|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Studiu de caz Partidele regionale la guvernare sau în opoziţie. Cum, cînd şi de ce? Jordi Argelaguet „CiU nu este un partid liberal german, ci un partid naţionalist catalan” Jordi Pujol, Preşedintele Guvernului Autonom al Catalaniei Discurs despre strategia CiU în politica Spaniei 1.Introducere Cînd partidele regionale obţin reprezentare parlamentară, ele se pot confrunta cu o anumită configuraţie a scenei politice, context în care, ca şi restul partidelor, au ocazia să decidă dacă vor să rămînă în opoziţie sau dacă vor să sprijine guvernul. Scopul acestui studiu este să descrie şi să analizeze comportamentul acestui tip de partid cînd are şansa să formeze guvernul. Perioada analizată este de la 1945 încoace, în Europa de Vest, mai exact în cele 15 state membre ale Uniunii Europene. În acest context, necesită răspuns mai multe întrebări. Este relevant să ne concentrăm asupra strategiilor de aliere electorală urmate de aceste partide (dacă formează coaliţii sau nu, ce fel de coaliţii şi cu ce partide); cum, cînd, şi cu ce fel de partide încheie coaliţii pentru a forma guvernul, fie el de nivel regional, fie de nivel naţional (statal) – dacă este cazul; şi, ca să încheiem lista, să studiem în ce măsură partidele regionale – atunci cînd se află în opoziţie – deţin şi folosesc o anume capacitate de a modifica strategiile politice ale celorlalte partide. Mai mult decît atît, va fi esenţial să facem cîteva referiri la justificările politice ale fiecărei opţiuni prezentate de aceste partide. În acest sens, diferenţele între membrii acestei familii de partide sînt, de asemenea, foarte mari. Uneori, un partid regional s-a dovedit decisiv – în anumite ocazii – pentru stabilitatea politică a statului respectiv; în timp ce, în alte cazuri, rolul pe care acest tip de partide l-a avut a fost foarte limitat: el doar a atestat existenţa unor revendicări din partea unei mici părţi a întregului electorat. Obiectivul final al acestei analize este să determine dacă există un comportament politic comun acestor partide sau dacă, din contră, explicaţia acestui comportament este legată de circumstanţele politice specifice fiecărui caz. Cazurile avute în vedere sînt aşa-numitele „partide fără acoperire naţională”, care au avut cel puţin un loc, sau mai multe, în parlamentul „naţional“, în timpul a două sau mai multe mandate între 1945 şi 2003 1. Chiar dacă aceste două condiţii ar putea fi oarecum restrictive (dar necesare pentru a scoate din discuţie un mare număr de partide foarte mici, care ar putea distorsiona interpretarea problemei în ansamblu 2), există 26 de partide care le îndeplinesc. Aceste cazuri sînt prezentate în tabelul 1, în care sînt incluse unele date despre statul naţional în care se află; teritoriul lor 3 ; şi dacă au făcut parte din guvern, la nivel naţional sau regional.
Prima idee care reiese din tabelul 1 este că nu se au în vedere decît cinci state din Uniunea Europeană: Spania, Italia, Belgia, Marea Britanie şi Finlanda. Doar un singur caz mai putea fi inclus: cel al Danemarcei. În parlamentul danez, două locuri sînt rezervate pentru a reprezenta Groenlanda, şi încă două pentru a reprezenta Insulele Faeroe. Din moment ce alegătorii acestor teritorii aleg candidaţii propriilor lor partide, la drept vorbind, aceste partide sînt fără acoperire naţională în cadrul Danemarcei. Dar ele nu sînt avute aici în vedere deoarece statutul constituţional al Groenlandei şi al Insulelor Faeroe, în cadrul Regatului Danemarcei, este foarte diferit faţă de statutul constituţional al celorlalte teritorii din cadrul statelor respective. Din această cauză, cazul Danemarcei nu este luat în calcul aici. Toate statele avute în vedere în analiza de faţă au o trăsătură comună: toate sînt state compozite, adică toate au un tip sau altul de guverne subnaţionale. Totuşi, există diferenţe între ele. Spre exemplu, Spania şi Italia sînt state regionalizate; Belgia este o ţară federală; Marea Britanie, datorită procesului de devoluţie din Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, este pe cale să devină un stat descentralizat; iar Finlanda, chiar dacă pare un stat unitar, nu este, pentru că are o federaţie: Insulele Å land, cu o populaţie care vorbeşte limba suedeză. Mai mult decît atît, în Finlanda există o minoritate suedeză importantă, a cărei prezenţă este pe deplin recunoscută şi protejată. Trebuie subliniat faptul că în toate aceste ţări (cu excepţia Finlandei), acest cadru instituţionalizat – cu două nivele de guvernare – măreşte probabilitatea existenţei acestui tip de partid, din moment ce există o scenă politică unde e mai uşor să concurezi pentru voturi şi, în consecinţă, pentru posturi în guvernul subnaţional. Cele 26 de cazuri pot fi clasificate conform cu două dihotomii: dacă un partid are sau nu membri în guvern, şi dacă da, atunci la nivelul naţional sau la cel regional. Coroborînd aceste două situaţii, am alcătuit un tabel cu patru compartimente în cadrul cărora sînt prezentate cazurile. În tabelul 2, folosind aceste compartimente, rezultă patru tipuri de partid: partidele prezente la guvernare, la ambele nivele; partidele fără nici un fel de participare; şi partidele participante la un singur nivel al guvernului.
În paginile următoare, aceste patru grupuri vor fi prezentate mai pe larg, pentru a putea evidenţia principalele caracteristici ale tuturor cazurilor. De asemenea, ar fi interesant de ştiut dacă mai există alte subgrupe între acestea. Scopul final este clarificarea acestui tablou în întregime. Primul grup este format din partidele fără nici un fel de participare la guvernare, nici la nivel naţional, nici la nivel regional. Al doilea grup este opusul celui dintîi: este format din cele cîteva cazuri în care partidul a avut membri în guvernare, la ambele nivele. Al treilea este un grup mic de partide, care au participat la guvernarea naţională, însă nu şi la cea regională. În sfîrşit, ultimul grup, şi cel mai mare (cu 16 cazuri), cuprinde acele partide care au avut cel puţin o dată membri într-o guvernare regională. 2. Partidele fără reprezentare în guvernul naţional sau regional În acest grup sînt doar cinci partide (sau forţe politice, într-un sens mai larg4): Vlaams Blok (VB), Herri Batasuna/Euskal Herritarrok (HB/EH5), Bloque Nacionalista Galego (BNG), Scottish National Party (SNP) şi Plaid Cymru (PC). În ciuda faptului că au în comun această trăsătură (absenţa de la orice nivel de guvernare), ele prezintă diferenţe esenţiale. Spre exemplu, toate aceste partide au avut foarte puţine locuri în parlament, în afară de VB6. Chiar şi numai din această cauză, şansele ca ele să aibă un rol crucial în parlamentul lor naţional sînt foarte mici. De fapt, PC a avut doar între 2 şi 4 locuri în Camera Inferioară a Parlamentului britanic, care are mai bine de 635 de locuri; SNP a avut, din 1979 şi pînă astăzi, între 2 şi 6 locuri în aceeaşi Cameră7; BNG a avut 2 sau 3 locuri în Camera Inferioară din Spania, care este compusă din 350 de membri; şi, în sfîrşit, HB/EH a avut între 2 şi 5 locuri în aceeaşi cameră. Însă există o diferenţă şi mai mare între ele, legată de poziţia lor ideologică faţă de instituţiile politice ale statului în care evoluează. Două dintre ele, chiar dacă din motive diferite, pot fi considerate partide antisistem: Vlaams Blok şi Herri Batasuna/Euskal Herritarrok. Pe de o parte, este VB, un partid extremist de dreapta, care are un discurs împotriva imigrării. Din această cauză, celelalte partide belgiene evită să ajungă la înţelegere cu el. Problema principală cu care se confruntă acestea este sprijinul tot mai mare de care se bucură VB din partea electoratului flamand, în special în oraşul Anvers. Potenţialul de coalizare al VB este blocat de propunerile sale ideologice şi de dorinţa celorlalte partide de a-l exclude de la orice coaliţie guvernamentală. Pe de altă parte, ca partid antisistem, este HB/EH. Această forţă politică este atît de legată de ETA, încît este îndeobşte considerată aripa ei politică. Această percepţie a fost în totalitate îmbrăţişată de Curtea Supremă Spaniolă, care a scos acest partid în afara legii din această cauză (17 martie 2003). Curtea Supremă consideră că sînt suficiente dovezi că HB/EH face parte dintr-o grupare teroristă. HB nu a participat niciodată direct la guvernarea bască, dar în anumite ocazii, evoluţia sa în parlamentul basc a facilitat sarcina de guvernare a PNV. În anumite cazuri, absenţa parlamentarilor HB de la unele şedinţe ale parlamentului basc a diminuat, de facto, majoritatea necesară în parlament şi, în consecinţă, a fost mai uşor pentru PNV să obţină respectiva majoritate. Cu altă ocazie, după alegerile din 1998, în contextul suspendării ostilităţilor ETA prin Acordul de la Lizarra, EH a contribuit cu voturile sale la formarea unei majorităţi naţionaliste basce, alături de PNV şi EA. Această înţelegere le-a permis PNV şi EA să guverneze, cu sprijinul din afară al EH8. Urmîndu-şi strategia politică, HB/EH nu a ocupat în mod regulat locurile pe care le-a cîştigat în parlamentul Spaniei. Mai mult decît atît, la ultimele alegeri generale din Spania, EH nici măcar nu s-a înscris în cursă. Totuşi, trebuie subliniat că la nivel local există cîteva coalizări între HB/EH şi alte partide naţionaliste basce. În afară de aceste două partide, în acest grup se mai găsesc alte trei partide. Acestea sînt distincte faţă de cele enumerate mai sus, în sensul că ele participă în mod regulat la viaţa politică, acceptînd regulile democratice. Aceste partide sînt BNG în Galicia, SNP în Scoţia şi PC în Ţara Galilor. Ele au anumite elemente comune, care ajută la explicarea evoluţiei lor politice, inclusiv explicarea capacităţii lor de a forma coaliţii şi de a obţine posturi guvernamentale. Toate trei partidele sînt pe locul doi în teritoriul lor (în alegerile parlamentare) şi reprezintă cel mai important partid, de fapt singurul partid naţionalist din teritoriul respectiv. În termeni generali, toate aceste partide primesc 20-30% din voturi şi reprezintă alternativa politică a forţei politice cîştigătoare: Partidul Popular (centru dreapta şi naţionalist spaniol) în Galicia; Partidul Laburist în Scoţia şi în Ţara Galilor. Dincolo de aceste lucruri însă, BNG, SNP şi PC joacă roluri diferite pe propria scenă politică. BNG a devenit din 1997 primul partid al opoziţiei din parlamentul Galiciei. Cum cîştigătorul era Partidul Popular 9, singura speranţă realistă pentru ca BNG să ajungă la guvernare, era ca PP să piardă majoritatea absolută a numărului de parlamentari şi ca, în acelaşi timp, BNG şi PSOE să ajungă la o înţelegere în privinţa împărţirii puterii. De fapt, această strategie a fost aleasă de ambele partide la alegerile locale din 1999. Chiar dacă PP a fost cel mai votat partid, pactul dintre BNG (a două forţă) şi PSOE (a treia forţă) a dus la formarea de coaliţii guvernamentale acolo unde a fost posibil. Rezultatul e că în cîteva din oraşele mai mari din Galicia, primarul aparţine BNG, iar BNG şi PSOE împart puterea locală. La nivelul Spaniei, BNG are locuri în Camera Inferioară a Parlamentului Spaniei, în ultimele două legislaturi. La alegerile din 1996, BNG a cîştigat 2 locuri, iar în alegerile din 2000, a cîştigat 3 locuri. Evoluţia BNG în parlamentul spaniol este condiţionată de faptul că partidul cîştigător este PP, rivalul său principal la nivelul Galiciei. BNG nu a încercat, aşadar, să ajungă la o înţelegere cu PP în prima legislatură din motive evidente, cînd PP avea nevoie de cîteva locuri pentru a guverna. În cea de a doua legislatură, PP a cîştigat cu majoritate absolută de locuri. Potenţiala înţelegere dintre BNG şi PP ar fi fost şi mai absurdă. Perspectiva ca BNG să aibă un cuvînt de spus la nivelul Spaniei va fi posibilă doar dacă PSOE va avea nevoie de sprijin pentru a guverna după următoarele alegeri. În acest caz, dezavantajul electoral al PP în Galicia şi în întreaga Spanie ar putea crea condiţiile unei înţelegeri între BNG şi PSOE. SNP şi PC sînt, de asemenea, pe locul doi în teritoriile lor. Marea deosebire faţă de BNG este că primul este un partid laburist, nu unul de centru-dreapta. În vreme ce în Galicia BNG şi PSOE au un duşman comun, întrucît aceste două partide sînt destul de apropiate unul de celălalt, ele se pot gîndi la o înţelegere postelectorală. Din contră, SNP şi PC îşi dispută întîietatea cu Partidul Laburist. De aceea, orice colaborare la nivel teritorial pare imposibilă, cel puţin pentru moment. De fapt, laburiştii au încheiat un pact cu liberal-democraţii pentru a forma guvernul scoţian şi cel galez. Singura speranţă pentru SNP şi PC este să ajungă pe primul loc şi, după aceea, să caute sprijin din partea liberal-democraţilor. Partidul conservator este destul de departe de SNP şi PC, ideologic vorbind. Totuşi, există situaţii politice specifice în Scoţia şi în Ţara Galilor care ajută la înţelegerea acţiunilor partidelor. În Ţara Galilor, spre exemplu, Partidul Laburist i-a propus PC să contruiască „o mare coaliţie” după alegeri, însă PC a refuzat. La alegerile din 2003, viitoarele coaliţii guvernamentale vor constitui o sursă de dezbateri în cadrul PC. În Scoţia, relaţiile dintre SNP şi laburişti nu indică o potenţială înţelegere în viitor. SNP ar avea nevoie să devină cel mai votat partid din Scoţia, şi – dacă este necesar – să ajungă la o înţelegere cu al treilea partid, cel liberal-democrat. Însă există o problemă: SNP promovează ca scop independenţa Scoţiei în Europa, iar liberal-democraţii nu-şi doresc un asemenea rezultat. Ca atare, SNP se confruntă cu o mare problemă: principalul său proiect este respins de aproape toate celelalte partide din Scoţia, şi, în consecinţă, este foarte difícil pentru SNP să devină partener în guvernul Scoţiei. În Casa Comunelor SNP şi PC au foarte puţine locuri. Aceasta, împreună cu faptul că sistemul electoral britanic garantează o suprareprezentare a partidului învingător, face ca locurile SNP şi PC să fie aproape inutile în susţinerea unui guvern. Doar într-o anumită situaţie, SNP şi PC şi-au putut folosi locurile într-o manieră care a avut un oarecare impact asupra politicii britanice. Spre exemplu, PC s-a hotărît să sprijine guvernul laburist în 1978-1979, „în schimbul legiferării compensării afecţiunilor pulmonare ale minerilor şi pietrarilor” (Tristan 2001:17) sau, dacă nu, să pactizeze cu conservatorii la mijlocul anilor ’90. În asemenea momente, „în care John Major nu putea conta pe colegii de partid pentru a vota politica guvernului faţă de Tratatul de la Maastricht, Plaid a votat cu guvernul şi în schimb, guvernul a asigurat trei locuri pentru reprezentanţii Ţării Galilor în nou formata Comisie a Regiunilor, inclusiv unul nominalizat de Plaid Cymru (Tristan 2001: 17-18). În sfîrşit, cîteodată PC a făcut nişte înţelegeri pentru a obţine de la guvernul britanic implementarea unor politici în favoarea galilor (spre exemplu, televiziune în limba galeză). Cazul SNP este foarte diferit. Din motive istorice, SNP şi laburiştii nu au fost în relaţii bune, şi aceeaşi situaţie e valabilă şi în ceea ce-i priveşte pe Conservatori. SNP este destul de singuratic pe scena politică. Implicarea SNP la guvernarea Marii Britanii este foarte scăzută, fiind vorba de numărul de locuri şi de găsirea unui partener de încredere. În 1978, după primul referendum asupra devoluţiei Scoţiei, SNP a rupt orice legătură cu Partidul Laburist. Mai mult decît atît, „ironia supremă a constat în faptul că, în fond, SNP a fost responsabil pentru votul de neîncredere, care a dus la căderea, cu diferenţă de un vot, a guvernului laburist condus de James Callaghan,” (Lynch 1992:447). Apoi, votul SNP împotriva guvernului laburist „a condus la alegeri generale şi la victoria conservatorilor” (Butler and McLean 1999:7). Această experienţă a fost una amară pentru SNP: rezultatul implicării sale directe în politica Marii Britanii a fost venirea la putere a lui Thatcher, care era tocmai opusul a tot ceea ce apăra SNP, iar parcursul lui l-a costat multe voturi. În consecinţă, vreme de aproape 20 de ani, devoluţia Scoţiei a părut să fie abandonată pentru totdeauna. În acest context, nu este surprinzător faptul că SNP manifestă un fel de alergie la a se implica mai profund în politica britanică. 3. Partidele cu participare la nivelele regional şi naţional de guvernare În această categorie sînt incluse acele partide care au participat într-un cabinet la cele două niveluri de guvernare: regional şi naţional. Evident, această situaţie este posibilă doar în statele descentralizate. Aceste partide sînt: Lega Nord (LN) în Italia, Volksunie (VU) şi Front Démocratique des Francophones (FDF), ambele în Belgia. Aceste trei partide au caracteristici comune: sînt partide puternice în teritoriul lor (nordul Italiei, Flandra şi Bruxelles); sînt suficient de puternice ca număr de locuri pentru a fi de importanţă crucială la nivelul statului naţional; şi, în al treilea rînd, ele nu mobilizează un popor care a fost exclus din procesul construcţiei naţiunii. De fapt, VU şi FDF constituie părţile extreme ale conflictului naţional din Belgia, una flamandă, cealaltă valonă, însă nu se poate spune că aceste partide au ca scop adunarea voturilor unei minorităţi naţionale din cadrul statului belgian. În cazul Lega Nord, în ciuda încercărilor liderului său de a construi o identitate naţională „padană”, diferită de cea italiană, formaţiunea exprimă mai mult nemulţumirea populaţiei din nordul Italiei faţă de funcţionarea Italiei moderne, decît dorinţa de apărare a unei identităţi naţionale periclitate. Cu toate că, pînă la urmă, unele dintre aceste partide au avut uneori un discurs radical la adresa statului lor naţional, aproape toate punctele din agenda lor politică au fost îndeplinite (sau sînt în curs de a fi îndeplinite) în procesul restructurării distribuţiei teritoriale a puterii politice, atît în Belgia cît şi în Italia. Totuşi, ca şi în cazul grupului precedent, şi în acesta există diferenţe importante între membrii săi, care trebuie luate în considerare. Lega Nord a luat fiinţă în 1991 în urma fuziunii cîtorva mici partide regionale. Primele alegeri generale la care a participat au fost cele din 1992, cînd au înregistrat un succes destul de mare la nivel naţional (8,6% din voturi), şi unul şi mai mare în anumite regiuni din Italia de nord, ca Lombardia sau Veneto. Apariţia sa a avut loc în contextul unei crize generale a sistemului de partide din Italia, datorate corupţiei din cadrul cîtorva dintre partidele cele mai importante. În acest climat, parlamentul italian, la presiunea opiniei publice din Italia şi a cetăţenilor, a schimbat sistemul electoral. A fost un moment de referinţă în istoria politică a Italiei. În 1994 s-au ţinut alegeri generale, în noul sistem, bazat mai ales pe obţinerea majorităţii relative. LN a încheiat o înţelegere electorală cu noul grup politic al lui Berlusconi, Forza Italia (FI). LN a obţinut rezultate destul de bune (8,4%, 117 deputaţi şi 61 de senatori, cel mai mare grup parlamentar), care au permis LN să joace un rol important în primul guvern al lui Berlusconi, format din FI, Alleanza Nazionale şi LN. LN acţiona atunci ca partid de centru-dreapta cu o revendicare prioritară: să transforme Italia într-un stat federal. Cîteva luni mai tîrziu, LN a părăsit guvernul susţinînd că partenerii săi politici nu doreau implementarea reformelor federaliste. Dincolo de asta, mai era un motiv: FI creştea în rîndul electoratului LN, iar LN avea nevoie să-şi consolideze propriul profil politic. După alegerile din 1996, Italia a fost condusă de o coaliţie de centru-stînga, iar LN era în opoziţie. În 2001, LN a făcut parte din marea coaliţie învingătoare, compusă din FI, AN şi LN. În ciuda regresului electoral (cîştigase doar 3,9% din voturi şi nu a trecut pragul necesar pentru a intra în distribuţia proporţională a locurilor), LN a reuşit să cîştige aproape 40 de locuri din votul bazat pe majoritatea relativă. Acestea au fost suficiente pentru a păstra LN ca partener important al coaliţiei de dreapta şi i-au asigurat trei ministere în guvernul lui Berlusconi: Justiţia; Reforma Instituţională şi Devoluţia; şi Politicile Sociale şi de Muncă. Celălalt caz important din acest grup este Volksunie (VU), un partid naţionalist flamand. VU a participat în trei guverne belgiene: în două guverne între 1977-1979, iar a treia participare a fost în 1988-92. După cum explică De Winter, „pentru prima dată în 1977, VU împreună cu FDF s-au alăturat celui de-al patrulea cabinet Tindemans de centru-dreapta, al cărui protocol guvernamental includea un program ambiţios care urmărea regionalizarea profundă a statului unitar. Această primă experienţă nereuşită care a durat un an şi a fost sancţionată dur de electorat în 197810, a exclus VU din guvern pînă în 1988”. În acea participare la guvernare, VU a primit ministerele Educaţiei şi Industriei. Zece ani mai tîrziu, VU a participat încă o dată la guvernarea belgiană: „În 1988, VU s-a alăturat celui de al optulea cabinet Martens de centru-stînga. A sprijinit guvernul mai mult de trei ani şi a fost martorul votării şi implementării primelor două etape din reforma instituţională. Totuşi, reforma n-a fost niciodată încheiată, căci în cele din urmă VU s-a retras din guvern, datorită conflictului intern asupra vînzării de arme către Orientul Mijlociu” (De Winter, 2001:23). VU a luat în primire un post de vice-preşedinte şi Ministerul Economiei. În cele din urmă, VU a participat la nivel regional: a făcut parte din guvernarea flamandă de după alegerile regionale din 1999. Experienţa Front-ului Démocratique des Francophones (FDF) este destul de asemănătoare cu cea de mai sus. În acelaşi guvern ca şi VU, FDF s-a implicat la sfîrşitul anilor ’70 în coaliţii de centru-stînga, care urmăreau reformarea statului unitar. De fapt, angajamentul FDF a durat cu cîteva luni mai mult 11. De asemenea, ca şi în cazul VU, participarea la guvernare a avut un preţ: partidul a pierdut o treime din voturi la alegerile din 1981. Ca şi VU, FDF a participat şi la guvernările regionale. De exemplu, în 1995, a obţinut un minister în regiunea Bruxelles. Ca o concluzie asupra participării VU (şi FDF) în guvern, De Winter subliniază: „Astfel, VU a fost invitat să participe la guvernare doar cînd partidele tradiţionale aflate la putere s-au decis să reformeze constituţia şi au avut nevoie de sprijinul unui alt partid pentru a forma cele două treimi necesare în ambele camere. Totuşi, aceasta nu era singura coaliţie posibilă. De fapt, patru din cinci reforme constituţionale de mare importanţă (1970, 1980, 1993 şi 2001) au fost duse la bun sfîrşit fără partide regionaliste în guvern. O coaliţie «tripartită» a partidelor tradiţionale a fost întotdeauna posibilă. VU, ca şi FDF şi RW, a cîştigat un rol guvernamental cînd partidele tradiţionale au socotit această includere drept cea mai convenabilă formulă de coaliţie capabilă să voteze chestiunea inevitabilă a reformei constituţionale. Foarte probabil, partidele regionale erau preferate în locul celei de-a treia familii de partide tradiţionale, pentru că acestea erau partide cu mai puţine pretenţii în ce priveşte alte chestiuni arzătoare, mai ales cele socio-economice”. (De Winter, 2001) Totuşi, acelaşi autor oferă o alternativă sau o explicaţie complementară. Participarea acestor partide la guvernare poate fi o strategie a partidelor tradiţionale cu scopul de a slăbi în mod deliberat aceste partide. Trei motive ajută la înţelegerea acestei idei: 1) Aceste partide nu reuşesc să reformeze statul aşa cum şi-au dorit şi cum le-a fost promis de celelalte partide; 2) Înţelegerea sau compromisul dintre flamanzi şi valoni atenuează profilul lor mai dur în conflictul interlingvistic; 3) Aceste partide sînt forţate să se definească mai clar în ce priveşte anumite strategii politice şi, în consecinţă, pot pierde alegători. În fine, aceste partide au avut un impact minor în politică: „VU a profitat de ocazie ori de cîte ori a fost invitat la guvernare de celelalte partide. De aceea, în ce priveşte obţinerea de funcţii sau comportamentul în coaliţie, VU s-a comportat aproape ca partidele tradiţionale, însă fără să dispună vreodată de puterea lor de iniţiativă, de libertatea lor de manevră sau puterea lor de şantaj. De fapt, după ce VU, RW şi FDF au decis să părăsească guvernarea (sau au fost respinse), partidele care au rămas au continuat pur şi simplu fără ele.” (De Winter, 2001:24) Un element comun al partidelor din acest subgrup este că au suferit importante pierderi electorale după participarea la guvernarea naţională. O ipoteză ar putea fi că partidele tradiţionale le-au luat o parte din alegători. 4. Partidele cu participare doar la nivelul naţional al guvernului Acestea sînt cele două partide care au participat la guvernarea naţională, însă nu şi la cea regională, pentru simplul fapt că această ultimă oportunitate nu a existat: Svenska Folkspartiet (SFP) în Finlanda şi Rassemblement Wallon (RW) în Belgia. De fapt, Finlanda este un stat unitar cu un singur parlament, cu excepţia cazului particular al Insulei Åland, care nu este luat aici în considerare. Aşa că, evident, există doar o singură guvernare la care să se participe, în afara celei locale. Cazul belgian este puţin mai complicat. În ultimele decenii, Belgia şi-a schimbat mult cadrul instituţional pînă cînd a devenit un stat federal. Dar RW activa înainte de crearea de adunări alese de nivel subnaţional. Cînd au avut loc primele alegeri în asemenea parlamente (în 1995), RW nu exista încă. Acesta este principalul motiv de a include RW în această categorie. În afară de această trăsătură comună, diferenţele dintre aceste două cazuri sînt destul de mari: în timp ce RW a fost un partid mic, cu o istorie politică scurtă (aproape 20 de ani, între anii ‘60 şi ‘80), SFP a avut o lungă istorie în politica finlandeză şi un impact însemnat asupra ei: „SFP s-a bucurat de-a lungul istoriei sale de un considerabil acces la puterea economică şi politică, iar partidul are un statut aproape permanent de partid de guvernămînt. SFP a făcut parte din fiecare guvern din 1979 încoace. Astfel, puterea sa electorală în scădere a fost compensată de o poziţie puternică în negocierile guvernamentale. Chiar dacă puterea sa electorală a scăzut, SFP este aproape permanent un partid de guvernare. Din 60 de cabinete (excluzînd cabinetele interimare) formate de la dobîndirea independenţei pînă în prezent, SFP a fost inclus în 41. Mai mult decît atît, SFP a făcut parte din toate guvernele formate după alegerile din 1979, singurul partid care a reuşit acest lucru în acest interval de timp. (Arter, 1999: 63; Nousiainen, 2000) Doar Partidul Agrar de centru ocupînd o poziţie mediană pe dimensiunea stînga-dreapta a scenei politice a fost inclus în mai multe guverne decît SFP. Statutul său semi-permanent ca partid de guvernămînt se explică în mare măsură prin dimensiunea mică, ideologia flexibilă şi prin slaba accentuare a chestiunii limbii pe planul politicii interne. Dimensiunea sa mică face ca includerea sa în guvern să fie destul de uşoară pentru partidele mai mari. În plus, ideologia SFP este relativ destul de vagă şi de flexibilă (partidul se consideră un „unificator” în politica finlandeză) pentru a permite cooperarea cu partide din tot spectrul ideologic. De exemplu, după alegerile din 1995 şi 1999, partidul a fost membru al guvernului de coaliţie, care reunea cinci partide, inclusiv cele mai de dreapta (Coaliţia Naţională) şi cele mai de stînga (Alianţa de Stînga) din legislatură. În timp ce această dinamică guvern-opoziţie a dictat comportamentul în coaliţie al partidului la nivel naţional, SFP a fost dispus să colaboreze cu toate partidele atît în Eduskunta, cît şi în consiliile locale. Această atitudine cooperantă este bazată pe pragmatismul culturii politice finlandeze, care domină în mare măsură toate deciziile societale, şi pe faptul că nici un partid reprezentat în Eduskunta nu contestă statutul limbii suedeze în Finlanda. Totuşi, datorită ideologiei sale liberale de centru-dreapta, SFP a colaborat în principal cu alte partide de dreapta, îndeosebi cu Coaliţia Naţională şi cu Partidul de Centru. (Raunio, 2002) Într-adevăr, SFP a numit o dată prim-ministrul (în 1954) şi a deţinut responsabilitatea a diferite ministere de-a lungul acestor ani, în guvernele KESK (partid centrist), KOK (partid conservator) şi SDP (partid social-democrat): Ministerul de Externe, Apărarea, Justiţia, Finanţele, Educaţia, Sănătatea, Industria, Problemele Sociale şi Lucrările Publice. În ultimul guvern (1999-2003), SFP a deţinut două portofolii: Ministerul Apărării şi cel al Sănătăţii şi Serviciilor Sociale. După cum se poate observa, SFP a deţinut ministere importante, de importanţă strategică pentru stat, însemnînd că acest partid poate fi considerat în totalitate loial statului. Din contră, experienţa guvernamentală a RW este mult mai mică decît cea a SFP. RW a fost primul partid regionalist care a făcut parte dintr-un guvern belgian. În 1974, cele trei partide regionaliste existente (RW, VU şi FDF) au fost invitate să participe într-un cabinet de centru-dreapta „pentru implementarea reformelor anunţate în reforma constituţională din 1970. Doar RW a acceptat.” (De Winter, 2001) În ciuda importanţei ministerului atribuit (Probleme Economice), o atare acceptare a cauzat oarecare probleme în interiorul partidului, întrucît conducerea sa era în favoarea participării la guvernare, însă mulţi membri erau împotriva ei. Se estimează că aproape 40% dintre ei au părăsit partidul (Buelens şi Van Dyck, 1998). La alegerile următoare din 1977, RW a pierdut aproape jumătate din voturi (de la 17,8 la 9,2 în Valonia) şi a mai pierdut alte voturi în 1978. În cele din urmă, acest partid a dispărut la mijlocul deceniului următor. 5. Partidele cu participare doar la nivelul regional de guvernare Acesta este cel mai mare grup de partide dintre cele avute în vedere aici. Cuprinde 16 partide, însă ele activează în doar trei state: Spania, Italia şi Marea Britanie. Forţele politice spaniole sînt: Convergència i Unió (CiU) şi Esquerra Republicana de Catalunya (ERC) în Catalonia; Partido Nacionalista Vasco (PNV), Eusko Alkartasuna (EA) şi Euskadiko Ezquerra (EE) în Ţara Bascilor; Coalición Canaria (CC) în Insulele Canare; Partido Andalucista (PA) în Andaluzia; Partido Aragonesista (PAR) în Aragon şi Unió Valenciana (UV) în Ţinutul Valenciei. Partidele italieneşti sînt: Südtiroler Volkspartei (SVP) în Tirolul de Sud; Partito Sardo d’Azione (PsdA) în Sardinia şi Union Valdôtaine (UVt)12 în Valle d’Aosta. În cele din urmă, sînt cazurile din Irlanda de Nord: Ulster Unionist (UU), Social Democratic Labour Party (SDLP), Democratic Ulster Party (DUP) şi Sinn Féin (SF). Există diferenţe considerabile între aceste partide: de la partide cu sprijin electoral puternic în teritoriul lor şi chiar cu un mare impact la nivel naţional, pînă la partide mici care au participat foarte rar la guvernarea regională. În afară de această diferenţă, mai sînt şi altele care trebuie remarcate. În ciuda faptului că aceste partide au avut experienţe de încheierea de acorduri sau construirea de coaliţii guvernamentale cu alte partide, unele din ele au pactizat mai des decît restul care, fie sînt destul de puternice pentru a guverna singure, fie prea slabe pentru a fi parteneri de guvernare. Altă diferenţă între aceste partide constă în faptul că unele dintre ele au obţinut preşedinţia guvernării autonome, iar altele nu. Bunăoară, SVP, CiU, PNV şi CC au constituit întotdeauna (sau încă mai constituie) partidul de la guvernare în teritoriul lor; UVt, PAR şi PsdA au deţinut la un moment dat preşedinţia guvernării teritoriale; şi, în sfîrşit, restul partidelor nu au avut niciodată preşedinte într-o astfel de guvernare13. Situaţia din Irlanda de Nord este foarte specifică, pentru că, în cadrul procesului de pace, aranjamentele instituţionale sînt făcute de aşa manieră încît cele două puteri politice majore (UU şi SDLP) să fie la vîrful guvernării, împărţind puterea. Aceasta înseamnă că această practică eludează mecanismul parlamentar folosit în restul teritoriilor, cu excepţia Tirolului de Sud, unde un guvern consensual este de asemena impus de lege (Argelaguet, 2002). În final, trebuie subliniat că în toate teritoriile este un lucru foarte obişnuit să se construiască coaliţii de guvernare, care includ tot felul de combinaţii, fără să urmeze un model predeterminat. Cele mai importante date care se referă la asemenea chestiuni sînt incluse în tabelul 3. În acest tabel se află procentajul voturilor fiecărui partid la alegerile regionale (maximul, minimul şi rezultatul ultimelor alegeri), numărul de legislaturi în care partidul s-a aflat în camera legislativă regională, numărul de ocazii în care partidul a deţinut conducerea guvernului regional, numărul de legislaturi în care partidul a participat la coaliţii de guvernare şi, în fine, cu ce partide.
Din tabelul de mai sus, pot fi stabilite patru subtipuri de partide: „partide guvernamentale”, „partide la guvernare”, „parteneri minori în coaliţii guvernamentale” şi „cazuri tip Irlanda de Nord”. Subtipul 1: „partide guvernamentale” În acest subtip intră partidele care au făcut întotdeauna parte din guvernul regional: CiU, PNV, CC şi SVP. Ele au în comun mai multe trăsături, precum forţa electorală şi responsabilitatea de a dezvolta o arie vastă de politici, din moment ce puterile guvernării la cîrma căreia se află sînt foarte importante. Totuşi, există cîteva diferenţe între ele care trebuie subliniate: una legată de puterea lor mai mare sau mai mică de a guverna singure; cealaltă legată de relevanţa lor pe scena politică naţională. În legătură cu prima diferenţă – posibilitatea lor de a guverna singure – aceste partide pot fi clasificate urmînd această ordine (de la cea mai mare la cea mai mică posibilitate): CiU, PNV, SVP şi CC. CiU a guvernat întotdeauna singur, fără a forma o coaliţie, cu excepţia unei perioade de doi ani, cînd a format o coaliţie cu ERC, deşi avea majoritatea absolută de voturi în parlamentul catalan. Din cele şase legislaturi, CiU a avut majoritate absolută în trei (1984-88, 1988-92 şi 199295). În restul, CiU a primit sprijin parlamentar pentru a guverna: din 1980-84 de la ERC şi UCD14; iar din 1995-99 şi 1999-2003, de la PP. PNV a guvernat singur în primele două legislaturi (1980-84 şi 1984-86) şi în coaliţie cu celelalte partide: cu PSOE (1986-90, 1990-94 şi 1994-98), cu EA şi EE (doar şase luni, în 1986), cu EA şi PSOE (în 1994-98), cu EA – şi cu sprijinul parlamentar al EH – (în 1998), şi, în sfîrşit, cu EA şi IU (Stînga Unită) din 2001. SVP ar avea suficiente voturi şi locuri pentru a guverna singur, dacă instituţiile ar funcţiona într-o manieră parlamentară. Însă, ca urmare a pacturilor privind drepturile comunităţii de limbă germană din Italia, guvernul provincial trebuie să respecte proporţia grupurilor lingvistice din teritoriu. Acesta este motivul pentru care SVP este obligat legal să formeze coaliţii pentru a guverna. Principalul partener a fost partidul italian DC şi succesorii săi. În sfîrşit, CC, de vreme ce este dintru început o coaliţie (1993), a fost cea mai votată putere politică din Insulele Canare, dar fără suficiente locuri pentru a guverna singură. Ca atare, a format coaliţii cu PP în două legislaturi (1995-99 şi 1999-2003). Cealaltă diferenţă este legată de relevanţa acestor partide la nivel naţional. SVP contează foarte puţin pentru că de obicei are doar 3 locuri în Camera Inferioară Italiană şi, ca atare, nu poate avea un rol crucial. CC are 4 locuri în Camera Inferioară din Spania (din 1993 încoace). În 1996, CC a sprijinit PP în schimbul sprijinului acestuia în guvernul din Canare. În 2000, chiar dacă PP a avut majoritatea absolută de locuri, CC a continuat să-l sprijine. Motivul acestui comportament se poate explica prin coaliţia guvernamentală din Insulele Canare şi prin faptul că unii lideri din CC proveneau din UCD, ca şi unii lideri din PP. Ei au în comun unele propuneri de tip ideologic, în general asupra a ceea ce poate fi numit „model de societate”. PNV a menţinut o implicare scăzută în politica statului spaniol socotit în ansamblu, cu excepţia chestiunilor care se răsfrîngeau asupra Ţării Bascilor. Poziţia sa nu a fost niciodată decisivă ca urmare a numărului foarte mic de locuri deţinute. Totuşi, PNV a sprijinit PP din 1996 pînă în 1998. În sfîrşit, CiU este singura forţă politică care are cu adevărat puterea de a acţiona la nivelul statului spaniol în ansamblu. Cîteodată, a fost al treilea grup parlamentar din Camera Inferioară din Spania, iar voturile sale au fost decisive în alegerea preşedintelui guvernului Spaniei. CiU a acordat sprijin parlamentar tuturor partidelor spaniole care au avut nevoie: UCD (1977-82), PSOE (1993-96) şi PP (1993-96). Însă CiU nu şi-a dorit niciodată să facă parte din guvernul spaniol. Strategia CiU a fost să ajute guvernul spaniol la aderarea Spaniei la Uniunea Europeană şi la modernizarea Spaniei. În schimb, CiU a reuşit să crească nivelul de autonomie nu doar pentru Catalonia, ci pentru toate Comunităţile Autonome Spaniole. Uneori, acest tip de acorduri dintre CiU şi principalul partid spaniol a fost aspru criticat de către alte partide care acuzau guvernul că vinde Spania catalanilor. În consecinţă, au existat unele propuneri de reformare a sistemului electoral pentru a se evita puterea decisivă a catalanilor naţionalişti din cadrul CiU. Procesul pactizării cu PP merită explicat mai pe larg. În legislatura precedentă (în 1993), CiU a sprijinit PSOE, deoarece Spania avea nevoie să dezvolte anumite politici economice care să-i permită îndeplinirea condiţiilor Uniunii Europene. În schimbul acestui sprijin, PSOE a aprobat un nou sistem pentru finanţarea comunităţilor autonome, care a crescut nivelul autoguvernării regionale. PP a fost foarte critic în privinţa acestui pact. Însă, la alegerile următoare, PP avea nevoie de voturile CiU pentru a junge la guvernare şi a trebuit să cadă la o înţelegere cu CiU. Ca şi consecinţă, sistemul de finanţare a fost extins şi pentru satisfacerea pretenţiilor CiU15. Înţelegerea dintre CiU şi PP a fost destul de uşor de realizat, pentru că CiU avea nevoie de sprijinul PP în parlamentul catalan. Acest echilibru s-a schimbat însă în 2000. CiU avea nevoie în continuare de sprijinul PP în Catalonia, însă PP nu avea nevoie de voturile CiU la Madrid. CiU a trecut de la situaţia în care putea condiţiona formarea guvernului de la Madrid la aceea de a rămîne izolat în Barcelona16. Subtipul 2: „partide la guvernare” Acestea sînt partidele care au avut uneori responsabilitatea de a guverna şi care participă de obicei la guvernările regionale: UVt, PAr şi PSdA. Într-adevăr, aceste partide au deţinut pînă şi preşedinţia guvernului regional. Ele mai au în comun o altă trăsătură: sînt partide fără relevanţă la nivelul statului, pentru că obţin foarte puţine locuri la alegerile naţionale. Dincolo de aceste trăsături comune, există şi deosebiri între ele. Rezultatele electorale ale UVt sînt în creştere, această tendinţă apropiind UVt de partidele din subtipul de mai sus. Diferenţa majoră este că, deşi UVt a deţinut de mai multe ori preşedinţia regională în Valle d’Aosta, acest lucru nu s-a întîmplat întotdeauna. Mai mult decît atît, pentru a putea guverna, UVt a încheiat înţelegeri cu diferite partide, mai ales cu DC. Din contră, PAr cunoaşte o tendinţă descrescătoare în rîndul electoratului. A făcut parte adesea din guvernarea aragoneză, în coaliţie cu PP17 sau cu PSOE (1999-2003). În două ocazii, PAR a deţinut preşedinţia guvernului regional aragonez: în 1987-91 şi 1991-1993. PSdA este al treilea caz şi cel mai mic partid din această subcategorie, cu voturi puţine în teritoriu şi cu oarecare experienţă de guvernare în Sardinia: „În guvernul regional, PSdA a fost aliat cu DC în primii 20 de ani ai implementării statutului Sardiniei. 9 din 24 de guverne regionale DC au fost parţial formate din assessori PSdA (care ar fi un echivalent pentru un ministru la nivel naţional). Membrii sarzi din consiliul regional şi-au dat imediat seama că în practică autonomia era diferită de ceea ce-şi imaginaseră: relaţiile între guvernul regional şi cel central erau asimetrice în sensul că nu erau folosite toate posibilităţile autonomiei regionale. DC conducea la Roma, iar în Cagliari nu permitea regiunii să acţioneze într-adevăr autonom. Evoluţia echilibrului politic din anii ’80 (succesele electorale ale PSdA şi majoritatea de stînga) a dus la o coaliţie între PSdA şi Partidul Socialist în cadrul preşedinţiei sarde din 1984 pînă în 1989.” (Roux, 2002) Acelaşi autor subliniază că „experienţa împărţitii puterii regionale cu DC a avut consecinţe nefaste: dezamăgirea provocată de autonomia regională a produs nemulţumire şi o pierdere treptată a sprijinului. De fapt, PSdA va obţine rezultate modeste (între 3 şi 7%) pînă la sfîrşitul anilor ‘70.” Subtipul 3: „parteneri minori în coaliţii de guvernare” Acesta este un grup de partide care au avut ocazia să participe într-un guvern regional ca partide minore. Toate aceste partide sînt cazuri spaniole: EA, PA, UV, EE şi ERC. Ele au relevanţă foarte mică la nivelul Spaniei, exceptînd anumite situaţii specifice. Ele pot fi ordonate în funcţie de experienţa lor la guvernare de la mai mare la mai mică, primul caz fiind reprezentat de EA. Acest partid a participat în guvernele basce alături de PNV, din care s-a desprins de altfel. Uneori şi alte partide au fost implicate în aceste coaliţii: PSOE, EE sau IU, ca în coaliţia de acum. EA şi-a asumat ministere diverse, spre exemplu Educaţia sau Justiţia. Al doilea caz este PA, care face acum parte din guvernul andaluz alături de PSOE. În acest grup, constituie singurul partid care a avut o intervenţie importantă la nivel naţional, la începutul perioadei de tranziţie a Spaniei către democraţie. În 1979, PSA (Partidul Socialist din Andaluzia, vechiul nume al PA) a sprijinit UCD pentru deblocarea procesului autonomiei andaluze, însă „scopul acestor acorduri a fost ori prost explicat electoratului, ori/şi condiţiile acestora au fost interpretate greşit.” (Montabes et altri, 2002). Ca urmare, PSA a pierdut din sprijinul electoratului andaluz (de la 11,1% în 1979 la 2,3% în 1982) . PA şi-a recuperat locurile în parlamentul spaniol în 1989 (2 locuri, 6,2%); le-a pierdut din nou şi a recuperat un loc în 2000 (5,1% din voturile andaluze). Următorul caz este UV, care a format o coaliţie guvernamentală cu PP în parlamentul valencian, în 1995. În schimbul votării candidatului PP la preşedinţie, UV a primit un minister în guvern (Agricultura) şi postul de preşedinte al Parlamentului. În alegerile care au urmat, în 1999, PP a obţinut majoritatea absolută de locuri, iar UV a pierdut multe voturi: PP a devorat discursul UV, liderii şi voturile sale. În prezent, acest partid a dispărut, neavînd nici un loc în parlamentul valencian şi nici în cel spaniol. EE, un partid naţionalist basc, de stînga, nu mai există: unii din liderii săi au trecut în EA, cîţiva (cei mai importanţi) în PSOE, iar restul au ieşit din politică. EE a făcut parte dintr-o coaliţie cu PNV şi EA în 1990, dar aceasta n-a durat decît 6 luni, deoarece EA începuse o campanie pro-separatistă, lucru inacceptabil pentru PNV În sfîrşit, mai există un partid catalan naţionalist de stînga: ERC. Acest partid ar fi trebuit inclus în subcategoria partidelor fără experienţă de guvernare, alături de BNG, SNP şi PC, dar ERC a făcut parte dintr-o coaliţie guvernamentală cu CiU timp de doi ani, între 1984 şi 1986, deţinînd Ministerul Industriei. Mai mult decît atît, în timpul primei legislaturi catalane, ERC a acordat sprijin parlamentar CiU. Ca urmare, ERC a pierdut o mulţime de voturi la alegerile următoare (de la 8,9% în 1980 la 4,4% în 1984). Subtipul 4: „cazurile tip Irlanda de Nord” Aceasta este o subcategorie aparte şi se referă la cazurile din Irlanda de Nord. Membrii sînt UU, SDLP, DUP şi SF. Principala trăsătură este că dacă aceste partide sînt la guvernare, formarea unei coaliţii se datorează nu doar puterii lor electorale, ci cadrului legal conceput la Procesul de Pace început în 1998. Toate aceste partide fac parte din guvern potrivit voturilor obţinute la alegeri. Ca urmare, UU şi SDLP deţin trei ministere, iar DUP şi SF cîte două. Mai mult decît atît, şeful guvernului nu este ales de camera legislativă. De fapt, există un prim-ministru şi un vice-prim-ministru ale căror responsabilităţi sînt întreţesute. Prima funcţie revine partidului situat pe primul loc la alegeri (UU), iar cealaltă, celui de-al doilea (SDLP), ajungîndu-se astfel la o modalitate consensuală de elaborare a strategiilor politice. În prezent, toate aceste aranjamente instituţionale sînt blocate pentru că nu există o înţelegere asupra modalităţii de continuare a procesului de pace în acest teritoriu. Toate aceste partide sînt lipsite de relevanţă în Parlamentul Britanic, ele fiind decisive într-o dezbatere doar în anumite ocazii. De regulă, partidele unioniste sprijină Partidul Conservator, în timp ce SDLP este legat de Partidul Laburist. Pe de altă parte, SF nu participă la guvernarea de la Westminster, pentru că nu acceptă suveranitatea britanică asupra acestei părţi a Irlandei. 6. Concluzii Ca şi concluzii provizorii asupra acestei taxonomii de partide bazate pe experienţa lor la guvernare, pot fi trecute în revistă cîteva idei. Există o mare diversitate de cazuri, o adevărată galaxie de împrejurări care influenţează partide foarte diferite. Toate aceste partide urmăresc să fie la guvernare, dar nu cu orice preţ. Ele examinează consecinţele implicării lor şi după aceea decid dacă participă sau nu. În termeni generali, aproape toate au participat la guvernare. Înţelegerile pe care le fac ele sînt similare înţelegerilor făcute de celelalte partide din lumea politică. Aceste partide îşi asumă responsabilităţile pe care le pot îndeplini, iar acestea pot fi foarte diferite. Nu există un model general de comportament. La guvernare, aceste partide şi-au asumat tot felul de ministere. Toate aceste partide încheie cu greu alianţe la nivel naţional. Două lămuriri ajută la înţelegerea lor. Prima este destul de evidentă: aceste partide au prea puţine locuri pentru a fi decisive. Rareori rolul lor poate fi unul crucial în parlamentul naţional. A doua: toate aceste partide sînt conştiente de consecinţele unui acord de acest fel: pot pierde voturi la următoarele alegeri. Aici, avem de-a face cu un paradox: înţelegerile cu partidele naţionale sînt periculoase. Cînd un partid regional a dobîndit suficientă putere pentru a fi influent la nivel naţional şi pentru a fi capabil să schimbe lucrurile în favoarea sa, atunci partidul se confruntă cu pericolul de a pierde voturile şi sprijinul electoratului. E dificilă găsirea unei explicaţii generale pentru toate cazurile, dar e simptomatic faptul că toate partidele care au fost implicate la nivel naţional au avut probleme electorale: SNP (1979), PA (1979-82), CiU (din 1993 încoace), VU (1978), FDF (1981), RW (1977), spre exemplu. Ca urmare, aceste partide sînt foarte rezervate în a colabora la nivel naţional. De fapt, acest fel de participare a avut loc doar în două state: Belgia şi Finlanda, ţări caracterizate de un mare respect faţă de comunităţile lingvistice diferite din ţară. Se pare că acesta ar trebui să fie un nivel minim de „confort” de care să se bucure partidele reprezentînd minorităţile înainte de participarea la guvernarea naţională, ceea ce nu este, totuşi, cazul Spaniei. În sfîrşit, aceste partide sînt ca şi restul partidelor: cu un comportament politic asemănător, mutări strategice similare şi o capacitate similară de a guverna, cum au demonstrat de-a lungul anilor. Principala diferenţă o reprezintă dimensiunea lor. Note: 1. Chiar dacă „partide fără acoperire naţională” este o formulare neobişnuită, ea va fi folosită în această lucrare pentru că este cea mai neutră şi singura adecvată pentru toate cazurile. 2. Numai în Spania, dacă ar fi incluse toate partidele care au cîştigat cel puţin un loc în parlamentul regional, ar trebui adăugate peste 12 cazuri. Acest criteriu vast ar implica adăugarea tuturor partidelor din Irlanda de Nord sau a unor partide mici din regiunile Italiei. 3. Termenul teritoriu este cel mai neutru termen care poate fi folosit. 4. Spre exemplu, BNG (Bloque Nacionalista Galego) nu este un partid, ci o coaliţie permanentă de cîteva partide. 5. Herri Batasuna (Unitatea Populară, în limba bască) a fost între 1979 şi 1998 denumirea electorală a aripii politice a ETA. În 1998 a adoptat numele Euskal Herritarrok (Cetăţeni Basci, în limba bască). În 2001, a adoptat un alt nume: Batasuna (Unitatea). 6. Numărul de locuri ale VB din parlamentul Belgiei este în creştere. La ultimele alegeri, a obţinut 20 de locuri din 150, adică, 16,9%. 7. Cel mai bun rezultat SNP a fost la alegerile din 1974. În februarie a obţinut 7 locuri; iar în octombrie, 11 locuri. Totuşi, aceste locuri sînt foarte puţine. 8. Cînd ETA şi-a reluat activităţile, guvernul basc a pierdut majoritatea. După cîteva luni agitate, preşedintele guvernului basc a dizolvat parlamentul şi a cerut noi alegeri în 2001. 9. În Galicia PP a cîştigat cu majoritate absolută toate alegerile pentru Parlamentul Galician din 1989 încoace. Preşedintele guvernului galician a fost şi încă este Manuel Fraga, fost ministru al generalului Franco şi fondator al AP, predecesorul direct al Partidului Popular. 10. „Prima sa experienţă de participare la guvernare a costat partidul aproape o treime din votanţi în 1978” (De Winter, 2001:4). 11.FDF a primit două ministere la prima sa participare la guvernare (iunie 1977-aprilie 1979) şi trei ministere la următoarea (aprilie 1979-ianuarie 1980). 12.Acronimul nu este UVt, dar el este folosit pentru a distinge Union Valdôtaine (UVt) de Unió Valenciana (UV). 13.În perioada analizată, 1945-2003, ERC a avut doi preşedinţi în timpul celei de-a Doua Republici (1931-39) şi în timpul Franchismului, în exil (1940-1980). 14. În schimb, ERC a avut un preşedinte în parlamentul catalan, iar UCD (partidul la putere în Spania) a primit sprijin parlamentar de la CiU la guvernarea de la Madrid. 15. Poate că acest fapt este anecdotic, dar José M. Aznar, încercînd să cîştige simpatia catalanilor, a declarat că vorbeşte catalana în intimitate. Încă se mai fac glume pe această temă. 16. La sfîrşitul lunii martie 2003, înţelegerea dintre CiU şi PP a fost abandonată. PP a votat în favoarea creării unei comisii parlamentare pentru investigarea unei afaceri despre sondaje politice falsificate, care fuseseră făcute şi publicate de guvernul catalan. CiU considera că e o răzbunare PP împotriva CiU, deoarece CiU îşi prezentase propunerea pentru un nou Statut de Autonomie, prin care vrea să transforme Catalonia într-un stat liber legat de Spania. 17. La alegerile generale din Spania din 1996, PAr a fost în coaliţie electorală cu PP. Această mişcare a costat PAr o mulţime de voturi la următoarele alegeri regionale precum şi o schimbare de spectru politic de la o coaliţie electorală cu PP la o coaliţie guvernamentală în Aragon cu PSOE. Referinţe Acha, Beatriz (2001): Eusko Alkartasuna: from a small party în opposition to a smaller party în government, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 Decembrie Acha, Beatriz; Pérez-Nievas, Santiago (1998): Moderate nationalist parties în Basque Country: Partido Nacionalista Vasco and Eusko Alkartasuna, în De Winter and Türsan (1998). Alcántara, Manuel; Martínez, Antonia (editori) (1998): Las elecciones autonómicas en España, 1980-1997. Centro de Investigaciones Sociológicas, Madrid Argelaguet, Jordi (2001): Esquerra Republicana de Catalunya: the third pole within catalan politics, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 decembrie Argelaguet, Jordi (2002): Dos casos de democràcia consociativa: Irlanda del Nord i Tirol del Sud, Working Paper nr 205, ICPS, Barcelona Barberà Òscar; Barrio, Astrid (2002): Convergència i Unió. De coalició hegemònica a federació de partits en declivi?, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 Decembrie Buelens, Jo; Van Dyck, Ruth (1998): Regionalist parties în French-speaking Belgium: the Rassemblement Wallon and the Front Démocratique des Francophones, în De Winter and Türsan (1998) Butler, David; Iain McLean (1999): Referendums, în Bridget Taylor and Katarina Thomson. Christiansen, Thomas (1998): Plaid Cymru: dilemmas and ambiguities of Welsh regional nationalism, în De Winter and Türsan Colomer, Josep M. (dir.): La política en Europa. Introducción a las instituciones de quince países. Ariel Ciencia Política. Barcelona De Winter, Lieven (1998): The Volksunie and the dilemma between policy success and electoral survival în Flanders, în De Winter and Türsan De Winter, Lieven (2001): în Memoriam: The Volksunie 1954-2001. Death by overdose of success. A warning for mature autonomist parties?, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 decembrie. De Winter, Lieven; Türsan, Huri (editori) (1998): Regionalist Parties în Western Europe, Londres: Routledge Gómez-Reino, Marga (2000): A Territorial Cleavage în Italian Politics? Understanding the Rise of the Northern Question în the 1990s, South European Society and Politics, vol. 5, nr 3, pp 80- 107 Gómez-Reino, Marga (2001): The Galician BNG: From Anti-system to Catch-all party?, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 decembrie Holzer, Anton; Schwegler, Barbara (1998): The Südtiroler Volkspartei: a hegemonic ethnoregionalist party, în De Winter and Türsan Lynch, Michael (1992): Scotland. A new history, London: Pimlico Lynch, Peter (2001): The Scottish National Party, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 decembrie Marcet, Joan; Argelaguet, Jordi (1998): Nationalist parties în Catalonia: Convergència Democràtica de Catalunya and Esquerra Republicana, în De Winter and Türsan Matas, Jodi (1999): Majories, oposició i coalicions, Working Paper 166, ICPS, Barcelona Montabes, Juan; Enrique G. Pérez Nieto; Carmen Ortega (2002): Partido Andalucista. A Case Study, lucrare prezentată la conferinţa Autonomist Parties în Western Europe: Towards a Comparative Approach, Bruxelles/Louvain-la-Neuve (Belgium), 14-17 Noiembrie Nevell, James L. (1998): The Scottish National Party: development and change, în De Winter and Türsan (1998) Raunio, Tapio (2002): Swedish People’s Party: Gradual Decline of a Language Party, lucrare prezentată la conferinţa Autonomist Parties în Western Europe: Towards a Comparative Approach, Bruxelles/Louvain-la-Neuve (Belgium), 14-17 noiembrie Roux, Christophe (2002): Regionalist parties în Southern Italy: the Partito Sardo d’Azione, lucrare prezentată la conferinţa Autonomist Parties în Western Europe: Towards a Comparative Approach, Bruxelles/Louvain-la-Neuve (Belgium), 14-17 noiembrie. Ruzza, Carlo (2001): The Northern League: winning arguments, losing influence, lucrare prezentată la seminarul Autonomist Parties în Western Europe, ICPS, Barcelona, 20-22 decembrie Tarchi, Marco (1998): The Lega Nord, în De Winter and Türsan Taylor, Bridget; Thomson, Katarina (editori): Scotland and Wales: Nations Again? Cardiff University of Wales Trystan, Dafydd (2001): Plaid Cymru: The Party of Wales?, lucrare prezentată la conferinţa asupra Partidelor şi Mişcărilor Autonomiste Periferice, ICPS, Barcelona Vilas Nogueira, José (1992): Las elecciones en Galicia (1976-1991), Working Paper 57, ICPS, Barcelona Volgger, Franz (dir.) (2000): Manuale dellAlto Adige, Bolzano-Bozen, Guinta Provinciale di Bolzano Woldendorp, Jaap; et alt. (1993): Political data, 1945-1990. Party government în 20 Democracies, în European Journal of Political Research, volum 24, nr. 1, pp 1-120 Traducere de Liviu Bold Jordi ARGELAGUET, Doctor în ştiinţe Politice, este profesor la Departamentul de ştiinţe Politice şi Drept Public din cadrul Universităţii Autonome din Barcelona. Cercetările sale se concentrează asupra partidelor care nu au acoperire naţională, autonomiilor substatale şi politicilor lingvistice, mai cu seamă asupra politicii spaniole şi catalane. Autor al volumului Partits, llengua i escola. (1999), coautor la volumele Mandeville-Briot, Ruane y Todd (editori): Europe’s Old States in the New World Order: The Politics of Transition in Britain, France and Spain (2003); Subirats y Gomà (editori): Las políticas públicas en España (1998); De Winter (ed.): Regionalist Parties in Western Europe (1998). Jordi Argelaguet, The Regional Parties in the Government or at the Opposition. How, when and why?, studiu prezentat în cadrul sesiunilor comune ale atelierelor European Consortium for Political Research desfăşurate la Edinburgh în aprilie 2003 şi publicat cu permisiunea autorului. |
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
5. În Valle
d’Aosta, primele trei alegeri s-au ţinut după sistemul majorităţii relative.   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006