Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XI. 2005., nr. 28 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-25

Recenzii

Între negare şi trivia lizare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est

Michael Shafir

Polirom, 2002, 160 p.

„Cartea lui Shafir nu va trece neob servată. Sînt atinse cîteva subiecte extrem de sensibile: sînt pomenite personalităţi din spaţiul public românesc, istorici, scriitori, politicieni, jurnalişti, profesori. Citarea     lor     va     stîrni    cele    mai    multe

controverse“ prevestea, în prefaţă, Stelian Tănase. Dar cum cartea a fost prea bine scrisă, extrem de sistematizată şi suficient argumentată nu a iscat vîlva, cei vizaţi neavînd cum să combată pe „unul dintre cercetătorii cei mai informaţi“ (p. 9), fapt observat şi de Marco Maximilliam Katz (director al Centrului de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului): „Presupun că una din cauzele acestei ignorări trebuie căutată în faptul că (...) Shafir exemplifică cu nume şi date. Mulţi din cei care s-au recunoscut, sau ar fi trebuit să se recunoască (...) au preferat să ignore volumul.“1

Cartea domnului Shafir ar trebui însă readusă în actualitate şi forţată să fie observată. ªi asta pentru că proiectul Legii privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob înregistrat la Senat pe 28 martie 2002 a reuşit abia în 6 mai 2005 să fie adoptat de acest for (cu 99 de voturi pentru), după trei ani de certuri. Urmează însă ca drumul anevoios să continue în Camera Deputaţilor

Negarea Holocaustului în ţările poscomuniste este de diverse tipuri surprinse de autor gradal, în primele patru capitole. Primul capitol al volumului, „Moştenirea «uitării statal organizate»”, demonstrează cum istoriografia sovietică s-a străduit să naţionalizeze şi în acelaşi timp să internaţionalizeze Holocaustul. Efectele acestei „uitări“” organizate se perpetuează, iar această „moştenire“ nu-i afectează doar pe cei care s-au identificat cu valorile regimurilor comuniste.

Negarea integrală, preluată după „modelul occidental”, este cel mai uşor de identificat şi are reprezentanţi în toate ţările Central şi Est Europene atît printre politicieni cît şi printre jurnalişti, scriitori şi chiar profesori universitari. Adepţii negării integrale susţin că: lagărele nu au existat, cyclon z este un insecticid, nu era posibilă fizic uciderea atîtor evrei, evreii au emigrat în fapt în SUA, evreii au murit din cauza bombardamentelor engleze şi americane etc.

Mai periculoasă este însă negarea deflectivă: „negarea deflectivă nu neagă Holocaustul ca atare, ci transferă culpabilitatea asupra membrilor altor naţiuni a căror pondere ar fi nesemnificativă” (p. 49). Negarea deflectivă cunoaşte trei forme: vina aparţine în totalitate germanilor (negaţionişti care recunosc existenţa Holocaustului dar consideră că singurii vinovaţi sînt nemţii), vina aparţine evreilor şi vina aparţine „perifericilor“: „O formă mai versatilă a negaţionismului deflector admite participarea unor membri din propria naţiune la crimă, considerînd-o însă a fi fost un fenomen periferic, o aberaţie absolut marginală în istoria unei relaţii, altfel, imaculată cu evreii.“ (p. 66) Ca ilustrare a acestui tip de negaţionism, Shafir aduce în memoria cititorilor discursul lui Ion Iliescu, care arată că pogrom nu este un cuvînt românesc, iar vinovaţi pentru eventuala participare la Holocaust sînt exclusiv gardiştii. Deflectarea vinovăţiei asupra evreilor cunoaşte cinci tipuri de explicaţii: argumentul deicidului, enciclopedia teoriilor conspirative (Hitler, marioneta sioniştilor care doreau legitimarea unui stat), legitima apărare, explicaţiile reactive şi evreii ca autori ai Holocaustului.

Cea de-a patra formă de negare este cea selectivă, tratată în capitolul al IV- lea: „negaţionismul selectiv este un hibrid (...) între negarea integrală şi negaţionismul deflector. El neagă integral Holocaustul – dar negaţia este aplicată numai cazului specific al propriei ţări. Cu alte cuvinte, negaţionismul selectiv acceptă existenţa Holocaustului în alte locuri, dar neagă orice participare a membrilor propriei naţiuni la implementarea acestuia“ (p. 89). Acest tip de negaţionism este caracteristic în special României.

Capitolul al V-lea tratează un alt tip de distorsionare intenţionată a istoriei şi anume „Triviliazarea prin comparaţie a Holocaustului.“ Acest tip de trivializare se realizează „fie prin recurgerea la «umanizarea» istoriei locale în comparaţie cu atrocităţile comise de nazişti, fie prin compararea Holocaustului cu suferinţele în masă la care au fost supuse largi pături ale unei populaţii – sau omenirea în general – de-a lungul istoriei“ (p. 107)

Dincolo de rigoarea omului de ştiinţă („lucrarea de faţă este concepută de un politolog şi scrisă în jargonul disciplinei” p. 18), de claritatea sistematizării (cartea poate fi utilizată cu succes ca un manual) cartea domnului Shafir este exemplul cel mai bun pentru memoria democrată2. Scrisă datorită unor oameni care dovedesc că „este posibil”3, cartea ar trebui să fie bibliografie obligatorie pentru cei care încă ne amintesc că uneori este şi „imposibil“.

Note:

1.     Interviu publicat în Divers, nr. 1(147)/2004, http://www.divers.ro/cgi-bin/ buletin_ro.py?id=147

2.     „O memorie democrată nu trebuie nici să se înşele asupra doliului (...) nici să se lase copleşită de căutări identitare (trecutul traumatizant acordă sens viitorului meu), nici să se preteze la intrigi politice. Ea trebuie să cunoască şi să înţeleagă tragedia tuturor celorlalţi“ – p. 132

3.     „Proiectul acestui volum s-a născut, probabil la Tîrgu-Mureş (...) Le sînt deci îndatorat Smarandei şi lui Elek, dar le sînt îndatorat mai presus de toate pentru că ei demonstrează ceas de ceas că este totuşi posibil!“, p. 17

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006