigure a universului partidelor etnoregionaliste (în cazul de faţă maghiare). Următorul subcapitol constituie o tentativă de fundamentare teoretică şi elaborare a unei astfel de metode.

1.2. Un (posibil) test alternativ al caracterului etnoregionalist

Testarea caracterului etnoregionalist poate fi efectuată prin intermediul unui set de trei criterii dintre care primele două sînt pur comportamentale, iar cel din urmă combină elementul comportamental cu cel genetic. Fiecare dintre cele trei teste parţiale identifică actorii care ar trebui excluşi din rîndul partidelor etnoregionaliste, dar eliminarea unei anumite organizaţii devine totalmente justificată numai în cazul în care aceasta ar trebui exclusă pe baza fiecăreia dintre cele trei criterii.

Fenomenul votului etnic definit de Horowitz ca „absenţa schimbului de voturi ce traversează frontierele grupurilor etnice” nu este străin de ţările analizate. În astfel de circumstanţe – presupunînd o mobilizare electorală totală – alegerile dobîndesc din perspectiva grupurilor minoritare caracterul unor recensăminte etnice putînd fi folosite chiar şi pentru estimarea numărului alegătorilor care aparţin de grupurile respective. Mai mult, devine posibilă şi aplicarea empirică imediată a testului pe care tocmai cercetătorul american l-a imaginat pentru identificarea partidelor etnice, căci aserţiunea sa conform căreia „în practică, un partid [etnic] va servi interesele grupului care îi asigură în mod preponderent susţinerea sau [în caz contrar] va pierde această susţinere” este indubitabil validă (Horowitz 2000: 346, 326, 291-292). Deci în ipoteza participării cu liste sau candidaţi proprii la alegeri, prima probă parţială testează pur şi simplu sprijinul electoral de care se bucură acele partide care se declară a fi reprezentantele intereselor minoritare. Din această cauză voi numi primul criteriu sprijin electoral etnic (obţinut în mod independent).

Testul prezentat în alineatul anterior presupune totodată stabilirea unui prag care separă cu siguranţă partidele etnoregionaliste de partidele care par a fi de natură etnică, dar de fapt nu sînt etnoregionaliste. În această privinţă clasificările făcute de Mair şi De Winter pot fi deosebit de utile. Pe de o parte, cercetătorul irlandez numeşte partide efemere (ephemeral parties) sau, în cazul unei prezenţe electorale îndelungate, micropartide (microparties) acele organizaţii care obţin de regulă mai puţin de 1% din voturi. Pe de altă parte, politologul belgian clasifică partidele etnoregionaliste în partide hegemonice – care adună aproape toate sufragiile alegătorilor care provin din rîndurile minorităţii (concentrate regional), partide mari – care obţin între 25 şi 50% din voturile din regiune sau ale grupului etnic în cauză, partide de mărime mijlocie – care adună între 15 şi 25% din voturile regiunii sau ale grupului etnic, şi partide mici – care obţin o proporţie redusă (sub 15%) a voturilor din regiune sau ale grupului etnic în cauză (Mair 1991: 44, De Winter 1998: 212, 214).

Dat fiind faptul că majoritatea sistemelor electorale vizează reducerea numărului partidelor şi acest fenomen dezavantajează în mod natural partidele mici, este lesne de înţeles că un partid etnoregionalist trebuie să fie cel puţin un partid mare în accepţiunea lui De Winter pentru a putea emite pretenţia cîştigării mandatelor parlamentare. Cu toate acestea chiar şi stabilirea unui „prag etnoregionalist” de 15% ar fi lipsită de sens pentru că în cazul unei minorităţi ce reprezintă 10% din populaţia unei ţări partidele mici (în sens etnic) ar putea obţine 1,5% din sufragii ceea ce ne arată că nu sînt actori totalmente neglijabili. Deoarece scopul meu este o filtrare sigură prin care nu se elimină partide etnoregionaliste, voi formula rezerve – în spiritul observaţiilor făcute de Horowitz – numai faţă de acele partide (etnice în aparenţă) care obţin în mod regulat sub 1% din voturile acordate partidelor minorităţii respective.20

Cel de-al doilea test poate fi perceput şi ca unul care vizează parţial excluderea unor partide şi parţial confirmarea caracterului etnoregionalist al altora. Aşteptarea ca două partide etnoregionaliste care reprezintă o anumită minoritate să aibă potenţial de coaliţie unul faţă de celălaltă este firească – exceptînd, bineînţeles, cazurile în care este vorba de două grupuri adverse rezultate din scindarea unui partid. Prin urmare, voi numi cel de-al doilea criteriu potenţial intraetnic de coaliţie. Fundamentul teoretic al introducerii acestui criteriu îl constituie noţiunea de partid antisistem care, prin analogie, permite înzestrarea cu conţinut teoretic a expresiei „contrapartid” (ellenpárt) folosită adesea de politicienii şi presa minoritară maghiară.

Patru trăsături fundamentale, definitorii caracterizează partidele antisistem. În primul rînd, comportamentul lor nu implică un dezacord de opinie în privinţa anumitor teme politice (issues), ci un dezacord de principiu în privinţa sistemului politic, iar acest fapt se explică prin fundamentarea politicii lor pe un ansamblu de valori şi credinţe incompatibil cu sistemul politic din care fac parte. Deci, în al doilea rînd, aceste partide promovează o ideologie străină de sistem (extraneous ideology). Prin urmare, prezenţa lor într-un anumit sistem politic sau de partide subminează datorită importanţei sporite dobîndite de comportamentul verbal (verbal behaviour) în viaţa politică a societăţilor de masă legitimitatea sistemului. Mai precis – şi totodată în al treilea şi al patrulea rînd – aceste partide urmăresc să submineze legitimitatea sistemului, iar strădaniile lor sînt de obicei încununate de succes (Sartori 2005: 117– 118, 179 /nota nr. 6/). În mod similar organizaţiile pentru care voi folosi denumirea de contrapartid etnic se situează pe poziţii principial opuse faţă de partidele etnoregionaliste, adoptă o ideologie străină de grupul minoritar în cauză şi se străduiesc să submineze cel puţin prin comportamentul lor verbal legitimitatea şi susţinerea electorală a partidelor din cea de-a doua categorie. (În acest caz nu se poate pretinde însă ca strădaniile lor să aibă succes.)

Cel de-al treilea test parţial serveşte la excluderea definitivă a organizaţiilor care nu satisfac primele două criterii, deci care nu dispun nici de sprijin electoral şi nici de potenţial de coaliţie vizavi de principalele partide etnoregionaliste. Acest test presupune efectuarea unei analize „genetice” speciale ce rezultă din natura postcomunistă a sistemelor politice studiate. Raţiunea acestei analize este eliminarea partidelor care păstrează aparenţe etnoregionaliste, dar care au fost înfiinţate – folosind expresia foarte nimerită a lui Gyurcsík Iván – „la comanda unui beneficiar extern” (Gyurcsík 1996: 179). În afară de analiza „genetică” acest test ia în considerare şi poziţiile politice observabile (sau manifeste) ale organizaţiilor, precum şi acele legături pe care acestea le menţin cu acei „supravieţuitori” ai căderii regimurilor comuniste care au rămas actori relevanţi şi după 1989. Aceste aspecte merită să fie luate în considerare fiindcă se pot obţine dovezi empirice suplimentare cu privire la activitatea politică bazată pe o ideologie străină de statutul de minoritar(i) pe care o desfăşoară anumite partide (aparent etnice). Nu există nici un dubiu: regimurile comuniste – deşi prin retorica lor oficială propovăduiau egalitatea naţională şi interzicerea discriminării – au manifestat, cu puţine excepţii, un comportament represiv în relaţia lor cu minorităţile. Avînd în vedere aceste fapte şi totodată imperativul exactităţii ştiinţifice mă văd nevoit să folosesc denumirea destul de complicată „beneficiar extern” şi ideologie străină de statusul de minoritar pentru acest al treilea criteriu. Referitor la acest test tripartit, trebuie subliniată consistenţa logică a criteriilor de eliminare. Exceptînd cazul manipulării politice magistrale organizaţiile cărora le voi ataşa eticheta de contrapartid etnic nu acumulează susţinere electorală şi nu sînt luate în calcul ca potenţiali parteneri de coaliţie de către forţele politice etnoregionaliste propriu-zise. În cazul în care un partid etnic cu susţinere electorală modestă nu colaborează cu forţele politice antiminoritare, dar nici nu posedă potenţial de coaliţie în raport cu partidele etnoregionaliste, este fie o aripă disidentă desprinsă dintr-un partid etnic, fie o tentativă de partid (sortită probabil eşecului şi pieirii). Spre deosebire de acestea, partidele care sînt incluse în coaliţii de partide minoritare, dar care singure ar obţine doar un sprijin electoral modest reprezintă partide mici (în sens etnic). (Logica testului este prezentată în Tabelul nr. 4 din Anexe.) În încheiere aş dori să precizez că testul prezentat nu are nici pe departe doar un caracter ad hoc, ci în afara fundamentării sale teoretice are şi o relevanţă teoretică aparte. Şi anume, prezintă generalitate, căci poate fi aplicat – cu o mică modificare – şi în cazul universului mai larg al partidelor etnoregionaliste europene. Amendamentul constă, bineînţeles, în eliminarea analizei „genetice” menite să detecteze originile postcomuniste şi comportamentul colaboraţionist al partidelor analizate.

1.3. Operaţionalizarea variabilelor şi ipoteza de cercetare

Prezenta secţiune discută măsurarea variabilei dependente, deduce ipoteza de cercetare, iar la urmă explică modul de operaţionalizare a variabilelor independente. Dat fiind faptul că partidele etnoregionaliste îşi pot realiza chiar şi obiectivele mai puţin radicale cel mai degrabă printr-o activitate desfăşurată în cadrul parlamentelor naţionale, lucrarea de faţă interpretează succesul electoral ca pe o formă specifică a puterii instituţionale – şi anume, influenţa exercitată în plenul corpului legislativ – şi studiază condiţiile în care minorităţile naţionale/etnice pot avea acces la aceasta prin intermediul partidelor care le reprezintă. Trebuie însă precizat că succesul electoral al partidelor etnoregionaliste poate fi conceptualizat şi măsurat şi altfel. Abordările uzuale lucrează cu proporţiile voturilor obţinute de aceste partide. În principiu ar fi posibilă operaţionalizarea succesului prin procentajul de voturi obţinute la nivel naţional, dar cercetătorii preferă calcularea acelei proporţii a electoratului-ţintă – a populaţiei cu drept de vot rezidente în regiune sau a alegătorilor aparţinînd de minoritatea etnică/naţională respectivă – care votează partidul etnoregionalist.21 Indicatori mai complecşi, însă bazaţi tot pe procentul de voturi obţinute au elaborat pe rînd Gordin şi Urwin. Indicele de inegalitate regională cumulativă (index of cumulative regional inequality – CRI) dezvoltat de autorul britanic compară proporţiile regionale ale numărului de voturi obţinute la nivel naţional de către partidul studiat cu acele procentaje ipotetice pe care partidul lear obţine dacă susţinerea sa electorală ar fi proporţională în fiecare regiune cu numărul locuitorilor acestora. În consecinţă, indicele lui Urwin încearcă să controleze atît efectul mărimii partidelor etnoregionaliste, cît şi cel al populaţiei regiunilor, dar din păcate – aşa cum reiese şi din lucrarea autorului – nu este perfect. Se poate observa că CRI supraapreciază rezultatele organizaţiilor numite exclusive de către el, adică a acelora care se concentrează asupra unei singure regiuni.22 În schimb, Gordin compară, pentru fiecare regiune în parte, procentul de voturi obţinute de partidul etnoregionalist cu procentul obţinut de cel mai mare partid din regiune. El controlează astfel efectul populaţiei statelor şi – datorită comparaţiei făcute prin împărţire – cel al numărului partidelor. Ca ultim pas, transformă cîtul în variabilă dihotomică (logică) în scopul unei analize calitative (Gordin 2001: 156, 158).

Indicatorii prezentaţi echivalează succesul electoral cu mobilizarea (fructuoasă). Definiţia operaţională oferită de mine presupune considerarea proporţiei mandatelor legislative obţinute, deoarece prin aceasta se poate estima de fapt ponderea politică a partidelor în cauză. Explicaţia este imediată: influenţa exercitată în plenul corpului legislativ poate constitui un avantaj cu ocazia negocierilor coaliţionale, dar se poate folosi şi pentru promovarea sau obstrucţionarea unor politici publice.23

După ce am descris problemele de măsurare referitoare la variabila dependentă, voi deduce ipoteza de cercetare şi voi arăta pe scurt maniera în care calculez valorile variabilelor independente. Am menţionat deja că lucrarea de faţă tratează ca factori explicativi ai succesului electoral elementele dimensiunii participare politică din sistemele democratice. Ceteris paribus, cele mai importante variabile de sistem care influenţează succesul electoral al partidelor etnoregionaliste sînt natura sistemului electoral (folosit pentru alegerea camerei inferioare a parlamentelor24) şi formatul sistemului de partide. (Sintagma ceteris paribus face trimitere în primul rînd la factori intrinseci din punctul de vedere al partidului etnic şi al grupului reprezentat de acesta, precum şi la influenţe venite din afara sistemului politic.) Argumentul lui Chandra (2004: 14) conform căruia:

„[dimensiunea optimă a unei categorii etnice necesară pentru ca partidul [aferent] să treacă de pragul victoriei şi cel al influenţei variază în funcţie de configuraţia cabinetului, a sistemului de partide şi a sistemului electoral, luate împreună.

confirmă corectitudinea selecţiei referitoare la variabilele independente ale cercetării.”

Pentru a evidenţia relaţia dintre cele două variabile independente şi variabila dependentă – procentajul de mandate parlamentare obţinute de partidele etnoregionaliste – va trebui să explic pe rînd cum influenţează sistemul de partide, respectiv sistemul electoral, şansele partidelor cercetate. Opiniile întîlnite în literatura de specialitate sînt împărţite în ambele privinţe.

Cercetătorii nu acordă prea multă atenţie legăturii dintre formatul sistemului de partide – operaţionalizat în mod uzual prin intermediul numărului efectiv al partidelor25şi succesul partidelor etnoregionaliste, ceea ce ar putea sugera că efectul variabilei este marginal. Pe de o parte, acceptarea raţionamentului conform căruia partidele etnoregionaliste calificate – în mod convenţional – drept partide mici (cf. Müller-Rommel 1991: 4 şi Mair 1991: 44, 60)26 beneficiază de şanse electorale superioare în sistemele de partide fragmentate, unde pragul victoriei este mai coborît, pare o alegere logică. Pe de altă parte, se poate argumenta că sistemele (mai) fragmentate implică o competiţie electorală mai acerbă şi astfel adunarea a 10% din sufragii este mai dificilă decît în sistemele bipartide sau de „două partide şi jumătate” – o ipoteză susţinută şi de date empirice (De Winter 1998: 244. /nota nr. 9/, Montabes Pereira–Ortega Villodres–Pérez Nieto 2003: 9, 12). Dar nu se poate trece cu vederea faptul că în aceste sisteme pragul victoriei este ridicat. Or, dat fiind faptul că pe mine – după cum am arătat mai sus – mă interesează „victoria” electorală, în cele ce urmează voi presupune o corelaţie pozitivă între gradul de fragmentare a sistemului de partide şi succesul partidelor etnoregionaliste.27

În ceea ce priveşte cel de-al doilea element instituţional, sistemul electoral, merită amintite efectele psihologice şi efectele mecanice ale acestora. Primul efect se manifestă prin faptul că sistemele electorale stimulează alegătorii să sprijine partidele cu mai multe şanse de izbîndă şi să le ignore pe celelalte, iar cel din urmă prin transformarea proporţiilor de voturi în mandate legislative.28 Avînd în vedere aceste fenomene precum şi catalogarea ca partide mici a partidelor etnoregionaliste se poate presupune că acestea vor înregistra rezultate superioare în cazul sistemelor electorale mai proporţionale. Căci alegătorii se vor teme mai puţin că îşi „risipesc” voturile dacă le preferă pe ele, iar mecanismele de transformare ale sistemului electoral nu vor afecta în măsură considerabilă aceste partide.

Mecanismul cauzal prezentat pare lipsit de echivoc şi totuşi dovezile empirice privitoare la partidele vest-europene sînt contradictorii. Mair (1991: 5455) a reuşit să verifice o ipoteză similară referitoare la toate familiile de partide mici, iar Gordin (2001) – utilizînd o metodă diferită de cea cantitativă la care apelez în această lucrare, şi anume, analiza comparativă calitativă (qualitative comparative analysis – QCA)29a arătat că proporţionalitatea sistemului electoral constituie un factor cauzal al succesului electoral al partidelor etnoregionaliste. Cu toate acestea, analiza lui De Winter (1998: 213, 219-220, 242) sugerează mai degrabă că impactul sistemului electoral este neglijabil faţă de cel al altor variabile, cum ar fi concentrarea regională a grupurilor minoritare, ceea ce confirmă corectitudinea eliminării caracteristicii în cauză din definiţia minimală. Mai mult, un studiu comparativ infirmă ipoteza, întrucît rezultatele acestuia arată succese etnoregionaliste mai consistente în condiţiile sistemelor electorale pluralitare (cu majoritate simplă şi un singur tur de scrutin) (Montabes Pereira-Ortega Villodres-Pérez Nieto 2003: 8, 11, 19). Dar probabil că şi această situaţie are o explicaţie etnodemografică. Cercetările empirice citate fac din retestarea relaţiei dintre sistemul electoral şi succesul partidelor etnoregionaliste – de data aceasta pe cazul părţii centrale, estice şi sud-estice a continentului – un exerciţiu interesant care merită încercat.

Prin urmare, seria raţionamentelor de mai sus poate fi sintetizată în forma ipotezei:

(I) Procentajul mandatelor parlamentare obţinute de partidele etnoregionaliste se corelează în mod pozitiv cu proporţionalitatea sistemului electoral şi fragmentarea sistemului de partide.

Variabilele independente (şi conceptele operaţionalizate de acestea) joacă un rol important în acele lucrări teoretice ale lui Lijphart care tratează disiparea puterii în sistemele politice şi în sistemele de partide. Din aceste considerente măsurătorile pe care le efectuez asupra variabilelor se sprijină, cel puţin parţial, pe lucrările de teorie empirică a democraţiei semnate de politologul olandez (Lijphart 1994, 1999b). Monografia dedicată sistemelor electorale le descrie pe acestea cu ajutorul a două grupuri de variabile formate din cîte patru caracteristici. Variabilele primare sînt formula matematică, pragurile electorale, dimensiunea circumscripţiei şi efectivul corpului legislativ. Grupul variabilelor secundare cuprinde structura buletinului de vot, repartizarea proporţională injustă a mandatelor malapportionment-ul, apparentement-ul şi prezidenţialismul.30 Cu toate acestea, indicatorul cel mai sintetic al sistemului electoral, utilizabil şi în prezentul studiu ca principală variabilă de sistem, este indicele pătratic de disproporţionalitate introdus de Michael Gallagher.31 Folosirea acestuia se impune din două motive. În primul rînd, el reflectă cu fidelitate formula matematică – dimensiunea esenţială a sistemului electoral –, în plus, nu subapreciază şi nici nu supraapreciază proporţionalitatea sistemului (Lijphart 1999b: 158, 162). În al doilea rînd, aşteptările ca acest indice să influenţeze în mare măsură rezultatele electorale ale partidelor etnoregionaliste şi ca să prezinte şi robusteţe sînt cel puţin plauzibile.32

2. Eşantion, date empirice şi rezultate

2.1. Universul partidelor etnoregionaliste maghiare şi eşantionul analizat

Pasul introductiv al analizei empirice este delimitarea universului partidelor etnoregionaliste maghiare. În principiu această operaţie ar presupune aplicarea celor trei criterii cuprinse în definiţia minimală a partidelor etnoregionaliste organizaţiilor politice inventariate în Tabelul nr. 2 din Anexe. Dar cum am precizat în secţiunea 1.1. care abordează conceptul de partid etnoregionalist, testarea caracterului etnoregionalist va avea loc cu ajutorul unui set alternativ de probe. Totodată secţiunea respectivă a stabilit ca unic criteriu al caracterului de partid, intenţia democratică de a dobîndi funcţii publice prin intermediul participării la alegeri. Dar de vreme ce studiez partide a căror bază electorală este de regulă restrînsă şi concentrată regional, se justifică luarea în considerare a tuturor funcţiilor publice alese posibile, cum ar fi cea de legislator sau cea de oficial ales în instituţiile autonomiei locale ori cele ale autoguvernărilor minoritare. Astfel atenţia mea se va îndreapta deopotrivă asupra alegerilor parlamentare, locale şi speciale minoritare. Însă faptul că minorităţile maghiare din cele şase ţări studiate au dispus în perioada specificată de reprezentare parlamentară dobîndită fie prin competiţie electorală, fie din oficiu, simplifică testarea caracterului de partid al organizaţiilor inventariate. Chiar şi în aceste condiţii, nu voi prezenta numai datele alegerilor generale, ci în cazurile în care facilitează încadrarea actorilor sau serveşte unei ilustrări mai nuanţate a ceea ce doresc să spun, voi folosi şi rezultatele unor alegeri de ordin inferior sau mă voi referi la acestea.

Coloana a treia a Tabelului nr. 3 din Anexe sintetizează – pe baza datelor cuprinse în Tabelele nr. 6-10 referitoare la participarea în alegeri şi la rezultatele înregistrate – concluziile testării criteriului ce defineşte caracterul de partid. „Se vede” foarte clar că principalele partidele ale celor mai numeroase trei minorităţi maghiare satisfac acest criteriu. Este vorba despre Romániai Magyar Demokrata Szövetség / Uniunea Democrată Maghiară din România (RMDSZ/UDMR); Együttélés Politikai Mozgalom (E/PM/), Független Magyar Kezdeményezés (FMK) / Magyar Polgári Párt (MPP), Magyar Kereszténydemokrata Mozgalom (MKDM), respectiv partidul format prin fuziunea acestor trei – Magyar Koalíció Pártja (MKP) – în Slovacia şi, în fine, cele două partide maghiare din Serbia care au jucat pe rînd rolul dominant (Vajdasági Magyarok Demokratikus Közössége / VMDK/ şi Vajdasági Magyar Szövetség /VMSZ/). În afară de aceste organizaţii au mai participat la alegeri generale Független Magyar Párt / Partidul Independent Maghiar (FMP/PIM), redenumit ulterior Romániai Magyar Szabaddemokrata Párt / Partidul Liber Democrat Maghiar din România (RMSZDP/PLDMR) şi Székely Ifjak Fóruma (SZIF) în România; alte patru partide maghiare din Serbia (Kereszténydemokrata Tömörülés /KDT/, Vajdasági Magyar Demokrata Párt / VMDP/, Vajdasági Magyar Kereszténydemokrata Mozgalom – VMKDM / Kereszténydemokrata Európa Mozgalom – KDEM şi Vajdasági Magyar Polgári Mozgalom /VMPM/); precum şi partidul numit Magyar Népi Mozgalom a Megbékélésért és a Jólétért (MNMMJ) în Slovacia. În fine, există încă trei organizaţii maghiare care pot fi considerate partide în aceste ţări. Rămînînd pe teritoriul Slovaciei trebuie amintit Magyar Néppárt (MNP) – o grupare care a evitat de regulă (şi pe bună dreptate) prezentarea de liste proprii, căci a înregistrat doar succese minore cu ocazia acelor alegeri locale cînd a procedat astfel. În schimb a încercat să obţină locuri pe listele comune depuse pentru alegerile generale de partidele dominante maghiare. Romániai Magyar Kisgazdapárt / Partidul Micilor Proprietari Maghiari din România (RMKGP / PMPMR) a împărtăşit soarta MNP-ului avînd rezultate modeste la alegerile locale, dar spre deosebire de aceste două organizaţii Romániai Magyar Kereszténydemokrata Párt / Partidul Creştin-Democrat Maghiar din România (RMKDP / PCDMR) şi-a propulsat cel puţin un membru marcant în parlament prin înscrierea acestuia pe listele RMDSZ/UDMR.

Viaţa politică a minorităţii maghiare din Croaţia şi Slovenia este dominată ca şi cea din România sau Slovacia de o singură formaţiune: Horvátországi Magyarok Demokratikus Közössége (HMDK), care a deţinut de-a lungul tuturor celor patru cicluri electorale mandatul parlamentar rezervat minorităţii maghiare, respectiv Muravidéki Magyar Önkormányzati Nemzeti Közösség (MMÖNK). (Cea de-a doua organizaţie posedă o identitate cel puţin dublă. Pe de o parte, funcţionează ca garantul şi structura instituţionalizată a autonomiei culturale de care beneficiază maghiarii din Slovenia, iar pe de altă parte formează un „sistem etnic unipartid” fiind acel partid unic prin care se realizează reprezentarea în parlament şi în autorităţile locale a minorităţii maghiare.) Aidoma Voivodinei, Ucraina (Transcarpatică) constituie arena rivalităţii a două partide maghiare care reprezintă alternativ minoritatea în parlament: Kárpátaljai Magyar Kulturális Szövetség (KMKSZ) şi Ukrajnai Magyar Demokrata Szövetség (UMDSZ).33

În cele ce urmează, voi efectua cele trei teste parţiale referitoare la caracterul etnoregionalist al organizaţiilor politice – elaborate în secţiunea 1.3 – pentru toate partidele care pretind că reprezintă minoritatea maghiară. (Vezi Tabelul nr. 2 din Anexe.) Cu privire la primul test parţial se cuvine să specific înaintea analizei datelor cifrice că partidele care au obţinut mandate în parlamentele naţionale (HMDK; RMDSZ/UDMR; VMDK şi VMSZ; EPM, MKDM, MPP şi MKP; MMÖNK; respectiv KMKSZ şi UMDSZ) se bucură de sprijinul minorităţilor maghiare din ţările respective. În principiu, deci, ar fi suficientă examinarea scorurilor electorale înregistrate de acele partide care nu au fost enumerate aici şi care au prezentat liste separate la diverse alegeri.

Datele referitoare la Croaţia (vezi Tabelul nr. 6) arată că HMDK, organizaţie ce are sediul în Osijek şi prin urmare reprezintă mai degrabă interesele maghiarilor care trăiesc concentraţi în zona de frontieră, s-a lansat în special în ultimii ani întro competiţie electorală acerbă cu blocul MESZ-HMSZ, care manifestă o sensibilitate sporită faţă de problemele diasporei maghiare şi intelectualilor maghiari din Croaţia ambele avînd centrul spiritual la Zagreb.34 Într-o altă lumină cifrele ne arată că maghiarii din Croaţia sînt reprezentaţi de două partide mari (HMDK şi MESZ) şi unul de dimensiune mijlocie (HMSZ), bineînţeles toate luate în sens etnic. O situaţie similară poate fi surprinsă în Ucraina: viaţa politică a maghiarilor din această ţară se caracterizează printr-o competiţie bipolară relativ echilibrată între două partide mari în sens etnic KMKSZ şi UMDSZ (vezi Tabelul nr. 10).

Din Tabelul nr. 7 care prezintă situaţia din România reiese că RMDSZ/UDMR este partidul hegemonic al minorităţii maghiare, pentru că adună întotdeauna aproape toate sufragiile etnicilor maghiari. Spre deosebire de acest partid FMP/ PIM (redenumit ulterior RMSZDP/PLDMR) a participat doar de trei ori la alegerile generale depăşind o singură dată „pragul intraetnic” de 1%. Iar SZIF a participat o singură dată înregistrînd un scor dezastruos, egal cu cel mai slab rezultat al partidului anterior. Aici se cuvine să amintesc şi cazul Sloveniei, dat fiind faptul că hegemonul etnic, MMÖNK, captează toate voturile maghiare din regiunea Prekmurje reuşind să mobilizeze de regulă două treimi ale electoratului-ţintă (cf Mák szerk. s.a.).

Cazul Serbiei însă merită o prezentare mai detaliată datorită unei particularităţi rar întîlnite la partidele etnoregionaliste: partidelor maghiare din acestă ţară sînt scizipare. VMDK nu a avut nici un concurent între 1990-1996, dar în 1996 a reuşit să obţină doar o treime din voturile maghiarilor căci a apărut un comptetitor puternic: VMSZ. Mai mult, în lipsa concurenţei a mobilizat întotdeauna o minoritate semnificativă a etnicilor maghiari, cel mai slab rezultat în calitate de hegemon etnic fiind înregistrat de acest partid la alegerile federale din decembrie 1992, fiind votat de 106.036 cetăţeni ceea ce înseamnă 37,92% în comparaţie cu efectivul corpului electoral maghiar din Voivodina (279.663 alegători) (Mirnics 1999: 151). Declinul VMDK a început odată cu apariţia şi lansarea în competiţia electorală a VMSZ, partid care s-a format din VMDK prin părăsirea organizaţiei de către un grup constituit din politicieni, intelectuali şi întreprinzători. Astfel proporţia de voturi obţinută de VMDK a scăzut treptat sub limita de 15% în comparaţie cu numărul alegătorilor maghiari înregistraţi pe listele electorale. VMSZ a preluat rolul de principal partid maghiar deja în 1996, dar în condiţiile competiţiei foarte intense dintre partidele maghiare din Voivodina nu mobilizează decît aproximativ o cincime din alegătorii maghiari (cu ocazia alegerilor generale). În fine, am reuşit să obţin o singură dată cifrică referitoare la VMDP egală cu 6% din numărul alegătorilor maghiari înregistraţi, potenţialul de mobilizare al celorlalte trei partide maghiare părînd să nu atingă 1%. Dat fiind faptul că în cele mai multe dintre ţările studiate totalul voturilor obţinute de partidele etnoregionaliste maghiare reprezintă singurul termen de comparaţie şi că partidele maghiare din Voivodina au prezentat candidaţi într-un număr inegal de circumscripţii electorale în care locuiesc probabil un număr inegal de alegători maghiari, ar fi corect să comparăm rezultate partidelor maghiare şi în acest caz cu totalul „voturilor etnice”. Astfel VMSZ este un partid etnoregionalist hegemonic, VMDK unul mare, VMDP unul de mărime mijlocie, iar celelalte trei sînt mici. (Vezi Tabelul nr. 8.)35

În cea ce priveşte Slovacia merită analizate ambele partide care au urmat, cel puţin parţial, calea lor separată. MPP a depus liste electorale proprii o singură dată, ce reprezintă de fapt două alegeri organizate simultan, şi a fost votat de aproape un sfert din etnicii maghiari. Prin urmare poate fi inclus în categoria partidelor etnoregionaliste de mărime mijlocie. În schimb MNMMJ, cu ocazia singurei sale participări în alegeri, a obţinut doar 2,1% din voturile acordate partidelor maghiare, putînd fi astfel considerat în cel mai bun caz un partid etnoregionalist mic. (Vezi Tabelul nr. 9.)

Concluzia aplicării primului criteriu ar fi că rezultatele slabe obţinute de FMP/ PIM (ulterior RMSZDP/PLDMR) şi SZIF, de MNMMJ, respectiv de KDT, VMKDM/KDEM şi VMPM oferă motive pentru excluderea acestora. Însă fără a aplica şi celelalte două criterii, nu se poate şti cît de justificată este eliminarea lor. Cel de-al doilea test parţial examinează coalescenţa partidelor etnoregionaliste maghiare. În acest context este de remarcat faptul că RMDSZ/UDMR a tratat în mod consecvent RMKDP/PCDMR şi RMKGP/PMPMR ca organizaţii partenere,36 iar principalele trei partide maghiare din Slovacia au format iniţial o coaliţie electorală pentru ca ulterior să fuzioneze sub denumirea de Magyar Koalíció Pártja fără a elimina posibilitatea cooperării cu MNP. În opoziţie cu aceste două cazuri partidele maghiare din Croaţia, Serbia şi Ucraina au ales să concureze, nu să colaboreze între ele. Primul şi ultimul caz sînt foarte simple, fiind prezentate mai sus. În consecinţă voi detalia numai cazul Voivodinei.

Consider că reliefarea repetată în analize a fenomenului atomizării partidelor maghiare „fisipare” din această provincie este o exagerare, căci evenimentele politice din ultimii 16, dar în special ultimii 9 ani, conturează două blocuri sau coaliţii de componenţă variabilă. Acestea s-au format pe rînd în jurul VMSZ şi VMDP, partid care se defineşte drept urmaşul vechiului VMDK preluînd în activitatea sa programul şi obiectivele originale ale precursorului şi fiind condus de primul preşedinte al acestuia. Mai nou însă spectrul politic maghiar din Voivodina a fost oarecum reconfigurat: din cele două blocuri a mai rămas doar un pol şi două partide apărînd totodată şi un al patrulea (Magyar Polgári Szövetség – MPSZ). KDEM au luat naştere în prima jumătate a anului 2000 sub denumirea de Európa Platform în sînul VMSZ, dar în scurt timp a fost nevoit să părăsească organizaţia şi să aleagă – oarecum de nevoie – alternativa activităţii politice de sine stătătoare. Ulterior, s-ar putea spune că „a făcut naveta” între cei doi poli, de la alegerile generale din 2003 cooperînd în mod consecvent din nou cu VMSZ. O posibilă explicaţie este faptul că uniunea, cu ocazia congresului ce a avut loc la 30 noiembrie 2002 la Novi Sad, s-a caracterizat ca fiind „un partid creştin-democrat de centrudreapta” şi a hotărît începerea demersurilor pentru aderarea la Partidul Popular European şi la Uniunea Creştin-Democrată Europeană. În fine, considerînd rezultatele foarte modeste înregistrate cu ocazia alegerilor locale din 2004 o dovadă a inutilităţii luptei electorale independente şi a necesităţii unificării forţelor politice maghiare din Voivodina, prezidiul KDEM a decis la data de 28 ianuarie 2005 contopirea cu VMSZ. Exemplul lor a fost urmat la un interval de trei săptămînii şi de VMPM.37

Rezumînd cele spuse anterior se poate concluziona că pe baza celui de-al doilea criteriu şi în virtutea evenimentelor şi proceselor observate se (re)confirmă caracterul etnoregionalist al următoarelor partide: HMSZ şi MESZ; RMDSZ/ UDMR, RMKDP/PCDMR şi RMKGP/PMPMR; al organizaţiilor care au creat Magyar Koalíció Pártja – inclusiv FMK/MPP care a dus o activitate politică independentă în prima parte a anilor 1990 -; precum şi al KDT, VMDP, VMKDM/ KDEM, VDMK, VMPM şi VMSZ. Constatarea este relevantă în special în cazul KDT, al VMKDM/KDEM şi al VMPM, căci acestea nu mai trebuie eliminate din rîndul partidelor etnoregionaliste. Dar FMP/PIM (ulterior RMSZDP/PLDMR) şi SZIF, respectiv MNMMJ nu satisfac nici acest al doilea criteriu.

Referitor la ultimul test parţial şi la organizaţiile enumerate în Tabelul nr. 2 din Anexe se poate afirma că MNMMJ – o organizaţie ce „se autodefineşte ca fiind de stînga” şi îi are în frunte pe Gyimesi György, un politician exclus din Együttélés, şi pe György István, secretarul general al Csemadok38 în timpul regimului Husák – este creaţia regimului naţionalist condus de Vladimir MeČiar. Astfel a servit ca unealtă la cosmetizarea imaginii formate despre politica faţă de minorităţi dusă de fostul prim-ministru slovac şi la subminarea legitimităţii şi a sprijinului electoral de care beneficiau celelalte partide maghiare.39

În ceea ce priveşte luările sale de poziţie şi legăturile politice stabilite FMP/ PIM (ulterior RMSZDP/PLDMR) prezintă similitudini cu partidele din Serbia şi Slovacia descrise anterior. La începutul anului 1990 Független Magyar Párt/ Partidul Independent Maghiar a susţinut cu convingere existenţa cooperării cu RMDSZ/UDMR, dar cea din urmă a negat în mod categoric legătura cu FMP/PIM.

Un an mai tîrziu FMP/PIM a cerut aderarea ca membru colectiv la RMDSZ/UDMR, cererea sa fiind soluţionată în mod pozitiv.40 Dar mai tîrziu – sub denumirea de Romániai Magyar Szabaddemokrata Párt/Partidul Liber Democrat Maghiar din România – şi-a încercat norocul în mod inconsecvent fie ca partener al RMDSZ/ UDMR, fie ca principal adversar al acestuia încercînd cîteodată chiar să submineze legitimitatea acestuia prin comportamentul verbal pe care l-a manifestat (cf. Micu ed. 1993: 60-61, Bodó-Somai szerk. 1995: 9, 193).41 Istoria SZIF, înfiinţată în februarie 1990, este de asemenea ambivalentă. Organizaţia a susţinut iniţial (întro manieră activă) RMDSZ/UDMR, dar distanţarea dintre cei doi actori s-a produs cu o repeziciune surprinzătoare. Motivul a fost atitudinea critică a Forumului faţă de poziţia RMDSZ/UDMR de a nu se delimita clar de politica naţionalistă a Frontului Salvării Naţionale (FSN) care promova cel mult o democraţie aparentă, de faţadă. Despărţirea Forumului de RMDSZ/UDMR a avut un efect straniu: potenţiala organizaţie-satelit a RMDSZ/UDMR a devenit cu timpul organizaţiasatelit a mişcării naţionaliste româneşti Vatra Românească (VR), care susţinea că este culturală, dar de fapt funcţiona în tandem cu Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) (cf. Udvardy szerk. 2006).

Se observă că nici ultimul test nu ne oferă motive de recunoaştere a caracterului etnoregionalist al FMP/PIM (ulterior RMSZDP/PLDMR), al SZIF şi al MNMMJ. Dimpotrivă, cele trei organizaţii au manifestat un comportament de „contrapartid” maghiar şi prin urmare pot fi excluse din „universul” partidelor etnoregionaliste (maghiare).

Rezultatele aplicării celor trei criterii de testare a caracterului etnoregionalist sînt prezentate în Tabelul nr. 5 şi rezumate în coloana a cincea a Tabelului nr. 3. Din acestea rezultă că analiza empirică ce urmează identificării „universului” de studiat trebuie efectuată în cel mai bun caz limitîndu-ne la actorii politici calificaţi – prin intermediul observaţiei înscrise cu litere italice – drept partide etnoregionaliste.

Însă înaintea demarării analizei propriu-zise trebuie eliminate trei ţări (Croaţia, Slovenia şi Ucraina) care constituie excepţii, dar din motive diferite. Membrii minorităţii maghiare din Croaţia şi Slovenia pot trimite cîte un deputat în parlament fără a participa la competiţia electorală dintre partide.42 Contrariul acestei măsuri afirmative (affirmative action) menite să contrabalanseze poziţia dezavantajoasă a minorităţilor naţionale, poate fi observat în cazul Ucrainei. În această ţară legislaţia în vigoare nu interzice în mod explicit partidele etnoregionaliste, însă creează în mod indirect o situaţie în care, exceptînd teritoriul Republicii Autonome Crimeea, funcţionarea lor devine imposibilă.43 Din cele expuse rezultă că acel cadru analitic pe care l-am dezvoltat în secţiunea anterioară avînd în vedere competiţia (electorală) dintre partide, nu permite studierea partidelor etnoregionaliste maghiare care funcţionează în ţările amintite. Pe de o parte discriminarea pozitivă de care beneficiază minorităţile naţionale din Croaţia şi Slovenia garantează în mod automat succesul partidelor acestora, iar pe de altă parte deşi există partide etnoregionaliste maghiare în Ucraina, ele nu pot fi analizate cu ajutorul cadrului analitic prezentat. Căci cadrul elaborat ia în considerare date agregate la nivel naţional şi cu toate că se pot face calcule similare şi la nivelul circumscripţiilor electorale, compararea fenomenelor constatate la nivel naţional în legătură cu partidele cu acele procese ce au loc în cîteva circumscripţii şi privesc mai degrabă candidaţi independenţi decît partide, ar fi lipsită de sens – şi totodată o eroare metodologică. În consecinţă, trebuie să precizez că partidele minorităţilor maghiare din Croaţia, Slovenia şi Ucraina nu fac obiectul prezentei analize, urmînd ca în continuare să mă concentrez doar asupra României, Serbiei şi Slovaciei, respectiv a partidelor maghiare care funcţionează în aceste ţări. Astfel eşantionul final de partide se compune exclusiv din organizaţiile marcate cu asterisc (*), adică acelea care au obţinut mandate legislative prin intermediul competiţiei propriu-zise dintre partide – deci în conformitate cu operaţionalizarea din subcapitolul 1.3. Prin urmare restrîngerea în două trepte pe care am operat-o şi eliminarea excepţiilor limitează analiza la trei ţări în loc de şase şi la şapte partide etnoregionaliste maghiare din patrusprezece (în loc de 21).44

2.2. Cazuri, date empirice şi rezultate

Deoarece scopul lucrării de faţă este analiza succesului electoral, trebuie să am în vedere că nu partidele reprezintă cazurile, ci alegerile, ceea ce determină ca ultim pas pregătitor – necesitatea specificării alegerilor care trebuie şi pot fi luate în considerare. Faptul că Serbia face parte dintr-o confederaţie, în plus şi Slovacia a fost membră a unei federaţii pînă în 1992, impune definirea statutului pe care îl au în cadrul analizei alegerile federale, respectiv cele statale din sistemele federale. Alegerile legislative naţionale sînt considerate alegeri de ordinul întîi adică cele mai importante în cadrul fiecărui sistem politic – indiferent de structura unitară sau federală a sistemului, iar importanţa alegerilor statale din sistemele federale se apropie de cea a alegerilor din prima categorie (cf. Lijphart 1997: 56). În consecinţă tratamentul unitar al alegerilor naţionale şi al celor statale este totalmente justificat. Să trecem în revistă deci seriile alegerilor organizate în cele trei sisteme politice! În România au avut loc cinci alegeri parlamentare după anul 1989: în 1990, în 1992, în 1996, în 2000 şi în 2004. În această perioadă în Slovacia au fost tot cinci ani electorali: 1990, 1992, 1994, 1998 şi 2002. Însă în primii doi ani, simultan cu alegerile parlamentare din cele două unităţi federale au fost organizate şi alegeri legislative cehoslovace. În comparaţie cu cei din România sau Slovacia, cetăţenii din Serbia s-au prezentat foarte des la urne, şi anume: în 1990, în 1992, în 1993, în 1996, în 1997, în 2000 şi în 2003. În plus, în trei ani electorali s-au ţinut atît alegeri republicane, cît şi alegeri federale. În anul 1992 în afară de alegerile statale s-au desfăşurat şi două alegeri federale iugoslave: la mai bine de o jumătate de an de la alegerile din 31 mai s-au organizat alegeri anticipate la 20 decembrie. În 2000, cu trei luni înainte de alegerile republicane, au avut loc alegeri federale, ca în decembrie 2003 să asistăm la organizarea simultană a alegerilor din Serbia şi a celor federale. (În celelalte cazuri au avut loc fie numai alegeri statale, fie numai alegeri federale.)45

Statisticile electorale oficiale complete, necesare calculării indicatorilor folosiţi ca variabile dependente şi independente au fost colectate – referitor la România şi Slovacia – în mare parte de cercetătorii care lucrează în cadrul programului Political Transformation and the Electoral Process in Post-Communist Europe al Universităţii din Essex.46 Culegerea de date şi calculele au rezultat valorile sintetizate în Tabelele nr. 11-13 din Anexe.

Am testat ipoteza (I) prin analiză de corelaţie-regresie, utilizând datele privitoare la cele trei ţări. Iniţial, am studiat separat cele două elemente ale ipotezei, examinînd separat efectul proporţionalităţii sistemului electoral (modelul nr. 1) şi cel al fragmentării sistemului de partide (modelul nr. 2), şi numai după aceasta am trecut la analiza multivariată (modelul nr. 3). Tabelul nr. 14 din Anexe prezintă modelele de regresie.47

3. Interpretarea rezultatelor, concluzii, perspective

Rezultatele – contrar aşteptărilor teoretice – par să sugereze că sistemul electoral, sau cel puţin disproporţionalitatea distribuirii mandatelor măsurată prin metoda lui Gallagher, nu se corelează în mod sistematic pozitiv sau negativ cu succesul electoral al partidelor etnoregionaliste maghiare (din România, Serbia şi Slovacia). Singurul efect notabil, în direcţia aşteptată, dar despre care se poate spune doar cu oarecare îngăduinţă că se apropie de limita inferioară a semnificaţiei statistice, poate fi observat dacă se iau în consideraţie toate cele trei ţări şi se izolează efectul indicelui de disproporţionalitate de cel al fragmentării sistemului de partide. Un alt efect în direcţia aşteptată, dar slab şi nesemnificativ din punct de vedere statistic se mai poate observa şi în cazul în care măsor disproporţionalitatea prin metoda standard şi operez doar cu date despre România şi Slovacia. Acest(e) rezultat(e) care par(e) să confirme efectul marginal al sistemului electoral, se explică în parte printr-o circumstanţa nefastă: variaţiile variabilei independente sînt mai mari decît cele ale variabilei dependente. Dar, precum voi arăta în cele de mai jos, problema este departe de a fi soluţionată sau închisă. Este nevoie de consideraţii teoretice şi teste empirice mai detaliate.

În ceea ce priveşte fragmentarea sistemelor de partide analizate, studiul a arătat un efect univoc şi în direcţia aşteptată. (Efectul variabilei este semnificativ din punct de vedere statistic în toate modelele în care figurează, şi variaţia explicată /explained variance/ depăşeşte întotdeauna 50%.) Se pare deci că într-adevăr sistemele de partide mai fragmentate oferă şanse mai bune partidelor etnoregionaliste.

Cele două concluzii reclamă o serie de explicaţii metodologice şi de substanţă. Din punct de vedere metodologic testarea mai cuprinzătoare a ipotezei – de exemplu prin includerea altor partide etnoregionaliste din România, Slovacia şi Serbia sau mai degrabă a altor ţări – ar constitui testul temeinic şi ar putea oferi dovada empirică liniştitoare. O altă complicaţie metodologică o reprezintă caracterul „sintetic” al indicelui pătratic de disproporţionalitate introdus de Gallagher. Căci, precum menţionează şi autorul, disproporţionalitatea este influenţată nu numai de aşa-numita formulă electorală (de exemplu un anumit tip al sistemelor majoritare sau proporţionale), ci şi de alte dimensiuni ale sistemelor electorale (cum ar fi pragurile, dimensiunea circumscripţiei şi malapportionmentul), nemaivorbind de distribuţia voturilor şi a mandatelor între partide (Gallagher 1991: 43). Astfel, cea de-a doua variabilă independentă o poate influenţa pe prima, iar faptul că m-am străduit să lucrez cu numărul efectiv al partidelor electorale, nu cu numărul efectiv al partidelor parlamentare, compensează acest efect doar într-o mică măsură.

Din punct de vedere substanţial, inseparabilitatea variabilelor independente poate fi tratată în două feluri. O alternativă ar fi formularea unei explicaţii teoretice, adică referirea la posibila influenţă combinată a sistemului electoral şi a sistemului de partide care se datorează legăturii strînse, aproape organice, dintre cele două. De fapt, este vorba de o influenţă reciprocă, deoarece pe de o parte sistemul electoral modelează sistemul de partide, iar pe de altă parte uneori şi partidele sînt capabile să conceapă şi să provoace modificări în structura sistemul electoral. Trebuie menţionat însă faptul că în cazul democraţiilor stabile, mai vechi, efectul sistemului electoral asupra sistemului de partide este mai puternic decît cel invers, sistemul de partide avînd însă o influenţă mai mare în democraţiile tinere asupra sistemului electoral decît acesta asupra sistemului de partide. Fenomenul constatat în democraţiile în formare nu este în primul rînd rezultatul procesului de instituţionalizare care separă într-o anumită măsură dezvoltarea sistemului de partide de transformările suferite de sistemul electoral. Acesta îşi găseşte explicaţia mai degrabă în negocierile şi înţelegerile ce survin între diferiţii actori şi care însoţesc în mod firesc etapa iniţială a creionării constituţiei postcomuniste ce continuă pînă în momentul în care cele mai importante instituţii ale sistemului politic prind rădăcină sau – folosind o metaforă împrumutată din limbajul de specialitate englezesc – „devin fortificate” (become entrenched). În opinia lui Kitschelt (1992: 9-10) această etapă trebuie percepută ca una a mediului politic lipsit de instituţii (institution free environment), în care evoluţia acestora este o funcţie a competiţiei politice dintre partide. Actorii, adică partidele aleg sau proiectează configuraţiile instituţionale în funcţie de credinţele (beliefs) lor, de interesele lor prezumtive, precum şi de aşteptările lor privind deznodămîntul competiţiei democratice, deşi cunoştinţele lor lacunare privind funcţionarea instituţiilor şi comportamentul altor actori generează multă incertitudine, ceea ce face ca percepţiile şi aşteptările lor să fie inexacte. Tocmai din această cauză procesul adoptării noii constituţii este o succesiune de experimente, erori şi corecţii (trial and error) putînd fi analizat în consecinţă prin ignorarea efectelor instituţiilor formale.48 Cu toate că această argumentaţie bazată pe ideea independenţei parţiale a evoluţiei sistemului de partide de modificările sistemului electoral în noile democraţii pare elegantă la prima vedere, o analiză mai minuţioasă ar califica-o doar acceptabilă deoarece reprezintă surogatul unei abordări metodologice mai riguroase. Aşadar o a doua alternativă – promiţătoare, fără doar şi poate – este elaborarea unui model explicativ care permite analiza separată a dimensiunilor esenţiale ale sistemului electoral (cum ar fi formula /matematică/, pragurile, magnitudinea circumscripţiei şi malapportionment-ul) ca variabile independente de sine stătătoare. Se remarcă însă cu uşurinţă că un asemenea demers nu implică o analiză cantitativă a datelor fiindcă cel puţin formula şi malapportionment-ul sînt variabile discrete. Din această cauză ar trebui folosită analiza comparativă calitativă (QCA), o metodă adecvată pentru agregarea datelor furnizate de cercetările orientate pe caz(uri) şi identificarea configuraţiilor factorilor cauzali care provoacă deznodămintele observate.

A doua chestiune de substanţă este caracterul aparent de partide mici pe care îl prezintă partidele maghiare din România şi Slovacia. În legătură cu aceasta trebuie să ne reamintim clasificarea empirică a sistemelor de partide obţinută de Mair în urma unei analize cluster. În virtutea ei sistemele de partide în cadrul cărora partidele mari obţin împreună în medie multianuală peste 75% din voturi sînt sisteme de partide mari. Sistemele de partide mici sînt acelea în care partidele mici obţin un total de voturi superior partidelor mari, iar în sistemele intermediare de partide partidele mari, deşi obţin împreună performanţe electorale superioare în comparaţie cu ansamblul partidelor mici, nu adună 75% din sufragii (Mair 1991: 46-48). Astfel sistemul de partide din Slovacia este un sistem de partide mici, cel din Serbia unul intermediar, iar cel din România reprezintă un caz limită.49 Avînd în vedere aceste trei tipare ale competiţiei politice dintre partide şi ale concentrării puterii în cadrul sistemului de partide nu este deloc surprinzător faptul că partidele minorităţii maghiare beneficiază, de regulă, de o influenţă legislativă inferioară în cazurile în care sistemul de partide este mai puţin fragmentat, obţinînd în schimb mai multe mandate parlamentare cînd fragmentarea creşte. Astfel, cel puţin în Slovacia şi într-o mai mică măsură în România, caracterul de partide mici – luat aici în sens absolut, adică în accepţiunea originală a lui Mair – al partidelor maghiare nu constituie un dezavantaj major. Aceste constatări concordă fireşte cu cea de-a doua parte a ipotezei (I). Ele se explică prin fenomenele şi mecanismele proprii sistemelor de partide în formare. Mai precis, electoratul acestora este disponibil şi deschis, nu este structurat sau este slab structurat în funcţie de clivaje manifeste şi la nivel organizaţional, oglindindu-se astfel numai acea articulare a societăţii care poate fi descrisă în termeni structurali.50 Totodată, datorită caracterului deschis şi nestructurat, electoratul este foarte volatil (vezi Mair 1993: 2-3)51 şi din această cauză etnicitatea poate influenţa comportamentul electoral într-o măsură mai semnificativă decît alte variabile socio-structurale. Or, această situaţie favorizează o categorie specială de partide mici, şi anume partidele etnoregionaliste, deoarece – după cum sugerează şi ipoteza votului etnic vehiculată destul de des în 2004 în presa românească, dar testată prin metode riguros ştiinţifice doar sporadic în cazul minorităţilor studiate în articolul de faţă – aceşti actori dispun de o bază electorală mai stabilă în termeni comparativi.

În concluzie, în pofida bazei de date restrînse, analiza de faţă a furnizat două concluzii teoretice interesante care ar putea fi generalizate ulterior prin studierea unui eşantion mai cuprinzător al partidelor etnoregionaliste. Prima concluzie este că partidele etnice/etnoregionaliste pot deveni actori importanţi în termeni comparativi – mai ales în cadrul noilor democraţii dacă sistemul de partide este dominat de partide mici şi electoratul prezintă o volatilitate ridicată –, grupurile minoritare putînd controla astfel resurse semnificative de putere. Cea de-a doua se referă la posibilitatea elaborării unei noi teorii referitoare la relaţia dintre sistemul electoral şi succesul electoral al partidelor etnoregionaliste, care ar trebui testată cu ajutorul metodologiei calitative a politicii comparate efectuînd simultan o analiză (mai) cuprinzătoare a influenţei acestei familii politice (în devenire).

Note:

1. În ceea ce priveşte răspîndirea geografică, trebuie amintit că examinînd spectrul politic postbelic din 17 ţări vest-europene Derek Urwin a identificat 115 partide „regionale”, iar un volum de referinţă apărut recent vorbeşte de un număr de 45 de partide etnice pe teritoriul a 12 state. Dovezi şi mai elocvente ale importanţei partidelor „(etno)regionaliste” oferă lucrările care le inventariază pe acelea care au obţinut mandate în parlamentele naţionale. Examinînd perioada 1980-1996, Ferdinand Müller-Rommel a reuşit să identifice 17 astfel de partide în 5 ţări diferite, iar Pascal Delwit 30 – referindu-se la 8 ţări europene în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Poate fi amintit şi faptul că în cadrul unei scrieri anterioare am făcut aluzie la 94 de partide etnoregionaliste active în 10 ţări din Europa de Vest. (Vezi Urwin 1983: 228, LaneMcKay-Newton 1997: 138-146, Müller-Rommel 1998: 19, Delwit 2005a: 52 şi Szász 2001a: 138.) Pentru a ilustra în mod elocvent continuitatea istorică a acestor partide este suficientă enumerarea celor mai „vechi” partide etnoregionaliste specificînd totodată, în paranteze, şi anul înfiinţării acestora: Partido Nacionalista Vasco/Euzko Alderdi Jeltzalea (1895), Svenska Folkpartiet (1906), Sinn Féin (1907), Partito Sardo d’Azione/Partidu Sardu (1921), Plaid Cymru (1925), Esquerra Republicana de Catalunya (1931), Scottish National Party (1934), Union Valdôtaine şi Südtiroler Volkspartei (ambele 1945), respectiv Bayernpartei (1946). Referitor la primul aspect se pot oferi exemple pre- şi interbelice chiar şi în privinţa ariei geografice care va fi studiată în acest articol. Şi anume, în perioada dualismului austro-ungar, pe teritoriul Ungariei au funcţionat următoarele partide etnoregionaliste: Partidul Naţional Român (1881), Partidul Naţional Liberal Sîrbesc, Partidul Radical Sîrbesc şi Partidul Naţional Slovac (1861). Pe teritoriul Cehoslovaciei interbelice – ce cuprindea în afară de Republica Cehă şi Republica Slovacă de azi şi Ucraina Transcarpatică (sau Subcarpatică numită oficial în perioada respectivă Podkarpatská Rus, iar astăzi Zakarpatiia) – au funcţionat următoarele partide cu tentă etnoregionalistă: Magyar Jogpárt (Partidul Maghiar al Drepturilor), Országos Keresztényszocialista Párt (Partidul Unic Creştin-Socialist – 1919) care s-a sprijinit în primul rînd pe etnicii maghiari, dar a manifestat deschidere şi în direcţia slovacilor şi a germanilor, Országos Magyar Kisgazda, Földmíves és Kisiparos Párt (Partidul Unic Maghiar al Micilor Proprietari, al Agricultorilor şi al Micilor Meseriaşi – 1920), Partidul Maghiarofil al Rutenilor, Magyar-Német Szociáldemokrata Párt (Partidul Social-Democrat Maghiaro-German) şi Zipser Deutsche Partei. Partidele etnice maghiare au fundat organizaţii de sine stătătoare în Ucraina Transcarpatică, numită neoficial Rusinsko. Acestea au format Ruszinszkói Magyar Pártszövetség (Federaţia Partidelor Maghiare din Rusinsko – 1920). Ulterior au avut loc cîteva fuziuni. Astfel Partidul Drepturilor s-a unit cu organizaţia micilor proprietari sub denumirea de Magyar Nemzeti Párt (Partidul Naţional Maghiar – 1920) pentru ca ulterior să li se alăture şi creştin-socialiştii, iar organizaţia să adopte denumirea de Egyesült Magyar Párt (Partidul Unit Maghiar – 1936). În România au existat cinci partide etnice maghiare în perioada interbelică: Magyar Néppárt (Partidul Popular Maghiar – 1921), Magyar Nemzeti Párt (Partidul Naţional Maghiar – 1922), Országos Magyar Párt (Partidul Unic Maghiar – 1922) format din fuziunea primelor două, Magyar Nép Pártja (Partidul Poporului Maghiar – 1927) şi Magyar Dolgozók Országos Szövetsége (Uniunea Muncitorilor Maghiari 1934). În fine, şi pe teritoriul Regatului Sîrbo-Croato-Sloven a funcţionat o organizaţie numită Országos Magyar Párt (Partidul Unic Maghiar) ce a avut sediul în Voivodina, iar în partea slovenă a statului a existat un partid cu denumirea Független Magyar Párt (Partidul Independent Maghiar) şi unul cu denumirea Muravidéki Magyar Kisgazda Párt (Partidul Micilor Proprietari Maghiari din Prekmurje). (Vezi Day et al. eds. 1966: 538, 544, 611; Delwit 2005b: 9; Lane-Ersson 1994: 135 şi Seiler 2005: 30-31. În privinţa partidelor etnice din Ungaria perioadei dualiste vezi Pölöskei 2003: 516-517, iar referitor la partidele etnice înfiinţate în perioada interbelică pe teritoriul statelor succesoare ale monarhiei dualiste vezi Angyal 2000a: 136-141, 152, 156; 2000b: 14, 20; Borsody 1988: 357-367 citat de Horváth 2002: 32 şi Bence 1996: 31. /Conform standardului acceptat în lucrările de teoria partidelor şi a sistemelor de partide în prezentul articol voi folosi denumirea oficială – în original – a partidelor pentru desemnarea acestora. Nu pot aplica această regulă în cazul unora dintre partidele care au funcţionat în perioada dualistă austro-ungară sau în cea interbelică şi care figurează tocmai în această notă. În cazul lor lipsa unei surse sigure în privinţa numelui oficial şi al anului înfiinţării explică datele incomplete./)

2. Prezenta abordare, cele trei noţiuni care conceptualizează importanţa politică a partidelor etnoregionaliste, respectiv o posibilă taxonomie a factorilor explicativi ce trebuie luaţi în considerare a fost propusă pentru prima dată de către Lieven De Winter. (Cele trei concepte sînt aproape de la sine înţelese, astfel niciunul nu are o definiţie teoretică propriu-zisă. Succesul electoral reprezintă performanţa electorală /electoral performance/ – cu alte cuvinte, rezultatul electoral exprimat în voturi sau mandate –, cel înregistrat în privinţa deţinerii funcţiilor obţinerea de portofolii ministeriale, iar succesul în domeniul politicilor publice – într-o accepţiune mai largă – atingerea obiectivelor declarate în platformele electorale sau programele mai generale.) Cf. De Winter 1998.

3.    Fac referire numai la Serbia, deoarece în Muntenegru nu există o minoritate maghiară.

4. Cohen foloseşte doar cîteva dintre variabilele considerate de Lijphart determinante ale caracterului majoritar sau consensual al sistemelor politice, în plus, alege denumiri probabil mai sugestive – dimensiunea participare politică (political participation dimension) şi dimensiunea relaţiilor de putere intraguvernamentale (intragovernmental power relationship dimension) – pentru categoriile de caracteristici numite de teoreticianul olandez dimensiunea putere executivă-partide (executives-parties dimension), respectiv dimensiunea federal-unitar (federal-unitary dimension). (Cf. Cohen 1997: 609-610, Lijphart 1999a, 1999b: 3–4, 2000: 26-27 şi Szász 2001b: 5.)

5. Există şi o a patra modalitate de a identifica familiile politice. Aceasta ia în considerare (în primul rînd) eticheta sau denumirea oficială a partidelor (Vezi Beyme 1984: 13-14; MairMudde 1998: 215, 220-221; Seiler 1982:7, 1999:13). Remarca anterioară sugerează oarecum şi faptul că nu este exclusă nici combinarea criteriilor enumerate anterior (cf. Beyme 1984: 14, Lane-Ersson 1994: 103-111, Mair-Mudde 1998: 223, 225-226).

6. Prin „partide muncitoreşti” autorul german înţelege de fapt o categorie compusă din trei subfamilii strîns înrudite: partidele social-democrate, partidele socialiste (democratice) şi partidele laburiste. (Vezi şi Enyedi-Körösényi 2001: 79; Seiler 1982: 23-35, 1999: 28–42.)

7. În privinţa acestor denumiri vezi pe rînd Seiler 1982: 83 şi 1999: 91, 1999: 20, respectiv 2005: 21.

8. Vezi pe rînd Chandra 2004, Gunther-Diamond 2001: 22, Horowitz 2000: 291 şi Ishiyama 2000.

9. Titlul volumului reprezintă încă o dovadă elocventă a rezervelor ştiinţifice(-politologice) referitoare la etnicitate şi fenomenele aferente, de vreme ce potrivit afirmaţiilor unuia dintre coordonatori prestigioasa editură a insistat asupra omiterii prefixului „etno”. (Comunicare orală ţinută de profesorul Lieven De Winter cu ocazia conferinţei internaţionale intitulate Les partis régionalistes en Europe. Un acteur en développement. Bruxelles, 27-28 februarie 2004.) Cu toate acestea, faptul că în ultimii ani au avut loc conferinţe internaţionale dedicate în exclusivitate partidelor etnoregionaliste, iar rezultatele acestor consfătuiri au apărut în publicaţii ştiinţifice, confirmă probabil tocmai importanţa sporită a acestor partide, conferind totodată legitimitate conceptualizării lor ca o (posibilă nouă) familie politică de sine stătătoare – aşa cum le interpretez şi eu de altfel.

10. Un astfel de comportament a caracterizat timp îndelungat partidele comunităţii catolice – Social Democratic and Labour Party (SDLP) şi Sinn Féin (SF) – din Irlanda de Nord. Cu toate că pînă în 1955 SF nu a recunoscut nici unul din cele trei parlamente – cel britanic, cel irlandez şi cel nord-irlandez – care exercită autoritate legislativă pe teritoriul insulei, mai tîrziu ambele partide au participat atît la alegerile regionale, cît şi la cele generale, deşi uneori, invocînd diverse cauze de natură politică, membrii lor au refuzat preluarea mandatelor obţinute în parlamentul din Dublin sau în cel din Londra (Day et al. eds. 1966: 611-612). În mod similar, partidele etnice de pe teritoriul Monarhiei Austro-Ungare au practicat „politica pasivităţii”, adică a neparticipării electorale pînă în primii ani ai secolului trecut (Pölöskei 2003: 516-517). În fine, din punctul de vedere al prezentului studiu se impune să precizez faptul că Vajdasági Magyarok Demokratikus Közössége (VMDK) a boicotat la rîndul lui alegerile parlamentare organizate la 28 decembrie 2003 în Serbia (Balogh 2003: 1).

11. Cu privire la clasificarea celor două partide vezi Bouillaud 2005: 119-123; Delwit 2005b: 11; Enyedi-Körösényi 2001: 292; Gallagher-Laver-Mair 1995: 200, 203; idem 2000: 224; Gordin 2001: 150; Ignazi 1992; Mair-Mudde 1998: 217 şi Müller-Rommel 1998: 19. (Cea mai bună ilustrare a confuziei legate de caracterul partidului Lega Nord o constituie tocmai cele două clasificări contradictorii din ediţiile consecutive ale cărţii scrise de tripletul de autori britanici. Situaţia semnalată nu trebuie considerată o inadvertenţă sau inconsecvenţă, fiindcă în privinţa comportamentului şi al discursului lor partidele se adaptează de obicei la schimbările condiţiilor societale, or astfel nu se poate exclude posibilitatea ca partidul în cauză să fi trecut recent printr-o asemenea transformare.)

12. O definiţie este minimală dacă se concentrează în exclusivitate asupra elementelor definitorii indispensabile ale entităţii în cauză, considerînd celelalte caracteristici ca fiind ipotetice, variabile. O astfel de definiţie separă fără echivoc elementele definitorii – pe care le declară adevărate în sens logic – de cele empirice – care în acest sens ţin de domeniul testării, verificării empirice (Sartori 2005: 55-57).

13. Autorii lucrării care tratează metodologia cercetării familiilor de partide preferă, ca şi strategii complementare, tocmai aceste două abordări (Vezi Mair-Mudde 1998: 215, 223-226).

14. Este interesant că autoarea, rămînînd fidelă strategiei de definiţie minimală, nu include revendicările programatice ale partidelor etnoregionaliste între criteriile definitorii, ci le consideră o trăsătură fundamentală, dar variabilă ce reclamă analize empirice (Türsan 1998: 5-6).

15. Vezi şi Gordin 2001: 150-151.

16. Cu privire la acest aspect este suficient să ne reamintim definiţia dată de Seiler sau argumentaţia lui Türsan (1998: 6).

17. Cf Sartori 2005: 57. Se pot formula însă rezerve vizavi de utilizarea strategiei definiţiei minimale ca metodă de conceptualizare a caracterului de partid. În opinia lui Horowitz, în afară de strategia menţionată analizele comparative pot recurge şi la interpretarea funcţională a partidelor, dar o asemenea abordare ar „deposeda” partidele etnice tocmai de caracterul lor de partid. Pentru a cîntări meritele argumentului oferit de politologul american trebuie trecute în revistă funcţiile partidelor. Literatura de specialitate se opreşte de regulă asupra următoarelor opt: (i) exprimarea şi articularea valorilor, preferinţelor şi intereselor, (ii) agregarea intereselor, (iii) structurarea opiniei publice, a votului şi a temelor politice (issues), (iv) integrarea şi mobilizarea socială, (v) socializarea şi recrutarea politică (vi), funcţia guvernamentală, (vii) realizarea unui canal de comunicaţie bidirecţional şi a unei „punţi de legătură” (linkage) între stat şi societate, precum şi (viii) întărirea legitimităţii şi stabilităţii sistemului politic. Se remarcă însă că partidele etnoregionaliste (europene) îndeplinesc aceste funcţii, chiar dacă observaţia lui Horowitz conform căreia capacitatea lor agregativă este inferioară faţă de cea a altor partide, sau cu alte cuvinte programul lor nu este suficient de cuprinzător, pare a fi corectă. Dar această deficienţă este minoră şi nu atinge esenţa fenomenului. În consecinţă definirea funcţională a caracterului de partid nu ar transforma familia partidelor etnoregionaliste într-o categorie vidă. Mai mult, în cunoştinţa listei de criterii furnizate de Enyedi şi Körösényi ca o completare a definiţiei minimale sartoriene, caracterul cuprinzător al programului poate fi tratat ca o variabilă cantitativă ceea ce înseamnă că în loc să analizăm dacă un program este cuprinzător sau nu, va trebui să analizăm cît de cuprinzător este acesta. În plus, faptul că o organizaţie este mai puţin „partidiformă” sub acest aspect, nu înseamnă că este la fel şi în alte privinţe. (Cf. Horowitz 2000: 296-297, Enyedi-Körösényi 2001: 15.) De altfel se poate demonstra, în cazul partidelor, că un caracter agregativ superior implică o articulare mai slabă a intereselor, şi invers, un caracter agregativ inferior o articulare mai pronunţată a intereselor (cf. Janda 1993: 170).

18. A fost necesar să fac trimitere la conceptul de calitate („atribuită”) cunoscut din sociologia parsoniană (vezi, de exemplu, Carpinschi-Bocancea 1998: 196) pentru a exclude acele partide mici, exponente ale unor culturi politice specifice care dispun de o bază electorală concentrată regional fără a fi partide etnoregionaliste, cum ar fi Szabad Demokraták Szövetsége (SZDSZ – Alianţa Liber-Democrată) în Ungaria sau partidul succesor al comuniştilor est-germani, Partei des Demokratischen Sozialismus (PDS). (Cu toate acestea, definiţia rămîne oarecum problematică avînd în vedere faptul că deşi principalele aspiraţii politice ale unui partid pot fi determinate, în mod convenţional, prin intermediul analizei cantitative de conţinut a programelor, este improbabil ca interesele reale ale unei minorităţi să fie accesibile epistemic. Dar această dificultate apare şi în cazul interpretării oferite de Müller-Rommel datorită aluziei la eforturile minorităţilor. Problema rezidă în faptul că partidele etnoregionaliste nu se mulţumesc numai cu copierea mişcărilor etnoregionaliste (mai mult sau mai puţin spontane şi informale), ci joacă şi un rol mobilizator poziţionîndu-se în mod activ în fruntea acestora. Prin urmare, ele modelează atît procesul politic, cît şi sistemul politic. Deci interesele şi aspiraţiile membrilor minorităţilor pot fi considerate preexistente cel mult parţial, căci sînt într-o anumită măsură elemente endogene ale competiţiei politice fiind sub influenţa partidelor etnoregionaliste percepute ca „întreprinzători [politici] etnici”. /Cf. Türsan 1998: 6-7./)

19. Ţările postcomuniste din partea estică, centrală şi sud-estică a Europei furnizează numeroase exemple în privinţa naturii înşelătoare a etichetelor oficiale. Unele organizaţii constituite aparent pe criterii etnice, de exemplu Magyarok Hazájukért Szerbiáért, Jugoszláviáért (MHSZJ) sau Magyar Népi Mozgalom a Megbékélésért és a Jólétért (MNMMJ), au fost de fapt înfiinţate de elita politică (neo)comunistă şi funcţionau ca nişte „contragreutăţi” menite să anihileze influenţa partidelor maghiare din Serbia şi Slovacia, bineînţeles fără să fi formulat sau reprezentat reale revendicări minoritare. Invers, organizaţii numite Social Democratic and Labour Party, Sinn Féin (Noi Înşine), Volksunie (Alianţa Populară) ori partidul groenlandez Siumut (Înainte), ca să enumăr prima dată exemple din Europa Occidentală, sau Kereszténydemokrata EurópaMozgalom (KDEM) şi Együttélés Politikai Mozgalom (E/PM/) în ţările studiate în prezenta lucrare, cele două organizaţii înregistrate ca partide şi reprezentînd tătarii din Crimeea – Milli Firka (Partidul Naţional) şi Adalet (Partidul Dreptăţii) –, precum şi partidul numit Dvijenie za Prava i Svobodi/Hak ve Özgürlükler Hareketi (Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi) care vorbeşte în numele minorităţii turce din Bulgaria, prezintă în mod indubitabil caracter etnoregionalist, deşi denumirea lor oficială nu oglindeşte acest lucru. (De altfel, utilizarea denumirilor oficiale ale partidelor ca element de identificare a unei familii politice este ab ovo problematică. Cf. Mair-Mudde 1998: 220-221.)

20.  Aş fi putut alege şi o a treia variantă în ceea ce priveşte stabilirea pragului. Luarea mediei multianuale a proporţiei de voturi obţinute în medie la nivel european de partidele considerate a fi partide de protest (cum ar fi partidele verzilor sau unele partide de extremă dreaptă) ar fi fost o opţiune sustenabilă din punct de vedere teoretic. În acest context, Enyedi şi Körösényi afirmă că partidele ecologiste obţin în medie sub 5% (Enyedi-Körösényi 2001: 85), iar calculele făcute pe baza datelor furnizate de tripletul de autori britanici citaţi anterior (Gallagher-LaverMair 2000: 211) furnizează într-adevăr o medie de 3,41%. În mod similar, nici partidele de protest ale clasei mijlocii nu depăşesc acest prag. Folosind datele lui Lane şi Ersson (LaneErsson 1994: 143) se obţine o valoare de 4,65%. Dar folosirea acestui prag ar implica eliminarea mai multor partide, or pentru a evita eliminarea micilor partide maghiare din Voivodina, aceasta ar însemna să exclud nu acele partide care nu satisfac nici unul dintre criteriile caracterului etnoregional, ci doar majoritatea acestora – o soluţie mai puţin elegantă.

21.  O variantă a celei de-a doua definiţii operaţionale mai adecvate cît şi considerarea alegerilor generale a fost propusă de către De Winter (1998: 211-213). Vezi de asemenea Delwit 2005a: 52. Şi Stroschein 1999: 12. (Proporţia de voturi poate fi transformată prin definirea unor „trepte” şi în variabilă ordinală. Vezi Chandra 2004: 3.)

22.  Urwin 1983: 229-231. (Acest efect nedorit este cu atît mai puternic, cu cît mai mică este populaţia regiunii respective.)

23.  Altfel spus, proporţia mandatelor obţinute este un indicator temporar, grosier al potenţialului de coaliţie şi de şantaj al unui partid. (Cf. Sartori 2005: 107-108.)

24.  Utilizez această convenţie din motive de comparabilitate.

25.  În interpretarea lui Sartori (2005: 113) formatul reprezintă numărul (în sens aritmetic al) partidelor care formează sistemul. Indicatorul empiric aferent măsoară concentrarea puterii în cadrul sistemului de partide. Valoarea acestuia se calculează cu ajutorul formulei:

unde

N reprezintă numărul (în sens aritmetic al) partidelor care alcătuiesc sistemul pi proporţia voturilor (sau mandatelor parlamentare) obţinute de partidul i.

Dacă înlocuim în formulă proporţia voturilor obţinute (vi) rezultă numărul efectiv de partide electorale, iar dacă o înlocuim pe cea a mandatelor obţinute (s), obţinem numărul efectiv de partide parlamentare. (Vezi Taagepera-Shugart 1989: 79. Cf. Enyedi-Körösényi 2001: 143 şi Lijphart 1999b: 67-68.)

26. Deşi partidele etnoregionaliste sînt considerate partide mici, nu toate partidele mici sînt etnoregionaliste. De aici decurge aplicabilitatea – bineînţeles, cu anumite amendamente a rezultatelor teoretice referitoare la partidele mici în cazul familiei politice studiate, dar foarte probabil că un demers în direcţie inversă ar fi invalid. În plus, nu am intenţia de a echivala – o dată şi pentru totdeauna – partidele etnoregionaliste cu partidele mici. Dimpotrivă, doresc să evit ca cele două categorii să fie considerate identice, întrucît o asemenea interpretare ar putea ridica, pe bună dreptate, o serie de obiecţii. (Să ne mulţumim deocamdată cu următoarea constatare: cadrul analitic ce se poate construi parţial pe baza anumitor studii din volumul citat /MüllerRommelŻPridham eds. 1991/ poate fi deosebit de util pentru studierea partidelor etnoregionaliste.)

27. Din păcate, cele două operaţionalizări nu sînt echivalente, or din această cauză metoda influenţează rezultatul teoretic de substanţă. În consecinţă o posibilă direcţie de dezvoltare a lucrării este testarea ambelor operaţionalizări ai succesului.

28. Cf. Duverger 1976: 315-316.

29. Însă teoreticianul irlandez a măsurat disproporţionalitatea sistemului electoral prin intermediul indicelui Loosemore-Hanby (vezi Loosemore-Hanby 1971: 467–477 citaţi de Lijphart 1984:162, 1994:60, 1999a: 177) cu ajutorul căruia falsificarea ipotezei este puţin mai dificilă. (Pentru descrierea metodei QCA vezi de asemenea Ragin 1987, capitolele 6-8.)

30. Semnificaţia variabilelor sistemului electoral, în afară de efectivul corpului legislativ care nu necesită explicaţie, este următoarea:

Formula (matematică) determină distribuţia mandatelor în conformitate cu voturile obţinute. Poate fi de două feluri: majoritară sau proporţională.

Dimensiunea circumscripţiei reprezintă numărul reprezentanţilor (deputaţilor) aleşi întro circumscripţie electorală.

Pragul electoral este proporţia minimă (sau numărul minim) de voturi necesar(ă) obţinerii unui mandat parlamentar. Poate fi un prag legal stabilit prin legea electorală sau un prag efectiv rezultat din interacţiunea magnitudinii circumscripţiei cu competiţia dintre partide.

Structura buletinului de vot poate fi categorică sau ordinală. În primul caz alegătorul pur şi simplu marchează candidatul/partidul pe care îl votează, iar în cel de-al doilea ordonează prin numerotare candidaţii/partidele în conformitate cu preferinţele sale (politice).

Malapportionement-ul înseamnă suprareprezentrarea unor unităţi sau regiuni geografice ori administrative şi subreprezentarea altora ca efect al lipsei de proporţionalitate dintre populaţiile şi dimensiunile circumscripţiilor.

Prezidenţialismul reprezintă alegerea simultană a parlamentului şi a preşedintelui, cea din urmă prin majoritate simplă (şi un singur tur de scrutin).

•  Apparentement-ul înseamnă posibilitatea partidelor de a-şi „conecta” listele. (Vezi Lijphart 1994: 10-12, 14-15.)

30. Indicele se calculează cu ajutorul formulei de mai jos:

unde:

N reprezintă numărul (în sens aritmetic al) partidelor care alcătuiesc sistemul,

vi procentajul de voturi obţinute de partidul i,

si procentajul de mandate parlamentare obţinute de partidul i.

(Vezi Gallagher 1991: 40, Enyedi-Körösényi 2001: 260 şi Lijphart 1999b: 158.) Indicele poate fi calculat prin trei metode diferite. Metoda „standard” propusă de politologul britanic utilizează informaţii cît mai complete, de preferinţă întregul set de date, inclusiv rezultatele partidelor care nu au obţinut reprezentare parlamentară (Gallagher 1991: 48). Cea de-a doua metodă furnizează valori care le aproximează foarte bine pe cele calculate cu metoda precedentă, diferenţa rezultînd din ignorarea rezultatului cumulat al partidelor mici incluse în statisticile electorale în rubrica „alte partide ” (cf Lijphart 1999b: 158, nota 8). În sfîrşit, dacă dispunem de informaţii complete doar referitor la partidele care au obţinut mandate parlamentare, trebuie să ne mulţumim cu o subapreciere grosieră a indicelui. În mod evident, ultimele două metode de calcul devin echivalente dacă toate partidele care nu au obţinut mandate figurează în rubrica „altele”. (Dat fiind faptul că în ceea ce priveşte România şi Slovacia am reuşit să culeg date exacte, dar sursele referitoare la Serbia au publicat de regulă numai rezultatele partidelor care au intrat în parlament, am fost nevoit să aplic cea de-a treia metodă în cazul acestei ţări. Prin urmare, pentru primele două ţări a trebuit să folosesc deopotrivă metoda standard şi cea grosieră. Din fericire această abordare a permis atît extinderea setului de date prelucrat, cît şi îmbunătăţirea calităţii prelucrării.)

32. Elementele sistemului pot influenţa desigur într-o oarecare măsură şi separat – chiar în mod direct – rezultatele electorale ale partidelor. Mă refer aici în primul rînd la pragul legal şi la cel efectiv, la dimensiunea circumscripţiei precum şi la efectivul corpului legislativ. Primele două pot fi interpretate ca „bariere de intrare”, deoarece împiedică participarea partidelor etnoregionaliste la exerciţiul puterii legislative. În schimb, creşterea ultimelor două ar trebui – în principiu – să le îmbunătăţească şansele, pentru că astfel sistemul electoral devine mai proporţional. (În plus, pot fi luate în calcul şi variabilele secundare ale sistemului electoral.) La urma urmei, indicele de disproporţionalitate al lui Gallagher înglobează efectele tuturor elementelor sistemului electoral, dar utilizarea acestui indicator „sintetic” are şi un preţ: nu se poate afla care sînt variabilele-sistem cel mai puternic corelate cu performanţele partidelor etnoregionaliste.

33. Vezi datele din Tabelul nr. 9 şi Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Ukrajnai magyarság 2005. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Ucraina 2005.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2005. p. 15.

34. Cf. Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Horvátországi magyarság 2005. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Croaţia 2005.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2005. p. 16.

35. Compararea rezultatelor obţinute de partidele maghiare la alegerile parlamentare care au avut loc în 1997 în Serbia ne poate induce în eroare, fiindcă VMDP a depus liste în 6 circumscripţii, VMDK în 5, VMKDM în 3, VMSZ şi KDT în cîte 2, iar VMPM în una singură (Vezi Vékás szerk. 2005). Această situaţie poate reflecta, bineînţeles, capacitatea lor organizaţională, nivelul infrastructurii de care dispun etc, dar în lipsa datelor demografice referitoare la circumscripţiile electorale este justificată folosirea verbului pare, deoarece distribuţia alegătorilor maghiari din Voivodina este deosebit de importantă din acest punct de vedere. Şi anume, o distribuţie uniformă ar arăta că VMSZ dispune de cea mai articulată organizaţie, dar nu se poate exclude nici posibilitatea ca această formaţiune să fie pur şi simplu norocoasă prin faptul că electoratul său este concentrat în aşezările locuite în majoritate de etnici maghiari.

36. Vezi „Comunitatea maghiară din România. Apărarea şi promovarea intereselor ei.”, în Kötő József szerk. (1994) Uniunea Democrată Maghiară din România. Documente 2. Cluj: Prezidiul UDMR. p.12.

37. Vezi Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Vajdasági magyarság 2000. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Voivodina 2000.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2000. [http://www.htmh.hu/019_vajdasag/text025/doc_upload/ vajdasag2000.pdf] p.25. Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Vajdasági magyarság 2001. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Voivodina 2001.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2001. [http://www.htmh.hu/019_vajdasag/text025/ doc_upload/vajdasag2001.pdf] pp.19-20. /Ambele descărcate la data de 10 februarie 2006./; Vékás János szerk. (2005); Meszmann 1999; Az Együtt a toleranciáért – Čanak, Kasza, Ljajić koalíció tagjai / Članice koalicije „Zajedno za toleranciju – Čanak, Kasa, Ljajić”. [Membrii coaliţiei „Împreună pentru toleranţă – Čanak, Kasza, Ljajić”.] [http://www.vmsz.org.yu/hu_new/ valasztasok/cikk.php] /Descărcat la data de 28 septembrie 2004./ (Dat fiind faptul că nu a participat la nici un scrutin, în virtutea definiţiei minimale propuse în această lucrare, MPSZ-ul din Voivodina nu poate fi considerat partid. /În mod similar nu mă ocup nici de organizaţia omonimă din Transilvania – Magyar Polgári Szövetség (Uniunea Civică Maghiară)./) Vezi şi „A Kereszténydemokrata Európa-Mozgalom Elnöksége 2005. január 28-án megtartott ülésén hozott Politikai döntése.” [Decizia Politică adoptată de Prezidiul KDEM cu ocazia şedinţei din 28 ianuarie 2005.] (Újvidéki) Magyar Szó, (2005. február 5-6., szombat-vasárnap) [http:// www.hhrf.org/magyarszo/arhiva/2005/02/05/]; „A VMPM Közösen a nemzeti célokért című közleménye.” [Comunicatul VMPM intitulat Împreună pentru înfăptuirea obiectivelor naţionale.] (Újvidéki) Magyar Szó, (2005. február 26-27., szombat-vasárnap) [http://www.hhrf.org/ magyarszo/arhiva/2005/02/26/], ambele descărcate la data de 8 februarie 2006.

38. Organizaţia a fost înfiinţată la 5 martie 1949 sub denumirea de Csehszlovákiai Magyar Dolgozók Kultúregyesülete (Asociaţia Culturală a Muncitorilor Maghiari din Cehoslovacia) dînd naştere la acronimul durabil care a supravieţuit după cinci schimbări ale numelui oficial. (În urma ultimei modificări survenite în 1993 denumirea asociaţiei a devenit Szlovákiai Magyar Társadalmi és Közművelődési Szövetség /Uniunea Socio-Culturală Maghiară din Slovacia/.) (Vezi Varga 2004: 405, 410.)

39. Cele două partide succesoare ale MNMMJ, Magyar Szocialisták Pártja (MSZP) şi Szlovákiai Magyar Szocialisták Pártja (SZMSZP) au apărut după sfîrşitul perioadei-MeČiar, dar prin geneza, denumirea oficială şi comportamentul lor sînt, fără doar şi poate, continuatorii politicii partidului precursor. Mai mult, nu pot fi considerate partide de vreme ce nu au participat la competiţia democratică electorală (cf Szarka 2004: 85, Gyurcsík 1996: 179). MHSZJ, avînd ca preşedinte un ofiţer din cadrul Ministerului de Interne, Molnár József/Josip Molnár; este de asemenea o organizaţie de stînga ce are legături foarte clare cu regimul Milošević. Şi în cazul acesteia se poate demonstra comportamentul şi ideologia străină de statutul de minoritar, în plus, a fost eliminată deja din motivul invocat în cazul acelor formaţiuni politice din Slovacia care figurează exclusiv în această notă. (Vezi Bugajski 2002: 423–424, Meszmann 1999 şi Mirnics 1999: 132. Vezi de asemenea Jelentések ... Vajdasági magyarság 2001. [Rapoarte .... Maghiarii din Voivodina 2001.] p. 21.)

40. Vezi „Az RMDSZ Ideiglenes Intéző Bizottságának 1990. február 14-én kelt nyilatkozata, melyben elhatárolja magát a Független Magyar Párt elnökének kijelentéseitől.” [Declaraţia Comitetului Executiv Interimar al UDMR din data de 14 februarie 1994 prin care se delimitează de afirmaţiile preşedintelui Partidului Independent Maghiar] in Mátó Székely-Zsolt (ed.) Uniunea Democrată Maghiară din România. 1989-1999. (CD-ROM.) Cluj: Prezidiul Executiv al Uniunii Democrate Maghiare din România, 2000. [Docs\Magyar\199002-iib.htm] şi „Az RMDSZ Országos Választmánya 1991. március 1-2-án Szatmárnémetiben megtartott soros üléséről kiadott közlemény.” [Comunicat despre sesiunea ordinară a Consiliului Reprezentanţilor UDMR. Satu Mare, 1-2 martie 1991.] in Mátó Székely-Zsolt (ed.) op. cit.. [Docs\Magyar\19910301-02KOT.htm].

41. Vezi de asemenea „Kórrajz: Az Ügyvezető Elnökség Sajtóirodájának megfigyeléseiből.” [Patologie: Din observaţiile Biroului de Presă al Prezidiului Executiv.] in Szövetség, Anul II (1995), nr. 4. (Probabil nu este o exagerare afirmaţia că participarea în anul 2000 a lui Kiss Kálmán, preşedintele RMSZDP/PLDMR, în cursa electorală pentru obţinerea funcţiei de primar al municipiului Tîrgu Mureş a fost unul dintre factorii care au împiedicat realegerea ca primar al candidatului UDMR/RMDSZ, Fodor Imre, de către cetăţenii (de etnie maghiară a) urbei. /„Kiss Kálmán ismét színre lép.” [Kiss Kálmán apare din nou pe scenă.] în Erdélyi Riport, Anul III (2004), nr. 34. [http://www.riport.ro/mod.php?mod=userpage&page_id=128], descărcat la data de 7 februarie 2006./) Merită amintit de asemenea faptul că, aidoma RMKDP/PCDMR, organizaţia nu a reuşit să adune numărul de semnături necesare înregistrării ca partid schimbîndu-şi denumirea la data de 12 februarie 2004 în Romániai Magyar Szabadelvű Szövetség/Uniunea Liberală Maghiară din România (RMSZSZ/ULMR). Astfel a pierdut dreptul de a participa la alegeri. Însă la un interval de două luni Kiss Kálmán a înregistrat organizaţia numită Romániai Székelyek Szövetsége/Uniunea Secuilor din România (RSZSZ/USS) şi a început să-şi caute aliaţi politici. A stabilit un prim contact cu Magyar Polgári Szövetség/Uniunea Civică Maghiară (MPSZ/ UCM) care dorea să devină o alternativă politico-electorală a RMDSZ/UDMR, după care s-a aliat cu partidul de protest condus de George (Gigi) Becali, Partidul Noua Generaţie (PNG), ca în fine, cu ocazia alagerilor parlamentare din noiembrie – horribile dictu – să-şi înscrie candidaţii pe listele partidului Partidul Románia Mare condus de ultranaţionalistul Corneliu Vadim Tudor (Ibid.; Barabás 2005).

42. Vezi articolul 64, alineatul 3 şi articolul 80, alineatul 3 al constituţiei slovene (CerarKranjc eds. 1993), precum şi articolul 19 din legea constituţională a drepturilor minorităţilor din Republica Croată (The Constitutional Act On the Rights of National Minorities in the Republic of Croatia. [http://www.sabor.hr/DOWNLOAD/2003/1 1/18/manjine1.pdf]) coroborat cu articolul 15, alineatul 2 şi articolul 16, alineatul 2 din legea electorală croată (Act on Election of Representatives to the Croatian Parliament. [http://www.sabor.hr/ DOWNLOAD/2003/11/18/ izbori.pdf], ambele descărcate la data de 16 martie 2004.)

43. În Ucraina, în afară de cazul „autonumirii” ce reclamă adunarea a 900 de semnături în sprijinul propriei candidaturi, pot prezinta candidaţi în alegeri numai „partide politice, blocuri electorale formate din partide politice, adunări ale votanţilor şi colectivităţi de lucrători”. (Vezi legea electorală adoptată în anul 1997 care introduce un sistem mixt: articolul 5, articolul 20 alineatele 1-2, articolul 22 alineatele 1 şi 3, articolul 23 alineatele 1-2, precum şi articolul 25 alineatul 1. /Law of Ukraine on the Elections of People’s Deputies of Ukraine. [http://

www2.essex.ac.uk/elect/database/legislationAll.asp]./ Prevederile articolelor 7 şi 23 din legea mai veche – promulgată în 1993 – care codifica un sistem electoral majoritar, sînt similare. /Law on the Election of People’s Deputies of Ukraine. [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/ legislationAll.asp], ambele descărcate la data de 31 decembrie 2004./) Dar legea asociaţiilor publice care defineşte actorii vieţii politico-sociale „indiferent de denumirea lor (mişcare, congres, asociaţie, fundaţie, uniune etc.) ... ca partide politice sau organizaţii publice” şi le împarte în naţionale, locale şi internaţionale, stipulează că pot fi înfiinţate ca partide numai organizaţii cu caracter naţional, cu alte cuvinte de cuprindere naţională. (Articolul 1 coroborat cu articolul 9 al legii. /Law of Ukraine on Public Associations. [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/ legislationAll.asp], descărcat la data de 31 decembrie 2004.) Ca atare, politicienii minorităţii maghiare – dacă vor să obţină mandate în parlamentul ucrainean (Verkhovna Rada) – vor trebui să candideze ca independenţi „autonumiţi” sau vor trebui să obţină sprijinul partidelor naţiunii majoritare şi să devină candidaţii acestora.

44. În urma efectuării paşilor consecutivi ai „filtrării” a reieşit că din cele 28 de organizaţii candidate care se autodefinesc ca fiind partide, funcţionează ca partide sau pot fi eventual considerate partide, 24 sînt partide propriu-zise (adică în sensul definiţiei adoptate), iar din acestea 21 sînt etnoregionaliste.

45. Partidele maghiare din Voivodina nu au prezentat candidaţi proprii la alegerile republicane din anul 2000 şi la niciuna dintre alegerile care au avut loc trei ani mai tîrziu, ci au format alianţe electorale cu alte partide sau conducătorii lor au candidat pe listele partidelor naţiunii majoritare. Astfel, performanţele lor devin inseparabile de cele ale aliaţilor, ceea ce mă determină să restrîng analiza asupra precedentelor alegeri republicane şi federale iugoslave şi asupra a două partide VMDK şi VMSZ. (Vezi Bíró 2002: 372 şi Balogh 2003: 1.) Astfel rezultă un total de 20 de cazuri.

46. Baza de date care nu conţine informaţii referitoare la Serbia şi nici la ultimele alegeri din România poate fi găsită pe pagina de Internet [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/ indexElections.asp], descărcată la data de 18 ianuarie 2004. Datele privind republica „iugoslavă” provin din Bugajski 2002: 421–423, 434–436, 442–446 şi Goati s.a.: 205, 209-213, 269, 271, iar cele referitoare la ultimele alegeri din România au fost descărcate la data de 31 decembrie 2004 de pe site-ul Biroului Electoral Central [http://www.bec2004.ro].

47. După cum am amintit şi anterior, a trebuit să efectuez testele – inclusiv analiza trivariată – care utilizează valorile „standard” ale indicelui de disproporţionalitate excluzînd Serbia, fiindcă în acest caz proporţia voturilor obţinute de partidele nereprezentate în cele două corpuri legislative – cel federal şi cel republican – au fost cumulate de sursele de date pe care le-am avut la dispoziţie. În ecuaţiile care includ şi Serbia am înlocuit valoarea aproximativă a indicelui. Tot din acest motiv, atunci cînd am avut în vedere doar România şi Slovacia, am operaţionalizat cea de-a doua variabilă independentă cu numărul efectiv de partide electorale, iar cînd am făcut calcule folosind datele tuturor ţărilor am fost nevoit să lucrez cu numărul efectiv de partide parlamentare. Trebuie menţionat că prima operaţionalizare este mai corectă şi mai exactă, pe de o parte fiindcă oglindeşte mai bine competiţia dintre partide, iar pe de altă parte deoarece al doilea indicator reflectă deja şi efectul sistemului electoral exprimat prin indicele de disproporţionalitate. (Astfel, s-ar putea afirma că în cazul modelului nr. 3 am luat „de două ori” în considerare efectele sistemului electoral, însă din păcate nu am avut altă soluţie.)

48. O abordare similară a problemei găsim la Frye (1997).

49. În Slovacia partidele mici au înregistrat rezultate cumulate mai bune decît ansamblul partidelor mari la fiecare alegere. În România se constată un echilibru relativ între cele două grupuri, iar în Serbia rezultatele totalizate ale partidelor mari au fost superioare aproape întotdeauna. Trebuie menţionat însă că am „supraevaluat” în mod intenţionat sistemele de partide din ultimele două ţări considerînd actori unitari alianţele electorale sau coaliţiile de partide de orientare democratică. Dacă aş trata membrii acestora ca partide separate, sistemul de partide din Serbia s-ar încadra în continuare în categoria intermediară, în schimb cel din România ar deveni un sistem de partide mici) În România Partidul Social Democrat (PSD), Convenţia Democrată Română (CDR) deja dispărută şi Alianţa Dreptate şi Adevăr (DA) pot fi considerate partide mari; în Serbia pot fi calificate drept partide mari partidele Socialistička Partija Srbije (SPS) şi Srpka Radikalna Stranka (SRS), respectiv alianţele Demokratski Pokret Srbije (DEPOS) şi Demokratska Opozicija Srbije (DOS); iar în Slovacia Hnutie za Demokratické Slovensko (HZDS) şi Verejnost’ Proti Násiliu (VPN) – care nu mai există – pot fi considerate partide mari.

50. Prin clivaj – într-o accepţiune riguroasă – se înţelege o dimensiune durabilă a divizării şi a conflictului politic care se manifestă în mod simultan pe trei niveluri: în sens empiric, adică la nivel socio-structural; în termeni normativi, adică la nivelul ansamblului de valori, credinţe şi atitudini care oglindesc conştiinţa de sine şi identitatea politică a grupurilor societale implicate; şi în fine, la nivel organizaţional-comportamental, adică sub forma ansamblului de interacţiuni, instituţii şi organizaţii sociale (de ex. partide politice) care iau naştere ca parte a clivajului. (Cf Bartolini-Mair 1990: 215-216 şi Enyedi-Körösényi 2001: 55. Vezi de asemenea Kitschelt 1992: 11.)

51. Se cuvine să precizez că „volatilitatea electorală reprezintă variaţia [totală] netă [a puterii electorale a partidelor] ce rezultă din migraţia alegătorilor individuali în cadrul sistemului de partide electorale” şi trebuie interpretată ca o măsură a instabilităţii sistemului de partide (cf. Pedersen 1990: 198 /italice în original/). Valoarea indicatorului se calculează cu formula:

unde

N reprezintă numărul (în sens aritmetic al) partidelor care alcătuiesc sistemul, pi,t procentajul de voturi obţinute de partidul i la alegerile de la momentul de timp t (alegerile prezente), respectiv

pi,t -1 procentajul de voturi obţinute de partidul i la alegerile de la momentul de timp t-1 (alegerile precedente).

(Pedersen 1990: 198-199.) În sprijinul afirmaţiei mele aş compara cîteva date referitoare la volatilitatea electorală. Media ei în perioada 1945-1989 a fost 8,5% în sistemele de partide vechi, stabile din Europa Occidentală, iar pentru Grecia, Portugalia şi Spania în perioada de tranziţie 1974-1989 – o perioadă echivalentă cu ce au însemnat anii de după 1989 pentru partea centrală, estică şi sud-estică a continentului – s-a calculat o valoare de 13,3% (Mair 1993: 3). Media corespunzătoare în cazul României, respectiv a Slovaciei pentru alegerile premergătoare anului 2000 este pe rînd 19,6% şi 17,1% (Bielasiak 2001: 55).

Bibliografie

*** Act on Election of Representatives to the Croatian Parliament. [http://www.sabor.hr/ DOWNLOAD/2003/11/18/izbori.pdf], descărcat la data de 16 martie 2004.

*** A Kereszténydemokrata Európa-Mozgalom Elnöksége 2005. január 28-án megtartott ülésén hozott Politikai döntése. [Decizia Politică adoptată de Prezidiul KDEM cu ocazia şedinţei din 28 ianuarie 2005.] (Újvidéki) Magyar Szó, (2005. február 5-6., szombat-vasárnap) [http://www.hhrf.org/magyarszo/arhiva/2005/02/05/], descărcat la data de 8 februarie 2006.

*** A VMPM Közösen a nemzeti célokért című közleménye. [Comunicatul VMPM intitulat Împreună pentru înfăptuirea obiectivelor naţionale. ] (Újvidéki) Magyar Szó, (2005. február 26-27., szombat-vasárnap) [http://www.hhrf.org/magyarszo/ arhiva/2005/02/26/], descărcat la data de 8 februarie 2006.

*** Az Együtt a toleranciáért – Čanak, Kasza, Ljajić koalíció tagjai / Članice koalicije „Zajedno za toleranciju – Čanak, Kasa, Ljajić”. [Membrii coaliţiei „Împreună pentru toleranţă Čanak, Kasza, Ljajić”.] [http://www.vmsz.org.yu/hu_new/valasztasok/ cikk.php], descărcat la data de 28 septembrie 2004.

*** „Comunitatea maghiară din România. Apărarea şi promovarea intereselor ei.”, în Kötő József szerk. (1994) Uniunea Democrată Maghiară din România. Documente 2. Cluj: Prezidiul UDMR. pp. 3-15.

*** „Eseménynaptár.” [Calendarul evenimentelor politice.] în Szövetség. [Uniunea], Anul III (1996) nr. 9.

*** Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Horvátországi magyarság 2005. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Croaţia 2005.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2005.

*** Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Ukrajnai magyarság 2005. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Ucraina 2005.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2005.

*** Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Vajdasági magyarság 2000. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Voivodina 2000.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2000. [http://www.htmh.hu/019_vajdasag/text025/ doc_upload/vajdasag2000.pdf], descărcat la data de 10 februarie 2006.

*** Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Vajdasági magyarság 2001. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Voivodina 2001.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2001. [http://www.htmh.hu/019_vajdasag/text025/ doc_upload/vajdasag2001.pdf] , descărcat la date de 10 februarie 2006.

*** Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Vajdasági magyarság 2005. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Voivodina 2005.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2005.

*** „Kiss Kálmán ismét színre lép.” [Kiss Kálmán apare din nou pe scenă] în Erdélyi Riport, Anul III (2004), nr. 34. [http://www.riport.ro/mod.php?mod=userpage& page_id=128], descărcat la data de 7 februarie 2006./

*** „Kórrajz: Az Ügyvezető Elnökség Sajtóirodájának megfigyeléseiből.” [Patologie: Din observaţiile Biroului de Presă al Prezidiului Executiv] în Szövetség, Anul II (1995), nr. 4.

*** Law of Ukraine on Public Associations. [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/ legislationAll.asp], descărcat la data de 31 decembrie 2004.

*** Law of Ukraine on the Elections of People’s Deputies of Ukraine. [http:// www2.essex.ac.uk/ elect/database/legislationAll.asp], descărcat la data de 31 decembrie 2004.

*** Law on the Election of People s Deputies of Ukraine. [http://www2.essex.ac.uk/ elect/database/legislationAll.asp], descărcat la data de 31 decembrie 2004.

** The Constitutional Act On the Rights of National Minorities in the Republic of Croatia. [http://www.sabor.hr/DOWNLOAD/2003/11/18/manjine1.pdf], descărcat la data de 16 martie 2004.

Angyal Béla (2000a) „A csehszlovákiai magyarság anyaországi támogatása a két világháború között.” [Sprijinul acordat maghiarilor din Cehoslovacia de către patria-mamă în perioada interbelică.] în Regio, Anul XI, nr. 3. pp.

– 2000b) „Magyar szervezetek és mozgalmak Csehszlovákiában 1918-1921.” [Organizaţii şi mişcări maghiare în Cehoslovacia 1918-1921.] (I. rész) [Partea I.], în Fórum. Társadalomtudományi Szemle, Anul II, nr. 1. pp.

Balogh Levente (2003) „Képviselet nélkül maradt a délvidéki magyarság a belgrádi parlamentben.” [Maghiarii din Voivodina au rămas fără reprezentanţi în parlamentul de la Belgrad.] în Krónika, Anul V, nr. 299 (30 decembrie) pp. 1-2.

Barabás István (2005) „Nagy-román székelyek.” [Secuii României Mari.] în Romániai Magyar Szó. Serie Nouă, Anul XVI (16 iunie) [http://www.hhrf.org/rmsz/05jun/ 05061604.htm], descărcat la data de 10 februarie 2006.

Bartolini, Stefano-Mair, Peter (1990): Identity, Competition and Electoral Availability. The Stabilisation of European Electorates 1885-1985. Cambridge: Cambridge University Press.

Bence Lajos (1996) „A szlovéniai magyarság.” [Maghiarii din Slovenia.] în Pro Minoritate, Anul V, nr. 3. pp. 31–49.

Beyme, Klaus von (1984) Parteien in Westlichen Demokratien. 2. überarb. Aufl. München: Piper Verlag. (Serie Piper. Band 245.)

– 2000) Parteien im Wandel. Von den Volksparteien zu den professionalisierten Wählerparteien Wiesbaden, Westdeutscher Verlag.

Bielasiak, Jack (2001) „The Institutionalization of Party Systems in Emerging Democracies.” Paper presented at the American Political Science Convention. San Francisco-CA, August 29-September 2. (Manuscript.)

Bíró László (2002) „Jugoszlávia.”, în Kardos József-Simándi Irén (szerk.): Európai politikai rendszerek. [Sisteme politice europene.] Budapest: Osiris Kiadó. (Osiris kézikönyvek. [Seria Enciclopedii Osiris.]) pp. 339-385.

Bodó Barna-Somai József szerk. (1995) A Romániai Magyar Demokrata Szövetség III. Kongresszusa. 1993. január 13-15. [Cel de-al III-lea Congres al Uniunii Democrate Maghiare din România. 13-15 ianuarie 1993.] Kolozsvár: A Romániai Magyar Demokrata Szövetség Ügyvezető Elnöksége, 1995.

Borsody, Stephen (1988) The Hungarians: A Divided Nation. New Haven, CT: Yale Center for International and Area Studies.

Bouillaud, Christophe (2005) „La Ligue Nord et les politiques publiques italiennes. Influence, instrumentalisations et échecs (1991-2004).”, în Pascal Delwit (ed.) Les partis régionalistes en Europe. Des actuers en développement? Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles. (Sociologie Politique.) pp. 119-146.

Bugajski, Janusz (2002) Political Parties of Eastern Europe: A Guide to Politics in the Post- Communist Era. Armonk, NY-London: The Center for Strategic and International Studies-M. E. Sharpe.

Carpinschi, Anton-Bocancea, Cristian (1998) Ştiinţa politicului. Tratat. Volumul I. Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.

Cerar, Miro-Kranjc, Janez eds. (1993) Constitution of the Republic of Slovenia. Ljubljana: Uradni list Republike Slovenije.

Chandra, Kanchan (2004) Why Ethnic Parties Succeed: Patronage and Ethnic Head Counts in India. Cambridge, Cambridge University Press. (Cambridge Studies in Comparative Politics.)

Cohen, Frank S. (1997) „Proportional versus Majoritarian Ethnic Conflict Management in Democracies.”, în Comparative Political Studies, Vol. 30, No. 5 (October) pp. 607-630.

Day, Alan et al. eds. (1996) Political Parties of the World. 4th ed. London: Cartemill Publishing.

Delwit, Pascal (2005a) „Les partis régionalistes, des acteurs politico-électoraux en essor? Performances électorales et participations gouvernementales.”, în idem (ed.) Les partis

régionalistes en Europe. Des actuers en développement? Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles. (Sociologie Politique.) pp. 51-84.

–    (2005b) „Petites patries, petits partis? Les partis régionalistes en Europe?”, în idem (ed.) Les partis régionalistes en Europe. Des actuers en développement? Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles. (Sociologie Politique.) pp. 7-20.

Delwit, Pascal ed. (2005) Les partis régionalistes en Europe. Des actuers en développement? Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles. (Sociologie Politique.)

De Winter, Lieven (1998) „Conclusion. A comparative analysis of the electoral, office and policy success of ethnoregionalist parties.”, în Lieven De Winter-Huri Türsan (eds.) Regionalist Parties in Western Europe. London-New York: Routledge. (Routledge-ECPR Studies in European Political Science.) pp. 204-247.

De Winter, Lieven-Türsan, Huri (1998) „Les partis ethno-régionalistes en Europe.”, în Revue internationale de politique comparée. Vol. 5 (1998) No. 1. pp. 151-163.

De Winter, Lieven-Türsan, Huri eds. (1998) Regionalist Parties in Western Europe. LondonNew York: Routledge. (Routledge-ECPR Studies in European Political Science.)

Duverger, Maurice (1976) Les partis politiques. 10ème ed. augm. Paris, Librairie Armand Colin.

Enyedi Zsolt-Körösényi András (2001) Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest, Osiris. (Osiris tankönyvek. [Seria Manuale Osiris.])

Frye, Timothy (1997): A Politics of Institutional Choice. Post-Communist Presidencies. Comparative Political Studies, Vol. 30, No. 5 (October) pp.523-552.

Gallagher, Michael (1991) „Proportionality, Disproportionality and Electoral Systems.”, în Electoral Studies, Vol. 10, No. 1 (March) pp. 33-51.

Gallagher, Michael-Laver, Michael-Mair, Peter (1995) Representative Government in Modern Europe. New York: McGraw-Hill.

–   (2000) Representative Government in Modern Europe. 2nd rev ed. New York: McGrawHill.

Goati, Vladimir (s.a.) Elections in FRY from 1990 to 1998: Will of People or Electoral Manipulation? 2nd ext. ed. Beograd: Centar za Slobodne Izbore I Demokratiju.

Gordin, Jorge P (2001) „The Electoral Fate of Ethnoregionalist Parties in Western Europe: A Boolean Test of Extant Explanations.”, în Scandinavian Political Studies, Vol. 24, No. 2, pp. 149-170.

Gunther, Richard-Diamond, Larry (2001) „Types and Functions of Parties.”, în Larry Diamond-Richard Gunther (eds.) Political Parties and Democracy. Baltimore-London, The Johns Hopkins University Press. pp. 3-39.

Gyurcsík Iván (1996) „A szlovákiai magyar pártok karaktere és genezise.” [Caracterul şi geneza partidelor maghiare din Slovacia.] în Regio, Vol. VII, no. 3., pp. 169-191.

Hearl, Derek-Budge, Ian-Pearson, Bernard (1996) „Distinctiveness of Regional Voting. A Comparative Analysis Across the European Community (1979-1993).”, în Electoral Studies, Vol. 15, No. 2 (June) pp. 167-182.

Horowitz, Donald L. (2000) Ethnic Groups in Conflict. 2nd. ed. Berkeley-Los Angeles: University of California Press.

Horváth Réka (2002) La représentation politique de la minorité hongroise. Etude de cas: La Roumanie et la Slovaquie. Mémoire de DEA (Université Libre de Bruxelles). Bruxelles.

Ignazi, Piero (1992) „The Silent Counter-Revolution: Hypotheses on the Emergence of Extreme Right-Wing Parties in Europe.”, în European Journal of Political Research, Vol. 22, No. 1, pp. 3-34.

Irvine, William P (1988) „Measuring the Effects of Electoral Systems on Regionalism.”, în Electoral Studies, Vol. 7, No. 1 (March) pp. 15-26.

Ishiyama, John T. (2000) „Ethnopolitical Parties and Democratic Consolidation in Post Communist Eastern Europe.” Paper presented at the Annual Meeting of the International Society for Political Psychology. Seattle, WA – July 1–4. (Manuscript.)

Janda, Kenneth (1993) „Comparative Political Parties: Research and Theory.”, în Ada W. Finifter (ed.) Political Science: The State of the Discipline II. Washington D.C., American Political Science Association. pp. 163-191.

Kitschelt, Herbert (1992): The Formation of Party Systems in East Central Europe. Politics and Society, Vol. 20, No. 1 (March) pp. 7-50.

Lane, Jan-Erik-Ersson, Svante O. (1994) Politics and Society in Western Europe. 3rd ed. London: Sage Publications.

Lane, Jan-Erik-McKay, David-Newton, Kenneth (1997) Political Data Handbook. 2nd ed. Oxford: Oxford University Press.

Lijphart, Arend (1984) Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-One Countries. New Haven, CT: Yale University Press.

-            (1994) Electoral Systems and Party Systems: A Study of Twenty-Seven Democracies 1945-1990. Oxford: Oxford University Press. (Comparative European Politics.)

-            (1997) „Unequal Participation. Democracy’s Unresolved Dilemma.” Presidential Address, American Political Science Association, 1996. în American Political Science Review, Vol. 91, No. 1 (March) pp. 1-14.

-            (1999a) Democraţii. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press-Chişinău: Sigma IG.

-   (1999b) Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty-Six Countries. New Haven, CT: Yale University Press.

-            (2000) Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. Iaşi: Polirom. (Ştiinţe politice – Opus.)

Lipset, Seymour Martin-Rokkan, Stein (1967) „Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments: An Introduction.”, în Seymour Martin Lipset-Stein Rokkan (eds.) Party Systems and Voter Alignments. Cross-National Perspectives. New York, The Free Press. pp. 1-64.

Loosemore, John-Hanby, Victor (1971) „The Theoretical Limits of Maximum Distortion. Some Analytical Expressions for Electoral Systems.”, în British Journal of Political Science, vol. 1, no. 4 (1971) pp. 467–477.

Lynch, Peter (2005) „Le délitement du régionalisme suite à l’élargissement de l’Europe? Le futur de l’Alliance libre européenne-PDPE.”, în Pascal Delwit (ed.) Les partis régionalistes en Europe. Des actuers en développement? Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles. (Sociologie Politique.) pp. 85-96.

Mair, Peter (1991) „The Electoral Universe of Small Parties in Postwar Western Europe.”, în Ferdinand Müller-RommelŻGeoffrey Pridham (eds.) Small Parties in Western Europe. Comparative and National Perspectives. London: Sage Publications. (SAGE Modern Politics Series Volume 27.) pp. 41-70.

-        (1993) „How, and why, newly-emerging party systems may differ from established party systems.” Paper presented at the conference The Emergence of New Party Systems and Transitions to Democracy, Bristol, September 17-19. (Manuscript.)

Mair, Peter-Mudde, Cas (1998) „The Party Family and Its Study.”, în Annual Review of Political Science, Vol. 1, pp. 211-229.

Mák Ferenc szerk. (s.a.): A szlovéniai magyarság történeti kronológiája. [Cronologia istorică a maghiarilor din Slovenia.] [http://www.htmh.hu/index.php?menuid=060405], descărcat la data de 10 februarie 2006.

Mátó Székely-Zsolt ed. (2000) Uniunea Democrată Maghiară din România. 1989-1999. (CDROM.) Cluj: Prezidiul Executiv al Uniunii Democrate Maghiare din România.

Meszmann Tibor (1999) A vajdasági magyar érdekvédelmi szervezetek, politikai pártok az elmúlt tíz év tükrében. [Organizaţiile şi partidele politice maghiare din Voivodina – o oglindă a ultimilor zece ani.] INFORMATOR, Časopis vojvodanskih manjinskih zajednica. [Revista comunităţilor minoritare din Voivodina.] nr. 10/11. [http:// www.cmk.org.yu/linkovi/ informator/01_12/broj_10_11/r_multima_o.htm], descărcat la data de 26 noiembrie 2004.

Micu, Bucur-Ioan ed. (1993) Partide politice. Bucureşti: Agenţia Naţională de Presă – Rompres, 1993.

Mirnics Károly (1999) „A vajdasági magyarok politikai önszerveződése és a magyar politikai pártok egymás közti harca a VMDK megalakulásától 1996-ig.” [Autoorganizarea politică a maghiarilor din Voivodina şi lupta dintre partidele politice maghiare de la înfiinţarea VMDK pînă la 1996.] în Regio, vol. X, nr 2. pp. 117-156.

Montabes Pereira, Juan–Ortega Villodres, Carmen–Pérez Nieto, Enrique G. (2003) Electoral systems and electoral success of regionalist parties in Western Europe. Paper presented at the ECPR Joint Sessions of Workshops. Edinburgh, the 28th of March-the 2nd of April [http://www.essex.ac.uk/ecpr/events/jointsessions/paperarchive/edinburgh/ ws3/ PerezNieto.pdf], descărcat la data de 6 ianuarie 2005.

Müller-Rommel, Ferdinand (1991) „Small Parties in Comparative Perspective. The State of the Art”, în Ferdinand Müller-RommelŻGeoffrey Pridham (eds.) Small Parties in Western Europe. Comparative and National Perspectives. London: Sage Publications. (SAGE Modern Politics Series. Volume 27.) pp. 1-22.

-  (1998) „Ethnoregionalist parties in Western Europe. Theoretical considerations and framework of analysis.”, în Lieven De Winter-Huri Türsan (eds.) Regionalist Parties in Western Europe. London-New York: Routledge. (Routledge-ECPR Studies in European Political Science.) pp. 17-27.

Müller-Rommel, Ferdinand – Pridham, Geoffrey eds. (1991) Small Parties in Western Europe. Comparative and National Perspectives. London: Sage Publications. (SAGE Modern Politics Series. Volume 27.)

Öllös, László (2004) „A magyar pártok programjai.” [Programele partidelor maghiare.], în Fazekas József-Hunčík Péter (szerk.): Magyarok Szlovákiában (1989-2004). Összefoglaló jelentés. A rendszerváltástól az Európai Uniós csatlakozásig. I. köt. [Maghiarii în Slovacia (1989-2004). Raport sintetic. De la tranziţie pînă la aderarea la Uniunea Europeană. Vol. I.] Somorja-Dunaszerdahely: Fórum Kisebbségkutató Intézet-Lilium Aurum Könyvkiadó. pp. 51-77.

Pölöskei, Ferenc (2003) „A dualizmus válságperiódusa (1890-1918).” [Perioada de criză a dualismului (1890-1918).] în Gergely András (szerk.) Magyarország története a 19. században. [Istoria Ungariei în secolul al 19-lea.] Budapest, Osiris. (Osiris tankönyvek. [Seria Manuale Osiris.]) pp. 490-545.

Ragin, Charles C. (1987) The Comparative Method: Moving Beyond Qualitative and Quantitative Strategies. Berkeley-Los Angeles: University of California Press.

Rokkan, Stein (1970) Citizens, Elections, Parties: Approaches to the Comparative Study of the Processes of Development. New York-Oslo, David McKay-Universitetsforlaget.

Sartori, Giovanni (2005) Parties and Party Systems. A Framework for Analysis. 2nd. ed. Essex: ECPR Press. (ECPR Classics.)

Seiler, Daniel-Louis (1982) Les partis politiques en Europe. 2ème édition. Paris: Presses Universitaires de France. (Que sais-je?)

-            (1994) Les partis autonomistes. 2ème édition. Paris: Presses Universitaires de France. (Que sais-je?)

-            (1999) Partidele politice din Europa. Iaşi: Institutul European. (Politologie – Colecţia ABC. 3.)

-            (2003) „Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan în analiza partidelor politice din Europa centrală?”, în Jean-Michel De Waele (ed.) Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est. Bucureşti, Humanitas. (Colecţia Polis.)

-            (2005) „Défendre la périphérie.”, în Pascal Delwit (ed.) Les partis régionalistes en Europe. Des actuers en développement? Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles. (Sociologie Politique.) pp. 21-50.

Stroschein, Sherrill (1999) „Effects of Local Demography on Ethnic Party Mobilization in Romania, Slovakia and Ukraine.” Paper presented at the Annual Meeting of the American Political Science Association. Atlanta, 2-5 September. (Manuscris.)

Szarka, László (2004) „Kisebbségi többpártrendszer és közösségépítés. A szlovákiai magyar politikai pártok működése 1989-1999 között.” [Sistemul pluripartid minoritar şi construcţia comunitară. Funcţionarea partidelor maghiare în Slovacia între anii 1989-1999.] în Fazekas József-Hunčík Péter (szerk.): Magyarok Szlovákiában (1989-2004). Összefoglaló jelentés. A rendszerváltástól az Európai Uniós csatlakozásig. I. köt. [Maghiarii în Slovacia (19892004). Raport sintetic. De la tranziţie pînă la aderarea la Uniunea Europeană. Vol. I.] Somorja-Dunaszerdahely: Fórum Kisebbségkutató Intézet-Lilium Aurum Könyvkiadó. pp. 79-103.

Szász, Alpár Zoltán (2001a) „Etnoregionalista pártok és választóik Nyugat-Európa hat országában.” [Partide etnoregionaliste şi alegătorii acestora. O analiză comparată a şase ţări vest-europene.] în Veres Valér-Gyarmati Zsolt (szerk.) RODOSZ-Tanulmányok III. Társadalom- és humán tudományok [Studii RODOSZ. Ştiinţe socio-umane.] Kriterion: Kolozsvár. pp. 135-157.

-        (2001b) „Modele ale democraţiei în România – şanse şi realităţi.”, în Provincia, [http:/ /www.provincia.ro] Anul 2, no. 3 (martie) pp. 4-5.

Taagepera, Rein-Shugart, Matthew Soberg (1989) Seats and Votes: The Effects and Determinants of Electoral Systems. New Haven, CT: Yale University Press.

Türsan, Huri (1998) „Introduction. Ethnoregionalist parties as ethnic entrepreneurs.”, în Lieven De Winter-Huri Türsan (eds.) Regionalist Parties in Western Europe. London-New York: Routledge. (Routledge-ECPR Studies in European Political Science.) pp. 1-16.

Udvardy, Frigyes szerk. (2006) A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 19902003. [Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România.] [http://udvardy.adatbank.transindex.ro/index.php], descărcat la data de 7 februarie 2006.

Urwin, Derek (1983) „Harbinger, Fossil or Fleabite? »Regionalism« and the West European Party Mosaic”, în Hans Daalder-Peter Mair (eds.) Western European Party Systems. Continuity and Change. London: Sage Publications. pp. 221-256.

Varga, Sándor „A Csemadok.”, în Fazekas József-Hunčík Péter (szerk.): Magyarok Szlovákiában (1989-2004). Összefoglaló jelentés. A rendszerváltástól az Európai Uniós csatlakozásig. I. köt. [Maghiarii în Slovacia (1989-2004). Raport sintetic. De la tranziţie pînă la aderarea la Uniunea Europeană. Vol. I.] Somorja-Dunaszerdahely: Fórum Kisebbségkutató IntézetLilium Aurum Könyvkiadó. pp. 405–411.

Vékás, János szerk. (2005) A jugoszláviai (szerbiai és montenegrói) magyarság történeti kronológiája. [Cronologia istorică a maghiarilor din Iugoslavia (Serbia-Muntenegru).] [http://www.htmh.hu/index.php?menuid= 060402], descărcat la data de 3 februarie 2006.

Ware, Alan (1996) Political Parties and Party Systems. Oxford, Oxford University Press.

ANEXE

a)Tabelul include la sfîrşit şi acele partide ale naţiunilor titulare la care se face referire în lucrare.

Tabelul nr. 2 Organizaţiile care îşi asumă (cel puţin în manieră declarativă) reprezentarea comunităţilor maghiare din ţările postcomuniste limitrofe Ungariei – prezentare generală

ŢARA

NUMELE ORGANIZAŢIEI / PARTIDULUI

Croaţia

Horvátországi Magyar Néppárt – HMNP

Horvátországi Magyarok Demokratikus Közössége – HMDK

Horvátországi Magyarok Szövetsége – HMSZa)

Magyar Egyesületek Szövetsége – MESZ

România

Független Magyar Párt – FMP / Romániai Magyar Szabaddemokrata Párt – RMSZDPb)

Romániai Magyar Demokrata Szövetség – RMDSZ

Romániai Magyar Kereszténydemokrata Párt – RMKDPc)

Romániai Magyar Kisgazda Párt

Székely Ifjak Fóruma – SZIF

Serbia–

Muntenegru

Kereszténydemokrata Tömörülés – KDT

Magyarok Hazájukért Szerbiáért, Jugoszláviáért – MHSZJ

Vajdasági Magyar Demokrata Párt – VMDP

Vajdasági Magyar Kereszténydemokrata Mozgalom – VMKDM / Kereszténydemokrata Európa Mozgalom – KDEMd)

Vajdasági Magyarok Demokratikus Közössége – VMDK

Vajdasági Magyar Polgári Mozgalom – VMPM

Vajdasági Magyar Szövetség – VMSZ

Slovacia

Együttélés Politikai Mozgalom – E(PM)

Független Magyar Kezdeményezés – FMK / Magyar Polgári Párt –

MPPe)

Magyar Föderalista Párt / Madarska FederalistiČka Strana – MFP/MFS

Magyar Kereszténydemokrata Mozgalom – MKDM

Magyar Koalíció Pártja – MKPf)

Magyar Népi Mozgalom a Megbékélésért és a Jólétért – MNMMJ

Magyar Néppárt – MNP

Magyar Szocialisták Pártja – MSZP

Szlovákiai Magyar Szocialisták Pártja – SZMSZP

Slovenia

Muravidéki Magyar Önkormányzati Nemzeti Közösség – MMÖNKg)

Ucraina

Ukrajnai Magyar Demokrata Szövetség – UMDSZ

Kárpátaljai Magyarok Kulturális Szövetsége – KMKSZ


a)Organizaţia a fost înfiinţată la data de 29 noiembrie 1949 sub denumirea de Horvátországi Magyar Kultúr- és Közoktatási Szövetség (Uniunea CulturalEducaţională Maghiară din Croaţia). Pînă în anul 1955 şi ulterior, după ce în cea de-a doua jumătate a anilor 1960 s-au stabilit relaţii de cooperare culturaleconomice între Iugoslavia şi Ungaria, a obţinut rezultate notabile în primul rînd în păstrarea limbii materne şi a identităţii naţionale a diasporei maghiare din regiunea numită Slavonia. Din data de 4 iunie 1967 funcţionează sub denumirea oficială actuală. (Vezi Jelentések ... Horvátországi magyarság 2005. pp. 8-9, 15.)

b) Organizaţia şi-a schimbat prima dată denumirea la data de 12 mai 1992 în Romániai Magyar Szabaddemokrata Párt/Partidul Liber Democrat Maghiar din România (RMSZDP/PLDMR), iar ulterior la data de 12 februarie 2004 în Romániai Magyar Szabadelvű Szövetség/Uniunea Liberală Maghiară din România (RMSZSZ/ULMR).

c)Dat fiind faptul că organizaţia nu a reuşit să ducă la îndeplinire hotărîrea comitetului director privitoare la satisfacerea cerinţelor de înregistrare ca partid conform legii adoptate în 1996 (în total minin 10.000 de membri în cel puţin 15 judeţe şi minim 300 de membri în fiecare judeţ în parte), Congresul al IV-lea al partidului (Tîrgu Mureş, 4-5 martie 1999) a hotărît schimbarea numelui în Romániai Magyar Kereszténydemokrata Mozgalom (Mişcarea Creştin-Democrată Maghiară din România). (Vezi „Eseménynaptár.” [Calendarul evenimentelor politice.] în Szövetség. [Uniunea] Anul III (1996) nr. 9. Şi RMDSZ Tájékoztató [Buletinul Informativ UDMR.] Anul VII (1999) nr. 1489.) Deoarece nu a participat niciodată – sub nici o etichetă oficială – cu liste proprii la alegeri în acest studiu voi folosi cea mai cunoscută denumire a organizaţiei.

d) La data de 12 august 2000 partidul i-a primit în rîndurile sale pe acei membri ai VMSZ care au fost suspendaţi datorită tentativei lor de a înfiinţa o platformă numită Európa Platform în cadrul acestuia. În urma acestui eveniment VMKDM şi-a schimbat denumirea în Kereszténydemokrata Európa Mozgalom (KDEM). (Vezi Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Vajdasági magyarság 2005. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Voivodina 2005.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2005. pp. 3233. Şi Vékás szerk. 2005.)

e)Organizaţia s-a transformat în partid şi în sens formal-legal sub denumirea de Magyar Polgári Párt (MPP) cu ocazia celei de-a VIII-a adunări generale ce a avut loc în ianuarie 1992 (vezi Öllös 2004: 54 şi Szarka 2004: 85).

f) Partidul s-a format înaintea alegerilor din anul 1998 prin fuziunea celor trei partide care au participat la alegerile din 1994 pe listă comună: Együttélés Politikai Mozgalom, Magyar Kereszténydemokrata Mozgalom şi Magyar Polgári Párt.

g) S-a reorganizat ca urmaşă a organizaţiei numite Magyar Nemzetiségi Oktatási és Művelődési Érdekközösség (Comunitatea de Interese EducaţionalCulturală a Naţionalităţii Maghiare) ce s-a înfiinţat în spiritul constituţiei iugoslave din 1974. Iniţial a folosit denumirea Muravidéki Magyar Nemzetiségi Önigazgatási Közösség (Comunitatea de Autoadministrare a Naţionalităţii Maghiare din Regiunea Prekmurje), după care s-a autointitulat pentru puţin timp Muravidéki Magyar Önkormányzat (Autoguvernarea Maghiară din Regiunea Prekmurje), dar cu ocazia şedinţei de bilanţ a anului 1999 – cedînd presiunii organelor centrale slovene – a adoptat ca etichetă oficială titulatura din tabel (vezi Bence 1996: 3233. Şi Mák szerk. s.a.)

Tabelul nr. 3

Organizaţiile care îşi asumă (cel puţin în manieră declarativă) reprezentarea comunităţilor maghiare – clasificare

– continuare –

ŢARA

NUMELE ORGANIZAŢIEI

CRITERII DE SELECŢIE

 

Participare

„Comportament”

Încadrare

Slovenia

Muravidéki Magyar Önkormányzati Nemzeti Közösség – MMÖNK

DA

DA

partid etnoregionalist

Ucraina

Kárpátaljai Magyar Kulturális Szövetség – KMKSZ

DA

DA

partid etnoregionalist

 

Ukrajnai Magyar Demokrata Szövetség – UMDSZ

DA

DA

partid etnoregionalist


a)   Unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni ai partidului, dr Bárányi Ferenc, care îndeplineşte din 1993 funcţia de vicepreşedinte, a obţinut două mandate consecutive de deputat (în ciclurile parlamentare 1992–1996 şi 1996–2000) candidînd pe listele UDMR. (El a deţinut – timp de aproximativ trei luni – şi funcţia de ministru al sănătăţii în cadrul cabinetului condus de premierul Radu Vasile.)

b) Această organizaţie parteneră a UDMR a obţinut 20 de mandate de consilier cu ocazia alegerilor locale din anul 1992 (Micu ed. 1993: 183).

c)   A participat la alegerile federale din decembrie 2003, asemeni VMPM, ca membră a coaliţiei electorale Együtt a toleranciáért – Čanak, Kasza, Ljajić. (Lásd Az Együtt a toleranciáért – Čanak, Kasza, Ljajić koalíció tagjai / Članice koalicije „Zajedno za toleranciju – Čanak, Kasa, Ljajić”. [Membrii coaliţiei „Împreună pentru toleranţă – Čanak, Kasza, Ljajić”.] http://www.vmsz.org.yu/hu_new/valasztasok/cikk.php], descărcat la data de 28 septembrie 2004.)

d) Candidaţii acestei organizaţii au fost înscrişi în anii 1992 şi 1994 pe listele comune ale partidelor maghiare, dar nu au obţinut mandate legislative (Gyurcsík 1996: 179.; Szarka 2004: 85). În plus, MNP a participat la alegerile locale din 1994 obţinînd 4 mandate (Öllös 2004: 55).

Tabelul nr. 4 – Testarea caracterului etnoregionalist şi clasificarea organizaţiilor politice care pretind că reprezintă interese etnice

Criteriul III: „ beneficiar extern ” şi ideologie străină de statutul de minoritar

Criteriul I: sprijin

electoral etnic

(obţinut în mod

independent)

Criteriul II:

potenţial

intraetnic de

coaliţie

(Probabil) DA

NU

(Aproape) constant peste pragul de 1%

DA

configuraţie inconsistentă din punct de vedere logic

partid etnoregionalist

NU

configuraţie inconsistentă din punct de vedere logic

partid etnoregionalist (format prin scindarea unui alt partid etnoregionalist)

În medie sub pragul de 1%

DA

configuraţie inconsistentă din punct de vedere logic

„micropartid” etnoregionalist

NU

„contrapartid”

tentativă de partid (sortită

eşecului) / partid

experimentala)

a) Am întîlnit expresiile la Szarka László. Dar acest autor foloseşte denumirile în sensul unei categorii reziduale agregative, căci înclude în aceasta atît un partid etnoregionalist (MNP), cît şi un „contrapartid” (MNMMJ), ba chiar şi două organizaţii care nu au participat niciodată la alegeri (MSZP şi SZMSZP), neglijînd astfel tocmai acele diferenţe dintre aceste organizaţii care sînt semnificative din punct de vedere politiologic (Szarka 2004: 85).

Tabelul nr. 5- Caracterul etnoregionalist al organizaţiilor care îşi asumă (cel puţin în manieră declarativă) reprezentarea comunităţilor maghiare

ŢARA

NUMELE

ORGANIZAŢIEI

CRITERIILE CARACTERULUI ETNOREGIONALIST

ÎNCADRARE

(etnoregionalist?)

Criteriul I: sprijin electoral etnic obţinut în mod independent

Criteriul II: potenţial intraetnic de coaliţie

Criteriul III: „beneficiar extern” şi ideologie străină de statusul de minoritar (Eliminare: -; Recunoaştere: +)

Croaţia

HMNP

n.a.a)

-

+

DAb)

HMDK

+

-

+

DA

HMSZ

+

+

+

DA

MESZ

+

+

+

DA

România

FMP/RMSZDP

-

-

-

NU

RMDSZ

+

+

+

DA

RMKDP

n.a.a)

+

+

DA

RMKGP

+c)

+

+

DA

SZIF

-

-

-d)

NU

Serbia-Montenegru

KDT

+

+

+

DA

MHSZJe)

(Nu a participat niciodată la alegeri)

-

-

NU

VMDP

+

+

+

DA

VMKDM/

KDEM

+

+

+

DA

VMDK

+

+

+

DA

VMPM

+

+

+

DA

VMSZ

+

+

+

DA

Slovacia

EPM

+

+

+

DA

FMK/MPP

+

+

+

DA

MFP/MFS

(Nu a participat niciodată la alegeri)

-

n.a.a)

?

MKDM

+

+

+

DA

MKP

+

+

+

DA

MNMMJ

-

-

-

NU

MNP

+

+

+

DA

MSZPe)

(Nu a participat niciodată la alegeri)

-

-

NU

SZMSZPe)

(Nu a participat niciodată la alegeri)

-

-

NU

Slovenia

MMÖNK

+

-

+

DA

Ucraina

KMKSZ

+

-

+

DA

UMDSZ

+

-

+

DA

a)Nu există date disponibile (not avalaible).

b)În pofida seriei lacunare de date nu există nici un motiv pentru a pune sub semnul întrebării această încadrare, căci HMNP este o organizaţie născută din HMSZ care se şi autodefineşte ca partid avîndu-i ca lideri tocmai pe conducătorii celeia din urmă. (Vezi Jelentések ... Horvátországi magyarság 2005. p. 15.)

c)Pe baza rezultatelor înregistrate cu ocazia alegerilor locale din anul 1992. (Vezi Tabelul nr. 2.)

d)Se poate afirma acest lucru fiindcă prin negarea apartenenţei secuilor de minoritatea maghiară organizaţia ar fi putut provoca o sciziune în sînul minorităţii în cauză (cf Udvardy szerk. 2006).

e) Pentru a oferi o analiză completă am inclus în tabel şi organizaţiile care nu pot fi calificate drept partide.

Tabelul nr. 6

Performanţele obţinute de organizaţiile care îşi asumă (cel puţin în

manieră declarativă) reprezentarea minorităţii maghiare din Croaţiaa)

 

Organizaţie

2000b)

mai 2003c)

noiembrie 2003b)

N

%KCSSZd)

N

%KCSSZd)

N

%KCSSZd)

Horvátországi Magyar Néppárte)

Horvátországi Magyarok Demokratikus

Közössége

Horvátországi Magyarok Szövetsége

Magyar Egyesületek Szövetsége

1891f)

2104i)

47,33f)

52,67i)

– 20674

19152g)

– 51,91

48,09g)

– 1714

739h)

1627

– 42,01

18,11h)

39,88

Voturile organizaţiilor „minoritare” (VOM) TOTAL

3995j)

100j)

39826

100

4080

100


a)   Figurează numai alegerile pentru care am reuşit să colectez date cifrice.

b)  Alegeri parlamentare: datele competiţiei care vizează obţinerea unicului mandat rezervat minorităţii maghiare în adunarea naţională croată (Hrvatski Sabor).

c)   Alegeri pentru desemnarea organelor autoguvernării minoritare.

d)  Proporţie calculată pe baza totalului voturilor acordate organizaţiilor care se declară reprezentante ale minorităţii (VOM).

e)   Singura constatare certă ce poate fi făcută în virtutea datelor disponibile este că HMNP a participat la alegerile locale din aprilie 1997. (Din păcate nu dispun de date cifrice.)

f)    Rezultatul obţinut de învingător, dr. Szántó Tibor – candidatul HMDK (de fapt 42,90%).

g)   Rezultatul cumulat al candidaţilor sprijiniţi de HMSZ şi MESZ. (Vezi Jelentések a határon túli magyarság helyzetéről. Horvátországi magyarság 2004. [Rapoarte despre situaţia maghiarilor de pretutindeni. Maghiarii din Croaţia 2004.] Budapest: Határon Túli Magyarok Hivatala, 2004. [http://www.htmh.hu/014_horvatorszag/text020/doc_upload/ horvato2004.pdf], descărcat la data de 10 februarie 2006. p.14.)

h)     Sursele specifică doar numărul şi proporţia de voturi obţinută de învingător, Ádám Jenő - candidatul HMDK –, şi de MESZ. Dat fiind faptul că pentru cîştigarea acestui mandat rezervat concurează de regulă persoane sprijinite de organizaţii maghiare şi că HMNP şi-a întrerupt activitatea cel mai probabil încă din anul 2001, este foarte probabil ca restul voturilor să fi fost acordate celei de-a patra organizaţii, HMSZ. (Vezi ibid. pp. 14-16.)

i)  Rezultate cumulate obţinute în parte de Sója Dénes (1566 voturi, de fapt 35,53%) şi Szekeres Péter (538 voturi, de fapt 12,21%).

j)  Tabelul nu include rezultatul lui Sörös József (413 voturi, de fapt 9,37%), deoarece aflarea apartenenţei sale organizaţionale nu a fost posibilă pe baza datelor obţinute.

Surse: Jelentések ... Horvátországi magyarság 2004. [http://www.htmh.hu/ 014_horvatorszag/text020/doc_upload/ horvato2004.pdf] pp. 14-16.; Jelentések ... Horvátországi magyarság 2005. p. 14. Şi Mák szerk. s.a.

Tabelul nr. 7

Performanţele obţinute de organizaţiile care îşi asumă (cel puţin în manieră

declarativă) reprezentarea minorităţii maghiare din Româniaa)

Organizaţie

1990

1992

1996

2000

2004

N

%KCSSZb

)

N

%KCSSZb

)

N

%KCSSZb

)

N

%KCSSZb

)

N

%KCSSZb

)

Független Magyar Párt/ Romániai Magyar Szabaddemokrata Párt

2578

0, 26

14333

1,73

3510

0, 47

– 628125

– 100

Székely Ifjak Fóruma

2142

0,26

Romániai Magyar Demokrata Szövetség

991601

99, 74

811290

100

812628

98,01

736863

99, 53

Voturile organizaţiilor „minoritare” (VOM) – TOTAL

994179

100

811290

100

829103

100

740373

100

628125

100

a)  Rezultate aferente Camerei Deputaţilor.

b)  Proporţie calculată pe baza totalului voturilor acordate organizaţiilor care se declară reprezentante ale minorităţii (VOM).

Surse: [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/indexElections.asp] şi [http:// www.bec2004.ro].

Tabelul nr. 8

Performanţele obţinute de organizaţiile care îşi asumă (cel puţin în manieră

declarativă) reprezentarea

Organizaţie

mai

decembrie

decembrie

1990a)

1992b)

1992b)

1992a)

1993a)

1996b)

1997a)

N

%c)

N

%c)

N

%c)

N

%c)

N

%c)

N

%c)

N

%c)

KDT

1772

1,94 18,58

VMDP

16986

VMKDM/ KDEM

2702

2,96

VMDK

132726

100

106831

100

106036

100

140825

100

112456

100

46807

36,53

16812

18,39

VMPM

2181

2,39

VMSZ

81311

63,47

50960

55,75

Voturile organizaţiilor „minoritare” (VOM) – TOTAL

132726

100

106831

100

106036

100

140825

100

112456

100

128118

100

91413

100

a) Alegeri (parlamentare) republicane.

b)Alegeri federale „iugoslave”.

c) Adică %VOM – precum am notat în precedentele şi următoarele două tabele – reprezintă proporţia calculată pe baza totalului voturilor acordate organizaţiilor care se declară reprezentante ale minorităţii (VOM).

Surse: Bugajski 2002: 434–436, 442–446.; Goati s.a.: 205, 209-213, 269, 271; Meszmann 1999; Vékás szerk. 2005.

Tabelul nr. 9 – Performanţele obţinute de organizaţiile care îşi asumă (cel puţin în manieră declarativă) reprezentarea minorităţii maghiare din Slovacia

Organizaţie

1990a)

1990b)

1992a)

1992b)

1994

1998

2002

N     %VOMc) %VOM

N     %VOMc) %VOM

N        %VOMc) %VOM

N         %VOMc) %VOM

N     %VOMc) %VOM

N          %VOMc) %VOM

N        %VOMc) %VOM

EPM + MKDM

292636

100

291287

100

228885d)

76,40d)

227925d)

75,77d)

FMKe) / MPP

70689

23,60

72877

24,23

MK(P)

292936f)

100f)

306623g)

97,90g)

321069g)

100g)

MNMMJ

6587

2,10

Voturile organizaţiilor „minoritare” (VOM) TOTAL

292636

100

291287

100

299574

100

300802

100

292936

100

313210

100

321069

100

a) Alegeri (parlamentare) republicane.

b)Alegeri federale cehoslovace.

c)Proporţie calculată pe baza totalului voturilor acordate organizaţiilor care se declară reprezentante ale minorităţii (VOM).

d)Listă comună Együttélés-MKDM, pe care au fost înscrişi şi candidaţii MNP.

e) În 1990 Független Magyar Kezdeményezés (FMK) şi-a înscris candidaţii pe listele mişcării democratice slovace, Verejnost’ Proti Násiliu (VPN), şi a obţinut 6 mandate în Consiliul Naţional Slovac (Národná Rada Slovenskej Republiky) /Bugajski 2002: 324/.

f) MK, adică listă comună Együttélés-MKDM-MPP, pe care au fost înscrişi şi candidaţii MNP.

g)MKP.

Sursă: [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/indexElections.asp].

Tabelul nr. 10 Performanţele electorale ale organizaţiilor care îşi asumă (cel puţin în manieră declarativă) reprezentarea minorităţii maghiare din Ucrainaa)

Organizaţie

1994

1998

Raionul Berehovo (169)b)

Raionul Ujhorod (175)b)

Raionul Berehovo (72)b)

N                    %VOMc)

N                      %VOMc)

N           %VOMc)

Kárpátaljai Magyar Kulturális Szövetség (KMKSZ)

20135

40,44

22810

100

35170

61,80

Ukrajnai Magyar Demokrata Szövetség (UMDSZ)

29651

59,56

21737

38,20

Voturile organizaţiilor „minoritare” (VOM) – TOTAL

49786

100

22810

100

56907

100

a) Referitor la alegerile din anul 2002 nu dispun de date cifrice, ci doar de descrierea narativă a evenimentelor.

b)În paranteză figurează numărul circumscripţiei electorale. Forul legislativ al Ucrainei numit Consiliu Suprem (Verkhovna Rada) a fost ales înainte de 1998 prin intermediul sistemului electoral de majoritate absolută (şi două tururi de scrutin). În 1998 a fost introdus un sistem mixt: jumătate dintre deputaţi se aleg prin majoritate simplă şi jumătate pe baza principiului proporţionalităţii într-o circumscripţie naţională unică. (Vezi articolul 1 alineatul 3 din legea electorală adoptată în 1993 – Law on the Election of People’s Deputies of Ukraine. [http:// www2.essex.ac.uk/elect/database/legislationAll.asp] – şi articolul 1 alineatul 2 din legea electorală adoptată în 1997 – Law of Ukraine on the Elections of People’s Deputies of Ukraine. [http:// www2.essex.ac.uk/elect/database/legislationAll.asp], ambele descărcate la data de 31 decembrie 2004.)

c) Proporţie calculată pe baza totalului voturilor acordate organizaţiilor care se declară reprezentante ale minorităţii (VOM).

Surse: Stroschein 1999: [37-38] şi [http://www2.essex.ac.uk/elect/database/ indexElections.asp].

Tabelul nr. 11 Rezultatele UDMR în funcţie de sistemul electoral şi de partide din România

1990– 1992

1992– 1996

1996– 2000

2000– 2004

după

2004

Indicele de disproporţionalitate al sistemului electoral

(LSIG)a)

0,98

7,44

6,67

9,27

4,65

Indicele de disproporţionalitate al sistemului electoral

(LSIGm)b)

0,91

7,11

7,16

9,17

3,98

Numărul efectiv de partide electorale (Ev)c)

2,09

6,60

5,52

4,75

3,68

Numărul efectiv de partide parlamentare (Es)c)

2,10

4,42

3,94

3,18

3,01

Procentajul mandatelor UDMR în Camera Deputaţilor

(S%)c)

7,49

8,23

7,62

8,26

7,01

a) Am calculat aceste valori prin metoda standard. În vederea descrierii mai precise a competiţiei dintre partidele din România am făcut abstracţie de acele organizaţii ale minorităţilor naţionale care au obţinut mandate în Camera Deputaţilor ca rezultat al discriminării pozitive, dar şi de acelea care nici în acest mod nu au reuşit să obţină reprezentare deoarece o altă organizaţie a cîştigat deja cel puţin un mandat ca reprezentantă a aceleiaşi minorităţi. De asemenea, la efectuarea calculelor am omis şi rezultatele candidaţilor independenţi pentru a nu folosi date agregate în cazul actorilor politici nereprezentaţi în legislativ – după cum propune Gallagher (1991: 48).

b)Am calculat aceste valori prin cea de-a treia metodă (aproximarea grosieră), adică am luat în considerare numai datele partidelor care au intrat în parlament.

c) La determinarea proporţiilor de voturi şi de mandate obţinute de partide, precum şi a numărului efectiv de partide electorale, respectiv parlamentare nu am luat în considerare minorităţile naţionale. (În ceea ce priveşte numărul efectiv de partide parlamentare obţinem astfel o imagine mai realistă decît în cazul în care am presupune că, asemeni partidelor, minorităţile participă ca şi actor unitar la competiţia politică.)

Tabelul nr. 12

Rezultatele partidelor maghiare din Serbia în funcţie de sistemul electoral şi

de partide din Serbia şi cel al confederaţiei

1990–

1992a)

1992. mai–

decembrieb)

1992. decembrie

–1996b)

1992–

1993a)

1993–

1997a)

1996–

2000b)

1997–

2000a)

după 2000b)

Indicele de disproporţionalitate al sistemului electoral (LSIGm)c), d)

18,46

14,99

7,93

8,32

8,07

9,1

5,03

7,5

Numărul efectiv de partide parlamentare (Es)d)

1,54

1,77

3,29

3,44

3,19

2,4

2,99

2,19

Procentajul mandatelor (din Camera Deputaţilor) S(%)

3,2e)

3,7e)

2,8e)

3,6e)

2e)

2,78f)

1,6f)

0,93f)


a) Rezultatele calculelor efectuate pe baza datelor referitoare la Adunarea Naţională a Serbiei (Skupština Republike Srbije) – parlamentul republican sîrbesc.

b)Rezultatele calculelor efectuate pe baza datelor parţiale sîrbeşti referitoare la Camera Cetăţenilor (Vece Graðana) – camera inferioară a Adunării Federale (Savezna Skupština) „iugoslave”.

c) Rezultatele calculelor efectuate prin cea de-a treia metodă (aproximarea grosieră). (Deoarece fenomenul „împărţirii votului” /ticket-splitting/ – adică acordarea votului în cadrul componentei majoritare a unui sistem mixt candidatului unui anumit partid şi a votului în cadrul componentei proporţionale unui alt partid, de regulă adversarului principal – caracterizează un singur stat european, Republica Federală Germania, indicele trebuie calculat /şi/ în cazul alegerilor federale din data de 31 mai 1992 pe baza procentajelor de voturi acordate partidelor în cadrul componentei proporţionale.)

d)Asemeni calculelor efectuate în cazul României nu am luat în considerare rezultatele candidaţilor independenţi şi/sau ale „grupurilor de cetăţeni” pentru a nu folosi, pe cît posibil, date agregate.

e)  VMDK.

f)   VMSZ.

Tabelul nr. 13 Rezultatele partidelor maghiare din Slovacia în funcţie de sistemul electoral

şi de partide (ceho)slovac

1990–

1992a)

1990–

1992b)

1992–

1994a)

1992–

1994b)

1994–1998

1998–2002

2002 után

Indicele de disproporţionalitate al sistemului electoral (LSIG)c)

3,59

7,22

11,19

12,49

5,94

2,94

7,04

Indicele de disproporţionalitate al sistemului electoral (LSIGm)d)

2,47

5,55

9,61

10,7

4,58

1,91

5,29

Numărul efectiv de partide (Ev)

5,8

5,42

5,36

6,1

5,81

5,33

8,86

Numărul efectiv de partide parlamentare (Es)

4,98

3,96

3,19

3,36

4,41

4,75

6,12

Procentajul de mandate (din Camera Deputaţilor) S(%)

9,33e)

10,2e)

9,33f)

9,8f)

11,33g)

10h)

13,33h)


a) Rezultatele calculelor efectuate pe baza datelor referitoare la Consiliul Naţional Slovac (Národná Rada Slovenskej Republiky) – parlamentul republicii membre slovace.

b)Rezultatele calculelor efectuate pe baza datelor slovace referitoare la camera inferioară a Adunării Federale, Camera Poporului.

c) Rezultatele calculelor efectuate prin metoda standard.

d)Rezultatele calculelor efectuate prin cea de-a treia metodă (aproximarea grosieră).

e)  Listă comună Együttélés-MKDM.

f)   Listă comună Együttélés-MKDM, pe care au fost înscrişi şi candidaţii MNP.

g)  MK, adică listă comună Együttélés-MKDM-MPP, pe care au fost înscrişi şi candidaţii MNP.

h) MKP.

Tabelul nr. 14 – Analiza de date: modele de regresie

 

1.

modelula)

1.

modelulb)

1.

modelulc)

2.

modeluld)

2.

modelule)

2.

modelulf)

3.

modelulg)

3.

modelulh)

Indicele de dis proporţionalitate al sistemului electoral

0,100 (0,167)

0,008 (0,181)

–0,352 (0,191)

–0,094 (0,125)

0,0003 (0,177)

Numărul efectiv de partide

0,848** (0,229)

1,245** (0,353)

2,343*** (0,522)

0,931** (0,259)

2,350** (0,643)

Constantă

8,665*** (1,229)

9,283*** (1,165)

9,231*** (1,616)

4,714** (1,294)

4,406* (1,443)

–1,367 (1,873)

4,879** (1,342)

–1,415 (3,169)

R

0,186

0,014

0,398

0,761

0,744

0,727

0,777

0,727

R2

0,035

0,000

0,158

0,579

0,544

0,528

0,603

0,528

Număr de cazuri

(N)

(12)

(12)

(20)

(12)

(12)

(20)

(12)

(20)

a)Numai România şi Slovacia (indice calculat prin metoda „standard”).

b)Numai România şi Slovacia (indice calculat prin metoda aproximativă).

c) Toate cele trei ţări (indice calculat prin metoda aproximativă).

d)Numai România şi Slovacia (partide electorale – operaţionalizare adecvată).

e) Numai România şi Slovacia (partide parlamentare – operaţionalizare de validitate inferioară).

f) Toate cele trei ţări (partide parlamentare).

g)Numai România şi Slovacia (indice de disproporţionalitate calculat prin metoda „standard” şi partide electorale).

h) Toate cele trei ţări (indice de disproporţionalitate calculat prin metoda aproximativă şi partide parlamentare).

(Coeficienţii de regresie care figurează în modele nu sînt standardizate, erorile standard aferente fiind specificate în paranteze. Notaţia pentru nivelurile de semnificaţie statistică este următoarea: * p < 0,05; ** p < 0,01; *** p < 0,001.)

*

Alpár Zoltán SZÁSZ, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Admnistrative din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, specializat în politică comparată, comportament electoral, a publicat numeroase studii, analize, articole şi traduceri în reviste de specialitate. Coautor al volumelor: Román-magyar Közigazgatási szójegyzék (2000), Sociologie politică. Note de curs, exerciţii şi întrebări, volumul I (2001), Cercetare şi dezvoltare regională (2001), Régiófejlesztés és regionális kutatás (2001), Politika és társadalom. Jegyzetek a politikai szociológia tárgyköréből, volumul I (2001), Román-magyar közigazgatási szótár (2002).

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006