Transindex - Altera

Untitled-1

Feţele Europei

Chestiunea ruteană şi minorităţile în relaţiile slovaco-ucrainene

Alexander Duleba

1. Introducere

Scopul acestei lucrări este de a analiza rolul minorităţilor în mod special al celei rutene, în relaţiile slovaco-ucrainene. Chestiunea ruteană este o problemăcheie, care formează cadrul unei adevărate agende a minorităţilor slovacoucrainene. Motivele sînt după cum urmează:

Într-o anumită măsură, este posibil să ne ocupăm de statutul minorităţii slovace din Ucraina fără să luăm în considerare chestiunea ruteană. Totuşi, este imposibil să o neglijăm dacă avem în vedere faptul că problema ruteană are un potenţial de influenţare a statutului politic al Regiunii Transcarpatice din Ucraina (regiune ce se învecinează cu Slovacia), precum şi faptul că 94% din numărul total de etnici slovaci din Ucraina trăiesc în Regiunea Transcarpatică. În mod cert, este imposibil, de aceea, să ne ocupăm de statutul minorităţii ucrainene din Slovacia fără a avea în vedere o chestiune ruteană.

Separarea fostei minorităţi ucrainene din Slovacia în două grupuri cu identităţi naţionale diferite (ruteană şi ucraineană) după căderea regimului comunist este un fenomen nou după cel de-al II-lea război mondial, dar a devenit o realitate indubitabilă în anii ‘90. Încercînd să înţelegem ce s-a întîmplat în această privinţă de-a lungul ultimului deceniu, ar trebui să avem în vedere condiţiile şi evoluţiile istorice de dinainte şi de după cel de-al II-lea război mondial.

O opinie larg împărtăşită în Slovacia este aceea că oamenii care trăiesc în partea de nord-est a ţării şi care se identifică ca ruteni sau ucraineni au o origine etnică comună, însă – cum toţi cetăţenii slovaci au dreptul constituţional de a-şi declara liber identitatea lor naţională şi religioasă – guvernul slovac îi tratează pe ruteni şi ucraineni drept membri ai două minorităţi naţionale distincte, acordîndule toate drepturile minoritare ce decurg din legislaţia slovacă. Rutenii nu sînt recunoscuţi ca minoritate naţională în Ucraina învecinată, ci sînt trataţi oficial ca un grup etnic ucrainean cu anumite particularităţi lingvistice şi culturale regionale. Tratamentul oficial diferit precum şi statutul rutenilor din Slovacia şi Ucraina au devenit un motiv de oarecare disensiune în relaţiile slovaco-ucrainene din prima jumătate a anilor ’90. După cum vom arăta în cele ce urmează, ambele guverne au fost de acord să excludă problema ruteană de pe agenda lor bilaterală, dar în mod cert aceasta nu înseamnă că ea este o chestiune încheiată.

Politica oficială ucraineană în ce priveşte problema ruteană este de dinainte conturată de temeri faţă de separatismul politic rutean din regiunea transcarpatică din Ucraina, fosta Rutenie Subcarpatică din vremea Cehoslovaciei interbelice. Asociaţia Rutenilor Subcarpatici din Ucraina a luat fiinţă în 1990 şi tot atunci a formulat principalele sale două revendicări faţă de guverul ucrainean: să recunoască rutenii ca minoritate naţională autentică şi să acorde autonomie teritorială pentru regiunea transcarpatică sub numele ei istoric de Rutenia Subcarpatică. Guvernul ucrainean a respins aceste cereri, ceea ce nu înseamnă totuşi că această chestiune s-a încheiat. Pe de altă parte, acest lucru ne ajută să înţelegem existenţa unui oarecare nivel de sensibilitate a problemei rutene din Slovacia şi Ucraina datorită tratamentului oficial diferit şi, totodată, datorită statutului diferit de minoritate a rutenilor din Slovacia şi Ucraina.

Această analiză încearcă să aibă în vedere cele mai importante aspecte istorice şi prezente ale chestiunii rutene în contextul agendei minorităţii slovaco-ucrainene, aşa cum sînt ele percepute şi considerate în Slovacia. Studiul se concentrează asupra situaţiei minorităţii rutene/ucrainene din Slovacia, avînd în vedere contextul istoric şi evoluţiile înregistrate în ultimul deceniu. Subiectul analizei îl reprezintă de asemenea dimensiunea politică a chestiunii rutene în relaţiile slovaco-ucrainene precum şi atitudinile şi cooperarea atît a guvernului slovac cît şi a celui ucrainean în sfera minorităţilor. Punctele de vedere prezentate în această lucrare aparţin exclusiv autorului şi ar trebui privite ca fiind în continuare deschise discuţiei.

2. Ucraina, ucrainenii şi rutenii în viziunea şi stereotipurile tradiţionale slovace: probleme de istorie şi identitate

2.1. Ucraina, din perspectiva istorică a naţionalismului slovac

Slovacii înţeleg din punct de vedere istoric ce reprezintă Rusia, dar nu pot să înţeleagă decît cu dificultate ce reprezintă Ucraina. Istoric, Ucraina a fost văzută în Slovacia ca „ceva din spatele munţilor Carpaţi” care nu are un impact direct asupra evenimentelor importante din „partea noastră” a munţilor Carpaţi. În cel mai bun caz, istoria Ucrainei a fost percepută în termeni regionali, ca istoria uneia dintre regiunile ruseşti sau poloneze, dar nu în termeni politici, ca istoria mişcării naţionale ucrainene ce luptă pentru libertate împotriva Rusiei, respectiv a Poloniei.

Evoluţia istorică a Slovaciei nu a fost legată de ţinuturile ucrainene din jurul Kievului şi al rîului Nipru atît de mult cît a fost în cazul Poloniei, de exemplu. Spre deosebire de Ucraina, Rusia a fost pe plan istoric un actor politic activ şi binecunoscut în Europa Centrală (pe versantul de sud al munţilor Carpaţi), poziţie care nu a fost influenţată de factorii geografici. Ca şi Slovacia, Ucraina, ca stat suveran, e un actor nou pe arena internaţională. Istoria relaţiilor inter-statale slovaco-ucrainene este prin urmare relativ scurtă, depăşind cu puţin şapte ani. Poate că acest „factor temporal“ este motivul principal pentru faptul că Ucraina continuă să fie o ţară necunoscută pentru cei mai mulţi slovaci, inclusiv pentru persoanele active în politică. Nici o instituţie mass-media slovacă nu are un corespondent permanent la Kiev sau în alte centre ucrainene, după cum nimeni din mass-media ucraineană nu este reprezentat în Slovacia. Informaţiile despre Ucraina ajung, în general, în Slovacia prin Moscova, filtrate de optica specific rusească. Situaţia e paradoxală pentru că implică ţări vecine, care au graniţe comune. Mai mult decît atît, Ucraina este cel mai mare vecin al Slovaciei în ce priveşte principalii indicatori geopolitici cum ar fi mărimea populaţiei şi suprafaţa geografică.¹ În pofida indicatorilor ei geopolitici, mai impresionanţi, Rusia nu este un vecin imediat al Slovaciei, dar chiar şi aşa, Rusia ocupă o poziţie foarte importantă în doctrina istorică a naţionalismului slovac. Imaginea istorică a Rusiei în Slovacia este strîns legată de aşa-zisa „idee slavă“ sau ideea „frăţiei slave“, ce a creat cadrul mental pentru gîndirea politică a elitei Renaşterii Slovace din secolul XIX.

Panslavismul central-european a apărut în secolul XIX ca o ideologie a fricii generate de represiunea şi asimilarea naţiunilor slave din Imperiul Habsburgic şi cel Otoman. Elitele intelectuale şi politice ale naţiunilor slave central-europene, inclusiv cele din Slovacia, îşi au rădăcinile în această perioadă. „Primăvara naţiunilor“ europene a captivat nou-născutele elite ale naţiunilor slave ce încercau să afirme principiul autodeterminării. Pe măsură ce „primăvara naţiunilor“ a devenit „războiul naţiunilor“, panslavismul din Europa Centrală s-a consacrat ca o platformă împotriva pangermanismului şi panungurismului din monarhia habsburgică. Trădarea din partea Vienei de după 1848, cînd revendicările naţiunilor slave în monarhie nu au fost acceptate, în pofida alierii lor împotriva revoluţiei ungare antihabsburgice, a provocat dezamăgirea în rîndul elitelor Renaşterii Slave şi a îngropat conceptul de austro-slavism precum şi speranţele slavilor habsburgici de a ajunge într-o poziţie egală în Monarhia multinaţională. După aceea, Rusia a fost privită de către prima generaţie a elitei naţionale slovace ca singura naţiune slavă care putea să îi sprijine pe slavii din Europa Centrală şi de Est². Potrivit acestor aspiraţii, Rusia ar fi devenit miezul unui „Stat Pan-Slav“ şi protectorul slavilor din Europa Centrală în faţa unei extincţii naţionale inevitabile în contextul complicaţiilor germano-ungaro-turceşti.³

Acesta este motivul pentru care principalul curent al naţionalismului slovac din cea de-a doua jumătate a secolului XIX a fost în mod tradiţional prorus şi anti-occidental, stare de fapt perpetuată pînă în prezent⁴. Dimpotrivă, naţionalismul ucrainean are trăsături istorice destul de diferite, fiind în mod tradiţional antirus şi prooccidental. Aceasta este, de altfel, cauza „răcelii“ istorice faţă de Ucraina, şi faţă de ucraineni. Se datorează evenimentelor istorice faptul că slovacii privesc Ucraina, în general, printr-o prismă rusească. Chiar şi astăzi, slovacii percep, în general, întregul spaţiu post-sovietic ca fiind „Rusia“. Stereotipul tradiţional slovac nu s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul deceniu şi formează un cadru mental negativ pentru actualele relaţii slovaco-ucrainene. Pe de altă parte, istoria relaţiilor slovaco-ruse dovedeşte că, în sfera politică, economică, istorică şi psihologică, Rusia este mult mai apropiată de Slovacia decît vecinul ei imediat, Ucraina.

Mai mult decît atît, persistă un mit din trecut ce îi înfăţişează pe ucraineni ca „bandiţi“ (banderovtsi). Imaginea istorică, consolidată de propaganda comunistă, a influenţat puternic percepţia slovacilor despre Ucraina şi despre ucraineni după cel de-al II-lea război mondial. Mitul este legat de activităţile Armatei Insurgente Ucrainene (Ukrayinska Povstanska Armiya – UPA) pe teritoriul Slovaciei de nord-est spre sfîrşitul şi după cel de-al II-lea război mondial. UPA, fondată în 1942, a luptat atît împotriva armatei Germaniei naziste cît şi împotriva armatei Rusiei sovietice în speranţa înfiinţării unei Ucraine independente. Partizanii ucraineni au controlat cele mai multe dintre zonele forestiere şi montane din vestul Ucrainei pînă în anii ’50 şi au fost activi şi în sud-estul Poloniei şi în nord-estul Slovaciei. În spiritul propagandei oficiale sovietice şi cehoslovace, slovacii îi socoteau pe partizanii ucraineni drept bandiţi şi tîlhari, iar nu luptători pentru o Ucraină independentă.⁵

Punînd cap la cap istoria naţionalismului slovac şi ucrainean este greu să găsim exemple de interese comune şi de cooperare. Pe de altă parte, nu există momente istorice de răscruce care ar putea constitui o sursă de animozitate naţională sau de conflicte pe viitor. Mai degrabă, slovacii şi ucrainenii sînt indiferenţi unii faţă de alţii din punct de vedere istoric. Există un exemplu istoric de cooperare slovaco-ucraineană în secolul XIX, care, totuşi, în memoria istorică a slovacilor nu este legată de ucraineni, ci de ruteni.

2.2. Istoria comună a slovacilor şi a rutenilor subcarpatici: cooperare şi controverse

După cum s-a menţionat mai devreme, evoluţia istorică a ţinuturilor ucrainene din jurul Kievului a fost percepută de slovaci ca fiind ceva „din spatele munţilor Carpaţi“ ce nu avea consecinţe directe pentru propria lor istorie. Situaţia este total opusă în privinţa actualei regiuni transcarpatice din Ucraina, percepută de către slovaci de-a lungul istoriei ca „Rusia Subcarpatică“ sau „Rusinko“ (Rutenia) de pe „partea noastră a Carpaţilor“. Slovacii împart cu rutenii (rusnacii) ce trăiesc în partea de sud a munţilor Carpaţi aceeaşi soartă de mai bine de o mie de ani în aceleaşi formaţiuni de stat – Regatul Ungariei, Monarhia Habsburgică, Austro Ungaria şi prima republică cehoslovacă. „Ţara de Sus“ („Felvidék“ în maghiară) era o denumire obişnuită în Ungaria pentru teritoriile Slovaciei şi Ruteniei.

Ruteni sau ucraineni?

Iniţial, termenii rutean/rusnac erau folosiţi pentru a-i desemna pe credincioşii creştinătăţii orientale (ortodocşi şi, mai tîrziu, şi greco-catolici), deoarece toponimul Rusia denumea teritoriul şi locuitorii unui mare stat medieval cu centrul la Kiev. Mai tîrziu, toţi slavii orientali au folosit aceşti termeni pentru autoidentificare pînă în secolul XIX, inclusiv ruşii, bieloruşii şi ucrainenii. Formarea de naţiuni slave orientale separate, cu identităţi de origine etnică diferite, a început după dezintegrarea Rusiei Kievene în secolul XIII şi a fost finalizată în cazul Ucrainei în a doua jumătate a secolului XIX. Rutenii care trăiau în partea de sud a munţilor Carpaţi (care erau şi ei slavi orientali) au fost excluşi din cursul principal al istoriei Ucrainei şi din procesul de construcţie a naţiunii.⁶ Ei şi-au păstrat o veche identitate slavică „rusă“. Cei mai mulţi dintre ei au fost ortodocşi pînă în anul 1646, cînd Uniunea Ujgorodă a fost acceptată ca parte a clerului ortodox. În acest moment a fost înfiinţată Biserica Unită, adică Biserica Creştină Orientală Unită cu Roma. Uniaţilor li s-a permis să-şi păstreze tradiţiile şi ritul oriental, dar în schimb trebuiau să-l recunoască pe Papă, iar nu pe Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului drept capul suprem al Bisericii. Prin urmare din secolul XVII, rutenii au fost fie ortodocşi, fie uniaţi. În 1772, uniaţii au fost redenumiţi greco-catolici (cunoscuţi şi drept catolici bizantini).

Din secolul XIX, liderii rutenilor s-au contrazis în legătură cu identitatea lor naţională. Unii socoteau că rutenii sînt o ramură a ruşilor, alţii o ramură a ucrainenilor, alţii, totuşi, că reprezintă o naţionalitate slavă distinctă. Fiecare orientare a folosit o limbă diferită, fie rusă, fie ucraineană, fie ruteană, ca modalitate de autoidentificare. Conducătorii primei elite a renaşterii rutenilor care trăiau în partea ungară a Austro-Ungariei simţeau că rutenii sînt o parte a ruşilor (Adolf Dobrianksy) şi că limba lor literară ar trebui să fie rusa (Alexander Dukhnovyci). Mulţi reprezentanţi ai clerului greco-catolic au susţinut o orientare ruteanofilă. Tendinţele ucrainofile şi rusofile au fost întărite de un semnificativ aflux de ruşi albi şi ucraineni imigranţi în Cehoslovacia după primul război mondial.⁷

Atitudinea partidelor comuniste din Europa de Est după cel de-al II-lea război mondial faţă de chestiunea ruteană fusese hotărîtă în 1924, cînd Congresul al Vlea al Cominternului din Moscova a adoptat o rezoluţie cu privire la chestiunea ucraineană. Conform acesteia, rutenii erau pur şi simplu ucraineni, iar partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia şi România au trebuit să le susţină unificarea cu Republica Sovietică Ucraineană, parte a Uniunii Sovietice.⁸ În anii ’50, Partidul Comunist Cehoslovac a început un proces de ucrainizare în educaţie şi cultură, interzicînd Biserica Greco-Catolică. Procese similare au avut loc în Polonia şi România. Numai după prăbuşirea comunismului după 1989, mişcarea ruteanofilă a renăscut. Dar procesul autoidentificării etnice a rutenilor încă nu e încheiat.⁹Pînă astăzi, există două orientări naţionale principale în sînul rutenilor din Slovacia, dar şi din Ucraina, Polonia etc. – ruteană şi ucraineană.

Interese comune ale elitei renaşterii înainte de primul război mondial

Conducătorii elitei renaşterii rutene din secolul al XIX-lea aveau aceleaşi ţeluri ca şi alte naţiuni slave din monarhie în ce priveşte drepturile naţionale şi autonomia politică. Sînt multe exemple de activităţi coordonate între elita renaşterii slovace şi cea ruteană pentru protejarea intereselor comune, inclusiv acţiunile militare împotriva revoluţiei ungare din 1848. Membrii ruteni şi slovaci ai parlamentului ungar şi-au susţinut interesele reciproc în proclamaţiile şi discursurile lor. O delegaţie slovacă a prezentat programul politic al urorutenilor la congresul slav desfăşurat la Praga în iunie 1848. De cealaltă parte, conducătorul rutean Alexander Dobriansky a fost unul dintre fondatorii fundaţiei culturale private Matica Slovacă etc.¹⁰ Alianţa dintre elitele naţionale slovace şi cele rutene a fost puternică pînă la sfîrşitul primului război mondial, lucru ce s-a schimbat mai apoi datorită noilor condiţii politice ce au urmat înfiinţării primei Republici Cehoslovace în 1918.

Controverse în Cehoslovacia interbelică

După primul război mondial, teritoriul Slovaciei şi al Ruteniei Subcarpatice a devenit parte a noii Republici Cehoslovace. În mai 1919, Consiliul Rutean Naţional Central din Ujgorod a votat în favoarea uniunii cu Cehoslovacia. În tratatul de la St. Germain, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut uniunea cu Cehoslovacia în baza înţelegerii potrivit căreia rutenii urmau să se bucure de autonomie. Însă problema autonomiei rutene a devenit o sursă de nemulţumiri deoarece constituţia cehoslovacă din 1920 limita prevederile privind autonomia, făcînd trimitere la unitatea noului stat.¹¹

Alte nemulţumiri au inclus definirea graniţei dintre Slovacia şi Rutenia Subcarpatică. Comisia Teritorială a Conferinţei de la Paris a trasat o linie de demarcaţie preliminară între Slovacia şi Rutenia Subcarpatică în interiorul Cehoslovaciei, de-alungul rîului Uh, cu recomandarea ca reprezentanţii slovacilor şi rutenilor să consimtă la o potenţială anexare a nord-estului Slovaciei populată de ruteni, la Rutenia Subcarpatică. Astfel, în jur de 150.000 de ruteni au rămas în Slovacia. Primul guvernator al Ruteniei Subcarpatice şi lider al rutenilor americani, Gregory Jatkovici, a demisionat din postul său în 1921. Motivul a fost eşecul guvernului cehoslovac de a acorda în totalitate drepturile la autonomie ale Ruteniei Subcarpatice şi de a rezolva problema graniţei cu Slovacia.¹² Conform legii constituţionale adoptate de parlamentul cehoslovac în iulie 1927, ţara era împărţită în patru provincii: ţinuturile cehe, Moravia, Slovacia şi Rutenia Subcarpatică. Astfel, linia iniţială de demarcaţie dintre Slovacia şi Rutenia Subcarpatică a devenit o graniţă administrativă puternică între două provincii cehoslovace.

În anii ’30, a apărut o nouă sursă de conflict între politicienii slovaci şi ruteni. Aceasta era legată de diferite strategii de obţinere de ajutor extern pentru aspiraţiile lor la autonomie. În timp ce Partidul Popular Slovac, a cărei tendinţă era să sporească autoritatea bisericii asupra chestiunilor sociale şi politice, încerca să obţină sprijin din partea Germaniei, principalele forţe autonome din Rutenia Subcarpatică de atunci s-au orientat înspre Ungaria (Uniunea Agrară Autonomă condusă de Andrey Brody) şi Polonia (Partidul Naţional şi Autonom Rutean fascist condus de Stepan Fencik).¹³ În ce o priveşte, elita slovacă pro-autonomie a perceput influenţa maghiară crescîndă din Rutenia Subcarpatică ca fiind periculoasă pentru interesele naţionale slovace. Astfel, contrar perioadei renaşterii din secolul al XIX-lea, elitele slovace şi rutene nu au mai putut să găsească limbajul interesului comun după primul război mondial.¹⁴

Situaţia în diferitele state la izbucnirea şi la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial

Cînd Cehoslovacia a fost transformată în stat federal după tratatul de la Munich din octombrie 1938, atît Slovacia cît şi Rutenia Subcarpatică au primit statut de autoguvernare deplină. Înainte ca să pornească războiul împotriva Poloniei în 1939, Germania hitleristă hotărîse să dezmembreze Cehoslovacia. Înainte de invadarea de către Germania a teritoriului cehoslovac la 15 martie 1939, Hitler a negociat cu Partidul Popular Slovac (condus de Josef Tiso) şi Ungaria (Miklós Horthy) să pregătească dezmembrarea Cehoslovaciei. În 14 martie, s-a întrunit Dieta Slovacă care a declarat unanim independenţa Slovaciei.¹⁵ În 15 martie, sub conducerea preşedintelui Augustin Voloşin (primul ministru de atunci al Ruteniei Subcarpatice) care avea o orientare ucrainofilă, Rutenia Subcarpatică şi-a declarat independenţa sub numele de Ucraina Carpatică. Cînd Germania nazistă a ocupat Praga, trupele ungureşti au invadat şi ocupat Carpato-Ucraina. Invazia a întîmpinat rezistenţă, pe care armata ungară a strivit-o.¹⁶ În timp ce trupele maghiare traversau graniţele dintre fosta Rutenie Subcarpatică şi Slovacia, au izbucnit conflicte militare între Slovacia şi Ungaria, deşi atît regimul Tiso cît şi regimul Horthy erau aliate cu Germania nazistă. Conflictul s-a încheiat abia după exercitarea de presiuni de către Germania şi după intervenţia personală a lui Hitler.¹⁷

Circa 30.000 de ruteni au fugit din Rutenia Subcarpatică în Uniunea Sovietică pentru a scăpa de ocupaţia maghiară. Autorităţile sovietice, dornice să-şi menţină bunele relaţii cu Germania la vremea pactului Ribbentrop-Molotov, i-au arestat imediat şi i-au trimis în lagăre de muncă silnică. Mai tîrziu, majoritatea soldaţilor din brigada cehoslovacă formată în Uniunea Sovietică în urma acordului din 1943 dintre guvernul cehoslovac, aflat în exil la Londra, şi cel moscovit, erau rutenii proveniţi din Rutenia Subcarpatică. Din cei 15.000 de soldaţi din brigada condusă de generalul Ludvik Svoboda în 1943, 11.000 erau ruteni.¹⁸

În octombrie 1944, armata sovietică a ocupat Rutenia Subcarpatică. În pofida unui acord semnat în mai 1944 între guvernul cehoslovac şi Moscova ce stipula că întreg teritoriul cehoslovac eliberat de armata sovietică urma să fie plasat sub control civil cehoslovac, acţiunile sovietice au făcut o mare parte a populaţiei locale să creadă că anexarea sovietică era iminentă. Guvernul cehoslovac a fost forţat să cedeze Rutenia Subcarpatică. Tratatul prin care se ceda Rutenia Subcarpatică Uniunii Sovietice a fost semnat în iunie 1945. Rutenia Subcarpatică şi-a pierdut dreptul de autoguvernare în 1946 şi a devenit o regiune a Ucrainei Sovietice, sub noul nume oficial de Regiunea Transcarpatică.¹⁹

Vreme de multe secole nu existase nici o graniţă de stat care să despartă slovacii de rutenii subcarpatici, pînă în 1928, cînd în Cehoslovacia interbelică sa instituit o graniţă administrativă între Slovacia şi Rutenia Subcarpatică. După cel de-al II-lea război mondial, această linie a devenit o graniţă de stat strict controlată, între Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia postbelică. După dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Cehoslovaciei la începutul anilor ’90, această linie a devenit graniţă de stat între Ucraina şi Slovacia.

3. Chestiunea ruteană după 1989: renaşterea şi dimensiunea politică

Căderea sistemului comunist în Cehoslovacia a permis autoidentificarea etnică liberă a oamenilor care trăiau aici. Rutenii au avut ocazia pentru prima dată după anii ’30 să-şi afirme identitatea etnică. În timpul Cehoslovaciei socialiste ei putuseră să fie înregistraţi doar ca ucraineni. Conform recensămîntului din 1991, 16.937 de persoane (care trăiau în cea mai mare parte în nord-estul Slovaciei) sau declarat ruteni, iar 13.847 ucraineni, în timp ce aproximativ 50.000 de oameni s-au declarat de limbă maternă ruteană.²⁰ O nouă organizaţie a luat fiinţă, sub numele de „Renaşterea Ruteană“ (Rusinka obroda) reprezentînd interesele minoritare ale rutenilor din Slovacia. Astfel, fosta minoritate ucraineană s-a împărţit în două grupuri: unul cu „identitate ucraineană“ recentă, iar cel de-al doilea cu „identitate ruteană“ (subliniindu-se astfel naţiunea slavă originară, care nu este parte a naţiunii ucrainene).

Nou-înfiinţatele organizaţii rutene au apărut nu numai în Slovacia, ci şi în Regiunea Transcarpatică din Ucraina, Polonia, România şi Ungaria (înainte, ele existaseră doar în fosta Iugoslavie, Canada, SUA etc). Toate au respins aşa-zisa „identitate naţională ucraineană“ considerînd că aceasta fusese impusă de partidele comuniste şi de naţionalişii ucraineni în anii ‘50, după cum subliniau ele.²¹ În Regiunea Transcarpatică din Ucraina s-a înfiinţat Asociaţia Rutenilor Subcarpatici (de aici înainte ARS) ce şi-a formulat cererile către guvernul ucrainean – să recunoască rutenii ca minoritate naţională distinctă şi să acorde autonomie teritorială Regiunii Transcarpatice sub numele ei istoric – „Rutenia Subcarpatică“.

ARS a fost întemeiată la 17 februarie 1990. La 29 martie 1990, ea a emis o Declaraţie privind retrocedarea Statutului de Republică Autonomă pentru Regiunea Transcarpatică din Ucraina, în care contesta toată legislaţia adoptată de Consiliile Supreme atît al Uniunii Sovietice cît şi al Republicii Sovietice Ucrainene din 1945-1946. Ei considerau legea cehoslovacă din octombrie 1938, care a înfiinţat Autonomia Ruteniei Subcarpatice în cadrul Cehoslovaciei, ca fiind singura legală. Rutenia Subcarpatică fusese anexată Uniunii Sovietice pe baza tratatului semnat de guvernele Cehoslovaciei şi Uniunii Sovietice în 29 iunie 1945.²²

Primul articol din tratat afirma: „Ucraina Transcarpatică (al cărei nume, conform constituţiei Cehoslovace, este Rutenia Subcarpatică), care a devenit parte a Cehoslovaciei în baza tratatului încheiat la Saint-Germain-en Laye pe 10 septembie 1919, luîndu-se în considerare dorinţa populaţiei ce trăieşte aici precum şi în acord cu înţelegerea amiabilă a părţilor negociatoare, se uneşte … cu Ucraina Sovietică“.²³ Reprezentanţii ARS arată că Rutenia Subcarpatică a fost anexată în integralitatea ei Uniunii Slovietice ca o fostă parte componentă a Cehoslovaciei, incluzîndu-se ca atare statutul ei autonom pe care, astfel, organele sovietice nu aveau nici un drept să îl desfiinţeze. Mai departe, ARS îşi justifică revendicările apelînd la rezultatele referendumului ce a avut loc în Regiunea Transcarpatică în decembrie 1991. În acel referendum, 78% dintre participanţi au votat pentru un statut autonom al regiunii în cadrul Ucrainei.²⁴

Din cauză că guvernul, preşedintele şi parlamentul Ucrainei au ignorat rezultatele referendumului din decembrie 1991, pe 15 mai 1993, ARS a înfiinţat „un guvern provizoriu, care fusese desfiinţat de Stalin, şi care are ca obiectiv refacerea statalităţii Ruteniei Subcarpatice“. Primul ministru al acestui guvern de tranziţie, prof. Ivan Turianiţia a afirmat la un moment dat: „Independenţa Ruteniei Subcarpatice va fi declarată de Consiliul Regional (parlamentul regiunii – n.aut). Această nouă putere de stat va solicita calitatea de membru de sine stătător al Comunităţii Statelor Independente.”²⁵

Guvernul ucrainean a respins aceste revendicări, acuzînd mişcarea ruteană de separatism politic susţinut de Moscova.²⁶ Trebuie subliniat faptul că reprezentanţii politici ruşi nu s-au străduit prea mult să infirme această îngrijorare ucraineană cu privire la chestiunea ruteană. Mai mult decît atît, fostul preşedinte al Comisiei pentru relaţiile cu CSI din cadrul Dumei de Stat ruseşti, Konstantin Zatulin, a anunţat în ianuarie 1995 că „Rusia are cîteva scenarii privind Ucraina la momentul în care ea nu va putea exista ca stat independent. Unul dintre ele presupune existenţa unui stat independent pe bază etnică ruteană în cadrul graniţelor actualei Regiuni Transcarpatice din Ucraina, cu întregul sprijin rusesc pentru un astfel de stat.²⁷

Guvernul ucrainean s-a adresat omologului său slovac în 1994 cu propunerea de a înfiinţa o Comisie comună pentru Probleme Minoritare. Principalul său scop era să influenţeze guvernul slovac să-şi reducă sprijinul pentru minoritatea ruteană din Slovacia din cauza efectelor sale indirecte de accentuare a separatismului rutean în Regiunea Transcarpatică din Ucraina. În timpul primei vizite la Bratislava, în februarie 1994, a ministrului Afacerilor Externe ucrainean Anatoli Zlenko, acesta a comentat că: „… separatismul reprezintă o temere. Ştiu că probleme similare există şi în Slovacia. Prin urmare, părerea mea este că cooperarea şi coordonarea ţărilor noastre în acest domeniu, cu scopul de a neutraliza aceste procese, ne-ar ajuta să punem bazele unei relaţii fructuoase între Ucraina şi Slovacia şi în acelaşi timp ar întări stabilitatea în întreaga regiune.²⁸

„Chestiunea ruteană“ a constituit o problemă serioasă în relaţiile slovacoucrainene în 1993 şi 1994. După alegerile din octombrie 1994, noul guvern slovac condus de Vladimir Meciar nu s-a mai putut folosi de această problemă în relaţiile sale cu Ucraina, pentru că aceasta deja încetase să mai susţină vreo minoritate din Slovacia, inclusiv rutenii. Nu mai trebuie spus că acest lucru nu a însemnat o soluţionare a problemei, care poate reapărea oricînd în viitor. Oricum, Slovacia ia recunoscut pe ruteni ca minoritate naţională, în timp ce Ucraina nu a făcut-o.

4. Minoritatea divizată din Slovacia: rutenii şi ucrainenii

Conform recensămîntului cehoslovac din 1991, numărul etnicilor ruteni şi ucraineni din Cehoslovacia este de 30.784 (0,6% din populaţia totală a Slovaciei), din care 56% sînt înregistraţi ca ruteni, iar 44% ca ucraineni.²⁹ Divizarea fostei minorităţi ucrainene în două grupuri cu autoidentificare naţională diferită a devenit o realitate clară la începutul anilor ’90. Dar în timp ce liderii ruteni au avut întotdeauna orientări naţionale diferite (rusofile, ucrainofile şi ruteanofile) în trecutul istoric, disputele lor nu au atras niciodată interesul oamenilor de rînd ce se identificau ca ruteni, rusnaci, ruteni carpatici, ruteni subcarpatici, uroruteni etc. În recensămintele austro-ungare şi cehoslovace de dinainte de cel de-al II-lea război mondial, ei sînt înregistraţi ca ruteni cu diferitele etichetări menţionate mai sus. Statisticile cehoslovace de după cel de-al II-lea război mondial se referă la ei ca ucraineni.³⁰ Chiar şi astăzi, nimeni nu pune la îndoială faptul că rutenii şi ucrainenii din Slovacia au aceeaşi origine etnică în pofida autoidentificării lor naţionale diferite.³¹

Datele oficiale din recensămintele cehoslovace de după primul război mondial şi pînă în 1989 dezvăluie un proces remarcabil de asimilare a minorităţii rutene (ucrainene) din Slovacia. În 1921, 88.970 de persoane s-au declarat ruteni.³²Această rată a atins 97.783 (ruteni) în 1930 şi pe urmă a scăzut treptat la 35.435 în 1950 (ucraineni), 42.238 (ucraineni) în 1961, 39.260 (ucraineni) în 1970 pînă la 30.784 (ruteni şi ucraineni) în 1991. La ultimul recensămînt, din 1991, în jur de 50.000 de persoane din Slovacia încă mai declarau că limba lor maternă este ruteana.³³ Conform cercetării Institutului de ştiinţe Sociale (Kosice) din 1990, rutenii cred ei înşişi că există doi factori principali care au susţinut asimilarea lor după cel de-al II-lea război mondial: migrarea populaţiei rutene rurale în oraşele slovace şi introducerea oficială a orientării naţionale ucrainene în anii ’50.³⁴

Religii divizate

Alt factor ce indică un puternic proces de asimilare a rutenilor este numărul de credincioşi ortodocşi şi greco-catolici din Slovacia de azi. În timp ce slovacii au fost din punct de vedere istoric catolici şi protestanţi, rutenii au fost în cea mai mare parte ortodocşi iar, din secolul XVII, şi greco-catolici. Potrivit recensămîntului din 1991, 178.733 de persoane s-au declarat de religie grecocatolică, iar 34.376, de religie ortodoxă.³⁵ Aceste cifre sînt mult mai mari decît numărul persoanelor care se declară de identitate naţională ucraineană sau ruteană.

Regimul comunist din Cehoslovacia a continuat îndelungata practică rusă şi sovietică de a se opune Bisericii Uniate (unite cu Roma) în favoarea clerului ortodox. În anii ’50, Biserica Greco-Catolică a fost interzisă, iar Biserica Ortodoxă i-a preluat proprietăţile şi parohiile. Clericii uniaţi au fost încarceraţi sau trimişi în exil. Credincioşii uniaţi au reacţionat prin diverse forme de rezistenţă, de la părăsirea imediată a bisericilor ori de cîte ori sosea un preot ortodox, pînă la a ţine slujbele ei înşişi. Spre sfîrşitul anilor ’60, ca urmare a ocupării cu forţa a bisericilor de către uniaţi, guvernul a promis o soluţie. Biserica Greco-Catolică a fost recunoscută oficial în 1968, dar disputele privitoare la proprietăţi dintre bisericile unită şi ortodoxă au rămas nerezolvate.³⁶ Problema a izbucnit din nou după revoluţia din 1989, cînd greco-catolicii au început să ia cu forţa bisericile, fapt ce a dus la o serie de acte violente pe întreg teritoriul Slovaciei de nord-est. Multe sate rutene s-au divizat în două grupuri ostile, în funcţie de orientarea religioasă.

Guvernul slovac a abordat problema facilitînd negocieri între reprezentanţii celor două eparhii, care au rezultat într-o serie de măsuri administrative. Primele au fost Legea privind reglementarea nedreptăţilor în domeniul proprietăţii cauzate bisericilor şi societăţilor religioase (aşa-zisa „Lege a restituirii“) precum şi o măsură legală adoptată de Prezidiul Consiliului Naţional Slovac cu privire la definirea relaţiilor financiare dintre Bisericile Greco-Catolică şi Ortodoxă (Nr. 211/1990 a Codului civil).³⁷ Prin urmare, precarele proprietăţi preluate cu forţa în anii ’50 de Biserica Ortodoxă au fost retrocedate greco-catolicilor, în acelaşi timp ambele biserici căzînd de acord asupra unei liste de biserici pentru uz comun pînă cînd aveau să fie construite noi biserici ortodoxe. Guvernul slovac a adoptat un program financiar de susţinere a construcţiei de noi biserici ortodoxe. Astfel, problema a fost rezolvată cu deplin success pînă în mijlocul anilor ’90, iar astăzi multe sate rutene şi oraşe au biserici greco-catolice şi ortodoxe. Cu toate acestea, amintirea recentelor acte de violenţă rămîne proaspătă şi continuă să îi dividă mental pe rutenii ce trăiesc în comunităţile unde sînt practicate ambele rituri.

Ar trebui subliniat faptul că divizarea religioasă a rutenilor şi ucrainenilor nu corespunde cu diferenţele lor în autoidentificarea naţională. Astfel, între cei ce se declară a fi ruteni sînt atît ortodocşi cît şi greco-catolici. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru cei ce se simt a fi ucraineni. Acesta este un factor pozitiv, care ajută la pacificarea tensiunilor şi conflictelor din sînul minorităţii rutene/ucrainene.

Instituţiile divizate

Principala instituţie permisă de partidul comunist pentru a reprezenta interesele minoritare ale ucrainenilor din Slovacia după cel de-al II-lea război mondial a fost Asociaţia Culturală a Muncitorilor Ucraineni (Kulturny zvaz ukrajinskych pracujucich – KZUP) înfiinţată la începutul anilor ’50. După ultimul ei congres din 1990, KZUP s-a dizolvat şi au fost înfiinţate două noi organizaţii distincte: Uniunea Ruteano-Ucrainenilor din Slovacia (Zvaz Rusinov-Ukrajincov Slovenska – ZRUS) şi Renaşterea Ruteană (Rusinka Obroda – RO). În ce priveşte autoidentificarea naţională, ZRUS susţine o orientare ucraineană, iar RO una ruteană. ZRUS continuă să publice periodice emise de fosta KZUP (bisăptămînala „Nove Zitta“ şi revista „Rusyn“, publicată odată la două luni).

Aceste organizaţii se concurează în a-i convinge pe ruteni/ucraineni asupra identităţii lor naţionale, dar şi în încercările de a cîştiga sprijin guvernamental. Datorită faptului că unele instituţii minoritare importante înfiinţate după cel de-al II-lea război mondial (cum ar fi Muzeul Culturii Ruteano-Ucrainene din Svidnik, Teatrul lui Alexander Ducinovic din Prešov, Departamentul Ucrainean al Radioului Slovac din Prešov, Departamentul de Limbă şi Literatură Ucraineană de la Universitatea Prešov, etc.) se află în mîinile foştilor reprezentanţi ai KZUP, care mai apoi s-au alăturat ZRUS, iar RO pretinde propria sa parte a fostei proprietăţi KZUP sau înfiinţarea de instituţii rutene paralele. Aceste revendicări au constituit o sursă continuă de conflicte între cele două organizaţii, de la dizolvarea KZUPului încoace. În ceea ce-l priveşte, guvernul slovac a recunoscut dreptul rutenilor de a se defini ca etnici ruteni, însă a luat o poziţie diferită asupra redistribuţiei proprietăţii KZUP, argumentînd că cele două noi organizaţii trebuie să ajungă la o înţelegere între ele.³⁸

În 1995, Renaşterea Ruteană a sistematizat o limbă ruteană distinctă, deoarece aceasta era principala premisă pentru introducerea rutenei în şcolile primare precum şi în programele televiziunii naţionale şi ale radioului pentru minorităţi. ZRUS a protestat împotriva acestei mişcări, pretinzînd că ruteana nu este decît un dialect al limbii ucrainene şi că naţiunea ruteană nu există. Liderii ruteni susţin că guvernul slovac este supus presiunii Kievului, care consideră eforturile de recunoaştere a unei naţionalităţi rutene distincte drept o mişcare anti-ucraineană. Guvernul slovac a dezminţit asemenea alegaţii.³⁹ Oricum, odată cu începutul anului şcolar 1998/ 1999, părinţii ruteni au putut decide pentru prima dată dacă vor ca copiilor lor să li se predea în limba ruteană în şcolile primare, cel puţin pentru cîteva ore pe săptămînă. În ce priveşte părinţii ce vor ca copiii lor să fie învăţaţi în limba ucraineană, ei se bucură de un nivel educaţional mult mai înalt, moştenit din trecut.

Tabel: şcolile minoritare ucrainene din Republica Slovacă

Şcoli cu predare în ucraineană	1993	1994	1995	1996	1997
Grădiniţe	47	46	42	30	35
Şcoli primare	13	11	10	10	8
Şcoli gimnaziale	1	1	-	1	1
Şcoli cu predare atît în slovacă cît şi în ucraineană
Grădiniţe	2	1	1	1	3
Şcoli primare	2	2	2	2	1
Şcoli gimnaziale	1	1	1	-	-
Şcoli profesionale	2	2	1	1	1

Sursa: Oficiul de Statistică al Republicii Slovace, 1998

Conform Ministerului Slovac al Educaţiei, numărul cetăţenilor slovaci ce studiază la universităţi slovace care se înregistrează ca etnici ucraineni sau ruteni a fost de 249 ucraineni şi 84 ruteni în 1995, respectiv 262 şi 95 în 1996, respectiv 236 şi 114 în 1997.⁴⁰

În consecinţă, trebuie subliniat că procesul de democratizare a început după ce revoluţia de catifea de la sfîrşitul anilor ’80 a reînviat vechea „chestiune ruteană“ istorică, ce fusese îngheţată sub regimul comunist. Fosta minoritate ruteană/ ucraineană ce trăia iniţial în nord-estul Slovaciei este acum împărţită în două grupuri din punct de vedere al autoidentificării naţionale (ruteană şi ucraineană) precum şi al orientării sale religioase (ortodoxă şi greco-catolică). Organizaţiile ce reprezintă părţile minorităţii divizate concurează una cu cealaltă în domeniile orientării naţionale, culturii, educaţiei şi politicii. Consolidarea minorităţii rutene/ ucrainene din Slovacia pare a fi un proces de lungă durată.

5. Slovacii din Regiunea Transcarpatică din Ucraina

Conform ultimului recensămînt sovietic din 1989, numărul de etnici slovaci ce trăiau în Ucraina era de 7.900 (0,02% din totalul populaţiei Ucrainei), dintre care 94%, în Regiunea Transcarpatică a Ucrainei.⁴¹ În timp ce rutenii/ucrainenii sînt locuitori băştinaşi în nord-estul Slovaciei, populaţia slovacă din regiunea Transcarpatică din Ucraina a ajuns aici în general în urma migraţiei economice, începute cu secolul XVIII. Coloniştii slovaci au fost invitaţi să se mute în regiunea Transcarpatică să lucreze în nou-înfiinţatele topitorii, fabrici de cherestea şi în centralele de aprovizionare cu apă, dar şi ca tăietori de lemne.⁴²

Conform ultimului recensămînt maghiar (1900), numărul slovacilor ce trăiau în regiunea Subcarpatică era în jur de 7.300. După înfiinţarea Statului Cehoslovac în 1918, numărul a crescut considerabil la 19.930 în 1921 şi 37.900 în 1930. După cel de-al II-lea război mondial, recensămintele arată o tendinţă inversă, de la 13.400 de slovaci în 1946 la 7.329 în 1989.⁴³ Mulţi slovaci s-au mutat înapoi în Slovacia după ocupaţia maghiară a Ucrainei Carpatice în 1939, iar alţii au fost asimilaţi în Ucraina Sovietică postbelică. Trebuie reţinut faptul că, potrivit recensămîntului din 1989, doar 2.555 din 7.329 de persoane înregistrate ca etnici slovaci au declarat că limba lor maternă este slovaca, în timp ce 2.433 au declarat ucraineana, 1.890 maghiara, iar restul rusa.⁴⁴

În acelaşi timp, cultura şi conştiinţa naţională a slovacilor transcarpatici au devenit mai active de la începutul anilor ’90. Nu existase nici o şcoală primară cu predare în limba slovacă în perioada postbelică, însă o primă astfel de şcoală a fost înfiinţată în Storoznica în 1993, iar slovaca (ca materie opţională) este predată în şcolile din Veliki Berezni, Seredne şi Ujgorod. Limba şi literatura slovacă au fost introduse ca o nouă secţie la Universitatea Ujgorod, cu scopul de a pregăti noi profesori pentru şcolile generale. Spre sfîrşitul anului 1992, a fost înfiinţată în Ujgorod organizaţia culturală Slovak Matica, iar o Asociaţie a Slovacilor „Ludovit Stur” din Transcarpatia a fost înfiinţată în Storoznica.⁴⁵ Aceste organizaţii, ce au devenit centre ale vieţii naţionale pentru slovacii din Transcarpatia, sînt susţinute de organizaţii slovace neguvernamentale – cum ar fi Slovac Matica, Casa Slovacilor din Străinătate – şi de guvernul slovac. Un cadru oficial pentru aceste legături culturale este prevăzut în acordurile dintre guvernele slovac şi ucrainean.

6. Atitudinile şi cooperarea guvernamentală

În 1994, la un an după semnarea tratatului de bază dintre Slovacia şi Ucraina, guvernul ucrainean a propus înfiinţarea unei comisii bilaterale pentru problemele minorităţilor. După cum s-a menţionat mai devreme, conform ministrului de externe ucrainean Anatolii Zlenko, sarcina unei astfel de comisii avea să fie prevenirea separatismului etnic; în general, cooperarea ucraineano-slovacă avea să întărească stabilitatea în întreaga regiune.⁴⁶ În spatele acestei propuneri, totuşi, se aflau temerile părţii ucrainene privitoare la un posibil „separatism rutean“ în Regiunea Transcarpatică. Guvernul slovac a acceptat propunerea omologului său ucrainean.

Comisia Bilaterală Ucraineano-Slovacă pentru Minorităţi Naţionale, Educaţie şi Probleme Culturale şi-a susţinut prima sesiune în Kiev, în februarie 1995. Părţile au căzut de acord ca comisia să se reunească în mod regulat, cel puţin odată pe an. Pînă acum, şedinţele comisiei au avut loc în Bratislava (octombrie 1996), Ujgorod (decembrie 1997) şi Prešov (decembrie 1998). Partea slovacă este condusă de directorul general al Departamentului de Cooperare cu Slovacii din Străinătate, Presă şi Relaţii Umanitare din cadrul Ministerului de Externe Slovac, în timp ce Ucraina este reprezentată de prim-vicepreşedintele Comisiei de Stat pentru Minorităţi şi Migraţie.

La cea de a doua şedinţă din Bratislava, din 1996, ambele părţi au subliniat că orice revendicare de autonomie teritorială, administrativă sau de alt tip, bazată pe principii etnice, este inacceptabilă şi au respins ideea oricărui separatism etnic ce ar putea destabiliza această regiune a Europei Centrale şi de Est. Au cerut, de asemenea, ca reprezentanţii celor două minorităţi să îşi declare loialitatea faţă de statele în care trăiesc.⁴⁷ Cu alte cuvinte, nediplomatice, partea slovacă a acceptat temerile ucrainene privitoare la aşa-zisul „separatism rutean“ din Transcarpatia, în timp ce Ucraina a acceptat temerile cu privire la aşa-zisul „separatism maghiar“ din Slovacia. Conform Protocolului celei de-a patra şedinţe a Comisiei, din 1998, părţile au fost de acord să includă reprezentanţii celor două organizaţii minoritare – Asociaţia Rutenilor-Ucraineni din Slovacia (ZRUS) şi Slovak Matica din Ujgorod – în Comisie.⁴⁸ Prin urmare, jumătate din fosta minoritate ucraineană din Slovacia, care se identifică drept ruteană, este exclusă din cooperarea slovaco-ucraineană pe probleme de minoritate. De asemenea, trebuie subliniat faptul că guvernul slovac nu contestă recunoaşterea rutenilor ca minoritate naţională distinctă de cea ucraineană din Slovacia cu drepturi depline şi privilegii în conformitate cu legislaţia slovacă în domeniu.⁴⁹

Cultură, educaţie şi schimburi academice

Deşi un prim acord de cooperare culturală şi schimburi academice a fost semnat în 1994, comisia guvernamentală a devenit adevăratul centru de iniţiere a cooperării culturale slovaco-ucrainene începînd din 1955. Conform acordurilor semnate de către comisie, au fost sărbătorite în 1996 zilele culturii ucrainene în Slovacia, în timp ce zilele culturii slovace în Ucraina au fost organizate în iunie 1997. În acelaşi chip, s-a căzut de acord să se înfiinţeze centre pentru cultură minoritară în Ujgorod (slovac) şi în Prešov (ucrainean). Ministerul slovac al Culturii acordă sprijin financiar pentru trei festivaluri organizate de asociaţia ruteano-ucrainenilor în fiecare an şi a fost de acord să ajute la organizarea de festivaluri teatrale ucrainene în Slovacia, în special în zone locuite de etnici ucraineni. Pe de altă parte, Ministerul ucrainean al Culturii susţine un festival organizat de „Slovak Matica” şi de Asociaţia „Ludovit Stur” din Storoznica. Comisia bilaterală a mai iniţiat negocieri la nivel de experţi pentru un acord de cooperare în schimburile de informaţii. Aceasta va promova schimburi regulate de programe de radio şi TV, cooperarea agenţiilor de informare ale statului, furnizarea de literatură pentru organizaţiile minoritare etc.⁵⁰

În acelaşi chip, comisia a iniţiat negocieri pentru un acord interguvernamental care să asigure recunoaşterea diplomelor şi titlurilor academice. Au fost înfiinţate grupuri academice de lucru cu scopul de a elabora manuale pentru şcolile generale cu predare în slovacă şi ucraineană. Institutul de ştiinţe Sociale din Kosice şi Institutul de Sociologie din Kiev vor coopera în cercetarea cu tema „Slovacii din Ucraina şi ucrainenii din Slovacia“, ale cărei rezultate urmează a fi folosite de comisia guvernamentală. Părţile au fost de acord să organizeze şi să finanţeze schimburi de lungă durată: doi profesori pe an care să-şi îmbunătăţească limba şi capacităţile pedagogice. Pentru vizite şi seminarii de scurtă durată, părţile au căzut de acord să accepte 15 profesori de limbă ucraineană şi slovacă în fiecare an. Ucraina a mai fost de acord să suporte financiar vizite de două luni pe an pentru circa 20 de studenţi slovaci ce vor studia limba şi literatura ucraineană, etc.⁵¹ În ce priveşte alte ştiinţe, Protocolul de Cooperare şi Schimburi Academice (pentru anii 1998-2000) semnat de către Ministerele Slovac şi Ucrainean ale Educaţiei în aprilie 1998, prevede că ambele părţi vor accepta 6 studenţi pentru cursuri universitare integrale, 3 studenţi pentru cursuri limitate şi o şedere de 10 luni pe an pentru 3 cercetători.⁵²

Ajutor umanitar

În noiembrie 1998, inundaţii dezastruoase au lovit regiunea transcarpatică din Ucraina. Peste 1.000 de case au fost distruse, 14 oameni au murit şi peste 1.000 au fost răniţi în timp ce 24.000 de oameni au trebuit să fie evacuaţi din casele lor.⁵³

Instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale slovace precum şi oamenii de rînd au dat dovadă de solidaritate cu vecinii transcarpatici, organizînd acordarea de ajutoare umanitare. Guvernul slovac a oferit un sprijin financiar în valoare de 200.000 USD şi materiale de construcţii pentru aşezările distruse din Regiunea Transcarpatică.⁵⁴ Crucea Roşie Slovacă a organizat colecte de haine, încălţăminte, medicamente şi alimente în rîndul populaţiei slovace, care s-au ridicat la echivalentul a 200.000 USD.⁵⁵ Mişcarea Misiunea Slovacă, o organizaţie de caritate a Bisericii Catolice Slovace, a organizat în acelaşi chip acordarea de ajutoare. Reprezentanţii oraşelor şi satelor din nord-estul Slovaciei au cooperat atît cu eparhia greco-catolică cît şi cu cea ortodoxă în organizarea cazării temporare a copiilor proveniţi din familiile care rămăseseră fără case.⁵⁶ În ansamblu, au existat multe cazuri de solidaritate ale slovacilor, dar şi ale etnicilor ucraineni şi ruteni din Slovacia cu oamenii loviţi de inundaţii din învecinata Regiune Transcarpatică din Ucraina.

7. Concluzii

Pentru a recapitula, cooperarea guvernamentală în domenii cum ar fi cultura, educaţia şi schimburile academice minoritare a devenit o trăsătură obişnuită în relaţiile bilaterale începînd din 1995, cînd a fost înfiinţată Comisia bilaterală UcraineanoSlovacă pentru Minorităţi Naţionale, Educaţie şi Probleme Culturale. În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că mai mult de jumătate din fosta minoritate ucraineană din Slovacia, care se simte a fi ruteană, este exclusă din această cooperare.

Şi, în sfîrşit, chestiunea ruteană nu poate fi privită doar în contextul slovacoucrainean. În anii ’90, au fost înfiinţate organizaţii rutene în Ucraina, Slovacia, dar şi în Polonia, Ungaria şi România. Dacă crestele Carpaţilor au devenit graniţe istorice naturale între statele central-europene, în schimb cei ce se identifică ca ruteni sau ucraineni locuiesc pe ambii versanţi ai Carpaţilor, în cinci ţări. Aceasta este într-adevăr o regiune unică în Europa, unde se întîlnesc graniţele a cinci ţări postcomuniste. În plus, regiunile din sud-estul Poloniei, nord-estul Ungariei, nord-vestul României, sudvestul Ucrainei şi nord-estul Slovaciei sînt dintre cele mai sărace, în ţările respective. Ele se află la mare distanţă de capitale, care dispun de infrastructuri economice şi sociale mai dezvoltate. Luînd în considerare fenomenele trecute în revistă în acest studiu, este de la sine înţeleasă nevoia unei atenţii susţinute pentru chestiunea minorităţilor din această zonă de frontieră precum şi a unei priviri de ansamblu, dintro perspectivă internaţională sau, cel puţin, central-europeană.

Traducere de Cătălin Ardelean

Note:

1. Ucraina: suprafaţa – 604.000 km², populaţia – 52 de milioane de persoane; Slovacia: 49.036 – 5.338.000.

2. Pentru mai multe detalii, vezi Popovic, Michal, Revolucijno-demokratycne jednanna Slovjan u XIX st (Alianţa revoluţionară şi democrată a slavilor din sex XIX), Prešov, Bratislava: SNP, 1973.

3. Stur, Ludovit, Slovanstvo a svet buducnosti (Slavii şi viitorul lumii), Bratislava: Slovensky institut medzinarodnych studii, 1995, p. 150

4. Pentru mai multe detalii vezi Duleba, Alexander, The Blind Pragmatism of the Slovak Eastern Policy. An Actual Agenda of the Slovak-Russian Bilateral Relations, Bratislava: Research Center of the Slovak Foreign Policy Association, Occasional Paper A01, 1996.

5. Pentru interpretarea comunistă a activităţilor UPA în Slovacia, vezi Bajcura, Ivan, Ukrajinska otazka v CSSR (Chestiunea ucraineană în Republica Socialistă Cehoslovacă), Vychodoslovesnke vydavatelstvo, 1967; pentru mai multe detalii despre UPA, vezi Potichnyj, Peter J., Pacification of Ukraine: Soviet Counterinsurgency, 1944-1956, Fredericton, N.B.: Center for Conflict Studies, University of New Brunswick, 1987.

6. Pentru mai multe detalii, vezi de ex. Pop, Ivan şi Volodymyr Halas, „Ukrajina a Zakarpatsko: dilema spolocenskej a geopolitickej strategie” (Ucraina şi Transcarpatia: Dilema strategiei societale şi geopolitice), în Medzinarodne otazky, 4, 1993, pp. 79-92; Halas, Volodymyr, „Etnos: koreni, istorija, polityka” (Naţionalitate: rădăcini, istorie, politică), Novyny Zakarpattya, 19 hrudnya 1992.

7. Pentru mai multe informaţii despre istoria rutenilor, inclusiv problemele legate de identitatea, limba, religia, politica lor, vezi Magocsi, Paul Robert, The Shaping of a National Identity. Subcarpathian Rus’, 20 1848-1948, London, Cambridge, Massachussets: 1978, şi, de asemenea, Of the Making of Nationalities. There is No End, Vol. I-II, New York: Columbia University Press, East European Monographs, No. DXL, 1999.

8. Vezi Bajcura, op. cit., pp. 57-58.

9. Pentru mai multe detalii, vezi Rusini: otazky dejin a kultury (Rutenii:Probleme de istorie şi cultură ; Almanahul conferinţei Rusyns in the Period of the Slavic Revival, susţinută în Bardejovske kupele, Republica Slovacă între 15-16 octombrie, 1994), Presov: Rusinska obroda, 1994; Magocsi, Paul Robert (ed.), The Persistence of Regional Cultures. Rusyns and Ukrainians in Their Homeland and Abroad, (New York: Columbia University Press, East European Monographs, No. CCCLXV, 1993; Magocsi, Paul Robert, Of the Making Nationalities, op. cit.; Gajdos Marian, Stanislav Konecny şi Mikulas Musinka, Rusini/Ukrajinci v zrkadle polstorocia (Rutenii/Ucrainenii în oglinda unei jumătăţi de secol), Prešov, Uzhorod: Universum, 1999 etc.

10. Vezi Z dejin ceskoslovensko-ukrajinskych vztahov (Din istoria relaţiilor cehoslovacoucrainene), Bratislava: SAV, 1957.

11. Vezi Kadlec, Karel, Podkarpatska Rus (Rutenia Subcarpatică), Praha: 1920; Krofta, Kamil, Podkarpatska Rus a Ceskoslovensko (Rutenia Subcarpatică şi Cehoslovacia), Praha: 1935 etc.

12. Vezi Zatkovic, Gregory, Expose dr G.I Zatkovica, byvseho gubernatora Podkarpatskoji Rusi (Expozeu al Dr. G.I Zatkovic, fost guvernator al Ruteniei Subcarpatice), Homstead: 1921.

13. Vezi Hancyn, Volodymyr, Avtonomistycni tendenciji na Zakarpatti v XIX i XX st (Tendinţe autonomiste în Transcarpatia în secolele XIX şi XX), în Ukrajinski Karpaty (Carpaţii Ucraineni; Materialele conferinţei Ukrainian Carpathian Mountains: Nationality, History, Culture), Uzhgorod: Karpaty, 1993, pp. 145-152; Kozminski, Michal, Polska i Wegry przed druga wojna swiatova (Polonia şi Ungaria înainte de cel de-al doilea război mondial), Warszawa: 1970 etc.

14. Pentru o analiză comprehensivă a statutului Ruteniei Subcarpatice din Cehoslovacia interbelică şi, de asemenea, pentru agenda de atunci a relaţiilor slovaco-rusine, vezi Magocsi, Paul Robert, The Shaping of a National Identity, op. cit. – în ediţia ucraineană (1994), pp. 118150; Svorc, Peter, Zakarpatsko v rokoch 1918-1946 (Transcarpatia în anii 1918-1946), în Duleba, Alexander (ed.), Zakarpatsko (Transcarpatia), Bratislava: Slovensky institut medzinarodnych studii, 1995, pp. 119-150 etc.

15. Pentru istoria statului slovac din perioada celui de-al II-lea război mondial, vezi Kirschbaum, Joseph, A History of Slovakia. The Struggle for Survival (1995).

16. Pentru mai multe informaţii, vezi Vehes, Mykola and Volodymyr Zadorozny, Velyc i trahedija Karpatskoj Ukrajiny (Măreţia şi tragedia Ucrainei Carpatice), Uzhgorod: Karpaty, 1993.

17. Vezi Deak, Ladislav, Hra o Slovensko (Jocul cu miză Slovacia), Bratislava: SAV, 1991.

18. Vezi Potichnyj, Peter J., Ukrainians in World War II Military Formations: An Overview, Edmonton: Canadian Institute of Ukrainean Studies, University of Alberta, 1986).

19. Vezi Sandor, Vikentiy, Pryjednanna Karpatskoj Ukrajiny do Ukrajinskoji RSR (Unificarea Ucrainei Carpatice cu Republica Sovietică Socialistă Ucraina), în Ukrajinski Karpaty, op. cit., pp. 574-581; Gajdos, Marian, Pripojenie Zakarpatskej Ukrajiny k ZSSR a Ukrajinska narodna rada Prjasevsciny (Unificarea Ucrainei Transcarpatice cu Uniunea Sovietică şi Consiliul Naţional Ucrainean al Regiunii Prešov), în: Rusini: Otazky dejin a kultury, 1994, op.cit., pp. 105- 116, etc.

20. Vezi Paukovic, Vladimir, Etnicka struktura Slovenska jej vyvoj, demograficke a socialne charakteristiky (Structura etnică a Slovaciei, evoluţie, caracteristici demografice şi sociale), în Sociologia, 26, 1994.

21. Pentru „argumentele rutene”, vezi Rusini. Ohrozena mensina? (Rutenii. O minoritate periclitată?);

O serie de articole publicate drept tema lunii) în OS, iunie 1997/2, pp. 33-54.

22. Vezi Programme Statement of the Provisional (Transitional) Government of Subcarpathian Rus’ (2 august 1993).

23. Citat în Belousov, Sergej, Sjednotenie ukrajinskeho naroda v jedinom ukrajinskom state (Unificarea naţiunii ucrainene într-un stat ucrainean), Bratislava: SAV, 1953, p. 147.

24. Program Statement..., op. cit.

25. Citat în Matejovic, Robert, Autonomia, ci dokonca nezavislost? (Autonomie sau chiar independenţă?) în „Pravda”, 9 decembrie 1993; vezi de asemenea eseul intitulat Long Live Ruthenia! Despre chestiunea rusină şi impresia despre interviul cu Prof. Turianiţia luat de Timothy Garton Ash, vezi volumul acestuia din urmă: History of the Present: Essays, Sketches and Despatches from Europe in the 1990s (Harmondsworth: Penguin Books, Ltd., 1999), pp. 376-381.

26. Pentru „argumentele ucrainene”, vezi, de exemplu, Panciuk, May, Political Rusynism in Ukraine, în Political Thought, 2-3, 1995, pp. 232-238; Mysanyc, Oleksa, Karpaty nas nerozlucat (Carpaţii nu ne vor despărţi), Uzhorod: Sribna Zemlya, 1993, etc.

27. Declaraţie făcută de K. Zatulin în timpul conferinţei internaţionale „Russia and Central-Eastern Europe”, susţinută în Moscova în ianuarie 1995. Pentru materialele prezentate la conferinţă, vezi Russia and Central Europe in the New Geopolitical Realities, Moscow: Institute of International Economic and Political Studies, Russian Academy of Sciences, 1995.

28. Pravda, 22 februarie 1994.

29. Vyvoj narodnostneho zlozenia obyvatelstva v Slovenskej republike v rokoch 19911995 (Evoluţia componenţei etnice a populaţiei Republicii Slovace în 1991-1995) în Informacny bulletin, Nr. 8, Bratislava: Slovenska informacna agentura, 1997.

30. Pentru statisticile austro-ungare şi cehoslovace de dinainte de cel de-al II-lea război mondial, vezi Magocsi, Paul Robert, The Shaping of a National Identity... op. cit.; pentru statistica cehoslovacă de după cel de-al II-lea război mondial, vezi Gajdos, Marian şi Stanislav Konecny (editori), Etnicke minority na Slovensku. Historia, sucasnost, suvislosti (Minorităţile etnice din Slovacia. Istorie, prezent, factori), Kosice: Spolocenskovedny ustav SAV, 1997, pp. 69-93.

31. Pentru mai multe informaţii, vezi studiile scrise de Marian Gajdos, Rusini (Ukrajinci) na Slovensku po roku 1989 (Rutenii (ucrainenii) din Slovacia după 1989), în Gajdos Marian şi Stanislav Konecny (editori, 1997), op. cit., pp. 82-93; Rusini (Ukrajinci) v podmienkach transformacie spolocnosti 1989-1995 (Rutenii (ucrainenii) în condiţiile schimbării din 19891995), în Gajdos, Marian şi Pavol Matula (editori) Niektore otazky vyvoja narodnostnych mensin na Slovensku (Cîteva probleme ale evoluţiei minorităţilor naţionale din Slovacia), Kosice: Spolocenskovedny ustav SAV, 1997), pp. 180-192; Rusini. Nova mensina na Slovensku? (Rutenii. O nouă minoritate în Slovacia?), în Bacova, Viera şi Zuzana Kusa (editori) Identity v meniacej sa spolocnosti (Identităţi într-o societate în schimbare), Kosice: Spolocenskovedny ustav SAV, 1997, pp. 127-136.

32. Ar trebui remarcat faptul că statisticile cehoslovace includ în această categorie şi persoanele care s-au declarat ruşi şi ucraineni, care au imigrat în Slovacia după primul război mondial.

33. Gajdos Marian şi Stanislav Konecny (editori, 1997), op. cit., p. 83.

34. Vztahy Slovakov a narodnostnych mensin v narodnostne zmiesanych oblastiach Slovenska.

Z vysledkov sociologickeho vyskumu (Relaţiile dintre slovaci şi minorităţile etnice în regiunile mixte din punct de vedere etnic din Slovacia. Rezultatele Studiului sociologic), Kosice: Spolocenskovedny ustav SAV, May 1990), p. 27.

35. Statistical Yearbook of the Slovak Republic 1998, Bratislava: Statistical Office of the Slovak Republic, 1998, p. 526.

36. Pentru mai multe informaţii, vezi Konecny, Stanislav, K niektorym otazkam pravoslavizacie na Slovensku vroku 1950 (Despre cîteva probleme ale ortodoxizării din Slovacia în anii ‘50), în Rusini: otazky dejin a kultury (Rutenii: Probleme de istorie şi cultură), Presov: Rusinska obroda, 1994, pp. 125-133; Magocsi, Paul Robert, Rusyny na Slovensku (Rutenii din Slovacia), Prešov: Rusinska obroda, 1994, pp. 48-57.

37. Vezi Legal Status of Registered Churches and Religious Societies in the Slovak Republic, Bratislava: Ministry of Culture of the Slovak Republic, 1997.

38. Vezi M. Gajdos – S. Konecny (editori, 1997), op. cit., p. 85.

39. Pentru mai multe detalii, vezi, de ex. Musynka, Mykola, Politicnyj Rusynism na praktyci (Rutenismul politic în practică), Chrest: 1992; Musynka, Mykola, Seminar dla izbrannych (Seminar pentru cei aleşi), Presov: Nove Zyttya, supliment la nr. 49/1992); Stec, Mykola, Do pytannya “rusynskoji” literaturnoji movy (Despre chestiunea limbii literare „rutene”), Prešov: Sojuz Rusyniv-Ukrajinciv CSFR, 1992); Vanat, Ivan, Do pytannya pro tak zvanu ukrajinizaciju rusyniv Pryasivscyny (Despre chestiunea aşa-zisei ucrainizări a rutenilor din regiunea Prešov), Prešov: Nove Zyttya, supliment la nr. 50-51/1993); Stec, Mykola şi Yuriy Mulycak, Analiz norm t.zv. rusynskoji movy (Analiza normelor aşa-zisei limbi rutene), Presov: Sojuz Rusyniv-Ukrajinciv CSFR, 1992; Rusyns in Slovakia Fighting for their Rights, CTK: April 21, 1998, etc.

40. Ministerul Educaţiei al Republicii Slovace, 1998.

41. Jevtuch, Volodymyr, Josyp Isyp şi Serhij Suhlobin, (editori), Etnopolitycna sytuacia v Ukraini: sproby naukovoi interpretacii (Situaţia etno-politică din Ucraina: încercare de interpretare ştiinţifică), Kiev: Institut sociolohii AN Ukrainy, 1993, p. 30.

42. Haraksim, Ludovit, O minulosti Slovakov na Zakarpatsku (Despre trecutul slovacilor în Transcarpatia), în Cani, Ladislav (ed.), Slovaci na Zakarpatskej Ukrajine (Slovacii din Ucraina Transcarpatică), Bratislava: Dom zahranicnych Slovakov, 1998, pp. 9-17, aici p.13.

43. Hajnis, Jozef , „Spolkova cinnost a duchovny zivot Slovakov na Zakarpatskej Ukrajine” (Acţiunile comunitare şi viaţa spirituală a slovacilor din Ucraina Transcarpatică), în Cani, Ladislav (ed.), op. cit., p. 126.

44. Makara, Mykola şi Ivan Myhovyc, Karpatamy poridneni. Narys etnopolitycnoi istorii i sucasnoho stanu ukrainsko-slovackych vzajemyn (Legaţi de către Munţii Carpaţi. Schiţă a istoriei etno-politice şi a stării actuale a relaţiilor ucraineano-slovace), Uzhgorod: Uzhgorodsky universitet, Instytut sociolohii NAN Ukrainy, 1997), p. 62.

45. Vezi Hajnis, op. cit.

46. Vezi citatul din declaraţia lui A. Zlenko (nota de subsol nr. 27).

47. Protokol druhoho zasidanna Dvostoronnoi ukrainsko-slovackoi komisii z pytan nacionalnych mensyn, osvity i kultury (Protocolul celei de-a doua sesiuni a comisiei ucraineanoslovace pentru minorităţi naţionale, educaţie şi probleme culturale), Bratislava: octombrie 2224, 1996.

48. Protocolul celei de-a patra sesiuni susţinută în Presov, în 8-9 decembrie 1998.

49. Pentru mai multe informaţii, vezi Sutaj, Stefan şi Milan Olejnik, Slovak Report, în: Kranz, Jerzy şi Herbert Kupper (ed.), Law and Practice of Central European Countries in the Field of National Minorities Protection After 1989, Warsaw: Center for International Relations, 1998), pp. 269-321.

50. Protocolul sesiunii a patra a Comisiei..., op. cit.

51. Ibidem.

52. Vezi Protokol miz Ministerstvom osvity Ukrainy ta Ministerstvom osvity Slovackoi Respubliky pro spivrobitnyctvo ta obminy v haluzi osvity na 1998-2000 roky (Protocolul Ministerului Educaţiei al Ucrainei şi al Ministerului Educaţiei al Republicii Slovace cu privire la cooperarea şi schimburile academice pentru anii universitari 1998-2000) (semnat în Kiev în 18 aprilie 1998).

53. Pravda, 6 februarie 1999.

54. Informaţie dată de Ambasada Ucrainei în Republica Slovacă.

55. Pravda, 6 februarie 1999.

56. SME, 23 ianuarie 1999.

Alexander DULEBA (1966) este directorul Centrului de Cercetare al Asociaţiei pentru Politicile Externe Slovace. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice al Institutului pentru ştiinţe Politice al Academiei Slovace de ştiinţe în 1988. Între 19931995 a fost analist în cadrul Institutului Slovac pentru Studii Internaţionale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Slovace. Din 1995 a lucrat ca cercetător în cadrul Centrului de Cercetare al Asociaţiei pentru Politicile Externe Slovace al cărui director a devenit în 2000. Printre publicaţiile sale mai recente se numără: Regional Integration in the East and West: Challenges and Responses, co-editor (2005); Foreign Policy of Slovakia after NATO and EU Accession, co-editor (2004); Eastern Policy of the Enlarged European Union. A Visegrad Perspective, co-editor (2003); Ukraine and Slovakia (2000).

Alexander Duleba, The Rusyn Question and Minorities in Slovak-Ukrainian Relations, studiu publicat cu permisiunea autorului.