Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XII. 2006., nr. 30-31 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Experienţa federalistă în sud-estul Europei şi în Bosnia-Herţegovina
de după Dayton

Anton Bebler

Federalismul modern a apărut şi s-a dezvoltat, cu mai mult sau mai puţin succes, în diferite părţi ale lumii şi pe toate continentele, cu singura excepţie a Antarcticii. Europa de Sud-Est este una din regiunile unde soluţiile federaliste moderne au fost adoptate relativ tîrziu şi unde influenţa federalismului nordamerican a fost una din cele mai slabe şi, cel puţin pînă în 1995, indirectă.

Contextul istoric al federalismului în regiune

Influenţa ideilor federaliste, experienţa practică şi elemente ale federalismului modern sunt prezente în Europa de Sud-Est din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O variantă trunchiată şi asimetrică de federalism s-a dezvoltat între Imperiul Austriac – Regatul Ungar (KuK). El a evoluat din fragmentarea feudală a ţinuturilor care au fost cucerite sau obţinute în alt fel, adesea prin căsătorii, de către dinastia habsburgică. Conform unei înţelegeri (Ausgleich) dintre habsburgi şi aristocraţia maghiară din 1867 această monarhie multinaţională a fost împărţită în două părţi, cu constituţii şi guverne separate. Ambele părţi se aflau însă sub conducerea comună a dinastiei consiliată de Consiliul Coroanei. Comunitatea statului dual avea trei ministere comune (însă nu şi un prim-ministru) şi alte cîteva instituţii comune uniunea economică, moneda unică, Banca Naţională, etc. Jumătatea austriacă a fost împărţită în 17 Pămînturi Crăieşti cu statute, guvernatori, guverne şi adunări (Landtags) provinciale proprii. Cea mai mare parte a jumătăţii ungare era guvernată direct de la Budapesta, fiind acordate autoguvernări locale limitate cîtorva grupuri naţionale minoritare. „Croaţia şi Slavonia” (fără Dalmaţia) se bucurau, pe de altă parte, de un statut special similar unei entităţi federale. Ele erau legate de Budapesta prin coroana comună, aceiaşi deputaţi croaţi deţineau locuri în Parlamentul Ungar şi constituiau Dieta Croată (Sabor). „Croaţia şi Slavonia” îşi avea propriul guvernator (Ban) şi propria administraţie. Monarhia duală acoperea zone adiacente Balcanilor Occidentali, incluzînd întregi teritorii din Ungaria, Croaţia, Slovenia şi parţial din România (Transilvania) şi Serbia (Voivodina) zilelor noastre. În 1878 KuK şi-a extins teritoriul aflat sub administraţia sa efectivă din Balcanii Occidentali prin invadarea şi ocuparea Bosniei şi Herţegovinei (BH).1

Asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand von Habsburg la 28 iunie 1914 la Sarajevo a declanşat primul război mondial. Această conflagraţie continentală s-a dovedit fatală pentru monarhia duală întrucît a creat, în combinaţie cu anterioara aventură bosniacă, o masă critică. Fragilul echilibru politic intern s-a prăbuşit sub presiunea sa. Căderea KuK nu s-a datorat totuşi faptului că structura Imperiului conţinea unele elemente de federalism. Cauzele reale ale căderii sale au fost absenţa coeziunii interne a KuK şi neadaptarea la presiunile sociale şi politice ale emancipării naţionale în rîndul grupurilor minoritare discriminate, în primul rînd al slavilor. Oferta disperată a ultimului Împărat Carol I de Habsburg de federalizare profundă a Imperiului prin acordarea autonomiei pentru toate grupurile naţionale a venit mult prea tîrziu pentru a salva conglomeratul multinaţional într-o singură entitate.2 Mai mult, Manifestul său din 17 octombrie 1918 a fost repudiat de guvernul ungar fiind astfel valid doar pentru Pămînturile Crăieşti austrice.

Un federalism lax a fost pentru scurtă vreme prezent sub forma efemerului „Stat al Slovenilor, Croaţilor şi Sîrbilor” (noiembrie-decembrie 1918). Acest stat a fost rapid absorbit de „Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor” (RCSC). După primul război mondial elitele mai multor mici naţiuni slave din sud-estul Europei au optat în două rînduri pentru un stat comun cu Serbia. Această alianţă cu Serbia a unor teritorii care aparţinuseră anterior altor trei monarhii a evoluat într-un stat unitar centralist sub dinastia sîrbă a Karageorgevicilor. Acest conglomerat multinaţional în încarnarea sa monarhică a început să cunoască puternice tendinţe centripete încă din primul său deceniu de existenţă. Oficialităţile regale predominant sîrbe au reacţionat prin consolidarea şi pe mai departe a centralismului unitar şi prin încercarea de a înăbuşi diversitatea etnică şi naţională sub masca iugoslavismului integral şi anaţional. Aproximativ la zece ani de la fondarea RCSC el a fost renumit drept „Regatul Iugoslaviei” (RI). În 1939 s-a încercat depăşirea puternicelor presiuni centripete prin federalizarea parţială a statului. Această operaţie făcută fără tragere de inimă a fost tardivă şi nu a reuşit să salveze Iugoslavia într-o singură entitate.3 După înfrîngerea sa militară, ocuparea sa şi dezmembrarea sa de puterile Axei în aprilie 1941, o alianţă a organizaţiilor de rezistenţă din regiune a reapărut din cenuşa ei sub forma mişcării de eliberare iugoslavă. Pînă la sfîrşitul războiului, elementele de confederalism parastatal prezente în această mişcare au cedat treptat în faţa unui nou sistem centralist condus de Partidul Comunist din Iugoslavia.

Nou născuta Iugoslavie, de această dată ca republică federală, a existat între 1945 şi 1991-92 sub trei forme constituţionale – RFI, RPFI şi RSFI. Cam în patru decenii şi jumătate de existenţă a acestora, a apărut o varietate de „federalism socialist”, la început ca emulaţie a modelului sovietic, desigur la scară redusă (Constituţia RPFI, 1946). Crearea Uniunii Sovietice cu două decenii şi jumătate mai înainte fusese inspirată intelectual de austromarxism. La începutul secolului douăzeci, aceste idei austro-marxiste despre abordarea problemei naţionale într-un stat multinaţional au fost împrumutate selectiv şi modificate de bolşevicii ruşi. Ei au adaptat ideile austro-marxiste la necesitatea de a guverna uriaşul conglomerat eurasiatic creat de expansiunea teritorială şi cuceririle militare ale Rusiei în Europa şi Asia. Originea Iugoslaviei, pe de altă parte, a fost destul de diferită şi mult mai apropiată de modelul eleveţian de alianţă voluntară de securitate.4 Ideologia oficială a celei de-a doua Iugoslavii republicane şi conduse de comunişti sublinia patriotismul supranaţional şi se folosea masiv de sloganul „frăţie şi unitate”. Totuşi, politica comunistă oficială, spre deosebire de regatul antebelic, recunoştea limpede identităţile naţionale şi autonomia grupurilor naţionale majore (cinci slave şi unul ne-slav). Ideologia marxistă a regimului a fost totuşi combinată cu represiunea naţionalismului şi separatismului „burghez”. Cînd prin 1970 liderii iugoslavi s-au confruntat din nou cu puternice tendinţe centripete, ei au încercat să ţină în frîu ameninţarea dezintegrării printr-o combinaţie de represiune şi bunăvoinţă. Ultima constituţie a RSFI adoptată în 1974 conţinea un amestec de centralism autoritarist (exprimat mai cu seamă prin monopolul partidului unic asupra puterii), de confederalism (cu puteri foarte vaste acordate entităţilor federale), semi-economie de piaţă, corporatism instituţionalizat şi „autoadministrarea muncitorească”. Această combinaţie a avut ca rezultat incoerenţa structurală a statului şi a contribuit considerabil la proasta funcţionare şi în cele din urmă la prăbuşirea federaţiei iugoslave. Cea de-a doua Iugoslavie a început să se destrame la puţin timp după moartea fondatorului ei, mareşalul J.Broz-Tito. Acest proces a început în mai 1980 şi a atins apogeul în 1991-92. Pînă la această dată, deja fictiva RSFI a fost dizolvată oficial în cele din urmă de către cele două republici rămase din cele şase iniţiale în aprilie 1992.5 Serbia şi Muntenegru au păstrat totuşi numele de „Iugoslavia”, fără consimţămîntul celorlalte entităţi federale. Nou fondata „Republică Federală a Iugoslaviei” (FRY) a revendicat, în plus, succesiunea legală exclusivă a RSFI şi toate drepturile şi beneficiile implicate (însă nu şi datoriile astronomice ale falimentarei RSFI).

Ideea unei „Federaţii Balcanice”, considerabil mai întinse din punct de vedere teritorial decît Iugoslavia, a fost lansată după cel de-al doilea război mondial şi dezbătută în 1946-1947 în spatele uşilor închise de liderii sovietici, iugoslavi, bulgari şi albanezi. Totuşi, acest proiect nu s-a materializat niciodată. Mai înspre nord-est, Moldova a fost făcută în 1922 o entitate federală de rangul doi în cadrul nou fondatei URSS. Ea a fost extinsă teritorial în 1940, în urma ocupării şi anexări Basarabiei (anterior provincie a României) de către Uniunea Sovietică. Ea a fost avansată oficial la statutul de „Republică Socialistă Sovietică” deplină. După prăbuşirea URSS în decembrie 1991 Moldova şi-a proclamat independenţa. Această declaraţie a dus la violenţă armată şi la dezintegrarea nou născutului stat sud-est european. De atunci cele două entităţi învrăjbite – „Republica Moldova” recunoscută internaţional şi un parastat nerecunoscut numit „Republica Transnistreană” au continuat să coexiste în încordare pe teritoriul său.

Două „federaţii socialiste” RSFI şi URSS s-au dezintegrat în acelaşi an, 1991, şi au fost în curînd urmate de disoluţia paşnică a Cehoslovaciei. Coincidenţa temporală a celor trei dezintegrări nu a fost accidentală, ci strîns legată de sfîrşitul „războiului rece” şi de căderea regimurilor comuniste autocrate din Europa de Est şi de Sud-Est. Căderea a două din cele trei „federaţii socialiste” menţionate mai sus a fost însoţită şi urmată de violenţă de mai mică intensitate în unele părţi din URSS, de un război sîngeros în Cecenia şi de violenţă armată şi terorism în alte locuri din Caucazul de Nord (Federaţia Rusă). Conflicte armate şi războaie locale încă şi mai sîngeroase au urmat căderii RSFI.

Dezintegrarea RFS a Iugoslaviei, un stat proeminent pe scena internaţională şi, în opinia multor observatori, un stat prosper şi plin de succes, a stîrnit consternare, o atenţie considerabilă din partea mass-media şi o dezbatere academică pe marginea cauzelor sale. Slăbiciunea internă crescîndă a federaţiei iugoslave din anii 1960 s-a datorat unei combinaţii de:

-    slăbiciuni structurale parţial ascunse ale unui conglomerat multinaţional, multicultural şi multireligios, dimpreună cu reziduuri persistente ale colonialismului sîrb şi cu discriminarea profundă a ne-slavilor (mai cu seamă a albanezilor, ţiganilor şi a altor cîtorva grupuri mai mici);

-    adîncirea delegitimizării regimului în paralel cu impactul psihologic în declin al celui de-al doilea război mondial;

-    o structură instituţională incoerentă prost adaptată realităţilor din Balcanii Occidentali şi la valul de democratizare în curs în Europa de Est;

-    o capacitate insuficientă de adaptare şi autocorectare a unei oligarhii comuniste închise, promovarea sistematică a lacheilor obedienţi şi mediocri din punct de vedere intelectual în funcţiile federale înalte, uzura biologică şi autoiluzionarea de la vîrful conducerii iugoslave;

-    influenţa crescîndă a valorilor liberal-democratice occidentale şi efectul demonstrativ al Occidentului prosper în contrast cu refuzul ferm al regimului de aşi testa propria legitimitate în alegeri libere competitive, de a împărţi puterea cu cineva, şi cu atît mai puţin de a renunţa paşnic la ea, în caz de înfrîngere.

Descompunerea internă ce a urmat a regimului s-a combinat cu capacitatea scăzîndă a sistemului de a distribui recompense materiale şi de a satisface aspiraţiile crescînde din regiunile mai dezvoltate şi din rîndul straturilor urbane mai educate. Amplificată de dezacordurile fundamentale dintre elitele regionale, această descompunere a dus la un blocaj intern în cadrul sistemului federal şi în cele din urmă la căderea sa. Cauzele fundamentale ale dezintegrării RSFI au fost aşadar interne – contrar teoriei conspiraţiei externe răspîndite de propaganda oficială în Serbia. Sfîrşitul „războiului rece” şi mediul internaţional călduţ de „nouă destindere” nu a făcut decît să faciliteze şi să accelereze procesul de descompunere internă.6

Dezintegrarea RSFI a avut loc abrupt. Sistemul său politic nu a trecut la modul elementar testul democraţiei politice competitive şi a cunoscut o implozie în valul de democratizare care a inundat brusc Europa de Est. În mod similar cazului AustroUngariei, RSF Iugoslavia nu s-a prăbuşit din cauză că era un stat federal. Rezistenţa blocului politic conducător de la centrul federal faţă de adaptarea sistemului politic al Iugoslaviei la cererile de emancipare naţională şi democratică i-au pecetluit soarta. De această dată chestiunea „orientală” (Kosova/Kosovo) a adus masa critică în conglomeratul multinaţional iugoslav.

În ciuda slăbiciunilor sale intrinseci, dezintegrarea RSFI nu era inevitabilă. Chiar pînă în 1989-90 graniţa dintre moartea şi supravieţuirea ei era destul de subţire. Însă odată ce s-a declanşat procesul de disoluţie, turnura sa violentă a devenit inevitabilă, dată fiind poziţia, structura şi ideologia totalitare ale elitei politice sîrbe. Slobodan Miloševiæ, la vremea aceea liderul său incontestabil, insista pe recentralizarea RSFI şi refuza să accepte o soluţie necoercitivă a crizei în alte condiţii decît cele concepute de el. Această poziţie de neacceptare a compromisurilor a conducerii sîrbe a golit de relevanţă propunerile slovene şi croate de a transforma RSFI într-o confederaţie laxă de republici suverane, cu o piaţă comună, o monedă comună etc. Elita politică sîrbă fusese relativ cea mai slabă dintre elitele dominatoare din cele trei federaţii multinaţionale comuniste (URSS, CSFR, RSFI). În lupta pentru putere ce a urmat această elită a folosit ca principal instrument avantajul său cel mai puternic – controlul asupra birocraţiei federale, inclusiv mai ales asupra organizaţiilor militare şi de securitate. Relativa slăbiciune economică a sîrbilor, insistenţa lor pentru un statut superior în cadrul statului multicultural (de pildă, refuzînd să accepte poziţia minoritară în Croaţia şi Bosnia), înclinaţia de a aprecia foarte mult şi de a folosi fără reţinere forţa militară au contribuit în mare măsură la intesificarea represiunii şi la declanşarea violenţei, întîi în Kosova/Kosovo în 1987-1989 iar în august 1990 şi în Croaţia. Întrucît alte elite naţionale nu au cedat presiunilor, ameninţărilor şi boicotului economic (împotriva Sloveniei) lui Slobodan Miloševiæ, violenţa iniţial redusă a degenerat pas cu pas în mai multe războaie locale.7

Moartea celei de-a doua Iugoslavii dominate de comunişti a avut loc aproape simultan şi a avut un curs similar cu celelalte revolte şi revoluţii liberal democratice din alte ţări est-centrale şi sud-est europene din fostul bloc comunist mult mai omogene din punct de vedere naţional. Marea similitudine a simptomelor şi a multor altor trăsături comune ale crizelor din regiune ne permite să excludem clivajele etnice, naţionale şi religioase ca şi cauză de bază a dezintegrării iugoslave. Eterogenitatea etnică şi naţională a influenţat doar o diferenţă recunoscută ca importantă în rezultatul tulburărilor sociale şi politice din europa de Est – incidenţa foarte variabilă a violenţei armate.

Listei de experimente federaliste eşuate din Balcani ar trebui să îi fie adăugată „Republica Federală Iugoslavia” (FRY) care a durat din 1992 pînă în 2003. În 1999 această federaţie asimetrică compusă din doi membri şi-a pierdut provincia sudică Kosova/Kosovo, care fusese înainte o entitate federală de rangul doi (provincie autonomă) în RSFI. În 2003 FRY a fost transformată într-o confederaţie disfuncţională numită „Comunitatea Statelor Serbia şi Muntenegru” care ar putea să dispară la rîndul său în funcţie de rezultatul referendumului din Muntenegru din 21 mai 2006.

Experienţa trecută a Bosniei şi Herţegovinei în ce priveşte federalismul

După aproximativ patru secole de guvernare unitară a otomanilor, Bosnia a fost adusă în prima sa asociere federalistă în iulie 1878. Trupele austro-ungare au invadat atunci ţara şi au fost întîmpinate cu o rezistenţă considerabilă însă slab organizată de către bosniacii musulmani şi de sîrbii bosniaci. Ocuparea şi impunerea administraţiei austro-ungare au fost realizate cu un mandat dat de Congresul de la Berlin din 1878 de către alte mari puteri europene. Odată ce, după trei luni de ostilităţi, ocupaţia era completă, Bosnia şi Herţegovina au fost făcute o entitate care nu se autoguverna şi care era în afara celor două părţi constitutive ale Imperiului Austro-Ungar (KuK). Cele două vilaiete ale Bosniei şi Herţegovinei au fost unite, iar teritoriul a primit de la noii stăpînitori un nou nume oficial de Bosnia şi Herţegovina.8 Vreme de vreo trei decenii ţara a fost guvernată în comun de două birocraţii ale monarhiei dualiste – de un guvernator militar austriac cu întreg aparatul său şi de o administraţie civilă diriguită de ministrul comun al finanţelor (un politician maghiar). Autorităţile Imperiului Austriac-Regatului Ungar (KuK) au păstrat împărţirea administrativă otomană a ţării, schimbînd doar numele de „sangeacuri” în „Kreise” (regiuni), iar entităţile inferioare „kaza” în „Bezirke” (districte). În 1908 Bosnia-Herţegovina a fost oficial anexată de KuK, iar în februarie 1910 a fost inaugurat solemn statutul său constituţional. Carta acorda ţării autonomie internă limitată, însă nici un cuvînt de spus în treburile imperiului. Împăratul Franz Iozef von Habsburg a numit atunci un guvernator civil bosniac dimpreună cu un cabinet propriu, ambii însă direct subordonaţi guvernului imperial. Vreme de vreo trei ani Bosnia-Herţegovina a avut o Adunare consultativă („Sabor”) formată din reprezentanţi aleşi pe baza votului comunităţilor sîrbilor ortodocşi (37), bosniacilor musulmani (29), croaţilor catolici (23) şi evreieişti (1). În plus erau numiţi exofficio de către Coroană 20 de membri.9 Adunarea a conferit ţării o foarte scurtă şi limitată experienţă a unei instituţii cvasi-parlamentare moderne. Controlul asupra Bosniei-Herţegovina şi legăturile sale cu alţi slavi din şi din afara Imperiului au constituit pentru mai multe decenii un măr al discordiei în politica austro-ungară internă. În cele din urmă în 15 octombrie guvernul de la Budapesta a adoptat un plan de anexare a Bosniei-Herţegovina la Ungaria şi de demantelare a tuturor formelor autonomiei sale limitate. Planul însă nu a fost niciodată pus în aplicare.

O schimbare radicală în statutul Bosniei-Herţegovina a intervenit cînd Imperiul Austro-Ungar a căzut şi s-a dezintegrat. În acest punct istoric de răscruce, ţara a devenit parte a altui stat multinaţional, din nou în circumstanţe neobişnuite, aproape de starea de război. În timpul a cîtorva luni tumultuoase din cea de-a doua parte a anului 1918 Consiliul reprezentînd partidele politice bosniace şi cetăţeni de vază a luat două decizii cruciale: de a încheia legăturile Bosniei-Herţegovina cu monarhia dualistă şi de a intra în nou formatul „Stat al Slovenilor, Croaţilor şi Sîrbilor”, republican, cu capitala la Zagreb. În această confederaţie laxă şi efemeră BosniaHerţegovina a avut pentru scurt timp propriul guvern chiar dacă era ocupată de trupele Regatului Serbiei. Autonomia internă limitată a Bosniei-Herţegovina ca „pokrajina” (provincie) cu un conducător provincial şi cu guvernul acestuia a fost abolită în cele din urmă prin decret în 1924. În urma loviturii de palat din ianuarie 1929 şi a noii denumiri a statului drept „Regatul Iugoslaviei” a fost făcut încă un pas în aceeaşi direcţie cînd Bosnia-Herţegovina a fost împărţită fără nici jenă, iar graniţele sale istorice externe au fost şterse. Politica centralistă de înăbuşire a identităţilor naţionale sub masca iugoslavismului integral nu a adus totuşi Regatului dorita stabilitate internă. Boala profundă a Iugoslaviei a continuat şi s-a adîncit şi mai mult după ce autorul loviturii de stat Regele Alexandru a fost asasinat de un terorist macedonean în timpul vizitei sale oficiale în Franţa în 1934.10

Pentru a potoli nemulţumirile tumultuoase din rîndul croaţilor (al doilea grup naţional ca mărime) s-a făcut o încercare de descentralizare a Regatului şi de transformare a sa într-o federaţie asimetrică. Acordul Cvetkoviæ-Maček din 26 august 1939 acorda croaţilor doar privilegiul de a-şi controla în mare propriile treburi. Singura „banovina” căreia i s-a permis să poarte un nume naţional şi să îşi aibă propria administraţie civilă era nou formata „Banovina Croaţia”.11 BosniaHerţegovina a fost din nou împărţită între sîrbi şi croaţi şi cea mai mare parte a ei atribuită „BanovineiCroaţia”. Totuşi, încercarea de a salva regatul prin federalizarea sa parţială s-a dovedit prea timidă şi a venit mult prea tîrziu. Sfîşiată de conflicte interne şi supusă măcelului militar al puterilor Axei, Iugoslavia regală s-a dezintegrat jalnic în mai puţin de zece zile. În aprilie 1941 întreaga Bosnia-Herţegovina s-a găsit sub ocupaţia militară germană şi italiană, în vreme ce satelitului “Stat independent al Croaţiei” (NDH) i-a fost încredinţat de Axă conducerea administraţiei civile în întreaga ţară. Pe 10 aprilie 1941 guvernul Ustaše din Zagreb a anexat oficial întreaga Bosnia-Herţegovina şi a subdivizat-o în şase „jupa”. Unele „jupa” includeau teritorii şi îşi aveau centrul în Croaţia propriu-zisă.12 Anexarea croată a Bosniei-Herţegovina s-a încheiat cu eliberarea ţării de către partizanii iugoslavi în primăvara lui 1945.

În timpul celui de-al doilea război mondial Bosnia-Herţegovina a servit drept bază pentru mişcarea de rezistenţă iugoslavă condusă de comunişti. Mişcarea fusese structurată şi pentru vreo trei ani şi jumătate a funcţionat de fapt ca o confederaţie a mai multor mişcări de rezistenţă naţionale. La o şedinţă istorică a reprezentanţilor lor organizată în Bosnia centrală la sfîrşitul lui noiembrie 1943 a fost proclamat un guvern provizoriu dominat de comunişti, avîndu-l înfrunte pe mareşalul Josip BrozTito. Adunarea a hotărît să reînfiinţeze Iugoslavia, de această dată ca federaţie a naţiunilor sale. Cînd războiul a luat sfîrşit, cu partizanii ca învingători de partea Aliaţilor, Bosnia-Herţegovina a devenit ca urmare parte a Iugoslaviei conduse de comunişti.13

În 1946 Bosnia-Herţegovina a obţinut pentru prima dată în istoria ei o constituţie, toate instituţiile reprezentative, simbolurile şi celelalte trăsături specifice unui stat. Constituţia Republicii Populare Federale a Iugoslaviei (RPFI) acorda Bosniei-Herţegovina cel mai înalt statut al unei „republici populare” depline, în ciuda unei oarecare opoziţii şi a propunerilor alternative de a i se acorda statut de autonomie de nivel secund. Poziţia Bosniei-Herţegovina, egală oficial cu cea a Serbiei şi Croaţiei, era astfel asigurată juridic. Constituţia federală din 1963 renumea Bosnia-Herţegovina drept „Republică Socialistă” confirmîndu-i astfel statutul de egalitate cu Serbia şi Croaţia.14 Mai mult, noua constituţie bosniacă din 1963 acorda musulmanilor bosniaci poziţia de unul din cele trei „popoare constitutive” ale Bosniei-Herţegovina. La sfîrşitul anilor ’60 s-a instituit un sistem intern prin care toate poziţiile importante din Bosnia-Herţegovina şi din „fotoliile” federale bosniace erau distribuite în rîndul elitelor politice, economice şi culturale ale celor mai mari trei grupuri naţionale – musulmanii, sîrbii bosniaci şi croaţii bosniaci, ocazional incluzîndu-i şi pe evreii proeminenţi. Acest din urmă instrument de împărţire a puterii (şi de politizare a sa) pe o bază neteritorială a funcţionat destul de bine în Bosnia-Herţegovina pînă la moartea RSFI şi izbucnirea războiului în ţară. De la început el a avut totuşi cîteva dezavantaje importante. Sistemul nu lua suficient în considerare puterea numerică destul de inegală a celor trei comunităţi la vremea introducerii sale şi cu atît mai puţin dinamica lor demografică foarte diferită. El mai lăsa în afară grupuri etnice şi naţionale mai mici precum şi numărul crescînd de bosniaci micşti din punct de vedere etnic şi de „iugoslavi” nedecişi din punct de vedere etnic.

Cu toate că Bosnia-Herţegovina s-a bucurat oficial de cel mai înalt statut printre republicile Iugoslaviei lui Tito, i-au luat elitei politice bosniace alţi 25-30 de ani pentru a obţine pentru republică statura de facto a unei entităţi federale complet autonome politic. Totuşi, în timpul acestui proces de emancipare politică la nivel federal Bosnia-Herţegovina a continuat pe plan intern să funcţioneze ca un stat poliţienesc autoritarist care înăbuşea toate semnele de opoziţie chiar mai drastic şi mai cuprinzător decît se întîmpla în republicile „surori mai mari” învecinate ale Serbiei şi Croaţiei. Deceniile de intimidare, aresturi şi încarcerare politică a dizidenţilor au slăbit mult societatea civilă bosniacă şi potenţialul său de dezvoltare a unei opoziţii politice democratice viabile în rîndul intelectualilor şi studenţilor bosniaci. Mai mult, printre dizidenţii persecutaţi cunoscuţi se găseau mai degrabă naţionalişti cu puternice înclinaţii autoritariste (precum V. Šešelj, pus sub acuzaţie mai tîrziu de Tribunalul de la Haga) şi islamişti (precum . Izetbegoviæ, mai tîrziu preşedinte al Bosniei-Herţegovina) decît democraţi liberali.15

Dezintegrarea Bosniei-Herţegovina în 1991-1992

Au continuat să persiste mari obstacole în calea dezvoltării democratice a ţării pentru mai bine de un deceniu de cînd otomanii şi-au retras forţele militare şi administraţia din ţară. În mare măsură aceasta s-a datorat statutului Bosniei de teritoriu ocupat (încă sub suveranitate otomană din punct de vedere oficial) de pînă în 1908 şi de ţinut crăiesc fără autoguvernare în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare de pînă în 1918. Obstacolele în calea democratizării au continuat sub monarhia iugoslavă, sub regimul de triplă ocupaţie din timpul celui de-al doilea război mondial şi sub sistemul monopartit totalitarist înfiinţat de comuniştii iugoslavi după 1945. În 1991, cînd s-a prăbuşit la nivel federal sistemul comunist iugoslav, Bosnia-Herţegovina era cea mai puţin pregătită dintre cele şase „republici socialiste” pentru introducerea unei politici pluripartite competitive. Mai multe perioade de asociere a ei cu federalismul a fost compromisă de statute inegale şi autoritarism. Ba chiar mai important, federalismul nu a fost niciodată practicat în interiorul Bosniei-Herţegovina.

Dificultăţile tranziţiei democratice au fost amplificate de structura instituţională a Bosniei-Herţegovina. Republica cea mai eterogenă din punct de vedere naţional, religios şi cultural – o Iugoslavie în miniatură – a funcţionat pînă în 1990 ca un sistem politic unitar care combina un monopol al puterii monopartit şi autoritarist, un sistem electoral majoritar necompetitiv, un parlament unicameral, o societate civilă fragmentată şi slabă şi o puternică tentă de autoritarism în cultura politică populară. Sistemul constituţional bosniac nu recunoştea autonomia culturală şi politică a grupurilor naţionale şi îi lipseau instrumentele pentru luarea deciziilor intercomunitare în mod consensual regulat la nivelele regional şi statal. Mai multe propuneri de federalizare sau confederalizare internă a Bosniei-Herţegovina au venit mult prea tîrziu şi nu au reuşit să cîştige sprijinul simultan în rîndul celor trei blocuri politice majore. O combinaţie a caracteristicilor mai sus enumerate ale sistemului politic şi chiar tradiţia foarte superficială a statalităţii bosniace s-au dovedit a fi fatale pentru ţară. Momentul adevărului a venit oarecum neaşteptat în 1991-1992 cînd federaţia iugoslavă se năruia, un război a izbucnit în Croaţia, iar conflictul armat sîrbo-croat s-a propagat asupra Bosniei-Herţegovina. Această coincidenţă temporală nu a fost accidentală.

Cînd a fost introdusă politica pluripartită competitivă în Bosnia-Herţegovina, sistemul politic a degenerat în cîteva luni în trei sisteme segregate politic însă considerabil suprapuse teritorial. Rezultatul a fost a far cry faţă de pluralismul politic tolerant de-a lungul unor linii naţionale-şi-confesionale. În fiecare din aceste trei sisteme separate un singur partid naţionalist a cîştigat prin ballot o poziţie dominantă dacă nu un monopol. Cele trei parastate şi-au dezvoltat foarte curînd fiecare propriul set de instituţii precum şi forţe de securitate şi militare separate.16 Încă de şi mai rău augur, numai unul din cele trei partide aflate la putere (SDA al musulmanilor bosniaci) acţiona complet autonom în vreme ce celelalte două erau simple prelungiri ale şi/sau erau în strînsă legătură ale partidelor naţionaliste care purtau aceleaşi nume oficiale din Croaţia şi Serbia vecine. Unul din aceste partide (HDZ) a devenit curînd direct subordonat conducerii de stat dintr-o capitală străină (Zagreb), în timp ce celălalt (SDS) fusese tot timpul extrem de dependent de rămăşiţele Iugoslaviei (FRY) şi de regimul lui S. Miloševiæ din Serbia. Această situaţie a făcut ca Bosnia-Herţegovina să fie extrem de vulnerabilă la posibile încercări de împărţire teritorială şi anexare de către cele două state învecinate.

Dezintegrarea Bosniei-Herţegovina a început deja din decembrie 1991 cînd a fost anunţată public intenţia de a crea o aşa-numită „Republică Sîrbă”, aproape simultan cu o declaraţie foarte asemănătoare în Croaţia. Pe de altă parte, conducerea musulmană şi bosniaco-croată a satisfăcut o cerinţă a Comunităţii Economice Europene (CEE) să asigure democratic sprijinul popular pentru independenţă, dacă Bosnia-Herţegovina dorea să fie recunoscută de membrii CEE.17 Eurocraţii au ignorat însă un fapt crucial – compoziţia multinaţională a populaţiei BosnieiHerţegovina. Ca urmare, Adunarea Bosniei-Herţegovina, în absenţa celor mai mulţi dintre deputaţii săi sîrbi-bosniaci au adoptat în grabă o lege a referendumului. În acest scop, Bosnia-Herţegovina a fost tratată ca o entitate unică şi nu s-a luat nici o prevedere pentru asigurarea majorităţilor necesare în cadrul fiecăruia din cele trei „popoare constitutive”. Procedura adoptată era contrară unuia din principiile de bază consfinţite în constituţia Bosniei-Herţegovina şi era astfel profund neconstituţională. La referendumul desfăşurat în 29 februarie – 1 martie 1992, în jur de 62% din votanţii bosniaci înregistraţi au sprijinit propunerea de independenţă, printre ei aflîndu-se probabil şi un număr considerabil de sîrbi bosniaci care trăiesc în regiuni mixte din punct de vedere etnic. Totuşi, majoritatea sîrbilor bosniaci sau abţinut sau au fost împiedicaţi să voteze, mai cu seamă cei din zonele aflate sub controlul naţionaliştilor sîrbi bosniaci. La numai două zile, pe 4 martie 1992, Adunarea din Sarajevo a proclamat în mod solemn Bosnia-Herţegovina drept un stat independent. Majoritatea predominant musulmană şi croato-bosniacă a deputaţilor şi-a impus cu uşurinţă votul, din nou în absenţa celor mai mulţi din colegii lor sîrbi bosniaci. Aceştia din urmă au respins secesiunea ţării de federaţia iugoslavă deja micşorată.18

Toate naţiunile din Bosnia-Herţegovina au plătit un preţ îngrozitor în vieţi omeneşti, suferinţe şi distrugerea ţării pentru aceste decizii neînţelepte şi pentru tragicele lor consecinţe. Între toate conflictele dintre şi dinăuntrul statelor succesoare ale RSFI, războiul din Bosnia-Herţegovina s-a dovedit cel mai păcătos, cel mai sîngeros şi cel mai scump, mult mai rău sub aceste aspecte decît războiul din Croaţia. Ferocitatea conflictelor armate din Bosnia-Herţegovina s-a datorat în mare măsură combinaţiei dintre agresiunea armată împotriva unui stat membru al ONU şi un război civil (procesul Bosniei-Herţegovina împotriva Comunităţii Statelor Serbiei şi Muntenegrului ca stat succesor al celui agresor este cîntărită în prezent de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga). Numărul aproximativ al morţilor s-a estimat la 100.000 (din care în jur de 70.000 de musulmani), în vreme ce numărul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate la mai bine de un milion.

Deja în martie-aprilie 1992, unităţile de apărare teritorială şi de poliţie ale sîrbilor bosniaci au atacat populaţia musulmană din satele şi oraşele din estul, nordul şi centrul Bosniei. Exploatînd avantajele unei pregătiri, experienţe de luptă şi sprijin logistic temeinice ale unităţilor regulate din armata federală iugoslavă (JNA), ale superiorităţii militare mai ales în artileria grea, trupe blindate şi aviaţie, precum şi avantajul surprizei şi duplicităţii, sîrbii bosniaci au învins cu uşurinţă rezistenţa ocazională a civililor musulmani şi croaţi nepregătiţi şi a apărătorilor lor slab organizaţi. Numeroase crime şi actele însoţitoare de epurare etnică au fost comise pe teritoriul bosniac şi de unităţile auxiliare ale poliţiei, unităţile paramilitare ale partidelor politice şi de infractori comuni din Serbia propriu-zisă.19 Aceste operaţiuni militare, violenţe şi teroare au provocat un potop de refugiaţi musulmani şi croaţi deposedaţi şi înfricoşaţi către alte părţi ale Bosniei, către învecinatele Croaţia, Slovenia, Europa de Vest şi Turcia. Naţionaliştii sîrbi bosniaci scobit prin forţă brută o entitate secesionistă pe mai bine de două treimi din teritoriul BosnieiHerţegovina. La adunarea din 27 martie 1992 secesioniştii au adoptat „Constituţia poporului sîrb din Bosnia-Herţegovina” şi au înfiinţat în curînd toate instituţiile separate ale parastatului. Acesta a fost denumit oficial „Republica Srpska” (Republica Sîrbă).

Naţionaliştii croaţi din Bosnia-Herţegovina au acţionat mai puţin brutal, însă şi ei au preluat prin forţă controlul asupra a 30 de „opştina” (judeţe), printre ele şi cîteva în care etnicii croaţi constituiau doar o minoritate. Recurgînd la ameninţări şi forţă ei au creat un parastat croat purificat etnic. Iniţial, el a fost numit „Comunitatea Croată din Herzeg-Bosna” pentru a i se schimba apoi numele în august 1993 în „Republica Croată a Herzeg-Bosna”. Parastatul îşi avea propriile simboluri de stat (aproape identice cu simbolurile Republicii Croaţia), propriul preşedinte, parlament, guvern, curţi, un sistem juridic separat, forţe armate (purtînd uniforme aproape identice cu uniformele Armatei Croate), poliţie etc.20 Printr-un acord încheiat sub presiunea Statelor Unite la începutul lui 1994 la Washington, acest parastat a intrat în „Federaţia Popoarelor Croat şi Musulman”, împreună cu zonele controlate de musulmanii bosniaci. O constituţie a acestei federaţii a fost proclamată la 30 martie 1994. Potrivit documentului au fost create zece cantoane cu drepturi egale, o Adunare cu două camere şi un guvern format din miniştri musulmani şi croaţi. Mai mult, pentru viitorul previzibil se lua public în considerare o confederaţie a acestei Federaţii şi Croaţia.

Vreme de mai bine de trei ani Bosnia-Herţegovina a rămas fragmentată întrun mozaic de fiefuri aflate în război controlate de cel puţin patru autorităţi bosniace şi de reţele locale de criminali. În aşa-zisă „zonă protejată de ONU”, erau prezente „forţele de pace” internaţionale ale UNPROFOR, dar nu o controlau şi de cele mai multe ori observau indolente continuarea violenţei. Sîngerarea ţării, suferinţele populaţiei sale captive în enclave aflate sub blocadă şi impasul militar deopotrivă cu noile linii de împărţitre teritorială au fost în cele din urmă curmate de intervenţia militară decisivă a NATO. Campania aeriană a NATO, urmată de bombardarea pieţei Markala din Sarajevo şi masacrul de la Srebenica – probabil cel mai grav din Europa din 1945.2

Reunificarea oficială a Bosniei-Herţegovina şi sistemul post-Dayton

Pînă în 1995 politica Occidentului de a „lăsa triburile balcanice să fiarbă în suc propriu” a eşuat lamentabil. Mai mult, criza bosniacă a devenit o sursă importantă de instabilitate regională, cauzînd probleme sociale în statele învecinate şi în Europa de Vest. Ea a provocat şi fricţiuni şi acuze reciproce escaladînde îndreptate spre şi între aliaţii NATO. Dîndu-şi seama de aceste realităţi şi săturîndu-se de tulburările din Balcani, puterile occidentale au abandonat politica de neintervenţie şi de reţinere. Ele au început să preseze fără nici o jenă părţile beligerante (mai ales pe sîrbii bosniaci) să pună capăt vărsării de sînge. Printr-o puternică presiune politică şi militară, inclusiv bombardarea poziţiilor sîrbilor bosniaci, puterile NATO conduse de Statele Unite i-au forţat să se aşeze la masa negocierilor la o bază militară americană de lîngă Dayton, Ohio. Acordurile de la Paris-Dayton au alipit juridic fragmentele în conflict ale ţării. La mijlocul lui decembrie 1995 suma lor totală a fost oficial proclamată un stat reconstituit şi independent numit simplu Bosnia-Herţegovina.22 Ca în multe alte dăţi, soarta ţării a fost încă odată decisă de puterile străine. În toamna lui 1995 intervenţia NATO a fost sprijinită de musulmanii bosniaci şi de croaţii bosniaci şi i s-a opus rezistenţă de către sîrbii bosniaci.

Pentru a obţine cît mai repede posibil consimţămîntul părţii celei mai puternice din punct de vedere militar din acest conflict, puterile occidentale au acordat sîrbilor bosniaci bucăţi apreciabile de teritoriu pe care înainte de război ei constituiseră doar o minoritate. Astfel, Occiddentul, contrar declaraţiilor sale anterioare, i-a răsplătit pe agresori. „Naşii” de la Dayton au venit în întîmpinarea şi a principalei cereri a naţionaliştilor sîrbi bosniaci – legalizarea „Republicii Sprska”. Entităţii separatiste create prin violenţă şi genocid i s-a permis să îşi păstreze constituţia şi instituţiile precum şi să se folosească de însemnele oficiale ale unui stat cvasiindependent, să aibă propria armată şi poliţie şi să menţină relaţii speciale cu Serbia. Puterile occidentale au compromis astfel grav integritatea teritorială şi unitatea Bosniei-Herţegovina.

Unul din documentele sale fondatoare, numit o „Constituţie” a BosnieiHerţegovina, a fost elaborat de experţi străini (mai ales americani) şi a fost inserat într-un tratat internaţional cuprinzător sub titlul de Anexa 4. Textul unei noi constituţii a Bosniei-Herţegovina a fost semnat sub constrîngere de către liderii celor trei partide naţionaliste, fiecare reprezentînd un grup naţional major.23 Ulterior documentul nu a fost niciodată supus unui referendum şi aprobat de populaţia Bosniei-Herţegovina. Pentru prima dată în istoria sa, ţara a fost transformată legal într-o federaţie formată din trei părţi – cele două aşa-numite „entităţi” (una în mod ilogic numită „Federaţia Bosnia-Herţegovian”, cealaltă fiind „Republica Sîrbă”) precum şi un mic corpus separatum – Districtul Brčko. Acordurile de la DaytonParis incorporau anumite trăsături împrumutate din nefericitul plan Vance-Owen (1993), inclusiv divizarea „Federaţiei Bosnia-Herţegobina” în zece „cantoane”. Astfel o structură asimetrică şi stîngaci compusă a fost creată, care conţinea trei sau patru nivele de guvernare, 13 parlamente, 13 filiale executive şi în jur de 180 de ministere şi miniştri. Delimitarea dintre cele două entităţi urma în mare linia de încetare a focului militar. Deoarece traversa lanţuri muntoase, văi, rîuri, linii de cale ferată, şosele etc. această delimitare a fost complet artificială şi dăunătoare ţării din punct de vedere social, economic, ecologic şi din alte puncte de vedere.

Pe lîngă Constituia ţării, pachetul legislativ de la Dayton-Paris conţinea 10 alte documente importante semnate de diverse grupuri de semnatari. Cu toate că oficial se aflau în afara cadrului constituţonal, aceste documente au avut un impact considerabil asupra implementării constituţiei şi a funcţionării Bosniei-Herţegovina. Cel mai important aranjament extra-constituţional este conţinut în Anexa 10, numită „Implementarea civilă”. Prin prevederile sale a fost supraimpusă o structură de protectorat internaţional peste organele şi instituţiile constituite democratic ale Bosniei-Herţegovina. Această structură de oficiali străini numiţi este formată din Înaltul Reprezentant al Comunităţii Internaţionale, Biroul său, şi „Comitetul Director de Implementare a Păcii” la nivel de ambasadă. Potrivit Anexei Înaltul Reprezentant prezidează o „Comisie Civilă Comună” în care se află şi înalţi oficiali bosniaci. Comisia putea să îşi stabilească asociaţi la nivel local. Conform Anexei 11, Înaltul reprezentant are puterea de a „ghida” Trupele de şoc ale Poliţiei Internaţionale. Alte anexe adiţionale reglementează chestiuni importante precum graniţele dintre entităţi, drepturile omului, aspectele militare ale acordului de pace (inclusiv prezenţa pe termen lung a trupelor străine), stabilizarea regională, arbitrarea dintre două entităţi, alegerile etc.

Acţionînd în grabă „naşii” de la Dayton au pus bazele unui sistem în BosniaHerţegovina bazat esenţial pe drepturile colective ale celor trei comunităţi etnice şi religioase.24 Structura sa a fost de la început clar în conflict cu obiectivul declarat nobil al reconstituirii unei societăţi multietnice şi multiculturale în această ţară. În loc puterile occidentale au impus un sistem care a cimentat de fapt zidurile politice, administrative, economice şi culturale care despart cele trei comunităţi naţionale. Probabil majorităţile a două din ele încă nu acceptă Bosnia-Herţegovina ca pe statul propriu. Ţara are astăzi două sau trei sisteme economice, două sisteme separate de producere şi distribuire a energiei, două sisteme de transport şi de furnizare a apei etc. Aranjamentele de la Dayton nu au rezolvat nici imensa problemă a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, nici nu a asigurat drepturi egale pentru grupurile minoritare. Probleme suplimentare au fost cauzate de aplicările foarte selective ale complicatelor prevederi conţinute de acordurile de al Paris-Dayton. Toate acestea s-au adăugat unei structuri birocratice disfuncţionale, supradimensionate la vîrf şi risipitoare care de la început a avut deficienţe de legitimitate, coerenţă şi raţionalitate, însă nu şi de coruptţie. În ce priveşte aceasta din urmă, întreaga regiune a Europei de Sud-Est a fost constant evaluată de observatorii şi experţii internaţionali ca mult mai coruptă decît Europa de Vest şi de Nord. În Indexul de Percepţie a Corupţiei pe 200525 bazat pe şase studii diferite, BosniaHerţegovina a fost clasată a nouăzecea din 159 de state. Ea a fost evaluată mai puţin favorabil decît Slovenia, Cipru, Grecia, Bulgaria, Turcia, Croaţia şi România, însă ca mai puţin înclinată spre corupţie decît Moldova, Serbia şi Muntenegru, Macedonia şi Albania. Insuficienta capacitate de autosusţinere a BosnieiHerţegovina a fost pînă acum compensată artificial de protectoratul internaţional, prezenţa militară şi poliţienească străină şi de puterile cvasi-dictatoriale care au fost exercitate selectiv de către Înaltul Reprezentant.

Bosnia-Herţegovina de după Dayton la răscruce

În timpul ultimilor zece ani obiectivul imediat al Occidentului în Balcani a fost realizat – încetarea ostilităţilor armate, a violenţei şi a propagării de patologie socială din Balcanii de Vest spre alte părţi ale Europei. Mediul politic şi de securitate din regiune şi din Bosnia-Herţegovina propriu-zisă s-a îmbunătăţit de atunci considerabil. Totuşi, potrivit unui grup de experţi juridici bosniaci care activează în numele unei organizaţii neguvernamentale „Mişcarea pentru schimbare în BosniaHerţegovina” „sistemul creat pe baza acordurilor de la Dayton-Paris a devenit o constrîngere pentru orice fel de progres şi de dezvoltare democratică a Bosniei Herţegovina”.26 Experţii au adăugat că sistemul de la Dayton nu poate fi fixat doar „cu cîteva anexe sau amendamente constituţionale”. În cel mai recent raport al său, Comisia Internaţională pentru Balcani a ajuns la o concluzie similară: „Nevoia unei schimbări constituţionale este pe prima pagină a agendei politice. Toată lumea este de acord că există probleme serioase cu actualul sistem de federalism din Bosnia-Herţegovina. Aceasta se datorează în parte absenţei unei structuri coerente de guvernare regională. Şi din cauza tendinţei de a percepe sistemul federal mai degrabă ca pe o problemă care trebuie depăşită decît ca pe un model promităţor care permite comunităţilor etnice să înflorească una lîngă alta şi facilitează o competiţie politică sănătoasă. Actuala arhitectură constituţională este disfuncţională. Ce este important este o dezbatere constituţională care acceptă nevoia de a facilita şi care să impulsioneze într-adevăr o reformă a sistemului constituţional bosniac.”27

Există un consens considerabil în comunitatea internaţională că sistemul Dayton a supraviţuit în mare măsură scopului său iniţial. Aranjamentele instituţionale actuale din Bosnia-Herţegovina trebuie de aceea schimbate cu un sistem politic mai simplu, mai transparent şi mai omogen din punct de vedere instituţional. Totuşi nu există nici un consens în Bosnia-Herţegovina însăşi în ce priveşte cu ce anume s-a greşit în trecut, ce anume este greşit în sistemul prezent şi în ce fel ar putea el fi îmbunătăţit. Principalele partide din entitatea sîrbă se opun cu înverşunare oricărei schimbări a sistemului de la Dayton. Pe de altă parte, majotiattea partidelor din „Federaţia Bosnia-Herţegovina” sunt în schimb în favoarea unei structuri de stat unitar parţial descnetralizat şi regionalizat pentru întreaga Bosnia-Herţegobina. Acesta s-ar baza pe statul de drept şi pe alte principii democratice liberale generale, însă nu pe drepturi etnice colective. Intelectuali bosniaici (şi cîţva sîrbi bosniaci) influenţi consideră cauza primă a problemelor Bosniei-Herţegovina drepturile colective acordate comunităţilor etnice şi acuză părinţii sistemului de la Dayton de acest păcat capital. Cel mai puternic partid care îi reprezintă pe croaţii bosniaic (HDZ) susţine şi el o reformă insituţională însă în direcţia opusă celei susţinute de politicienii bosniaci.

Grupul de experţi juridici bosniaci menţionaţi mai devreme a avansat anul trecut o propunere constituţională care ar fi fost cu siguranţă utilă şi fezabilă acum vreo 25 de ani. Dacă ar fi fost introdus atunci, propusul sistem unitar regionalizat ar fi redus şansele eruperii unui război civil în bosnia-Herţegovina (însă nu l-ar fi oprit). Vreme de multe secole, sub mulţi stăpîni şi în diverse formaţiuni statale şi configuraţii geografice, Bosnia-Herţegovina a fost subdivizată administrativ în mai multe regiuni (cel mai adsea şase). Totuşi, baza acestor divizuiuni au fost întotdeauna părţi constituite istoric şi conturate geografic şi din punct de vedere al mediului ale ţării şi nu omogene etnic sau confesional din punctul de vedere al populaţiei. Pentru prima dată în istoria ei, a fost creat în Bosnia prin violenţă şi genocid în 1992-1993 un parastat sîrb aproape pur din punct de vedere etnic. Naţionaliştii sîrbi au concretizat doar ideile politice conţinute în faimosul „Memorandum al Academiei Sîrbe de ştiinţe şi Artă”. Naţionaliştii croaţi herţegovani au făcut la fel. Divizarea Bonsiei-Herţegovina prin forţă nu ar fi putut reuşi în 1992-1993 fără imixtiunea activă a două state învecinate. Este de aceea total nepotrivit să atribuim întreaga vină naşilor de la Dayton pentru actuala divizarea a Bosniei-Herţegovina în funcţie de criterii naţionalconfesionale, după cum susţin unii critici bosniaci azi. De fapt, divizarea ţării fusese realizată prin „sabie şi foc” cu trei ani înainte.

Datorită pierderilor şi dislocărilor masive dar inegale de populaţie, cele trei grupuri naţionale majore din Bosnia-Herţegovna au devenit în bună măsură segregate teritorial unul de celălalt. Astfel procentajul sîrbilor bosniaci în „Republica Sîrbă” a crescut la sfîrşitul războiului de la 54 la aproximativ 95 la sută, în vreme ce procentajul croaţilor din teritoriul fostei „Herzeg-Bosna” s-a ridicat de la în jur de 50 la sută la aproximativ 96.28 Reîntoarecerea destul de redusă a refugiaţilor peste graniţele etnice şi alte mişcări de populaţie de la război încoace nu au modificat semnificativ distribuia geografică radical schimbată a grupurilor naţionale în ţară. Propunerea experţilor juridici de a împărţi ţara în cinci sau şase regiuni pe o bază neetnică nu ia de aceea suficient în seamă această consecinţă crucială a războiulu şi, în plus, nu asigură reprezentarea transregională instituţionalizată a intereselor colective naţionale-culturale-confesionale (ca, de pildă, sistemul federal belgian).

O structură de stat unitar, chiar dacă regionalizat, doar ar servi imperfect nevoile actuale şi nu ar lua în considerare îndeajuns sensibilităţile exagerate ale societăţii Bosniei-Herţegovina profund divizate naţional şi cultural.

Propunerea experţilor juridici conţine totuţi şi cîteva aspecte pozitive. Spre deosebire de împărţirea administrativă actuală, geografia propusă a regiunilor corespunde în mare modelelor istoric dezvoltate de habitare care au permis în trecut convieţuirea şi coexistenţa a numeroase grupuri etnice, religioase şi naţionale. În al doilea rînd, regiunile propuse sunt suficient de mari pentru a funcţiona ca entităţi sociale şi economice ce se autosusţin. Platforma experţilor juridici ar putea servi de aceea, ca punct de pornire pentru discuţii şi, în plus, ar putea fi făcută mai digerabilă pentru actualii săi oponenţi din rîndul sîrbilor bosniaci şi croaţilor herţegovani dacă ar fi modificată în sensul unei structuri federaliste cu coloratură naţională. Experienţa istorică a celor două Iugoslavii a arătat convingător că ameninţarea naţionalismului malign şi agresiv în societăţile multietnice nu poate fi evitată sau eliminată prin interzicerea şi înăbuşirea manifestaţiilor şi simbolurilor vizibile ale naţiunii şi prin desconsiderarea drepturilor etnice sau naţionale colective. Proiectul experţilor juridici a avut puţină influenţă asupra decidenţilorcheie şi a publicului din Bosnia-Herţegovina.

Cea mai recentă încercare de reformare a sistemului de la Dayton a început în primăvara lui 2005 ca o iniţiativă pretins neguvernamentală coordonată de Ambasadorul Donald Hays, cu sprijinul Institutului pentru pace şi a Grupului său de Strategii Politice şi Drept Public Internaţional cu sediul la Washington. Fostul Înalt Reprezentant adjunct din Bosnia-Herţegovina a condus consultări separate confidenţiale cu liderii principalelor partide politice reprezentate în Adunarea Parlamentară. În noiembrie 2005, la cea de-a zecea aniversare a acrordului de la Dayton, liderii a opt partide au fost invitaţi la Washington unde au semnat o declaraţie comună prin care se anunţa acordul lor cu privire la amendamentele constituţionale, care urmau să intre in vigoare din martie 2006. conţinutul amendamentelor nu fost însă făcut public şi a continuat, din cîte se pare să constituie un subiect de negociere. La revenirea acasă a liderilor rolul de mediere a fost preluat de Ambasada Statelor unite la Sarajevo. Proiectul de amendamente rezultat, aprobat în cele din urmă de şase lideri de partid, a fost publicat în final pe 25 martie 2006 şi trimis în grabă Adunării Parlamentare de către Preşedinţia BosnieiHerţegovina.

Documentul publicat conţinea patru amendamente destul de lungi. Amendamentul I sporea puterile constituţionale ale instituţiilor centrale ale BosnieiHerţegovina în detrimentul celor două entităţi. Cu totul remarcabil autorităţile centrale urmau să deţină controlul asupra apărării, securităţii, politicii externe, comerţului extern, vămilor, chestiunilor monetare etc. Totuşi, entităţile aveau să se bucure de puteri împărţite în domeniul fiscalităţii, sistemului electoral, justiţie, agricultură, ştiinţă, tehnologie, guvernării locale etc. Amendamentul II modifica sistemul parlamentar al Bosniei-Herţegovina format din Camera Reprezentanţilor şi Camera Popoarelor. Deputaţii celei dintîi urmau să fie aleşi la alegerile generale potrivit principiului democratic „un elector un vot”. Deputaţii din cea de-a doua cameră nu aveau să fie aleşi direct de către cetăţeni, ci de către deputaţii din Camera Reprezentanţilor. Camera Popoarelor urma să aibă o compoziţie etnică fixă şapte bosniaci, şapte croaţi şi şapte sîrbi (N.B. Nu exista nici o prevedere referitoare la minorităţile naţionale). Poziţiile de conducere din Adunarea Parlamentară urmau să fie împărţite între cele trei grupuri naţionale constitutive. În vreme ce Camera Reprezentanţilor urma să adopte toate legile, cealaltă cameră urma să participe doar la legiferarea amendamentelor constituţionale, alegerea preşedintelui şi a celor doi vicepreşedinţi ai Bosniei-Herţegovina. Camera federală putea să se opună prin veto oricărui proiect legislativ atunci cînd se consideră că este în joc un „interes naţional vital” al unui popor constitutiv. Amendamentul III dădea o nouă definiţie instituţiei prezidenţiale a Bosniei-Herţegovina. În locul unui organism din trei membri, care îşi exercită funcţia prin rotaţie, aceasta avea să conţină un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi pentru un mandat fix de patru ani. Camera Reprezentanţilor avea să aleagă (sau mai degrabă să confirme) compoziţia preşedinţiei pe baza unei liste de trei nominalizaţi întocmite de cele trei cluburi naţionale ale deputaţilor din ambele camere. Puterile noii preşedinţii ar fi reduse în comparaţie cu sistemul actual, în favoarea Consiliului de Miniştri, central. Toate deciziile preşedinţiei cu referire la apărare, numirea judecătorilor Curţii constituţionale şi a Guvernatorilor Băncii Centrale ar trebui să fie acceptate prin consens. Amendamentul IV ar spori puterile Consiliului de Miniştri şi numărul ministerelor.

Amendamentele conţineau cîteva trăsături pozitive şi cîteva negative. De partea pozitivă se observa o contribuţie mult mai însemnată în elaborarea lor a bosniacilor înşişi decît în cazul constituţiei de la Dayton. Totuşi un rol activ de stimulare şi de mediere a actorilor neoficiali şi mai apoi oficial ai Statelor Unite s-a dovedit indispensabil. Acest fapt indica o mare deficienţă în organizarea politică a BosnieiHerţegovina. Pe de altă parte, s-a pierdut o ocazie de a aborda principalele surse ale invalidităţii Bosniei-Herţegovina – împărţirea puterii politice pe criterii etnice, structura nefirească şi disfuncţională a statului cu „entităţile” şi „cantoanele” sale şi cu birocraţia lor supradimensionată şi risipitoare. Amendamentele confirmau monopolul politic al blocurilor politice şi elitelor lor respective definite etnic. Mai mult, ele ar fi consolidat parastatul sîrb şi i-ar fi legitimat existenţa, de această dată prin voinţa presupus liber şi democratic exprimată a celorlalte două comunităţi (iar nu prin impunere străină). Amendamentele ar fi acordat elitei sîrbe bosniace puterea de a bloca şi paraliza după bunul plac instituţiile centrale ale BosnieiHerţegovina şi de a împiedica orice schimbare constituţională care ar periclita perpetuarea „Republicii Sîrbe”.

Amendamentele constituţionale propuse („Dayton-2”) au fost întîmpinate cu numeroase critici ascuţite, venite adesea din direcţii diferite şi au divizat politic toate cele trei comunităţi naţionale. Printre oponenţii lor se regăseau figuri proeminente din „Partidul pentru Bosnia-Herţegovina”, Uniunea Social-Democrată, nou înfiinţatul partid croat „HDZ 1990”, Conferinţa Episcopilor Romano-Catolici, din sînul bosniacilor din străinătate reprezentaţi în „Frontul Patriotic al BosnieiHerţegovina” şi din al Sîrbilor Radicali şi al cîtorva experţi străini. Unii opozanţi au denunţat acordul constituţional chiar ca pe trădare şi ca pe o ameninţare mortală la adresa existenţei Bosniei-Herţegovina ca stat nedivizat. Datorită opoziţiei larg răsîndite, a unei campanii înverşunate împotriva amendamentelor şi a unei opinii publice critice, adoptare lor în Adunarea Parlamenteră a rămas nesigură pînă la votul din 26 aprilie 2006. Pachetul „Dayton-2” a fost învins întrucît cei care l-au propus nu au reuşit să obţină majoritatea de două treimi necesară. Rezultatul final a fost de 26 pentru şi 16 împotriva propunerii.

Oricum, avînd în vedere conţinutul său, pachetul „Dayton-2” nu părea suficient pentru a face Bosnia-Herţegovina un stat cu bună funcţionare. Metoda aleasă pentru realizarea reformei constituţionale a fost şi ea decepţionantă – fără informarea publicului, fără dezbaterea deschisă a chestiunilor vitale şi clar litigioase înainte de trimiterea sa în Parlament, fără implicarea societăţii civile în căutarea de soluţii optime şi în forjarea unui larg consens politic etc.

Nereuşita abordării trăsăturilor negative cele mai evidente ale constituţiei de la Dayton a fost îndulcită totuşi de angajamentul Statelor Unite de a urmări reforme constituţionale în continuare. Acest angajament a fost exprimat de Secretarul de Stat al SUA C.Rice în scrisoarea sa către autorităţile Bosniei-Herţegovina şi liderii partidelor cu puţin înainte de votul din Adunarea Parlamentară a BosnieiHerţegovina. Situaţia actuală din Bosnia-Herţegovina diferă enorm faţă de cea de acum unsprezece ani. De această dată nu au putut fi folosite aceleaşi instrumente de către Occident pentru a ajuta bosniacii pentru a face Bosnia-Herţegovina un stat viabil şi o ţară înfloritoare. Înalţii Reprezentanţi cu puterile lor dictatoriale au jucat pînă acum un rol crucial în Bosnia-Herţegovina post-Dayton. Fără ei, numeroasele reforme extrem de necesare nu ar fi fost adoptate deşi unele au fost sabotate ulterior de bosniaci. Pachetul „Dayton-2” nu a fost totuşi impus ţării de actualul Înalt Reprezentant. A existat o aşteptare larg răspîndită că a sosit timpul să fie scos din uz şi Biroul acestuia din cauza negocierilor suspendate cu Uniunea Europeană. Actualul Înalt Reprezentant Christian Schwarz Schilling este de aşteptat să fie ultimul, pentru a fi făcut în toamna lui 2006 un reprezentant UE mai obişnuit. În locul OHR şi al PIC se poate să fie creat un nou organism cu misiunea de a ajuta la o mai mare apropiere a ţării de UE şi NATO. Modul său de operare ar fi făcut mai coerent cu suveranitatea Bosniei-Herţegovina şi s-ar baza mai cu seamă pe convingere, iar nu pe coerciţie.

Fiind o ţară unică, Bosnia-Herţegovina are nevoie bineînţeles de o structură instituţională unică. Însă ea are şi o serie de similarităţi cu alte societăţi fragmentate naţional, cultural şi/sau confesional. Paralele cele mai strînse de pe continentul european se găsesc în Belgia şi Elveţia, în zona mediteraneană în Cipru şi în Liban. Similaritatea cu Regatul Belgiei şi Confederaţia Helvetică a rezultat din coexistenţa mai multor grupuri naţionale sau cultural-lingvistice majore care folosesc limbi apropiate celor din naţiunile învecinate mai mari. A fost nevoie de secole pnetru a dezvolta sistemul federal elveţian conţinînd 26 de cantoane structurate similar, dar nu uniform şi cultural-lingvistic colorate. În Belgia un federalism foarte complicat şi asimetric a luat locul relativ recent unui sistem unitar centralizat care era pe marginea dezintegrării. Similaritatea Bosniei-Herţegovina cu Ciprul şi Libanul nu se află în coexistenţa mai multor grupuri naţionale sau cultural-religioase majore care vorbesc mai mult sau mai puţin aceeaşi limbă (în Liban); în profunda divizare islamismcreştinism (atît în cipru cît şi în Liban); în cîteva secole de stăpînire otomană şi în recenta experienţă a războiului (mult mai lung şi mai sîngeros în Liban decît în Cipru. În vreme ce Ciprul s-a dezintegrat, a suferit divizarea teritorială şi încă rămîne divizat în două state, Libanul s-a reunit iar democraţia sa parlamentară a fost restabilită. Funcţionarea acestuia se bazează printre altele pe o formulă acceptată pentru distribuţia regulată a posturilor guvernamentale cheie între patru grupuri confesionale majore şi pe considerabila lor autonomie internă. În Bosnia-Herţegovina un sistem unitar de guvernare poate foarte bine să producă o altă explozie politică şi ţara s-ar putea prăbuşi ca stat. Acest rezultat probabil s-ar datora slabelor tradiţii parlamentare, obiceiurilor autoritariste larg-răspîndite şi inexistenţei totale a unei tradiţii de sistem judecătoresc independent de politic. Nu ar fi de aceea înţelept să se renunţe la o soluţie federalistă pentru BosniaHerţegovina din cauza proastei funcţionări a instituţiilor în prezent. În reconstruirea ordiniii politice a Bosniei-Herţegovina ar fi de dorit să se ia în considerare şi să se adopte selectiv unele soluţii instituţionale similare celor care s-au dovedit utile în sistemele elveţian şi belgian.

Din punct de vedere logic, există mai multe căi de a face structura de stat a BosnieiHerţegovina mai raţională şi omogenă. În opinia multora, inclusiv a autorului, cea mai bună abordare ar fi desfiinţarea celor două entităţi existente şi înfiinţarea în loc a cinci sau şase unităţi federale similare instituţional, însă individualizate cultural şi care să corespundă regiunilor istorice. O astfel de soluţie ar putea fi acceptabilă pentru comunitatea bosniacă şi ar satisface şi cererea croaţilor herţegovani pentru un statut egal cu al sîrbilor bosniaci. Un astfel de sistem ar aduce Bosnia-Herţegovina mai aproape de modelul federal elveţian. Revendicarea croată ar putea fi satisfăcută şi dacă actuala „Federaţie a Bosniei-Herţegovinei” ar fi divizată în două republici (croaţi herţegovini şi bosniaic) iar nivelul intermediar al cvasi cantoanelor ar fi desfiinţat înăuntrul lor, aşa cum se întîmplă în prezent în entitatea sîrbă. În acest ultim scenariu districtul Brčko ar rămîne o unitate federală separată care s-ar bucura de un statut egal sau unul inferior celui al celor trei republici. Ambele soluţii menţinate mai sus ar duce la o structură administrativă mai omogenă, mai simplă şi mai raţională în întreaga ţară. Oricare sistem va fi adoptat ar trebui acordată o mai mare atenţie drepturilor individuale ale omului, fără însă să se neglijeze cele colective. Se pare totuşi că nici una din soluţiile de mai sus nu este în prezent realizabilă politic datorită rezistenţei în rîndul sîrbilor bosniaci (faţă de prima) şi în cel a elitei etnice bosniace (faţă de cea de a doua soluţie).

Ar fi de dorit ca noile aranjamente instituţionale pentru Bosnia-Herţegovina să se bazeze pe un larg consens politic la care să se ajungă pe o bază nepartizană şi neetnică şi care să se bucure de suficient sprijin popular în toate părţile ţării. Totuşi, nu aşa stau lucrurile cu “Dayton-2”. Numai cînd acest consens democratic va fi atins putem aştepta cu mai mult optimism consolidarea internă a ţării, progresul ei economic şi o participare activă crescîndă la participare în procesele de integrare economică şi politică europeană precum şi la cooperarea de securitate euroatlantică. Totuşi, asigurarea existenţei şi progresului pe care Bosnia-Herţegovinasă le poată susţine ea însăşi este o premisă necesară pentru stabilizarea Balcanilor occidentali şi pentru încoronarea cu succes durabil a procesului de pace iniţiat la Dayton.

Perspective regionale pentru evoluţii federale în Europa de Sud-Est

În ciuda a numeroase dificultăţi, conflicte şi eşecuri în trecut federalismul îşi are locul său în Europa de Sud-Est. Viitorul încă incert al unei Bosnii-Herţegovine viabile va fi asigurat cel mai bine dacă ea îşi va dezvolta propriul ei model adecvat şi raţional de guvernare federală. După ce a investit atît de mult efort şi atîtea fonduri, comunitatea internaţională cu siguranţă nu va permite pulverizarea integrităţii ei teritoriale şi provocarea unei recăderi în conflicte şi violenţe intercomunitare acute. Mă refer aici la ameninţările voalate ale unor politicieni sîrbi de a cere din nou autodeterminarea pentru sîrbii bosniaci dacă se acordă independenţă pentru Kosova/Kosovo.

Pentru estul Bosniei-Herţegovina o asociere laxă a două state suverane ar putea înlocui „Comuntatea Statelor Serbiei şi Muntenegrului” care funcţionează prost şi este deja defunctă în urma referendumului reuşit din Montenegru din 21 mai 2006. Primul pas în această direcţie l-a constituit proclamarea independenţei Muntenegrului la 4 iunie 2006. Înainte de referendum, guvernul muntenegrean i-a propus guvernului sîrb să înceapă negocierile pe marginea unei asocieri pragmatice. Mai mult, au existat revendicări de consolidare a regionalismului chiar în Serbia centralistă şi unitară la momentul de faţă prin acordarea unui statut de autonomie (din nou) Voivodinei şi poate şi Sandjakului.

Anul trecut preşedintele Serbiei B. Tadiæ a propus o soluţie federalistă pentru Kosovo, totuşi întrucîtva diferită de cea din Bosnia-Herţegovina. Potrivit acestei propuneri Kosovo şi-ar recîştiga larga autonomie în cadrul Serbiei care a fost desfiinţată în 1989 de regimul sîrb. Districtele neînvecinate locuite de etnici sîrbi ar fi legate administrativ şi ar constitui o entitate autonomă în cadrul provinciei predominant albaneze. (Această propunere este însă complet inacceptabilă pentru albanezii kosovari). Ideea cantonizării Kosovo-ului a fost şi ea lansată anterior. Mai mult, descentralizarea şi regionalizarea sînt discutate în cadrul discuţiilor pe marginea viitorului Kosova/Kosovo-ului. Descentralizarea ar putea fi parte a soluţiei-pachet pentru actualul protectorat internaţional. Însăşi probabila recunoaştere internaţională a separării juridice a Kosovo-ului de Serbia şi independenţa sa ar fi limitată de tutela internaţională precum şi de prezenţa militară şi poliţienească a UE şi NATO.

Au fost propuse şi posibile soluţii pentru aşa-zisele „conflicte îngheţate” din Moldova şi Cipru sub forma a două structuri confederale formate din (a) Republica Moldova şi Republica Transnistreană şi (b) Republica Cipru şi Republica Turcă a Ciprului de Nord.

La o scară mai mare extinderea Uniunii Europene aduce în Europa de Sud-Est o formă nouă şi specifică de confederalism lax. Grecia şi două state învecinate cu Balcanii (Ungaria şi Slovenia) deja aparţin acestei asociaţii unice de state. Alte două state sud-est-europene (România şi Bulgaria) sînt pe cale să acceadă la Uniunea Europeană, Croaţia şi Turcia îşi negociază aderarea respectivă, în vreme ce alte cîteva state din regiune se numără printre candidatele de perspectivă sau imaginabile la accederea la UE. Această reţea interstatală în extindere, al său „Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est”, NATO, al său „Parteneriat pentru Pace” şi alte cîteva instrumente multilaterale de cooperare interstatală oferă cel mai bun cadru pentru administrarea numeroaselor probleme şi conflicte politice în Balcanii încă instabili.

Note:

I. József Galántai, Der österreichisch-ungarische Dualismus 1867-1918 (Dualismul austroungar 1867-1918). Corvina/ Österreichischer Bundesverlag, Budapest, 1985, pp. 37-89, 126131.

2.Ibid., pp. 161-166.

3.Branko Petanovič, Momčilo Zečevič, Jugoslavija 1918-1984, zbirka dokumenata (Iugoslavia 1918-1984, Colecţie de documente). Izdavačka radna organizacija RAD, Beograd, 1985, pp. 361-366.

4. Anton Bebler, Yugoslavia’s Variety of Communist Federalism and Her Demise. Communist and Post-Communist Studies, March 1993, pp. 71-73.

5.Ibid., pp. 76-82.

6. Anton Bebler, Yugoslavia’s Variety of Communist Federalism and Her Demise. Communist and Post-Communist Studies, March 1993, pp. 82-85.

7.Ibid., pp. 71, 85-86.

8. Mustafa Imamovič, Historija države I prava Bosne I Hercegovine (O istorie a statului şi dreptului Bosniei-Herţegovina). Magistrat, Sarajevo, 2003, pp. 117-124.

9. Ibid., pp. 218-224, 258-260.

10. Mehmedalija Bojič, Historija Bosne I Bošnjaka (O istorie a Bosniei şi a bosniacilor). TKD Šahinpašić, Sarajevo, 2001, pp. 161-176.

II. Branko Petanovič, Momčilo ZEČEVIĆ, Jugoslavija 1918-1984, zbirka dokumenata (Iugoslavia 1918-1984, Colecţie de documente). Izdavačka radna organizacija RAD, Beograd, 1985, pp. 357-360.

12. Mustafa Imamovič, Historija dr•ave I prava Bosne I Hercegovine (O istorie a statului şi dreptului Bosniei-Herţegovina). Magistrat, Sarajevo, 2003, pp. 341-347

13. Mehmedalija Bojič, Historija Bosne I Bošnjaka (O istorie a Bosniei şi a bosniacilor). TKD Šahinpašiæ, Sarajevo, 2001, pp. 341-347.

14. Ibid., 348-363.

15. Mehmedalija Bojič, Historija Bosne I Bošnjaka (O istorie a Bosniei şi a bosniacilor). TKD Šahinpašiæ, Sarajevo, 2001, pp. 225-232.

16.  Noel MALCOLM, Bosnia: A Short History. Macmillan, London, 1994, pp. 193-212.

17.  Jože PIRJEVEC, Jugoslovanske vojne 1991-2001 (Războaiele iugoslave 1991-1992). Cankarjeva Zalo•ba, Ljubljana, 2005, pp. 114-143.

18.  Noel Malcolm, Bosnia: A Short History. Macmillan, London, 1994, pp. 225-233.

19. Jože Pirjeveč, Jugoslovanske vojne 1991-2001 (Războaiele iugoslave 1991-1992). Cankarjeva Zalo•ba, Ljubljana, 2005, pp. 122-136.

20.  Sead Hadžovič, Sastavni dio ciljeva rata protiv BiH – genocid i etničko čišæenje (Componentele integrale ale obiectivelor războiului împotriva Bosniei-Herţegovina – genocid şi purificare etnică) in Ratovi u Jugoslaviji 1991-1999 (Războaiele din Iugoslavia 1991-1992). Društvo za istinu o antifašističkoj narodnooslobodilačkoj borbi u Jugoslaviji 1941-1945, Beograd, 2002, pp. 263-275.

21.  Ciril Ribičič, Geneza jedne zablude. Ustavnopravna analiza nastanka i djelovanja Hrvatske zajednice Herceg-Bosne (Originea unei gafe: analiză constituţional-juridică a originii şi activităţii comunităţii croate din Herzeg-Bosna). Zalo•ba Bogataj, Idrija, 2001, pp. 48-67.

22. Jože Pirjeveč, Jugoslovanske vojne 1991-2001 (Războaiele iugoslave 1991-1992). Cankarjeva Založba, Ljubljana, 2005, pp. 423-431.

23. Ibid., pp. 445-449.

24. Ibid., pp. 450-455.

25. Mirko Pejanovič, Politički razvitak Bosne I Hercegovine u postdejtonskom periodu (Evoluţia politică de după Dayton a Bosniei-Herţegovina). TKD Šahinpašić, Sarajevo, November 2005, pp. 37-52.

26. http://www.infoplease.com/ipa/A0781359.html

27. Sahbaz Džihanovič, Dr. Slavo Kukič, Stasa Kosarac, Dr. Mirko Pejanovič, Vehid Šehič, Dr. Miodrag Živanovič, The Constitution of Republic of Bosnia and Herzegovina. Sarajevo, 20 June, 2005.

28. The Balkans in Europe’s Future, The Report of the International Commission on the Balkans, Washington, April 12, 2005, pp. 24.

29.  Sead Hadžovič, Sastavni dio ciljeva rata protiv BiH – genocid i etničko čišćenje (Componentele integrale ale obiectivelor războiului împotriva Bosniei-Herţegovina – genocid şi purificare etnică) în Ratovi u Jugoslaviji 1991-1999 (Războaiele din Iugoslavia 1991-1992). Društvo za istinu o antifašističkoj narodnooslobodilačkoj borbi u Jugoslaviji 1941-1945, Beograd, 2002, pp. 267-268.

30.  Mai multe sondaje de opinie recente arătau că în jur de 60 la sută din repondenţii din Bosnia-Herţegovina nu erau în favoarea amendamentelor, în jur de 30 la sută aveau despre ele o opinie pozitivă şi în jur de 10 la sută nu aveau nici opinie. Sondaje telefonice IFIMES, cu 1544 respondenţi realizat în 23-24 martie 2006 (http://www.worldsecuritynetwork.com/ showArticle3.cfm?article_id= 12746&topicID=55).

Traducere de Doina Baci

*

Anton BEBLER, profesor de ştiinţe politice la Facultatea de ştiinţe Sociale a Universităţii din Liubliana, fost ambasador şi reprezentant al Sloveniei pe lîngă biroul european al ONU de la Geneva. Editor şi autor a numeroase volume: The Challenge of NATO Enlargement (1999), The Scientific-Technological Challenge and East-European Socialism (1996),The Yugoslav crisis and the “Yugoslav People’s Army” (1992), Contemporary Political Systems: Classifications and Typologies (1990).

Anton Bebler, The federalist experience in South – Eastern Europe and postDayton Bosnia and Herzegovina, studiu publicat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006