Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XII. 2006., nr. 29 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Integrarea minorităţilor naţionale şi etnice din Europa Centrală în UE: logici şi condiţionări

Adrian Ivan

Integrarea în UE este un proces complex, cu dimensiuni multiple: politice, economice, culturale, identitare, care nu se opreşte odată cu aderarea unui stat. Finalizarea negocierilor, îndeplinirea celor trei criterii stabilite, în 1993, de summit-ul de la Copenhaga a fost urmată, în cazul statelor din Europa Centrală, de o perioadă de adaptare efectivă la provocările Pieţei Unice Europene şi, nu în ultimul rînd, la exigenţele guvernanţei europene.

Procesul de integrare a acestor ţări în Uniunea Europeană a fost însoţit de un demers legislativ privind drepturile omului şi protecţia minorităţilor naţionale şi etnice. Compatibilizarea legislaţiilor statelor central europene cu exigenţele UE a fost remarcată de Günther Verheugen, comisarul pentru extindere, în aprilie 2002, cu cîteva luni înainte de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002), forum care a celebrat realizarea strategiei de extindere a UE spre zece state candidate1.

Aderarea celor 10 state, la 1 mai 2004, n-a însemnat numai integrarea a zece economii, a zece democraţii, a zece noi actori europeni, ci şi integrarea a numeroase naţionalisme. Dezbaterile identitare, a raporturilor între majorităţi şi minorităţi în aceste state, dialogul dintre instituţiile europene, naţionale şi instituţiile minorităţilor animate de voinţa de autonomie, au constituit şi constituie o problemă a securităţii europene.

În acest studiu încercăm să prezentăm şi să analizăm consecinţele dialogului şi negocierii dintre UE şi patru ţări din Europa Centrală (Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria) în chestiunea protecţiei minorităţilor naţionale şi etnice şi cuantificarea lor în politici naţionale.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este legată de impactul pe care procesul de lărgire al UE l-a avut asupra politicilor privind minorităţile în cele patru state din Europa Centrală. În ce măsură, legislaţiile privind minorităţile au produs efecte asupra raporturilor între stat-minorităţi şi majorităţi?

Din punctul nostru de vedere, este dificil în acest moment să tragem concluzii definitive, mai ales că ne aflăm la scurt timp după aderarea acestor ţări la UE.

Monitorizările UE şi a altor organizaţii internaţionale a politicilor ţărilor din Europa Centrală au arătat că există voinţă politică pentru integrarea şi participarea minorităţilor la procesele de decizie ale acestora.

O cercetare empirică este dificil de realizat în toate cele patru state şi ca o consecinţă, analiza noastră se va baza mai mult pe rapoartele oficiale ale UE, pe documentele emise de statele în cauză precum statistici, declaraţii ale autorităţilor centrale, ale minorităţilor etc. sau pe documente ale unor organizaţii neguvernamentale.

Lucrările occidentale asupra situaţiei minorităţilor naţionale şi etnice din Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria sînt, în general, apreciative la adresa instituţiilor guvernamentale din aceste ţări.

De exemplu, Ungaria este prezentată ca un model. Statisticile oficiale ne arată că 3% din cetăţenii maghiari se consideră de altă etnie decît cea maghiară2, ceea ce face ca problematica minorităţilor să nu aibă o greutate importantă în decizile politice ale acestui stat. Este adevărat că statul maghiar a întreprins mai multe măsuri pentru protejarea minorităţilor naţionale, mai ales în ceea ce priveşte autoguvernarea minorităţilor, care nu trebuie înţeleasă în sensul autonomiei teritoriale. Conceptul este doar unul de „autonomie culturală”.

În Polonia, deşi potrivit legii din 2005 există mai multe minorităţi naţionale şi etnice, numărul acestora nu depăşeşte 3,26% din populaţia totală a ţării, care numără 38.230.000 de locuitori3. În acest stat, silezienii ce numără în jur de 173.000 de locuitori, pot constitui o problemă minoritară, mai ales că unii analişti consideră că numărul lor este mai mare decît în statisticile oficiale.

În Cehia deşi există un număr de 9,58% minorităţi, numărul fiecărei minorităţi în parte este foarte mic, probabil că numai moravienii ce vorbesc limba cehă şi romii pot cu adevărat reprezenta o problemă în raporturile stat-majoritateminorităţi.

Dintre aceste state, credem că Slovacia poate avea cu adevărat dificultăţi în raporturile cu minorităţile naţionale şi etnice, avînd în vedere numărul important al comunităţii maghiare, deşi dialogul politic cu partidele maghiare a condus spre un echilibru şi un dialog pozitiv între majoritate şi minoritate.

În toate cele patru state există însă o problemă comună, integrarea populaţiei rome, al cărei număr este considerat a fi mult mai mare decît în recensămintele oficiale. Toate aceste ţări au introdus legislaţii speciale pentru romi, mergînd de la ideea de protecţie a acestora pînă la subvenţionarea unor programe menite să contribuie la integrarea lor socială şi economică.

Metodologic am considerat important, în primul rînd, să definim, conform literaturii de referinţă şi a cadrului normativ internaţional şi european, conceptul de „minoritate” pentru a înţelege raporturile dintre state şi minorităţi, dintre acestea şi majorităţi în noul context european. Am inclus aici şi definiţiile din legislaţiile naţionale din Europa Centrală.

În al doilea rînd, ne-am concentrat atenţia cadrului conceptual-teoretic al conflictului stat-majoritate-minorităţi şi al securităţii europene la sfîrşitul secolului XX şi începutul secolului al XXI-lea, al rolului pe care organizaţiile europene, în general, şi UE, în particular, l-au avut în managementul conflictelor interetnice.

Importanţa securităţii europene în demersul de aderare al statelor central europene la NATO şi UE se poate măsura atît prin legislaţia privind protecţia minorităţilor cît şi prin tratatele bilaterale încheiate între aceste state şi alte ţări din Europa Centrală precum România şi Bulgaria.

Ne-am canalizat, totodată, cercetarea, spre raporturile dintre Uniunea Europeană şi statele din Europa Centrală după prăbuşirea regimurilor comuniste.

În final, ne-am focalizat atenţia către situaţia minorităţilor din Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria înainte şi după aderarea lor la UE, la 1 mai 2004. Aşa cum se poate constata, aceste state au adoptat legi privind minorităţile, au promovat politici de sprijinire a grupurilor minoritare, încercînd să se compatibilizeze cu normele europene în domeniu, în special cu cele promovate de Consiliul Europei, OSCE şi de UE.

Minorităţile în literatura de specialitate şi în legislaţia statelor din Europa Centrală

Studiul literaturii de specialitate ne arată că este foarte dificil de dat o definiţie „minorităţii etnice” sau „minorităţii naţionale”, care să fie universal recunoscută. O astfel de definiţie a încercat-o, în anii’70 raportorul ONU pentru minorităţi, Francesco Capotorti. Conform acestuia, o „minoritate naţională” (se utiliza acest termen) viza „un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, în poziţie non-dominantă, ai cărui membri supuşi ai statului posedă din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic caracteristicile care o diferenţiază de restul populaţiei şi manifestă într-un mod implicit un sentiment de solidaritate care-i permite să-şi prezerveze cultura, tradiţia, religia sau limba”4.

Definiţia dată de Francesco Capotorti nu a fost reţinută de Comisia Drepturilor Omului. Dosarul n-a avut succes nici în deceniul următor, în ciuda demersurilor judecătorului canadian Jules Deschênes.

În 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declaraţie asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice. În acest document se utiliza expresia „persoane aparţinînd minorităţilor”, ceea ce mărturiseşte intenţia autorilor Declaraţiei de a nu include referiri la drepturile colective ale minorităţilor5.

O definiţie mai explicită a termenului de „minoritate naţională” o regăsim în documentele Consiliului Europei după anii ’506. Conform acestei definiţii, minoritatea naţională desemnează un grup de persoane dintr-un stat, care:

a)„locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sînt cetăţenii lui;

b) menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;

c)manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

d) sînt suficient de reprezentative, chiar dacă sînt în număr mai mic decît restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a unui stat;

e)sînt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţia, religia sau limba lor”7.

În Comentariile cu privire la Protocolul Adiţional se explică numai de ce sa ales termenul de minoritate naţională şi nu „minoritate”, „minoritate etnică”, „popor”, sau „comunitate minoritară”. Conotaţiile diferite pe care termenii mai sus menţionaţi îi au în diferite limbi şi regiuni din Europa i-au determinat pe autorii textului în cauză să utilizeze termenul de „minoritate naţională”, care apărea deja în textul Convenţiei (art. 14).

Unii specialişti au încercat şi alte definiţii, utilizînd alţi termeni pentru a defini unele grupuri minoritare. Profesorul Victor Yves Ghebali, de la Institutul de Înalte Studii Internaţionale de la Geneva, vorbeşte de „naţiuni divizate”, pe care le caracterizează ca fiind „minorităţi etnice partajate între două sau mai multe state, din care unul constituie patria-mamă comună (sau etno-statul)8. Profesorul elveţian ne indică două minorităţi care s-ar încadra acestei definiţii: maghiarii din România şi Slovacia şi albanezii din Kosovo.

Perspectiva asupra minorităţilor naţionale poate fi continuată prin apelul la definiţia dată de profesorul francez André-Louis Sanguin. Acesta consideră că chestiunea minorităţilor etnice (utilizează de la început termenul de „minoritate etnică”) decurge din „nesuprapunerea spaţială între Naţiune şi Stat9.

Prin urmare, o minoritate etnică este o „entitate societală de nivel sub-etatic, care trăieşte într-unul din trei contexte spaţiale următoare:

1. marginile frontaliere ale unui stat;

2.izolat, retras în interiorul unui stat;

3.au un parcurs de tip nomad pe ansamblul teritoriului unui stat (a se vedea anumite comunităţi de romi)”.

Acelaşi autor ne arată că etnopolitologia distinge două categorii de minorităţi etnice: minorităţile naţionale şi etnia fără stat (romii).

Conform acesluiaşi autor, minoritatea naţională este o colectivitate ce trăieşte întro zonă transfrontalieră a unui stat A, dar a cărei etnie, limbă, cutume şi simpatii naţionale ţin de statul B. Sînt mai multe grupuri menţionate în acest sens: germanii din Schlesswigul danez, albanezii din Kosovoul sîrb, din Muntenegru şi Macedonia, austriecii din Tirolul de Sud italian, maghiarii din România, grecii din Albania, românii din Moldova etc.

Etnia fără stat defineşte o mică colectivitate în formă izolată, trebuind să apere singură o limbă care nu se vorbeşte în altă parte. Fără a avea un stat suveran, această colectivitate nu se poate baza pe o patrie-mamă vecină, sau în lipsă pe un hinterland lingvistic, evoluînd de cele mai multe ori într-un context dificil (a se vedea cazurile laponilor, frizilor, galezilor, corsicanilor, occitanilor, bretonilor, catalanilor, bascilor, sarzilor, romanşilor etc).

O altă autoare, Sylvie de Tirilly, consideră că problema minorităţilor în orice timp şi în orice loc, reuneşte aceleaşi elemente: un grup numeric minoritar în interiorul unui stat, care se diferenţiază de populaţia majoritară prin unele din caracteristicile sale: culturale, lingvistice, naţionale10.

Analizînd definiţiile de mai sus constatăm că există anumite elemente comune: o minoritate este compusă din cetăţenii unui stat în chestiune, dar este numeric inferioară restului populaţiei. Ea se bazează pe caracteristici distincte pe care doreşte să le conserve. În acelaşi timp, minorităţile naţionale „întreţin legături vechi, solide şi durabile” cu statul de rezidenţă11. Caracteristicile invocate de Consiliul Europei: etnice, culturale, religioase sau lingvistice, permit definirea naţională şi identitatea colectivă a minorităţilor.

Elementul de definiţie cel mai important rămîne însă factorul subiectiv: sentimentul solidarităţii, orientat către prezervarea trăsăturilor care le disting, voinţa de a prezerva împreună tot ceea ce face identitatea lor comună.

Dacă naţiunea este expresia voinţei de a trăi împreună, minoritatea este expresia voinţei de a trăi aparte, fără a se topi în majoritatea care o înconjoară. Acest lucru implică analiza relaţiilor dintre majoritate şi minoritate, punînd în chestiune dreptul de asimilare. Aici se discută în termeni de apărare şi prezervare a identităţii minorităţilor şi dorinţa morală a statului şi a populaţiei majoritare de a realiza integrarea naţională bazată pe omogenitate.

În limbajul dreptului internaţional singura logică acceptată este cea individualistă. Ea este fondată pe principiul drepturilor persoanelor şi nu ale colectivităţilor. Aceasta nu recunoaşte minorităţilor rolul de actor naţional şi internaţional.

Profesorul clujean Camil Mureşanu a încercat să explice la rîndul său conceptul de minoritate într-o logică ce pune în ecuaţie naţiunea şi naţionalitatea. Definirea acestui termen este şi trebuie să fie expresia unui demers interdisciplinar. Acest lucru implică o abordare din partea politologiei, sociologiei, psihologiei, istoriei, lingvisticii, etno-istoriei etc. De cele mai multe ori, cercetarea este viciată de impactul pe care politicul îl are asupra diferiţilor actori12.

Psihologia a relevat sentimentul de opoziţie între mai multe comunităţi, sindromul social „noi”, opus faţă de „alţii”, instinctul de conservare şi elementele formative ale conştiinţei colective. La acestea s-a adăugat cercetarea miturilor „de unde?” şi „încotro?”.

De cele mai multe ori se face confuzie între termenii de naţionalitate, naţiune şi minoritate. Naţionalitatea văzută în sens politic este o „comunitate etnic omogenă, vieţuind în cadrul statului dominat de o naţiune de altă coloratură etnică”. Ea este mai redusă numericeşte decît naţiunea şi are un statut social-politic recunoscut în stat legal sau „de facto”, precum şi o conştiinţă a identităţii sale. Autorul citat crede că fără ultimele două trăsături nu putem vorbi de naţionalitate, ci doar de „etnie”.

Tensionarea relaţiilor dintre naţiunea dominantă şi naţionalitate (minoritate) datorate unor măsuri oficiale care ating interesele celei din urmă, poate duce la o situaţie conflictuală. Din acest moment – consideră Camil Mureşanu naţionalitatea dobîndeşte sensul de minoritate, considerînd că termenul are un sens calitativ şi nu unul cantitativ. Minoritatea – în concepţia domniei sale – „poate fi orice grup social (în unele cazuri cu colorit naţional) ai cărui membri resimt din partea grupului dominant felurite inconveniente: prejudicii, discriminare, segregare, persecuţie”.

Raporturile tensionate dintre majoritate şi minoritate permit distincţia între mai multe tipuri comportamentale ale celei din urmă. Comportamentele acestor grupuri sînt influenţate de gradul de cultură şi conştiinţă a minorităţii, de tradiţia sa istorică, de factori politici interni şi externi, de interesele diverse ale membrilor săi. Unul din tipurile comportamentale ale unei minorităţi este cel de rezistenţă activă, militară, urmărind autodeterminarea politică, caz în care minoritatea respectivă este secesionistă (a se vedea albanezii din Kosovo), fie cel al inversării echilibrului politic în stat, cînd aceasta poate fi definită ca militantă sau hegemonistă.

Csaba G. Kiss, politolog maghiar, crede că în Europa Centrală şi de Est „în zona situată între Germania şi spaţiile ruseşti”, avem de-a face cu un tip special de minorităţi.

El este de opinie că aceste minorităţi pot fi numite „minorităţi naţionale” (nemzeti kissebbségek, národná menšina, national minorities, minorités nationales) şi că se impune distincţia acestora de minorităţile etnice din Vestul Europei13. Evoluţia istorică în acest spaţiu – afirmă autorul maghiar – a împiedicat „edificarea unor state naţionale bazate pe suprapunerea identităţii dintre naţiune şi stat”.

Făcînd referire la istoria ideilor, Csaba G. Kiss consideră că în regiunea amintită au operat o „combinaţie de două structuri interpretative ale noţiunii europene de naţiune, adică, pe de o parte, naţiunea ca stat (tradiţia franceză) şi, pe de alta, naţiunea concepută ca unitate culturală şi lingvistică (tradiţia germană)”. Fiecare din naţionalităţile din zonă au încercat să impună „statul naţional unitar”, făcînd o politică discriminatorie faţă de minorităţi. Autorul citează statul maghiar din perioada dualismului, dar şi noile state succesoare ale dublei monarhii.

Minorităţile etnice din Europa Centrală şi de Est, spre deosebire de cele vestice, au o solidă conştiinţă naţională (bazată pe mitologia naţională identică, moştenirea istorică şi culturală comună cu naţiunea-mamă) şi se găsesc în vecinătatea „patriei-mame”. Aceste comunităţi au cunoscut varianta uzuală a limbii comune, iar în unele regiuni constituie majorităţi absolute sau relative şi reclamă participarea lor la viaţa politică.

Pentru a întări afirmaţiile sale, autorul apelează la definiţia dată de specialistul austriac în drept internaţional Felix Ermacora. Conform acestuia, minoritatea naţională este „un grup de persoane care, dincolo de caracteristicile proprii minorităţilor etnice, tinde în mod conştient să dobîndească drepturile sale care-i fac posibilă participarea, ca grup, la procesul de decizie politică, fie în cadrul unui teritoriu dat, fie în cadrul întregii ţări, fără a fi alăturat celorlalte etnii ale statului respectiv” (Ermacora: 1998)14.

Elemente ale definiţiilor prezentate se regăsesc şi în legislaţiile ţărilor din Europa Centrală, astfel că în Legea privind drepturile minorităţilor naţionale din Republica Cehă, promulgată la 10 iulie 2001, minoritatea naţională este o comunitate de cetăţeni ai Republicii Cehia care trăiesc pe teritoriul acestei ţări şi care diferă de ceilalţi cetăţeni prin originea lor etnică comună, limbă, cultură şi tradiţii, prin scopul eforturilor comune de a prezerva şi dezvolta propria lor identitate, a propriei comunităţi dezvoltate de-a lungul istoriei15.

În Ungaria, Legea 77/1993 a stabilit că statutul de minoritate se obţine pe baza vechimii – cel puţin 100 de ani pe teritoriul acestui stat. Potrivit acestei legi, în Ungaria sînt recunoscute următoarele minorităţi etnice: bulgarii, ţiganii, grecii, croaţii, polonezii, germanii, armenii, rusinii, sîrbii, slovacii şi ucrainenii, români şi sloveni.

În proiectul de lege al minorităţilor naţionale şi etnice din Polonia, minoritatea naţională este definită ca un grup distinct de de majoritatea poloneză, ce rezidează tradiţional pe teritoriul Poloniei şi este minoritar în comparaţie cu restul cetăţenilor; un astfel de grup fiind caracterizat prin faptul că doreşte să susţină cultura, tradiţiile, limba şi „conştiinţa sa naţională”16.

Minorităţile şi securitatea europeană. Cîteva consideraţii teoretice

Conceptul de securitate a dobîndit noi valenţe la sfîrşitul războiului rece, dimensiunii militare, mai puţin manifestă, i s-au alăturat problemele protecţiei mediului, traficului de droguri şi carne vie, crima organizată şi nu în ultimul rînd naţionalismele radicale, generatoare de conflicte chiar în Europa.

Aceste conflicte au implicat de cele mai multe ori înfruntări între state, majorităţi şi minorităţi etnice sau naţionale. Ca o consecinţă a acestei stări de fapt, după 1989, chestiunea minorităţilor a revenit la ordinea zilei în Europa Centrală şi Orientală mai presantă ca niciodată.

Sfîrşitul războiului rece, însoţit de disoluţia Uniunii Sovietice şi a regimurilor comuniste din Europa de Cetrală şi de Est a deschis o perioadă de incertitudini şi de noi ameninţări. Era vorba de conflicte de intensitate diversă, rezolvabile, în special, prin mijloace politice şi diplomatice.

Chiar dacă fondul problemei a fost unul teritorial sau economic, aproape toate aceste antagonisme comportă o dimensiune naţională, implicînd nu de puţine ori tensiuni între majorităţi şi minorităţi. Din acest punct de vedere, chestiunea minorităţilor a riscat şi riscă în continuare să frîneze considerabil reorganizarea generală a Europei şi a securităţii acesteia.

Majoritatea ţărilor din centrul şi sud-estul european s-au angajat pe calea democraţiei, aderînd la principiile pluralismului politic şi ale statului de drept. Cheia angajamentului democratic al acestor ţări rezidă în voinţa de coexistenţă a diverselor grupuri în sînul aceluiaşi stat şi în tratamentul acordat minorităţilor.

Contrar acestei voinţe, începînd cu 1990, revoluţiile anticomuniste din Europa de Est au fost succedate de apariţia unor naţionalisme exacerbate, care au întărit teama – cum afirma distinsul politolog francez Marisol Touraine – de un „naţionalism total”17.

Aceste naţionalisme au fost însoţite de o criză de legitimitate a statelor-naţiune în zona central şi sud-est europeană. În această zonă statul a trebuit să facă faţă, pe de o parte, consecinţelor sociale şi economice rezultate din trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, iar pe de altă parte, revendicărilor unor grupuri etnice.

Foarte mulţi specialişti considerau că rolul statului în sistemul internaţional trebuia regîndit, că trebuia ca apărarea drepturilor fundamentale ale omului să cadă în sarcina comunităţii internaţionale pe cale a se structura (dreptul de ingerinţă).

Aşa se explică şi demersurile întreprinse de organismele europene şi euroatlantice pentru rezolvarea crizelor religioase şi interetnice din fosta Iugoslavie.

Regimul politic din această ţară, caracterizat de puseuri naţionaliste, a recurs la ripostă contra unor grupuri etnice, nemulţumite de centralizarea şi uniformizarea impuse cu forţa de liderii de la Belgrad în anii comunismului.

Pentru a face faţă problemelor şi raporturilor dintre majorităţi şi minorităţi etnice, credem că trebuie să înţelegem raporturile dintre stat şi minorităţi, rolul unor state vecine, ce au rolul de patrii-mamă pentru unele minorităţi etnice.

Caracteristicile principale ale conflictului dintre statul-naţiune şi minorităţile etnice şi naţionale

Conflictualitatea este o relaţie sociologică, o relaţie între diferite grupuri sociale, fiind aşa cum se exprimă Christian Thuderoz „inerentă vieţii în societate”18. Conflictele, în general, sînt generate din lipsa unor resurse suficiente, de diviziunea socială a muncii, de existenţa unei relaţii de schimb, în care fiecare va încerca, din raţiuni axiologice şi teleologice, să optimizeze retribuţia sa în raport cu contribuţia, de opoziţia de interese între cei dirijaţi şi cei ce dirijează (între grupul dominant şi minoritate , în cazul de faţă) şi de necesitatea integrării „voinţelor împrăştiate”.

Conflictele dintre grupurile majoritare şi minoritare au, în general, cauze asemănătoare. Orice chestiune a minorităţilor, în orice timp şi loc, reuneşte aceleaşi elemente: un grup numeric minoritar în interiorul unui stat, care se diferenţiază de populaţia majoritară prin anumite caracteristici: culturale, lingvistice, naţionale etc.

Chestiunea minorităţilor este determinată de o situaţie conflictuală între un grup minoritar şi statul naţiune în cauză. Adesea intervin în acest conflict şi alţi actori: statul cu care se înrudeşte minoritatea („statul-patrie”) sau terţe state. Nu trebuie să uităm din această ecuaţie organizaţiile internaţionale care, începînd cu Societatea Naţiunilor şi continuînd cu ONU, Consiliul Europei, OSCE, UE şi NATO, au avut în vedere protecţia minorităţilor.

Fiecare actor implicat în chestiunea minorităţilor are propria sa viziune despre situaţie, astfel că avem de a face cu adevăruri multiple şi, de cele mai multe ori, divergente. Se impune, aşadar, cunoaşterea reprezentărilor subiective multiple ce permit înţelegerea fizionomiei conflictului şi modalităţile de rezolvare ale acestuia19.

Cu cît percepţiile sînt mai emoţionale, pasionale, relaţiile între diferiţi actori devin mai conflictuale.

Ameninţarea pe care minoritatea o resimte la adresa securităţii sale, a supravieţuirii şi identităţii sale este sursă de tensiune. Sursele de tensiune sînt favorizate de numărul grupului minoritar, de identificarea minorităţii cu teritoriul pe care ea este regrupată, valoarea simbolică pe care statul în cauză îl acordă spaţiului locuit de minoritate (Kosovo – sîrbii consideră că este teritoriul de formare al poporului sîrb) – acesta este şi spaţiul referitor la care majoritatea şi minoritatea îşi dispută apartenenţa istorică, argumentele avînd aici o încărcătură simbolicoistorică – (cine a fost primul?) – semnificativă.

O altă sursă de tensiune o constituie situaţia frontalieră a teritoriului pe care locuieşte minoritatea, la proximitatea imediată a „statului-patrie”. O susţinere activă din partea acestuia poate fi resimţită de minoritatea naţională ca un suport legitim pentru revendicările sale (a se vedea minorităţile maghiare din România şi Slovacia).

Atitudinile „patriilor-mamă” ar putea determina unele reacţii critice din partea minorităţilor la adresa statelor de rezidenţă, în apărarea drepturilor lor legitime (a se vedea mişcările minorităţilor din Austro-Ungaria la începutul secolului al XXlea şi ale maghiarilor din România în perioada interbelică). În acelaşi timp, statul pe teritoriul căruia locuieşte minoritatea poate vedea în sprijinul acordat de „patriamamă” o anumită ostilitate sau chiar o ameninţare la adresa suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale.

Sub forma sa cea mai gravă, problema se pune în termeni de independenţă a minorităţii. Situaţiile de acest tip precum este cazul albanezilor din Kosovo riscă să escaladeze în conflicte armate.

Profesorul André-Louis Sanguin de la Universitatea din Angers afirmă că ruptura se produce în momentul cînd minorităţile rup alianţa istorică tacită cu guvernul central şi reclamă dreptul lor moral la autodeterminare aşa cum fusese acesta afirmat în cele 14 puncte wilsoniene20. Putem cita aici cazul corsicanilor şi bascilor.

O situaţie mai puţin gravă apare atunci cînd există dialog între statul care adăposteşte minoritatea şi „patria-mamă”. Ea se manifestă la nivelul relaţiilor bilaterale şi nu pune cu adevărat în pericol frontierele existente la un moment dat, în ciuda importanţei acordate de o parte şi de alta aspectului teritorial în chestiune. În cazul acesta, minoritatea nu revendică dreptul la independenţă. Ea este interesată numai să păstreze drepturile sale individuale sau colective. Aceste probleme se regăsesc în Europa Centrală, în teritoriile care sînt aproape aceleaşi din 1919 pînă în prezent. Exemplele maghiarilor din Transilvania, Slovacia, Voivodina şi al turcilor din Bulgaria sînt relevante în acest sens.

Există, de asemenea, anumite grupuri socio-etnice care revendică respectul drepturilor fundamentale ale omului sau drepturi speciale precum minorităţile de romi şi anumite minorităţi din Occidentul European precum bretonii, de exemplu. Aceste minorităţi nu constituie o ameninţare pentru securitatea continentului decît în măsura în care integrarea lor socio-economică nu produce dezechilibre majore în statele pe teritoriul cărora rezidează.

La sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea chestiunea minorităţilor a fost abordată în două maniere diferite: dimensiunea umană şi dimensiunea securităţii. Ambele metode au contribuit la o mai bună cunoaştere a situaţiei minorităţilor şi la rezolvarea substanţială a problemei acestora.

1. Dimensiunea umană

Un rol deosebit în protecţia drepturilor minorităţilor l-a avut sistemul normativ al Consiliului Europei. După al doilea război mondial asistăm la o creştere a numărului actelor normative referitoare la minorităţi precum „Declaraţia universală a drepturilor omului” elaborată de ONU, în 1948, „Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice (1966)”, „Actul Final de la Helsinki (1975)”, „Documentul de la Viena (1989)”, „Documentul de la Copenhaga (1990)”, „Carta de la Paris (1990)”, „Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi etnice, religioase şi lingvistice (1992)”, „Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992)”, „Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale” (1 februarie 1995, Strasbourg), „Convenţia europeană asupra naţionalităţii” (6 noiembrie 1977), „Recomandarea nr. 1134 asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor” (1990), „Recomandarea 1201 relativă la un Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului” (1993), „Recomandarea 1735” (2006) ş.a. În ultimul document menţionat, „Recomandarea 1735”, termenul de naţiune şi cel de minoritate au dobîndit sensuri noi, încercîndu-se depăşirea cadrelor etno-culturale şi naţionale în favoarea unei definiţii a unei naţiuni europene mult mai cuprinzătoare21.

Documentele europene cu privire la protecţia minorităţilor formează ele însele un regim european de protecţie a minorităţilor. Acest regim chiar dacă a fost acceptat parţial de majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est, tratarea chestiunii minorităţilor numai prin intermediul acestuia este iluzorie.

De exemplu, Consiliul Europei ia în considerare doar drepturile de care trebuie sau ar trebui să beneficieze minorităţile. El vizează rezolvarea problemei minorităţii cu prioritate în interiorul statului existent. Mai mult, el nu are la dispoziţie instrumente directe care să oblige statele membre să aplice normele europene de protecţie a minorităţilor. Fiind o organizaţie interguvernamentală, este la latitudinea statelor dacă aplică sau nu normele europene convenite.

Unele state din Europa Centrală şi de Est, sub impulsul demersului de integrare în NATO şi UE, au înscris în constituţiile lor normele europene de protecţia minorităţilor naţionale. Spre deosebire de acestea, Federaţia Rusă a tratat agresiv chestiunea Ceceniei.

Raporturile minorităţilor cu majoritatea şi statul în care persoanle aparţinînd acestora sînt rezidente nu sînt uniforme. Albanezii din Kosovo, irlandezii, bascii etc. au reclamat independenţa faţă de statul sub a cărui suveranitate trăiesc, în timp ce alte minorităţi, ca de exemplu maghiarii din Transilvania, au manifestat deschis pentru participarea la o nouă construcţie politică statală, în care majoritatea şi minoritatea să se exprime ca două comunităţi dornice de convieţuire.

Regimul european de protecţie a minorităţilor şi-a făcut simţite efectele în contextul demersului statelor central europene de a se integra în Uniunea Europeană şi NATO. Exemple concludente în acest sens ne sînt oferite de ţările din Europa Centrală precum Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România etc. În aceste ţări, atitudinea faţă de minorităţi a îmbrăcat forme de manifestare pozitivă, greu de imaginat în regimurile comuniste. Au fost făcute concesii privind autonomia culturală, religioasă, iar în România şi Slovacia, minoritatea maghiară a participat la guvernare alături de majoritate.

2. Dimensiunea securităţii europene

Această metodă este susţinută prin acţiunile OSCE şi ale Uniunii Europene. În iulie 1992, la Helsinki, statele participante la Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa au creat un instrument de prevenire a conflictelor, a cărui activitate este în întregime orientată către chestiunea minorităţilor: „Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale”22.

În ceea ce priveşte minorităţile naţionale şi etnice, „Înaltul Comisar” trebuie să evalueze existenţa unui risc pentru pacea şi stabilitatea regională. Dacă acesta estimează că există un astfel de risc de conflict, el va declanşa o alertă rapidă.

Existenţa „Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale” are cîteva avantaje: pe de o parte, acest organism asigură o grupare a informaţiilor, ceea ce îi permite o cunoaştere aprofundată şi obiectivă a minorităţilor, iar pe de altă parte, statele recunosc rolul unor actori nonstatali în prevenirea unor conflicte23.

În acelaşi timp, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale prezintă garanţii de imparţialitate, fapt ce conferă remarcilor şi recomandărilor sale o valoare morală importantă. El favorizează apropierea părţilor, construind bazele unei viitoare negocieri. Acest tip de diplomaţie preventivă a fost ilustrată remarcabil de fostul Înalt Comisar pentru Minorităţile Naţionale, Max van der Stoel.

În ciuda acestor avantaje, reuşita Înaltului Comisar depinde de voinţa statelor (pe teritoriul cărora sînt focare de conflict) de a accepta colaborarea cu OSCE. Rolul acestei instituţii s-a dovedit eficient în România unde administraţia publică centrală a acceptat recomandările Înaltului Comisar şi s-a dovedit ineficient în Rusia, care a rămas o mare putere cu vocaţie imperială.

Pe lîngă acţiunile Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale, OSCE ilustrează cel mai bine ideea de securitate paneuropeană, acoperind prin numărul statelor membre spaţiul „Marii Europe”24.

Metoda sa de abordare a securităţii este una globală. În virtutea unei astfel de metode problemele de securitate sînt abordate sub triplul unghi al dimensiunii politico-militare (control de armamente, dezarmare, gestiunea crizelor şi conflictelor, reglarea paşnică a diferendelor), al dimensiunii economice (care include chestiuni referitoare la protecţia mediului) şi al dimensiunii umane (stat de drept, drepturile omului, minorităţi naţionale, chestiuni umanitare etc).

În acelaşi timp, de la debutul său „procesul Helsinki” care a dus, în 1994, la instituţionalizarea OSCE-ului a acţionat ca un laborator normativ. Organizaţia are astăzi un corpus fondat pe principiile democraţiei pluraliste, statului de drept şi economiei de piaţă, acţionînd atît la nivelul relaţiilor intrastatale cît şi la cel interstatal.

Uniunea Europeană şi minorităţile din Europa Centrală

Uniunea Europeană, prin presiunea pe care a exercitat-o şi o exercită pozitiv asupra ţărilor din Europa Centrală, membre sau candidate la aderare, joacă un rol important în chestiunea minorităţilor.

Organizaţia nu are un acquis privind minorităţile etnice şi naţionale, decît în măsura în care înscrierea în documentele sale a „Declaraţiei privind drepturile fundamentale ale omului” include şi acest subiect. Prima menţiune de acest gen se regăseşte, în 1986, în Actul Unic European. Pentru prima dată, ţările membre ale Comunităţii au hotărît să adopte o „Declaraţie a Drepturilor Fundamentale ale Omului” în cadrul Cooperării Politice Europene, fără a face referire la minorităţile etnice sau naţionale25.

Mult mai completă a fost „Declaraţia Drepturilor Fundamentale ale Omului”, adoptată de Consiliul European de la Luxembourg, în iunie 1991. În acest context, Comunitatea înţelegea protecţia minorităţilor prin afirmarea democraţiei, cu referinţă directă la ţările din Europa Centrală şi de Est, eliberate de sub controlul regimurilor totalitare. De asemenea, se sublinia în documentul menţionat respectul Comunităţii faţă de identitatea culturală şi a drepturilor de care trebuiau să se bucure minorităţile ca grupuri distincte în interiorul unor state suverane.

Cu toate acestea, cu excepţia suportului pe care Parlamentul European l-a acordat minorităţilor lingvistice şi culturale, protecţia minorităţilor a fost absentă din agenda UE în perioada imediat următoare intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993).

Esenţa economică a construcţiei europene şi insistenţa membrilor Uniunii pentru afirmarea ideii de unitate naţională (suveranitate) explică într-o mare măsură această atitudine a comunitarilor.

Pe măsură ce chestiunea drepturilor omului a fost integrată de Curtea de Justiţie a Uniunii în jurisprudenţa comunitară a crescut şi interesul pentru drepturile minorităţilor. Baza legală se găsea chiar în Tratatul de la Maastricht, conform căruia (art.151 TUE , care înlocuia art.128 din TCE) se specifica rolul Comunităţii în înflorirea culturii statelor membre, prin respectarea diversităţii lor naţionale şi regionale.

Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999) a amendat acest articol precizînd că respectul pentru diversitate naţională şi regională are în vedere moştenirea culturală comună, astfel că Uniunea trebuia să respecte şi să promoveze diversitatea culturală a statelor membre. În textul Tratatului de la Amsterdam a fost introdus art.13 (ex art.6 adin TCE) prin care Comunitatea era chemată să combată, în anumite condiţii, discriminarea pe criterii etnice, rasiale şi religioase26.

Directiva Consiliului de Miniştri din 29 iunie 2000 se referea, de asemenea, la „principiul egalităţii de tratament între persoanele de origine etnică şi rasială diferită”27.

Problematica minorităţilor a fost inclusă indirect în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel că art. 21 interzicea discriminarea pe baze etnice şi pe baza apartenenţei la o minoritate naţională, iar art.22 sublinia respectul diversităţii culturale, religioase şi lingvistice.

Printre criteriile de aderare fixate ţărilor candidate la UE de către Consiliul European de la Copenhaga (1993), criteriul politic vizează cu prioritate şi protecţia minorităţilor naţionale. Mai mult, Regulamentele Consiliului Uniunii Europene nr.975 şi 976 din 1999 destinate promovării respectului drepturilor fundamentale ale omului, conţineau referinţe precise la grupurile minoritare.

În plus, comunitarii au pus pe rol, începînd cu 1993, un proces de negocieri bilaterale şi multilaterale, a cărui finalitate a fost şi este „Pactul de Stabilitate pentru Europa Centrală şi de Sud-Est”28.

„Pactul de Stabilitate” face parte din „acţiunile comune” ale UE, menţionate la articolul J3 din cel de-al II-lea pilon: Politica Externă şi de Apărare Comună.

Pactul viza cu prioritate, ţările din zona Europei Centrale pe cale să devină membre ale Uniunii. Nu intra aici spaţiul fostei Uniuni Sovietice, cu excepţia statelor baltice. După criza din Kosovo, Pactul de Stabilitate a vizat şi zone din fosta Iugoslavie.

Pactul de stabilitate trata chestiunea minorităţilor din perspectiva negocierilor bilaterale, mizînd pe un dialog susţinut între statele în cauză şi minorităţile de pe teritoriul suveran al acestora. În această categorie au intrat negocierile dintre Ungaria şi Slovacia, România şi Ungaria, România şi Ucraina, finalizate cu semnarea unor tratate bilaterale, ce făceau trimiteri clare la protejarea minorităţilor naţionale29.

În altă ordine de idei, Pactul de Stabilitate a influenţat ţările candidate la UE să privească chestiunea minorităţilor într-o perspectivă de securitate europeană, depăşindu-se astfel cadrul naţional mult mai restrîns.

Rezolvarea problemei minorităţilor naţionale şi etnice din Europa Centrală a cîştigat teren odată cu avansul integrării regionale. Afirmarea principiului subsidiarităţii, afirmarea rolului din ce în ce mai crescut al Comitetului Regiunilor şi al Comunităţilor Locale şi Regionale din Europa Unită, a oferit noi posibilităţi de tratare a chestiunii minorităţilor în dimensiunea europeană a securităţii.

Iniţiativele Congresului Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, sub patronajul Consiliului Europei, au fost din ce în ce mai apreciate de statele din zona centrală şi sud-estică a continentului (Proiectul de Declaraţie Federalism, Regionalism, Autonomie Locală şi Minorităţi, Cividale del Friuli, 24-26 octombrie 1996).

Chiar dacă viitorul stat european va fi unul federal, există încă temeri serioase, exprimate mai ales de grupurile majoritare din statele central europene faţă de soluţiile regionaliste şi federaliste. Foarte multe state văd federalizarea ca un prim pas spre dezintegrare, iar federaliştii sînt asimilaţi unor secesionişti deghizaţi. Probabil, Europa secolului XXI va trebui să aleagă între o societate europeană caracterizată de conflicte etnice sau o comunitate europeană bazată pe solidaritate, respect şi democraţie.

Chestiunea minorităţilor în raporturile Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală

După colapsul comunismului în Europa Centrală, chestiunea minorităţilor şi a conflictelor interetnice a constituit una din provocările regimurilor politice din această zonă.

Ţinute sub control de către regimurile comuniste, conflictele interetnice s-au extins cu repeziciune la începutul anilor ’90 în Europa Centrală, Balcani şi zona Caucazului, gestiunea acestora implicînd organizaţii europene precum Consiliul Europei, OSCE, NATO, Uniunea Europeană.

Interesul pentru minorităţile etnice şi naţionale din zona mediană a Europei era mai vechi în cazul UE. Raporturile acesteia cu ţările Europei Centrale au fost precedate de cele ale Comunităţii Europene cu ţările membre ale Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), organizaţie creată de sovietici ca replică la Piaţa Comună.

În 1972, Comunitatea a refuzat să semneze un acord de comerţ cu Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc (CAER), aflat sub hegemonia Uniunii Sovietice, preferînd acorduri bilaterale cu statele din acest grup. Discuţiile au durat mai mulţi ani din cauza faptului că drepturile fundamentale ale omului erau încălcate frecvent de regimurile comuniste din zonă.

Din acest punct de vedere, Comunitatea a sprijinit demersul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa(CSCE) privind apărarea drepturilor omului în ţările Europei Centrale şi de Est şi în Uniunea Sovietică, reacţionînd atît la invazia sovieticilor în Afganistan cît şi la introducerea legii marţiale în Polonia (1982)30.

Discuţiile între Comunitatea Europeană şi CAER au fost reluate după venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov, astfel că, în 1988, putem constata stabilirea unor relaţii oficiale între cele două organizaţii. Declaraţia comună semnată, în 1988, nu excludea relaţiile bilaterale dintre CE şi Ţările Europei Centrale şi de Est, constituind un prim pas către acordurile de „primă generaţie”.

La început, acestea au fost încheiate cu Polonia şi Ungaria31. Ele făceau referire, încă din preambul, la drepturile fundamentale ale omului şi protecţia minorităţilor, cea ce era o dovadă în plus asupra importanţei pe care Comunitatea a acordat-o punerii în aplicare a hotărîrilor Actului Final de la Helsinki (1975). Mai mult, negocierile cu celelalte ţări comuniste au fost condiţionate de respectul drepturilor fundamentale, inclusiv ale minorităţilor. De exemplu, negocierile începute, în aprilie 1989, cu Bulgaria au fost suspendate o lună mai tîrziu datorită violării drepturilor lingvistice şi religioase ale minorităţii turce din această ţară32.

Cu toate acestea, în această etapă apărarea drepturilor minorităţilor nu au constituit un scop în sine pentru comunitari şi nu au condus la anularea înţelegerilor comerciale cu statele comuniste.

După disoluţia regimurilor comuniste însă, Comunitatea a legat mecanismele de consolidare a democraţiilor şi transformările economice din aceste ţări de principiile stabilităţii. Drepturile fundamentale ale omului şi protecţia minorităţilor vor fi, din acea perioadă, reflectate de documentele comunitare, astfel că art.49 (ex Art.O) din TUE prevedea expres drepturile fundamentale ale omului printre condiţiile necesare aderării. Acestea se regăsesc, de asemenea, în cadrul criteriilor de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga.

La acestea se adauga Opinia Comisiei cu privire la fiecare ţară candidată, document care făcea apel la mai multe surse de informare precum răspunsurile date de autorităţile competente pe baza unor chestionare, întîlniri bilaterale, rapoarte ale ambasadelor statelor membre şi ale delegaţiilor Comisiei, analize ale organizaţiilor internaţionale (Consiliul Europei, OSCE, NATO etc.), ONG-uri etc.

În „Opiniile” Comisiei exista un capitol distinct intitulat sugestiv „Drepturile şi Protecţia Minorităţilor”, în care erau prezentate şi analizate situaţiile lingvistice, educaţionale, de discriminare politică şi socială a minorităţilor maghiare din Slovacia şi România, ale ruşilor din ţările baltice şi ale minorităţii rome din Europa Centrală etc.

Referiri la statutul minorităţilor au apărut şi în tratatele de asocierela Uniunea Europeană (acordurile europene), în acordurile de cooperare cu fostele republici sovietice, în rapoartele de ţară, în documente elaborate de Comisie începînd cu 1998 pentru fiecare ţară candidată33.

Aceste documente aveau în vedere respectul drepturilor fundamentale ale omului aşa cum a fost precizate de către Actul Final de la Helsinki (1975) şi Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990). Ultimul document menţionat, considera că drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale trebuiau în întregime respectate ca parte a drepturilor universale ale omului. Conform acesteia, „persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale” trebuie să se bucure de conservarea şi dezvoltarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Mai mult, statele au obligaţia să ofere toate condiţiile necesare pentru promovarea identităţilor minoritare. În chestiunea minorităţilor, un rol important l-a avut şi programul PHARE.

Asistenţa financiară şi tehnică oferită statelor candidate a fost condiţionată de respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi protecţia minorităţilor naţionale34.

Foarte multe microproiecte desfăşurate de diverse ONG-uri, între anii 19921997, au inclus analize serioase ale problematicii minorităţilor. Încurajată de succesul acestor microproiecte, Comunitatea a promovat macroproiecte în colaborare cu Consiliul Europei, avînd ca scop crearea unui sistem instituţional de protecţie a minorităţilor din Europa Centrală şi de Est35.

Un rol aparte în chestiunea minorităţilor l-a avut Pactul de Stabilitate, al cărui scop era promovarea păcii şi stabilităţii în Europa de Est. Acesta a fost un instrument al Uniunii Europene orientat cu prioritate spre ţările candidate. El a fost hotărît în cadrul Consiliului European din decembrie 1993 de la Bruxelles şi lansat prin Conferinţa Pactului de Stabilitate de la Paris, în 1994. Cu această ocazie s-a subliniat atît legătura dintre măsurile de prevenire a conflictelor şi soluţionarea problemei minorităţilor, cît şi necesitatea unor acorduri între statele direct interesate. Au fost constituite, astfel două mese rotunde regionale, una pentru ţările baltice şi alta pentru cele şase ţări din Europa Centrală (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, România, Slovacia). Pactul a fost semnat la Paris, în 1995, de delegaţii statelor membre ale OSCE. El este un document politic şi nu unul juridic. El conţine declaraţia propriu-zisă de la Paris şi o listă de acorduri şi declaraţii ale statelor din Europa Centrală şi de Est cu privire la protecţia minorităţilor (era inclus Tratatul dintre Slovacia şi Ungaria, 19 martie 1995)36.

Acest Pact va fi extins, în 1999 şi la zona Balcanilor de Vest.

În demersurile UE trebuie să includem şi Strategia de Pre-Aderare hotărîtă în cadrul Consiliului European de la Madrid (1994), care asocia cooperării economice dialogul politic între UE şi ţările candidate. Fireşte, că în acest context, problematica minorităţilor avea o importanţă aparte. Pe baza acestei strategii vom înţelege demersul Uniunii Europene în relaţie directă cu ţările candidate din Europa Centrală, în particular, privind rezolvarea problemei minorităţilor.

Referinţe la dreptul minorităţilor întîlnim atît în Carta Drepturilor Omului din UE şi în Tratatul Constituţional, deşi propunerile maghiare din cadrul Convenţiei Europene privind introducerea unui capitol special pentru minorităţi şi înfiinţarea Institutului European al Minorităţilor Naţionale nu s-a bucurat de sprijinul celorlalte delegaţii. Argumentul acestora a pornit de la conceptul de cetăţenie europeană, care stabileşte obligaţii şi drepturi precise pentru toţi indivizii din UE. Mai mult, respingerea acestei propuneri a revelat încă o dată lipsa de consens a statelor membre şi candidate faţă de problema minorităţilor.

În altă ordine de idei, cadrul normativ al UE în privinţa minorităţilor a ridicat de la început cîteva probleme: 1. acesta nu era asimilat acquis-ului comunitar şi deci nu avea efect direct asupra statelor membre; 2. comunitarii au fost acuzaţi că utilizează un „dublu standard” atunci cînd era vorba despre drepturile minorităţilor, unul pentru statele membre cu tradiţie în UE şi altul pentru statele candidate.

Politicile minorităţilor în Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria

Vom prezenta în acest subcapitol politicile şi măsurile legislative privind minorităţile etnice şi naţionale din Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria. Se poate observa de la început că legislaţia acestor state privind minorităţile a fost accelerată de condiţionările de aderare la UE, stabilite la Copenhaga (1993) şi care se regăsesc în stategiile de extindere a Uniunii faţă de aceste ţări37, chiar dacă unele state precum Ungaria şi Polonia au adoptat măsuri de protecţie a minorităţilor încă înainte de 1989.

Condiţionările impuse de UE au influenţat, fără îndoială, dialogul între stat şi minorităţi în diferite aspecte legate de apărarea identităţii acestora. Am putea vorbi astăzi chiar de un model central european în acest sens, care poate fi punctul de pornire pentru politici comune europene.

Chiar dacă problematicile minorităţilor sînt asemănătoare în aceste state, sînt diferenţe marcate fie de ponderea minorităţilor într-o ţară sau alta fie de rolul pe care îl joacă „patriile-mamă” atît în dialogul cu statele de rezidenţă cît şi în temperarea sau accentuarea tendinţelor autonomiste ale grupurilor minoritare.

Cehia

În 1993, Cehoslovacia s-a divizat şi a dat naştere la două noi republici: Republica Cehă şi Republica Slovacă. Republica Cehă are o suprafaţă de 78.866 kmp şi numără 10.304.302 locuitori din care 180.000 sînt slovaci, 150.000-200.000 romi, sub 100.000 polonezi, în jur de 40.000 germani, 10.000 de unguri (din care numai 4.000 recunosc apartenenţa la această etnie), 5.000 de ucraineni, sub 5.000 ruşi al căror număr a fluctuat în funcţie de evenimentele istorice (ocupaţia nazistă, instaurarea regimului comunist în Cehoslovacia, disoluţia regimului socialist) şi un număr mai mic de bulgari, greci, etc38.

Aşa cum se poate constata din statistica prezentată, slovacii formează minoritatea cea mai consistentă şi cea care pune probabil cele mai mari probleme în raporturile stat-majoritate-minoritate. Slovacii au venit în Boemia, în secolul al XVIII-lea, cu scopul de a studia şi au rămas în această regiune. Numărul lor a crescut după 1918, datorită afluxului de forţă de muncă dinspre zonele mai sărace ale Slovaciei spre regiunile industriale din Moravia şi Boemia, slovacii stabilinduse, îndeosebi, în marile oraşe. Disoluţia paşnică a Cehoslovaciei, în 1993, i-a găsit în aceste regiuni, ei dobîndind astfel statutul de minoritate naţională.

O problemă o constituie faptul că slovacii vorbesc o limbă asemănătoare majoritarilor, ceea ce permite asimilarea facilă a acestora de către cehi, în ciuda faptului că au şcoli  i publicaţii subvenţionate de statul ceh.

O a doua minoritate este cea romă, mereu menţionată în rapoartele Comisiei Europene. Cehia, a avut, ca de altfel toate ţările din regiunea mediană, multe dificultăţi legate de integrarea acestei comunităţi şi asigurarea unui dialog eficient între majoritari şi minoritatea romilor. Germanii, constituie o minoritate relativ mică, îmbătrînită, fără şcoli în limba proprie finanţate de stat, care aparent nu constituie o problemă. Cu toate acestea, există un capitol nerezolvat între Cehia şi Germania, legat de despăgubirile pe care statul ceh, moştenitor legal al fostei Cehoslovacii socialiste, trebuie să le acorde urmaşilor germanilor expulzaţi după 1945.

Raporturile statului ceh cu minorităţile sale naţionale au fost cuprinse, în Legea privind minorităţile naţionale (2001). Această lege a însuşit multe din normele internaţionale şi europene în domeniu precum cele referitoare la libertatea de exprimare a minorităţilor, dreptul de a-şi folosi limba proprie, de a perpetua cultura şi religia proprie, învăţămînt în limba maternă etc39.

Recensămîntul ceh din 2001 arăta că aproximativ 10% din cetăţeni se considerau non-cehi. Din aceştia, moravii constituiau cea mai largă parte, aproximativ 380.000, dar cum aceştia nu reprezintă un grup lingvistic, nu sînt consideraţi o minoritate naţională în spiritul legii din 200140.

Slovacia

Slovacia este o republică mai mică şi ca suprafaţă (48.845 kmp) şi ca număr de locuitori faţă de Cehia sau alte state central-europene. Ea numără 5,3 milioane de locuitori din care 14,3 % se declară de altă etnie decît cea slovacă. Recensămîntul din 1991 a înregistrat 11 minorităţi naţionale. Minoritatea cu ponderea cea mai mare şi cu impactul cel mai consistent în raporturile cu statul şi cu majoritatea slovacă o constituie maghiarii, cu 10,6%. Ei sînt urmaţi la o distanţă apreciabilă de romi (1,6%), ucraineni şi ruteni (0,3 %)41.

Unele statistici maghiare şi occidentale vorbesc de aproximativ 700.000 de maghiari (13,2%) şi aproximativ 350.000 pînă la 520.000 de romi, aproximativ între 6,5-9,7%42.

Raporturile statului slovac cu minorităţile a fost influenţat, fără îndoială, de demersurile acestei ţări de aderare la NATO şi integrare în UE. Un argument în acest sens este tratatul semnat cu Ungaria, în 1995, ce a permis celor două state nu numai să adere la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ci şi să rezolve, în mare parte, chestiunea minorităţii maghiare. Raporturile Slovaciei cu minoritatea maghiară a cunoscut după 1990 atît perioade de tensiune cît şi de coabitare.

În 1998, coaliţia guvernamentală condusă de Mikulas Dzurinda a inclus în rîndurile sale şi coaliţia celor trei partide ale maghiarilor din Slovacia, Partidul Coaliţiei Maghiare, maghiarii ocupînd şi postul de vicepremier responsabil cu drepturile omului şi protecţia minorităţilor naţionale. Rezultatul acestei coabitări a fost legea pentru folosirea limbilor minorităţilor promulgată la 10 iulie 1999, act normativ în care se regăseau şi observaţiile Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale al OSCE43.

Polonia

Conform recensămîntului din 2002, 0,7 % din populaţia Poloniei se declara ca aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice din care 147.094 erau germani, 47.640 bielaruşi, 27.172 ucraineni, 12.731 romi44 ş.a.

Situaţia minorităţilor naţionale din Polonia a cunoscut o îmbunătăţire odată cu venirea la putere a lui Lech Walessa şi Tadeusz Mazowiecki, care declarau, la sfîrşitul anilor ’80, că minorităţile naţionale trebuiau să se simtă în Polonia „acasă”45.

În 1989, a fost constituit şi recunoscut un Comitet al Minorităţilor Etnice şi Naţionale. Potrivit noi legi adoptate în acelaşi an, minorităţile puteau să-şi constituie organizaţii pe principii etnice. Legislaţia în domeniul educaţiei din anii 1991-1992 conţinea, de asemenea, prevederi privind organizarea de clase în limbile minorităţilor.

Drepturile privind egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, accesul egal la serviciile publice, dreptul de a depune plîngeri contra discriminărilor la un Tribunal Constituţional au fost asigurate prin Constituţia poloneză din 1997. Minorităţile se bucură, de asemenea, de dreptul de a învăţa, de a avea publicaţii şi de a folosi limba maternă în administraţie. Deşi s-a străduit să-şi compatibilizeze legislaţia cu normele internaţionale privind protecţia minorităţilor naţionale, Polonia n-a adoptat o lege a minorităţilor naţionale decît în 2005.

Proiectele legislative propuse, începînd cu 1998, de Comitetul Minorităţilor Etnice şi Naţionale au fost rînd pe rînd respinse de parlamentele şi guvernele poloneze din perioada menţionată.

Propunerile minorităţilor conţineau prevederi îndreptate contra discriminării şi asimilării. Ele mergeau în direcţia instituirii unui Consiliu al Afacerilor Minorităţilor Naţionale, responsabil cu implementarea politicilor în domeniu, precum utililizarea crescîndă a limbii minoritare în sfera publică în zonele locuite de un grup minoritar consistent. Guvernul a respins proiectul Comitetului Minorităţilor, în mai 2002, motivînd că acesta nu răspunde unor probleme fundamentale precum specificarea criteriilor de aparteneţă la o minoritate naţională sau etnică sau condiţiile necesare pentru a fi activate prevederile de protecţie a minorităţilor privind utilizarea limbii grupului minoritar.

Ca să arate preocuparea pentru protecţia minorităţilor, guvernul polonez şi-a manifestat interesul pentru un program ţintă destinat romilor. Acest program avea în vedere conservarea identităţii romilor prin promovarea culturii acestora. Erau prevăzute, de asemenea, măsuri de integrare socială, educaţie, sănătate etc.

O lege a minorităţilor în Polonia se va adopta numai după aderarea acestei ţări la Uniunea Europeană, în 2005. Aceasta a recunoscut nouă minorităţi naţionale: bieloruşii, cehii, lituanienii, germanii, armenii, ruşii, slovacii, ucrainenii, evreii şi patru minorităţi etnice: karaiţii, lemkoşii, romii şi tătarii. De asemenea, legea a introdus şi o categorie distinctă, cea de limbă regională, kaşuba, grupul kaşub fiind calificat de o comisie parlamentară ca fiind un grup lingvistic distinct. Potrivit noii legi, membrii individuali ai minorităţilor au dreptul să-şi scrie numele propriu şi prenumele conform ortografiei propriei limbi şi să-l utilizeze ca atare în viaţa publică şi privată. La nivelul unităţilor administrative locale, minorităţile au dreptul să-şi utilizeze limba maternă în oficiile publice şi în denumirea localităţilor, dacă constituie 20% din populaţia acelei unităţi, cu excepţia denumirilor folosite de Germania nazistă şi Uniunea Sovietică între 1933-1945. Totodată, minorităţile se bucură de susţinerea autorităţilor în cea ce priveşte viaţa culturală, educaţională, inclusiv prin intermediu unor subvenţii.

Ungaria

Ungaria are o populaţie de 10.316.723 de locuitori din care 314.059 (3,04%) de locuitori aparţin minorităţilor naţionale. În cadrul acestora, 190.046 sînt romi, 62. 233 germani, 17.692 slovaci, 15.620 croaţi, 7.995 români46 ş.a.

În literatura de referinţă privind drepturile minorităţilor, Ungaria a fost dată ca exemplu pozitiv. Peter Vermeersch considera că în această ţară, procesul legislativ al formării grupurilor de interese pe baze etnice a început în ultima parte a anilor’80, perioadă în care statul maghiar a cunoscut şi transformări politice şi economice importante47.

Primele măsuri legislative au fost luate, în decembrie 1988 şi ianuarie 1989, cînd a fost adoptată legislaţia privind dreptul la asociere şi reuniune. Acest demers a continuat, în octombrie 1989, prin adoptarea unui amendament la Constituţia maghiară (Amendamentul No. XXXI, 1989). Potrivit acestui amendament, minorităţile se bucurau de dreptul la cultură, religie şi posibilitatea utilizării limbii materne. De asemenea, articolul 68 din Constituţia din 1990, a subliniat faptul că minorităţile etnice şi naţionale de pe teritoriul Ungariei erau parte constitutivă a statului maghiar (paragraful 1). Se stipula, totodată, că minorităţile etnice şi naţionale se bucurau de dreptul de a fi reprezentate politic, de a forma corpuri naţionale şi locale pentru autoguvernare (paragraful 4). Noua Constituţie prevedea şi introducerea unui comisar parlamentar pentru drepturile minorităţilor etnice şi naţionale (Art. 32 B, paragraful 2) precum şi instituţia Avocatului Poporului. Toate aceste schimbări legislative au condus, în 1993, la promulgarea unei Legi a minorităţilor. Aceasta a adus completări cu privire la drepturile minorităţilor, mai ales cele cu privire la alegerea reprezentanţilor în Parlament şi la educaţia în limba maternă. Pe lîngă cele 4 naţionalităţi recunoscute înainte de 1993 precum germanii, slovacii, românii şi slavii de sud (pentru a fi recunoscute ca naţionalităţi grupurile etnice trebuiau să aibă un număr de 10.000 de membri), legea a recunoscut încă alte 9 etnii. Criteriul recunoaşterii se baza pe vechimea etniei pe teritoriul Ungariei – minimum 100 de ani. Legea a făcut posibilă autoguvernările minoritare pe criterii culturale, minorităţile putînd utiliza simbolistica lor identitară alături de cea oficială.

Trebuie să precizăm că, deşi raporturile stat-majoritate-minoritate în Ungaria nu au aceeaşi complexitate ca în ţările vecine acesteia precum în România şi Slovacia, această ţară rămîne un etalon european pentru rezolvarea chestiunii minorităţilor.

Credem, însă, că exemplul Ungariei nu este cel mai convingător în problematica minorităţilor. Izbucnirea unor conflicte interetnice pe teritoriul acestui stat este aproape imposibilă, avînd în vedere numărul mic al minorităţilor etnice sau naţionale.

Singura poblemă o pune minoritatea romă, care însă se bucură de o lege specială, pe care statul maghiar a adoptat-o la recomandarea Consiliului Europei şi al Uniunii Europene.48

Încercările Ungariei de stabili un statut al maghiarilor de peste graniţă, pe lîngă faptul că intră în contradicţie cu legislaţia europeană şi internaţională (vezi Comisia Europeană pentru Democraţie şi Drept-Veneţia) poate fi sursă de conflict în ţările vecine49 .

Recomandările Comisiei de la Veneţia privind respectarea suveranităţii teritoriale a statelor şi a tratatelor încheiate este un avertisment pentru Ungaria. „Patria-mamă” poate doar să ofere spriin cultural şi educaţional coetnicilor săi din alte ţări, fără a încălca drepturile suverane ale statelor de rezidenţă.

Concluzii

Politicile privind apărarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor naţionale în cele patru state central europene au fost influenţate de politicile Uniunii Europene în domeniu şi ale celorlalte organizaţii europene precum Consiliul Europei şi OSCE. Se poate observa că aceste state au adoptat măsuri legislative privind protecţia minorităţilor imediat după semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), măsuri şi politici amplificate după depunerea cererilor de aderare la UE.

Nu se poate cuantifica în ce măsură legislaţia de protecţie a minorităţilor naţionale şi etnice este rezultanta proceselor democratice din aceste ţări demarate odată cu disoluţia regimurilor comuniste, dar cu siguranţă criteriile de la Copenhaga, condiţionările pe care acestea le-au introdus cu privire la aderarea Ungariei, Poloniei, Slovaciei şi Cehiei la UE şi monitorizarea lor de instituţiile europene, îndeosebi de Comisia Europeană, au jucat un rol determinant în politicile privind apărarea drepturilor minorităţilor.

Adoptarea unor legislaţii naţionale în domeniul sus amintit a avut la bază, în multe cazuri, principiul autonomiei culturale, necesar conservării identităţii minorităţilor, ceea ce a făcut ca cele patru state să participe încă înainte de aderare la logica guvernanţei multietajate din Uniunea Europeană, al cărui pivot îl constituie principiul subsidiarităţii.

Putem conchide în acest caz că legislaţia privind minorităţile a avut efect şi asupra dezbaterilor privind procesul de decizie în UE; mai mult, afirmarea unor instituţii regionale şi locale în procesul decizional din aceste state este consecinţa dialogului eficient între instituţiile guvernamentale şi cele locale, între acestea şi societatea civilă.

O abordare comprehensivă a protecţiei minorităţilor trebuie să includă legislaţie, instituţii şi politici specializate pentru a asigura atît protecţia împotriva discriminării cît şi promovarea identităţii minorităţilor.

Nu există în acest moment un acquis comunitar privind protecţia minorităţilor naţionale, o definiţie general acceptată privind minorităţile, precum nu există politici comune a statelor membre (vechii şi noii veniţi) privind această problematică.

Documentele UE în acest domeniu sînt influenţate de cadrul normativ al Consiliului Europei şi a altor organizaţii internaţionale. Ele conţin principii privind apărarea împotriva discriminării şi diferenţelor pe criterii etnice, religioase sau lingvistice, dar numai statele candidate au fost monitorizate în acest sens, ceea ce i-a făcut pe unii analişti critice de „dublul standard” european în chestiunea minorităţilor.

Cu toate acestea, condiţionările impuse de UE au contribuit în statele central europene la respectul acestora faţă de legislaţia în domeniu, la un dialog permanent, coperare şi susţinere reciprocă privind integrarea lor în structurile euroatlantice.

În final, credem că problema minorităţilor în UE, în general şi în cele patru state, în particular, va continua să rămînă pe agendele naţionale şi europene, iar orice exagerare fie în direcţia minimizării drepturilor minorităţilor sau în direcţia accentuării autonomiei şi izolării acestora va conduce la tensiuni, chiar dacă aceste state sînt membre ale UE şi ale NATO.

Note:

1. Günter Verheugen, Entering the final stage, cuvîntarea 02/602 ţinută la Economist Conference, Vienna, 2002.

2. Központi Statisztikai Hivatal(2002), Népszámlálás 2001, în http//www.nepszamlalas 2001.hu.

3. Glówny urzad Statistyczny 2003.

4. Francesco Capotorti, Etude de droits des personnes appartenant aux minorités ethniques, religieuses et linguistiques, New York, Nations Unies, 1991 (nr. de vente: f. 91, XIV, 2), paragraphe 564.

5. André Liebich, Les minorités nationales en Europe Centrale et Orientale, Genève, Georg Editeur, 1997, p.16.

6. Adrian Năstase (coord.), Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, Bucureşti, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, vol.1 (Reglementări în dreptul internaţional), pp.201-206.

7. Ibidem, pp. 347-353.

8. Victor-Yves Ghebali, , La question des minorités nationales à la lumière du Pacte de Stabilité en Europe”, în Le Trimestre du Monde, no. 4, 1994, p.111.

9. André-Louis Sanguin, Les minorités éthniques en Europe, Paris, L’Harmattan, 1993, pp.7-9.

10.  Sylvie de Tirilly, „ Minorités et securité en Europe”, în Ares, vol. XV, no.1, 1995, p.36.

11.André Liebich, op.cit., p.18.

12.Camil Mureşanu, Interpretări ale conceptelor de naţiune, naţionalitate şi minoritate naţională”, în N. Bocşan, N. Edroiu (coord.), D. Prodan, Puterea modelului, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1995, pp.124-130.

13. Csaba G.Kiss, Europa Centrală. Naţiuni, Minorităţi, Peste Szalon-Kriterion, 1993, pp.178-179.

14. A se vedea Felix Ermacora, Der Minderheitenschnitz in Rahmen der vereinten Nationen, Wien, 1998.

15. On Rights of Members of National Minorities and Amendment of some Acts, în htp:// www.minelres.lv/National legislation/Czech/Czech Minorities_English.htm

16. Politique linguistique à l’egard des minorités nationales, Pologne, 2005.

17.  Marisol Touraine, Géopolitique du XXI siècle, Paris, Editions du Seuil, 1995, p.58.

18. Christian Thuderoz, Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social, Bucureşti, ştiinţa , 2002, pp.31-40.

19. Sylvie de Tirilly, op.cit, pp.36-37.

20. André-Louis Sanguin, op.cit, p.7 şi Mark Neville, Europe:Rights of Ethnic minorities and Religions-Linking Diversity, în Dialogue+Cooperation, nr.2, 2004, pp.5-19.

21. Adrian Severin, Naţiune şi minorităţi naţionale în era globalizării, în Ziua, 7 februarie 2006; pentru textul Recommandation 1735, vezi http:// assembly.coe.int

22.  Adrian Năstase, op.cit., pp. 569-574 şi John Packer, The OSCE and international guarantiees of local self-government, în Local Self-Government, Teritorial Integrity and Protection of Minorities, Strasbourg, European Commission for Democray Through Law, Council of Europe Publishing, 1996, pp.250-272.

23.  Sylvie De Tirilly, op.cit, p.43.

24.  Victor Yves Ghebali, L’OSCE dans l’Europe post-communiste. Vers une identité paneuropéenne de securité, Bruxelles, Etablissement Emile Bruylant, 1996, pp.634-638.

25. Memorandum on Action Taken in the Field of Human Rights, 1987, p.187. 26.Gaetano Pentassuglia, The EU and The Protection of Minorities: The Case of eastern Europe, în European Journal of International Law, No. 12/1, 2001, p.6-8.

27. Council Directive 2000/43/EC.

28. Adrian Năstase, op.cit, p. 755-760.

29. Kinga Gál, Bilateral Agreements in Central and Eastern Europe: A New Inter-State Framework for Minority Protection, Flensburg, European Centre for Minority Issues, Working Paper 4, 1999, în Protection of Minority Rights Through Bilateral Treaties, Arie Bloed and P Van Dijk (eds), The Hague, Kluwer, 1999.

30. Bulletin of the European Communities 1/1980, para. 1.1.5.; Regulations 596/82 of 15 March 1982, în Official Journal, 1982, L. 72.

31. Agreement Between the European Economic Community and the Polish People’s Republic on Trade and Commercial and Economic Cooperation, 19 September 1989, în OJ 1989, L.1 and Agreement Between the European Economic Community and the Hungarian People’s Republic on Trade and Commercial and Economic Cooperation, 26 September 1989, în OJ 1988, L 327) .

32. G. Pentassuglia, op.cit., pp.9-10 şi Peter Vermeersch, EU Enlargement and Minority Richts Policies in central Europe: explaining Policies Shifts in the Czech Republic, Hungary and Poland, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 1/2003, pp.1-31.

33. Gwendolyn Sasse, Minority Richts and the EU: Before, during and After Enlargement, Working Paper 04.3.2., în Halki International Seminar, Foreign Regional Cooperation, 2004, pp.6-16.

34.  Council Regulations 622/1998 of 16 March 1998, în OJ , 1998, L 85/ 1-2.

35. Report from the European Commission on the Implementation of Measures Intented to Promote Observance of Human Rights and Democratic Principles (for 1995), COM (96), 672 final.26.

36. G Pentassuglia, op.cit, p.18.

37. James Hughes, Gwendolyn Sasse, Monitoring the Monitors: EU Enlargement Conditionality and Minority Protection in the CEECs, în JEMIE, Issue 1/2003, pp.1-2.

38. Czech Republik, htp://www.angelfire.com/journal/republica/czen.htm.

39. On Rights of Members of National Minorities and Amendment of Some Acts, în http:/ /wwwminelres.lv/National Legislation/Cyech/Cyech_Minorities_English.htm.

40. Peter Veermesch, op.cit., p.11.

41.Slovakia-Quick Facts, htp//www.countryreports.org/country.asp?countryid =218&Name=Slovakia.

42.  Farimah Daftary, Gal Kinga, The New Slovak Language:Internal and External Politics?, WorkingPaper, No.8, European Centre for Minority Issues, 2000, în http//www.ciaonet.org/ wps/daf04/daf04.pdf

43.  Michael, J. Kopanic, The New Minority Language Law in Slovakia, în http://www.cereview.org/99/2/kopanic2.html

44.  Republic of Poland-Ministry of Interior and Administration, 2005.

45.  Peter Vermeersch, op.cit., p.19.

46.  Központi Statisztikai Hivatal 2002.

47.  Peter Vermeersch, op.cit., p.12.

48.  Ibidem, p.11.

49.  Kántor Zoltán, Legea statutului şi Comisia de la Veneţia: reflecţii asupra protecţiei minorităţilor, în http//www.provincia.ro/cikk_roman/c000354.html; Martin Brusis, The European Union and Interethnic Power-sharing Arrangements in Accession Countriess, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues, Issues 1/ 2003, p. 3.

Bibliografie

Agreement Between the European Economic Community and the Polish People’s Republic on Trade and Commercial and Economic Cooperation, 19 September 1989, în OJ 1989, L.1.

Agreement Between the European Economic Community and the Hungarian People’s Republic on Trade and Commercial and Economic Cooperation, 26 September 1989, în OJ 1988, L 327.

Brusis, Martin, The European Union and Interethnic Power-sharing Arrangements in Accession Countriess, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues, Issues 1/ 2003, p. 1-20.

Bulletin of the European Communities 1/1980, para. 1.1.5; Regulations 596/82 of 15 March 1982”, în Official Journal, 1982, L. 72.

Capotorti, Francesco, Etude de droits des personnes appartenant aux minorités ethniques, religieuses et linguistiques, New-York, Nations Unies, 1991 (nr de vente: f 91, XIV, 2), paragraphe 564.

Česky statisticky, 2001, scitani lidu, domu a bytu, în ttp//www.czso.cz.

Council Regulations 622/1998 of 16 March 1998, în OJ , 1998, L 85/ 1-2.

Council Directive 2000/43/EC June 2000 implementing the principle of equal treatment between persons irrespective of racial or ethnic origin, în OJ, L.180, 19.07.2000.

Daftary, Farimah, Gal, Kinga, The New Slovak Language: Internal and External Politics?, WorkingPaper, No.8, European Centre for Minority Issues, 2000, în htp//www.ciaonet.org/ wps/daf04/daf04.pdf

Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, în Adrian Năstase (coord), Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1998, pp.194-199.

Declaraţia reuniunii OSCE la nivel înalt de la Helsinki (extrase), în Adrian Năstase (coord), Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, vol.1 (Reglementări în dreptul internaţional), pp.569-574.

Ermacora, Felix, Der Minderheitenschnitz in Rahmen der vereinten Nationen, Wien, 1998.

Gál, Kinga, Bilateral Agreements in Central and Eastern Europe: A New Inter-State Framework for Minority Protection, flensburg, European Centre for Minority Issues, Working Paper 4, 1999, în Protection of Minority Rights Through bilateral Treaties, Arie Bloed and P Van Dijk (eds), The Hague, Kluwer, 1999.

Ghebali, Victor Yves , L’OSCE dans l Europe post-communiste. Vers une identité paneuropéenne de securité, Bruxelles, Etablissement Emile Bruylant, 1996.

Ghebali, Victor-Yves, La question des minorités nationales à la lumière du Pacte de Stabilité en Europe, în Le Trimestre du Monde, no. 4, 1994.

Hughes, James and, Sasse, Gwendolyn, Monitoring the Monitors: EU Enlargement Conditionality and Minority Protection in the CEECs, în JEMIE, Issue 1/2003, pp.1-36.

Kántor Zoltán, Legea statutului şi Comisia de la Veneţia: reflecţii asupra protecţiei minorităţilor, în http//www.provincia.ro/cikk_roman/c000354.html.

Kiss, Csaba G, Europa Centrală. Naţiuni, Minorităţi, Peste Szalon-Kriterion, 1993.

Kopanic, Michael, J., The New Minority Language Law in Slovakia, în http://www.ce-review.org/99/2/kopanic2.html.

Központi Statisztikai Hivatal (2002), Népszámlálás 2001, în http//www.nepszamlalas 2001.hu.

Liebich, André, Les minorités nationales en Europe Centrale et Orientale, Genève, Geong Editeur, 1997.

Memorandum on Action Taken in the Field of human Rights, para. 2, 25 May 1987, în EPC Documentation Bulletin, 1987.

Mureşanu, Camil, Interpretări ale conceptelor de naţiune, naţionalitate şi minoritate naţională, în N. Bocşan, N. Edroiu (coord.), D. Prodan, Puterea modelului, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1995.

Neville, Mark, Europe:Rights of Ethnic minorities and Religions-Linking Diversity, în Dialogue+Cooperation, nr.2, 2004, pp.5-19.

On Rights of Members of National Minorities and Amendment of some Acts, în htp:// www.minelres.lv/National legislation/Czech/Czech Minorities_English.htm.

Packer, John , The OSCE and international guarantiees of local self-government, în Local Self- Government, Teritorial Integrity and Protection of Minorities, Strasbourg, European Commission for Democray Through Law, Council of Europe Publishing, 1996, p. 250-272.

Pentassuglia, Gaetano, The EU and The Protection of Minorities: The Case of Eastern Europe, în European Journal of International Law, No. 12/1, 2001, pp.3-38.

Proiectul de Declaraţie Federalism, Regionalism, Autonomie Locală şi Minorităţ, Cividale del Friuli, 24-26 octombrie 1996.

Recomandarea 1201 cu referire la un Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, în Adrian Năstase (coord), Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, vol.1 (Reglementări în dreptul internaţional), pp.347-353.

Recomandarea 1201/1993 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la Drepturile Minorităţilor Naţionale (1995), în Adrian Năstase (coord), Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, vol.1 (Reglementări în dreptul internaţional), pp. 201-206.

Report from the European Commission on the Implementation of Measures Intented to Promote Observance of Human Rights and Democratic Principles (for 1995), COM (96), 672 final.2.

Republic of Poland-Ministry of Interior and Administration, 24 May 2005, în http://www.osce.org/documents/eea/2005/05/14563_en.pdf

Sanguin, André-Louis, Les minorités ethniques en Europe, Paris, Éd. L’Harmattan, 1993.

Sasse, Gwendolyn, Minority Richts and the EU: Before, during and After Enlargement, Working Paper 04.3.2., în Halki International Seminar, Foreign Regional Cooperation, 2004, pp.1-20.

Slovakia-QuickFacts, în htp//www.countryreports.org/country.asp?countryid =218&Name =Slovakia).

Thuderoz, Christian, Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social, Bucureşti, ştiinţa, 2002.

Tirilly, Sylvie de, Minorités et securité en Europe , în Ares, vol. XV, no.1, 1995.

Touraine, Marisol, Géopolitique du XXI siècle, Paris, Editions du Seuil, 1995.

Verheugen, Günter, Entering the final stage, cuvîntarea 02/602 ţinută la Economist Conference, Vienna, 2002.

Vermeersch, Peter Minority Policy in Central Europe:Exploring the Impact of the EU’s Enlargement Strategy, în The Global Review of Ethnopolitics, January 2004, vol.3, no. 2, pp.3-19.

Vermeersch, Peter, EU Enlargement and Minority Rights Policies in Central Europe: Explaining Policies Shifts in the Czech Republic, Hungary and Poland, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 1/2003, pp.1-31.

*

Adrian IVAN este conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filozofie şi totodată director executiv al Institutului de Studii Internaţionale din cadrul Universităţii „BabeşBolyai”, Cluj; autor a numeroase studii pe marginea integrării europene a României şi a problemelor regionalismului, federalismului şi construcţiei identitare: Construcţia identitatii la maghiarii si germanii transilvaneni. Raporturile lor cu statul român între anii 1918-1930, în Studia Universitas „Babes- Bolyai”, Federalisme and Regionalisation in the Europe, în Revista Transilvană de ştiinţe Administrative, România şi UE (1993-2003)”, în Tribuna, Statul-naţiune în sistemul Societăţii Naţiunilor, în Tribuna, The Relations Between Romania and the European Union (1993-2003), în Revista Transilvană de ştiinţe Administrative.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006