Dezbatere

Reforme amînate – reforme necesare

La 21 mai 2005, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a organizat la Cluj conferinţa naţională „Reforme amînate – reforme necesare pentru integrarea României în Uniunea Europeană”. Structurată pe trei sesiuni (Sesiunea I: „Spre o compatibilitate structurală a României cu statele membre UE. Reforme constituţionale. Reforma justiţiei. Reforma sistemului politic. Reforma teritorial-administrativă”, sesiunea II: „Coerenţa sistemului politic. Reprezentarea şi autonomia culturală a minorităţilor. Legislaţia electorală”, sesiunea III: „Descentralizare şi regionalizare în statele membre UE. Modele posibile pentru România. Autonomia regională”), conferinţa a reunit figuri de primă mărime ale sferei academice şi societăţii civile, dar şi politicieni: Zoe Petre, Péter Eckstein-Kovács, Valentin Constantin, Barna Bodó, Daniel Barbu Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Zsolt Szilágyi, Liviu Antonescu, Adrian Moraru, István Haller, Adrian Sorescu, Gusztáv Molnár, Ovidiu Pecican, Tibor T. Toró, Alexandra Ionescu, Miklós Bakk, Elek Szokoly.

Textul de faţă constituie o selecţie din intervenţile primei sesiuni.

Reforma structurală a statului român

Smaranda Enache: Ideea acestei dezbateri ne-a venit într-un moment în care se discută legea minorităţilor. Iată că minorităţile ne provoacă mereu, nu ne lasă în pace, şi de la felul în care arată această lege a minorităţilor am început să ne uităm şi la haloul din jurul legii minorităţilor şi să vedem că mai există şi o lege a partidelor, o lege electorală, că întreg sistemul politic românesc este oarecum nereformat, că ultimele amendamente ale Constituţiei nu au rezolvat o serie de chestiuni, că regionalizarea nu s-a declanşat şi aşa mai departe. Am început să ne înspăimîntăm că trăim, totuşi, într-o tranziţie a formelor fără fond şi că fondul problemei: structura statului, structura coerentă a sistemului politic, coerenţa sistemului politic cu legislaţia electorală, cu reprezentarea diverselor comunităţi, inclusiv minoritare, nu sînt adecvate şi am început să ne îngrijorăm că acest stat al nostru, care ar trebui să folosească integrarea europeană ca un vehicul de democratizare, de reformare profundă, s-ar putea livra – sigur, spre bucuria noastră, în ianuarie 2007 – în Uniunea Europeană tot atît de nereformat, de incoerent, tot atît de contradictoriu, că funcţionalitatea lui ar putea să fie dificilă chiar după acel moment de foc de artificii şi de şampanie pe care îl vom trăi împreună. Şi, avînd în vedere că într-un fel societatea civilă şi-a redus motoarele după Campania pentru un Parlament Curat, după efortul pe care l-a depus, salutar de altminteri, pentru a ajuta o nouă alternanţă la putere care nu neapărat este şi o alternativă autentică, am zice noi, dar în sfîrşit, este totuşi o alternanţă binevenită – se pare că dezbaterea despre marile probleme a fost amînată sine die, că sîntem prinşi în imediat, în concreteţea clipelor care sînt fără îndoială importante, dar nu vedem apărînd, crescînd de undeva viziuni, propuneri, perspective, modele de reforme profunde şi adevărate.

Şi atunci ne-am gîndit că, probabil, am putea să ne întîlnim, iată, în această sîmbătă la Cluj, să invităm oamenii a căror poziţie în spaţiul public este cunoscută, care au o viziune, care au exprimat prin luările lor de poziţie o preocupare constantă în ultimiie 15 ani pentru reforme profunde şi să încercăm să facem ordine, să facem un inventar de probleme, să punem nişte întrebări, eventual să formulăm nişte răspunsuri, pentru ca, plecînd de la această întîlnire şi reuşind în a mai face una-două în acest an, să deblocăm într-un fel dezbaterea publică despre ceea ce cred că este important pentru noi. Şi într-o locuinţă, oricît ar fi de modernă, este extraordinar de greu să te învîrţi dacă tot timpul te împiedici de masă – chiar dacă e Biedermaier – sau fotolii, iar dulapurile sînt cu uşile la perete. Este un fel de deranj în toată această societate, ceva care ar trebui puţin ordonat, nu neapărat Ordnung, dar puţină ordine flexibilă, aşa cum ne place nouă să zicem. În prima sesiune am invitat-o pe doamna profesor Zoe Petre, i-am invitat pe domnul senator Péter Eckstein-Kovács, pe domnul profesor Valentin Constantin, domnul lector universitar Miklós Bakk, domnul profesor Daniel Barbu, să încercăm să vorbim despre o compatibilitate sau o compatibilizare structurală a României cu statele membre UE, pornind de la faptul că Uniunea Europeană nu ne dă modele dar ne cere să corectăm şi noi, ca şi toată lumea, deficitul democratic existent, să vedem dacă ar fi nevoie de reforme constituţionale, ce şi cum anume.

Zoe Petre: Este pentru mine un privilegiu – şi în acelaşi timp un risc – de a mă adresa unor colegi pe care îi ştiu atît de implicaţi în problematica pe care o discutăm astăzi, şi brusc m-am simţit abilitată doar să introduc şi nu să ajung în miezul problemelor. Mă voi limita să răspund dintr-o dublă perspectivă, cea de istoric preocupat de foartă multă vreme de funcţionalitatea democraţiilor antice şi cea a unei persoane care a avut foarte mult de a face cu aministraţia centrală şi locală din România. Problema care deschide discuţia noastră este cea a ideologiilor structurale în instituţiile noastre. Nu mă voi referi la reforma constituţională, voi pune doar o simplă întrebare celor care au fost mai direct implicaţi în „formalizarea” recentei Constituţii, o întrebare pe care mi-am pus-o încă de atunci. Oare de ce a fost nevoie să se lase resturi, care să implice un nou referendum şi o nouă modificare a Constituţiei, cînd era foarte clar în anul trecut care e scopul unei reconstrucţii constituţionale, anume acela de a adapta prevederile legii fundamentale la o realitate care e dominată de tema integrării României în Uniunea Europeană. Nu înţeleg de ce, şi poate că există răspunsuri rămase ascunse, care să motiveze, chipurile, în vreun fel modul cum a fost concepută şi realizată reforma constiţională acuma. Vreau să spun că, de vreme ce tot s-a votat reforma constituţională, s-ar fi putut introduce şi reforme mai greu de înghiţit. De exemplu, dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a cumpăra pămînt, lucruri care păreau să stîrnească valuri de anxietate populară şi nu au stîrnit nimic! şi atunci, încă o dată, de ce e nevoie de două formalităţi, cînd se putea face o dezbatere consistentă, la obiect, încheiată cu o reformă a Constituţiei! Răspunsul pe care eu îl am în momentul de faţă se leagă direct de reforma instituţiilor Pentru că sentimentul meu este că dacă România nu merge cum am vrea noi de repede pe calea integrării, aceasta se întîmplă prioritar din cauza lipsei de reformă instituţională. Sînt convinsă că este un truism, dar mergînd cu un pas mai departe devine o întrebare pe care cred că partidele politice ar trebui să o primească cu mai multă nelinişte decît o fac.

Eu am avut direct de a face cu partidele democratice care au asigurat alternanţa la putere în raport cu monolitul PSD-FSN. Dar n-am avut impresia nici aici că au existat cu adevărat proiecte de reformă instituţională. Au existat proiecte de creaţie instituţională şi acestea s-au indeplinit în majoritatea cazurilor între 1996 şi 2000, cînd a apărut un număr foarte mare de instituţii noi, legiferate în concordanţă cu acquisul comunitar. Dar o gîndire coerentă despre o construcţie instituţională coerentă în România, care să meargă de la şeful statului la bază, nu am constatat sau, dacă a existat, ea nu a devenit materie de construcţie politică în timpul exercitării mandatelor. Lucrul acesta ni se pare dintre cele mai grele de consecinţe pentru ritmul general de dezvoltare al României. Toată lumea constată, fiecare dintre noi în diferite împrejurări, că România are o birocraţie grea, apăsătoare, nefuncţională, că de la decizie pînă la aplicarea ei există mult prea multe trepte, ocolişuri şi fundături. Din experienţa mea de patru ani în administraţia prezidenţială pot să spun că, de cîte ori se îndeplinea ceva, aveam sentimentul că purtam în spinare şi obiectivul şi persoanele care trebuiau să-l ducă la îndeplinire. Or, de la campania electorală a partidelor din Alianţa DA, am înţeles că există un angajament în sensul unei regîndiri sistematice a instituţiilor, dar constat cu o tristă înţelegere că acest moment este tot timpul amînat.

Dintre asociaţiile, fundaţiile din societatea civilă, impresia mea (sper că nu frustrez nici o ambiţie), este că societatea academică a fost mai constant şi mai sistematic preocupată de acest domeniu, dar opinia mea este că, în mod foarte concret, trebuie să se constituie o echipă, indiferent sub ce formă, care să înceapă să pună pe hîrtie de la „a” la „z” ce înseamnă reforma instituţională, ce presupune ea, ce costuri, ce beneficii, care sunt paşii…, pentru că, dacă prelungim doar expresia frustrărilor noastre din cauza administraţiei ineficiente, nu o să ajungem nicăieri.

Am să dau un exemplu, două, care mi se par elocvente. Unul este cel legat de funcţionarii publici. În 1999 s-a produs legea funcţionarului public. În mod normal, aceasta trebuia să reprezinte începutul constituirii unui grup profesionalizat de funcţionari publici la toate nivelele. În 2000, cîştigarea alegerilor a dus imediat la o ordonanţă de urgenţă care a ciuntit legea, aşa încît instituţiile să poată fi repopulate politic. În momentul de faţă, actualul guvern este în faţa unei dileme serioase. Pe de o parte, restabilirea legii şi respectarea ei. Pe de altă parte, dorinţa, în parte firească, în parte subiectivă, de a nu lăsa întreg aparatul de stat ca reprezentînd o parte şi nu întregul statului român. Al doilea exemplu este Consiliul Suprem al Magistraturii cu care ne întîlnim aproape în fiecare seară la televizor, şi care este o instituţie salutată de Uniunea Europeană, dar construită cu atîta migală încît să răspundă cu totul altor scopuri decît cele ale independenţei justiţiei. În ambele cazuri s-au adoptat, în fond, măsuri care ţin de domeniul adineaori evocat de doamna Enache, al formelor fără fond. Faptul că s-a aplicat pe nişte modele europene o realitate cît se poate de balcanică a dus la disfuncţionalităţi mai mari, şi nu mai mici decît în perioada anterioară.

Eu vreau să supun judecăţii dumneavoastră o judecată de istorie. Statul român şi-a încetat de fapt existenţa în 1948, odată cu adoptarea noii constituţii prin care Partidul Comunist, respectiv Partidul Muncitoresc şi nu statul era elementul reglementat constituţional. La revoluţie, partidul unic a fost suspendat (măcar în teorie) din toate atribuţiile sale; dar în momentul în care s-a dat deoparte acest înveliş, în miezul lucrurilor nu mai era aproape nimic. Mai grav, transformarea structurilor guvernării provizorii în partid politic a reînnodat foarte repede aceeaşi tradiţie a statului non-existent. Societatea românească, mă tem, şi fiecare dintre noi am descoperit tîrziu şi punctual această realitate. Şi atunci, pretindem de la instituţii cîrpite să funcţioneze ca nişte instituţii adevărate. Din această pricină găsesc că e absolut indispensabil ca aceia dintre noi care nu au direct responsabilitatea guvernării, să stăm, să punem un proiect sistematic pe hîrtie şi după aia să ne batem să fie asumat de factorul politic. Pentru că altminteri, eu, teoretic, pot să contruiesc explicaţii foarte elaborate şi cu toţii ne putem plînge că, uite, hîrtia aia degeaba am făcut-o; în zadar ne plîngem că, uite, cutare normă europeană nu funcţioneză… Problema este de structură, nu de detaliu. Cred că va trebui un proiect de elaborare a unui proiect, pe care, eu, cel puţin, l-aş susţine cu toată convingerea.

Valentin Constantin: Ceea ce vreau să vă spun se leagă de două lucruri. Avusesem o discuţie purtată în contradictoriu, aşa cum e frumos, cu domnul Daniel Barbu, un admirator al Constituţiei Americane (....) şi eu sunt un admirator al Constituţiei Americane. Noi respectăm Constituţia Americană pentru că ea a funcţionat de vreo 200 de ani. A funcţionat datorită faptului că Constituţia Americană este foarte bine instituţionalizată. Şi este instituţionalizată extrem de simplu, prin prezenţa unui grup de judecători, a unei Curţi Supreme de Justiţie care, printre alte funcţii, îndeplineşte şi funcţia de Curte Constituţională. Dacă noi am avea în acest moment o Curte Constituţională solidă, am elimina extrem de multe probleme de legislaţie, extrem de multe probleme normative. Dacă am avea o Curte Constituţională solidă, noi am avea acum principii foarte clare, care l-ar limita pe legislator. Noi am aculturat Curtea Constituţională, dar, din păcate, a fost o aculturaţie incompletă şi fundamental greşită. În loc să înţelegem controlul constituţional din Statele Unite, care este un control constituţional după principiul mîinii invizibile (care controlează atunci, şi doar atunci cînd cineva este lezat de o normă constituţională), noi avem un control de tip antepromulgare, absolut stupid. Pentru că ideea constituţionalităţii nu este ideea de a face o legislaţie pură, adică o administraţie care să fie în mod pur în acord cu Constituţia. Acest lucru nu există, dealtfel. Ideea este să elimin Curtea Constituţională ca legislator negativ, să elimin din legislaţie ceea ce lezează societatea. Faptul că societatea este lezată se vede simplu: se promovează o excepţie de neconstituţionalitate. Nu vreau să vă plictisesc cu asta. Vreau să spun că Constituţia României nu trebuie reformată, în acest moment, normativ; adică nu trebuie să adăugăm norme pentru a face o constituţie. Avem o premieră mondială, avem o constituţie care este condiţională, se aplică dacă intrăm în Uniunea Europeană. Aici sîntem foarte simpatici.

Problema nu e normativă. Ea este că noi am abandonat această Curte Constituţională, am abandonat-o complet. Deci, dezamăgiţi de faptul că nu am numărat bine mandatele, dezamăgiţi de faptul că o decizie la un moment dat a fost proastă sau negativă, am abandonat pur şi simplu instituţia. Noi, cînd vorbim de Curtea Constituţională, ne gîndim doar la cine a trimis judecătorii într-o Curte Constituţională. Nu asta este problema unei Curţi Constituţionale, cine-i trimite. şi în Curtea Supremă a Statelor Unite sînt din cei care îi simpatizează pe Republicani, dimpotrivă sau pe Democraţi. Şi chiar dacă conjuncţia astrală are un preşedinte democrat şi o curte democrată, nu se întîmplă întotdeauna în America ca Curtea să facă jocul preşedintelui. De ce? Pentru că alegerea este foarte serios concentrată asupra persoanelor. Societatea românească este absolut indiferentă la judecătorii Curţii Constituţionale. Pot pune un pariu cu dumneavostră că nici eu, în acest moment, nu ştiu care sînt judecătorii. În America aproape toată lumea ştie cine sînt judecătorii Curţii Supreme; faptul că o persoană este numit judecător la Curtea Supremă este o chestiune care se dezbate şi se analizează foarte serios. În acest moment, Constituţia României are această problemă, faptul că nu are custode, garant, pentru că Curtea Constituţională, practic, nefiind percepută, nu există ca garant al Constituţiei. Iar dacă s-ar rezolva problema Curţii Constituţionale, atunci ar dispare o sumă mare de probleme de legislaţie. Noi încercăm să facem o legislaţie care să răspundă la absolut toate întrebările; o legislaţie extrem de minuţioasă care devine inasimilabilă. Sînt judecători la ora asta, care practic nici măcar nu au citit setul întreg de legi, pentru că nu le pot asimila. Am aculturat în grabă şi fără prea multe explicaţii. Mă rezum la acest subiect al Curţii Constituţionale şi dacă va mai fi cazul să intervenim, intervenim.

Péter Eckstein-Kovács: Eu, în principal, voi aştepta întrebări şi palme din partea dumneavoastră, pentru că eu sînt aici, la această masă rotundă, omul care a cam participat la toate „comitetele” şi „comiţiile” care au elaborat proiectul Constituţiei, proiectul regulamentelor de cameră şi nici nu ştiu ce alte normative importante, care fac aici subiectul discuţiei noastre; şi, tot eu, încă, mai fac parte, de mult timp, din comisia juridică, încît pot spune că, de mult timp legislaţia a trecut prin faţa mea; aşadar, într-o măsură sînt răspunzător de ceea ce a ieşit din Parlamentul României. La unele din teme şi intervenţii răspund invitaţilor care au luat deja cuvîntul.

Deci, reforma constituţională. Doamna Zoe Petre întreabă pe bună dreptate: din moment ce ne-am atins de Constituţie, de ce nu am făcut o reformă adevărată?, de ce nu am abordat problema instituţională într-un fel mai modern şi ne-am mărginit doar să cosmetizăm Constituţia, ca să fie compatibilă cu reglementările Uniunii Europene?! Eu cred că aici ar fi foarte interesant de văzut care au fost propunerile partidelor politice. Am văzut lucruri foarte interesante. Hai să zic două: UDMR-ul a solicitat ca Constituţia să consacre caracterul laic al statului român. O propunere venită din partea unei părţi a PSD-ului a solicitat ca regiunile de dezvoltare să fie înşirate în Constituţie, încît, existînd posibilitatea, să nu mai avem această piedică de constituţionalitate. Au fost, cred eu, multe propuneri care vizau o reformă de substanţă. Ei, în condiţiile în care raporturile politice au fost cele care au fost, e clar că n-a trecut decît acel minim care a putut fi acceptat de majoritatea parlamentarilor. Este singurul motiv şi, nu ştiu, poate că, într-adevăr, ar trebui să vină o victorie zdrobitoare în alegerile anticipate, ca să avem un partid sau o coaliţie care să aibă puterea de a duce la bun sfîrşit o reformă constituţională.

Cu privire la reforma justiţiei, înainte să pomenească doamna Zoe Petre de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), eu mi-am notat că trebuie să vorbesc despre CSM. Într-adevăr, s-au făcut instituţii care sînt garantul Constituţiei. Domnul Valentin Constantin a vorbit mai ales despre Curtea Constituţională. În întreg sistemul s-au făcut nişte instituţii, vezi Institutul pentru Păstrarea Memoriei Revoluţiei din 1989, creat de domnul Ion Iliescu şi altele, care nu prea au noimă, dar, totuşi, principalele instituţii au fost create. Este vorba de cadrul în care o asemenea instituţie lucrează, de persoanele care o compun şi care o conduc. Aici experienţa mea cu Consiliul Superior al Magistraturii este, nu exagerez, cea mai proastă amintire, şi mi-a fost chiar ruşine să ies pe stradă timp de două săptămîni. A fost vorba de alegerea CSM-ului acum trei sau patru ani. Consiliile reunite ale celor două camere au hotărît prin vot secret cine dintre judecătorii şi procurorii aleşi, de altfel, trecuţi printr-o procedură de validare, o să intre sau nu. Şi regretatul Ioan Georgiu, poate unii dintre dumneavoastră îl ştiţi, fusese preşedintele tribunalului Cluj, – era pe primul loc, ales dintre doi preşedinţi de tribunal, de 1600 de judecători; a intrat, a expus un plan de management deosebit de bun, după care au luat cuvîntul opt senatori şi deputaţi, l-au lăudat pînă-n ceruri; după care vot secret, voturile PSD şi PRM, şi a fost eliminat. Hai, să vină următorul; ăsta ne place, hai că te votăm.

M-am confruntat cu o mare dilemă la început de mandat, acum. Am modificat Constituia, am verificat dacă regulile procedurale au fost verificate în cadrul alegerilor. Şi am văzut cine a ieşit: alde Picioruş, nu mai spunem alte nume. Atunci, fiind în Comisia juridică, am solicitat toate actele, pînă la ultimul buletin de vot, am chemat societatea civilă care a contestat aceste alegeri, împreună ne-am suflecat mîneca şi două zile am stat şi am căutat greşeala. Şi, la un moment dat am întrebat, bine, sînt vreo trei mii de magistraţi, fiecare ultim judecător de la o judecătorie oarecare avea dreptul să conteste. Aţi depus vreo contestaţie? La care şi-au ridicat mîinile a neputinţă: nu se putea, că era o atmosferă încrîncenată şi n-a îndrăznit nimeni. Dacă voi nu îndrăzniţi să contestaţi, să nu vă aşteptaţi de la noi ca să trecem peste regulile pe undeva acceptate de noi; şi aşa astăzi avem CSM-ul pe care îl merităm şi îl merită şi tagma magistraţilor.

Cu privire la reforma administrativ-teritorială, văzînd şi cealaltă parte a programului dezbaterii noastre, cred că este subiectul nu numai al zilei, ci al perioadei. Aici, am avut discuţii axate pe aceste regiuni de dezvoltare, dar este foarte greu să modifici orice prevedere, să dai o mai mare putere, ştiu eu, factorilor locali. O să pierdem bani mulţi pe această temă, pentru că nu o să se dea suficienţi bani pentru dezvoltare regională, datorită faptului că structurile care administrează aceşti bani, nu sînt din punct de vedere politic democratice şi acceptate. Şi aici cred că ar trebui să ne gîndim, şi poate discuţia care va veni ne va ajuta, ca în cadrul legal, pe lîngă nevoia de a avea o viziune – şi sînt de acord cu doamna Zoe Petre că aici societatea civilă şi mai ales mediul academic ar avea această însărcinare –, să vedem ce se poate modifica în Constituţie, ce se poate face în materie de reformă pe cale administrativă.

Miklós Bakk: Onorată asistenţă, dacă dorim să privim această reformă structurală ca o problemă structurală, ca un întreg, şi dacă dorim să privim dinspre nişte fundamente, atunci cred că trebuie să ne întoarcem puţin în timp ca să vedem exact ce se întîmplă acum în România şi să stabilim o diagnoză. Eu cred că ceea ce s-a întîmplat în 1989 şi în 1990 şi ceea ce face ca România să fie diferită de multe ţări central-europene, este fundamental, inclusiv în această chestiune pe care o dezbatem noi, acum. Despre tranziţia central-europeană s-a spus şi s-a scris de multe ori că se bazează pe nişte înţelegeri între elite, elite settlements, şi această chestiune a fost analizată în privinţa Ungariei, Poloniei; anume că o înţelegere între grupurile principale ale elitelor – comuniştii reformişti şi opoziţia – a pus bazele unui nou regim. În România acest lucru nu s-a produs, dar, totuşi, ceea ce mie mi se pare interesant, e că în partea doua a deceniului ’90 s-a produs oarecum un consens latent, dar un consens fondator al actualului sistem politic românesc. Care au fost piesele principale ale acestui consens latent? Cred că unul din punctele principale a constat în faptul că opoziţia a acceptat Constituţia iliesciană, dintr-o serie de motive pragmatice. Cu aceasta, a acceptat şi centralismul intrinsec şi astfel, practic, a devenit complice la construcţia noii partitocraţii româneşti. Această partitocraţie, care în viziunea mea constă din închiderea pieţii politice, se află la confluenţa a două tradiţii: pe de o parte există, e clar că a existat la momentul respectiv, elita postcomunistă, tradiţia statului-partid, dar pe de altă parte a intrat în acest consens latent şi continuarea tradiţiei româneşti a modernităţii (configurată în secolul al XIX-lea), în primul rînd a Partidului Naţional Liberal, care era conformă cu un model de perenizare politică, prin perenizarea, redistribuirea clientelară a poziţiilor şi a resurselor administraţiei de stat. Ei, aceasta este, după părerea mea, problema majoră, la ora actuală: această partitocraţie trebuie demontată, întrucît blocheză redefinirea comunităţilor politice din România şi nu este funcţională din punctul de vedere al cerinţelor de modernizare a procesului de integrare europeană.

Ce am putea face? Aş enumera, deşi nu cred că în acest panel introductiv trebuie să insist asupra detaliilor tehnice, totuşi, cred că trebuie să enumăr cîteva detalii tehnice, care pot contribui la deschiderea pieţii politice din România. În primul rînd, legea partidelor. Acest lucru îl ştim, îl cunoaştem foarte bine, cunoaştem cît de greu se înregistrează un partid în România; în afară de eliminarea acestor bariere (complet neobişnuite pentru spaţiul european), în reforma legii partidelor trebuie introduse şi nişte clauze în ceea ce priveşte verificarea publică sau controlul public al funcţionării partidelor. Reforma administrativă este fundamentală, şi mai ales regionalismul, pe care îl vom dezbate în panel separat. Eu găsesc fundamental acest regionalism, cu regiuni politico-administrative definite pe baze istorice, culturale, chiar etno-lingvistice, pentru că, prin aceasta se poate crea un fundament pentru redefinirea comunităţii politice din România. În procesul redefinirii comunităţii politice, eu cred că unii actori principali trebuie să fie chiar colectivităţile teritoriale. Am pus în evidenţă şi chestiunea minorităţilor, în cadrul căreia am propus două soluţii pe care le consider indispensabile: înglobată în sistemul regionalist, chestiunea Ţinutului Secuiesc cred că este o piesă fundamentală în ceea ce priveşte integrarea politică a minorităţii maghiare şi, totodată, un posibil sistem al autonomiilor culturale pentru care în zilele acestea avem un început, din păcate, un început foarte prost.

Legea electorală, iarăşi, este importantă în privinţa deschiderii pieţelor politice; legea actuală cred că ar trebui schimbată, nu neapărat în direcţia uninominală, deşi ideea de bază a propunerii unei legi electorale uninominale nu trebuie abandonată. La ora actuală, cred că ar fi foarte important dacă am pune în discuţie o lege electorală similară cu legea electorală din Germania, care este un sistem personalizat, proporţional; are o componentă uninominală, dar păstrează caracterul proporţional. Amănunt tehnic: cred că din punctul de vedere al diagnozei mele, dacă se păstrează listele, atunci este foarte important să fie liste deschise; adică, votantul votează nu numai lista, ci şi un anume candidat de pe listă. Astfel poate să intervină peste ordinea stabilită de birocraţia de partid, iar în privinţa alegerilor locale, piaţa politică trebuie deschisă prin crearea posibilităţii de accedere a organizaţiilor societăţii civile la alegerile locale – model cunoscut în mai multe ţări europene.

Despre reforma constituţională, tot în această idee, aş menţiona două chestiuni, deşi ştim că problema este mult mai vastă. Ar trebui să dăm drept de iniţiativă legislativă mai multor actori, de exemplu, şi regiunile ar putea să aibă iniţiativă legislativă.

O altă chestiune importantă este, şi mă bucur că domnul Valentin Constantin a ridicat-o, problema Curţii Constituţionale, instituţie care trebuie reabilitată, întărită şi făcută accesibilă unui cerc mult mai larg. În rezumat, eu cred că piaţa politică nu funcţionează foarte bine. Acest lucru, pe de o parte, reduce creativitatea politică foarte necesară în această perioadă istorică, iar pe de altă parte, blochează redefinirea comunităţii politice din România, care este o chestiune fundamentală.

Daniel Barbu: Vă sînt recunoscător pentru posibilitatea de a participa la această dezbatere, care, avînd în vedere lista celor care au intervenit şi celor care vor interveni în continuare, se anunţă a fi extrem de pasionantă şi hrănitoare intelectual. Opinia mea este radicală: nu cred că se pot face reforme în această ţară, de nici un fel. Pare monumentală şi radicală afirmaţia mea, dar o să încerc să argumentez în cinci sau şase minute. Sînt două obstacole în calea reformelor, două obstacole majore, cvasi-de-netrecut. Primul obstacol sîntem noi înşine, deci acei cetăţeni care sîntem interesaţi de locuri şi lucruri publice. Fie că sîntem interesaţi de locuri în parlament, fie că sîntem interesaţi de opoziţie, organizaţii civice, universitate, oriunde. Al doilea obstacol este Europa.

Primul obstacol, noi înşine, de ce sîntem noi un obstacol în calea reformei? Pentru că nu avem un limbaj comun, concepte comune şi o cultură comună, şi cînd spun comună, nu mă gîndesc la uniformitate, mă gîndesc la un minim necesar, la un esperanto lingvistic, conceptual şi cultural, care să ne ajute – stînd 20 de oameni la o masă, că sîntem din partide, că sîntem dintr-o societate, asociaţie civică şamd – să ajungem la o concluzie. Neînţelegeri de limbaj. (...)

Iată, chestiuni de concept, uneori foarte fine şi cu conţinut de filozofie – de teorie politică, să spun mai modest. Am auzit-o pe colega şi prietena Zoe Petre spunînd că statul e nonexistent. Eu am o opine absolut opusă, cred că statul naţional român este cvasi acelaşi din 1862, pînă astăzi. A existat într-adevăr o mică încercare, oarecum timidă, între 1948 şi, mai mult sau mai puţin, 1956-57, de remodelare a statului, dar ea a avortat, iar cu reforma din 1968, statul român a intrat în matca sa iacobină din 1862 şi e bine mersi. Care-i dovada? Trec la un alt concept, care ne separă şi ne distribuie în familii în care nu există Montague şi Capuleţi, în familii între care nu este posibilă înţelegerea. De ce? Dovada că statul există: faptul că, de pildă, domnul senator Eckstein vorbeşte de societate civilă ca ceva în afara asociaţiei pe care domnia sa o reprezintă. Or eu, ca liberal, ştiu – ultima sinteză a opiniilor liberale a făcut-o Michael Waltzer într-o carte de anul trecut – că societatea civilă este tot ce nu e familie şi ce nu e administraţie publică, stat. Deci, tot ceea ce nu e asociaţie comunitară; nu alegem să ne naştem în familia noastră, nu alegem să ne naştem români (am fi ales poate cu totul altceva cei mai mulţi dintre noi, dacă am fi putut să o facem). În rest, tot ce alegem să fim, membri ai unui partid, membri ai unei organizaţii neguvernamentale, ai unui sindicat; putem alege, mîine, împreună cu Miki Bakk să înfiinţăm o societate comercială, ceea ce e un act eminamente civic, deci, o asociaţie cu scop economic care vizează prosperitatea noastră şi a celor care vor lucra pentru noi, iar această asociaţie este o parte a societăţii civile. Or, partidele româneşti, apropo de statul non-existent, se referă la societatea civilă, cînd spun: în cutare instituţie, în cutare CSM care a fost menţionat, este reprezentată societatea civilă, înţelegînd prin asta că partidele, chiar şi cînd sînt în opoziţie, se cazează imediat în stat. (...) Deci, noi sîntem obstacolul. Nu avem acelaşi limbaj, cum putem colabora, noi, oameni care cred că statul român e omnipotent şi oameni care cred că statul român e nonexistent? Pentru că nu găsim aceleaşi probleme, acelaşi diagnostic. Nu ştim ce să facem cu acest stat. După părerea mea, statul român nu se mai poate reforma.

Şi vin la al doilea obstacol: Europa. Şi cazul-cheie este Consiliul Superior al Magistraturii, o instituţie publică majoră, reformată la îndemnul Uniunii Europene. şi ce am constatat? Care-i dilema în care se află Băsescu şi Macovei? E o dilemă într-adevăr zguduitoare. Şi anume, există o instituţie reformată la îndemnul UE, magistraţii, potrivit acestei reforme, îşi aleg, în mod democratic şi liber propriii şefi. Şi constat că cei aproape 7000 de magistraţi români sînt nişte persoane, ca să fiu elegant, nefrecventabile, cărora aproape că nu le încredinţezi propriii copii săi ducă în parc. N-ai apucat în 1990, cînd a fost revoluţia, să spui că ceea ce noi numim „drept”, ei numeau „formalism burghez”. Deci, domnul Iorgovan a învăţat că drepturile şi libertăţile sînt formalism burghez. Şi el trăieşte încă cu acestă convingere. La fel, şi mai tinerii săi studenţi, care nu s-au format neapărat înainte de ’89, dar sînt formaţi de Iorgovan şi sînt iorgovani, să spunem Moraru, Neagu, putem spune orice alt nume, Picioruş, deci, cei care sînt formaţi de aceşti iorgovani, după 1990, pentru a le succede în posturile lor de decani ai facultăţilor de drept, membri ai CSM, profesori la Instiutul de Pregătire pentru Magistraţi, membri ai Curţilor de Apel, de Casaţie şi Justiţie, preşedinţi ai barourilor, dacă vă uitaţi, sînt mai răi decît baronii locali, sînt un număr de 40-50 de baroni juridici, nu ştiu cum să le spun, care de 15 ani îşi învîrt aceste funcţii. N-au fost daţi afară atunci, în ’90, iar acuma constatăm, ca şi cum am fi surprinşi. Acum, doamna Macovei constată că iese domnul Picioruş, dar ăştia sînt… colegii ei. Şi atunci, dilema groaznică este să spui că nu e bună democraţia, dăm cu ei de pămînt, dar atunci se supără Uniunea Europeană şi spune cum că acei cetăţeni, buni specialişti în drept, şi-au ales în mod liber propria conducere, cum veniţi voi, factorul politic, să le puneţi beţe în roate? Sînteţi antidemocratici, aveţi tentaţii autoritare. Dacă-i laşi în pace să-şi vadă de treaba lor, e groaznic, înseamnă că nu se va schimba niciodată nimic în ţara asta cu adevărat, pentru că unul din punctele cele mai sensibile ale posibilităţii noastre de a trăi în societatea politică e sitemul de justiţie. Cetăţenii au impresia că trăiesc într-o ţară în care nu există dreptate, iar concluzia este că nu merită să trăieşti în asemenea ţară şi nu merită să mai faci în această ţară eforturi de reformă. Deci, iată de ce consider eu că Europa e a doua piedică în calea reformei. În măsura în care a indicat crearea anumitor instituţii, ele s-au creat, dar lucrînd cu un anumit tip de personal, aceste instituţii sînt complet ineficiente şi, mai mult, antireformiste; şi nu există nimic de făcut democratic. Ce putem face, nu este reformă. Trebuie să reinventăm statul. Pe ce cale? „Ultima soluţie, înc-o revoluţie”, cum se spunea cîndva? Nu ştiu care-i calea. Poate există şi o altă soluţie. Dar atîta timp cît vom avea acest stat, indiferent că, din doi în doi ani, Parlamentul se va aduna şi va mai face încă o revizuire constituţională, nu există nici o soluţie. În Franţa se revizuieşte periodic, din doi în doi ani; Senatul, Camera Deputaţilor se întrunesc şi fac revizuiri.

Chiar dacă se va ajunge la un asemenea sistem, statul, după părerea mea, tot prost va fi şi vă spun ce înseamnă statul român. Un lucru extrem de simplu. L-am constatat la 15 ani după instituirea instituţiilor democratice parlamentare. M-am dus în Senatul României în urmă cu o lună, nu mai fusesem acolo din 22 decembrie, era a doua oară cînd am intrat şi ce am constatat? Se pare că sînt primul, singurul cetăţean român din aceşti 15 ani care constat – sigur, domnul Eckstein intră pe intrarea principală şi n-a avut posibilitatea să se întrebe pe unde intră cetăţenii, să constate şi domnia sa – eu am intrat pe unde intră cetăţenii la Senat, unde scrie mare: Personal. Deci, am constatat că, noi, cetăţenii, sîntem personalul senatorilor. Deci, împreună cu secretarele, bucătăresele, intră şi cetăţenii să viziteze Senatul.

O să spuneţi că e o anecdotă grafică, după cum se zice în America. Da, o anecdotă grafică, însă ea rezumă esenţa instituţiilor reprezentative româneşti. Eu, dacă aş fi fost senator, aş fi spus: hai să intrăm pe o uşă mai mică decât cetăţenii, că ei oricum sînt mai mulţi şi ar trebui, şi fizic, să aibă o uşă mai mare decît noi, pentru că noi sîntem mai puţini. Iar cînd colo, să mai şi pui pe uşa de serviciu „Personal”! şi, iată, nici un senator cu care am vorbit, nu a observat asta, nici nu s-a gîndit. Pentru că senatorul sau deputatul român nu se gândeşte la cetăţeanul român.

Noi, ca cetăţeni, nu cădem de acord asupra unui limbaj comun, asupra unui instrumentar conceptual cît de cît compatibil, mutual. Putem sesiza în acele legi care privesc drepturile şi libertăţile nostre, lucruri inacceptabile; şi unele au fost sesizate. S-a sesizat că legea partidelor, e foarte interesant, este o lege antidemocratică în această ţară, să vezi, s-a sesizat doar anul trecut, cînd un număr de cetăţeni au vrut să formeze un partid, în sînul comunităţii maghiare, şi au constatat că legea nu-i ajută să se asocieze, le pune piedici în faţa libertăţii de asociere, care e un drept garantat de Constituţie, şi nu au izbutit aceşti concetăţeni ai noştri să se asocieze potrivit propriei lor voinţe, într-un partid. De-abia atunci s-a descoperit că avem o lege a asocierii extrem de restrictivă.

Avem grave bariere care atîrnă asupra libertăţii de expresie, dar nu în sensul dezbaterii de anul trecut, în care ziariştii s-au victimizat. Eu nu cred că, vreme de şase ani, cineva i-a pus cuiva piedici, i-a tăiat ceva, a exercitat vreo presiune. Nu aici intervine piedica la libertatea de expresie. Ea intervine în clipa cînd o asociaţie civică vrea să facă, de pildă, un protest în faţa guvernului. Asta mi s-a întîmplat mie anul trecut. Cu cîţiva prieteni, am vrut să protestăm. Era vorba de guvernul PSD, n-are nici o importanţă, pentru că lucrurile nu s-au schimbat. Instituţiile care ne-au împiedicat să ne exprimăm sînt aceleaşi. Am vrut, avînd bani, să difuzăm un clip la Televiziunea Română şi la posturile private, în regim de publicitate. Tipul sau clipul s-a dus la CNA şi CNA ne-a refuzat. Deci n-am putut să difuzăm clipul pe care am vrut să-l difuzăm şi care nu era un clip împotriva guvernului, ci un clip care dorea să promoveze o manifestare civică, dreptul de manifestaţie. Cetăţenii nu pot manifesta spontan în această ţară. Trebuie să fie membrii ai unei asociaţii, aceea asociaţie să anunţe din timp primăria cu privire la intenţia ei de a manifesta pentru o anumită cauză, deci, un grup de cetăţeni revoltaţi de un anumit lucru, nu au dreptul să facă manifestaţii spontane. Acestea sînt lucruri foarte concrete, lucruri pur şi simplu, înaintea conceptelor de stat, de CSM, de Curte Constituţională. Termin cu chestiunea Curţii Constituţionale. De unde să scoatem jurişti mai buni decît cei care sînt acum la Curtea Constituţională? Nu există. Şi asta a fost de altfel şi intuiţia fondatorilor Constituţiei Americane, intuiţia lor fundamentală: nu trebuie să mizăm pe buna credinţă a oamenilor, pe faptul că vom face instituţii, Preşedinţie, Congres, Curte Supremă, unde se vor duce oamenii cei mai buni dintre noi, preşedintele va fi întotdeauna cineva extraordinar, senatorii – cei mai buni dintre noi, la Curtea Supremă vor judeca cei mai buni jurişti şamd. Dimpotrivă, Madison, Jay…, au spus, noi trebuie să ne aşteptăm ca oamenii care vor ocupa aceste poziţii să fie răuvoitori, corupţi şi să nu aibă deloc la inimă binele public. Cum să facem? Să facem un sistem de checks and balances, de control reciproc între aceste trei instituţii, întrucît, aşa cum a scris Hume într-un eseu, via Madison, într-un asemenea sistem de control şi de echilibru al instituţiilor, chiar şi oamenii cei mai răi să fie obligaţi să se comporte bine. Şi s-a văzut foarte limpede în timpul mişcării pentru drepturi civile, în anii ’50-’60: Curtea Supremă a statului nu s-a mişcat, deoarece compoziţia ei era ostilă faţă de populaţia afro-americană; s-a mişcat, însă mai întîi Congresul, iar cînd Congresul a refuzat să se mişte, s-a mişcat preşedintele Johnson. Ăsta este sistemul de checks and balances. Cînd una din ramurile guvernului nu-şi face datoria, cealaltă şi-o va face, iar cînd nici a doua nu o face, şi-o face a treia. Asta este. Nu trebuie să mizăm pe parlamente curate. Parlamentele, prin definiţie, nu sînt niciodată curate. Aţi văzut şi în Suedia, ce s-a întîmplat recent. Nicăieri oamenii nu sînt curaţi în parlament. Asta a fost o iluzie prostească a unui număr de asociaţii civice că, dacă denunţă nişte oameni, vom avea un parlament mai bun decît l-am avut. Noi trebuie să avem un parlament controlat, capabil la rîndul lui să controleze, şi nu altfel.

Zoe Petre: Doar o simplă precizare, în complementaritatea în care domnul Daniel Barbu a inserat contradicţia dintre noi. Mă tem că există o afinitate fundamentală, chiar dacă domnia sa spune că avem prea mult stat şi eu spun că avem prea puţin, amîndoi spunem de fapt acelaşi lucru în esenţă, că indiferent de data la care plasăm acest moment, statul român a fost minat în propria sa funcţionalitate de ceva foarte grav. Cum definim acest lucru, poate fi diferit, dar cred că nu trebuie să ne blocăm în dificultăţile de comunicare. Pe de altă parte, las înţelepciunii colective răspunsul la provocarea majoră, aceea de a şti dacă da sau nu, România e susceptibilă de reformă.

Adrian Sorescu: În momentul în care s-a dezbătut în Parlament legea partidelor, a existat un consens între reprezentanţii partidelor politice la ora aceea, de a adopta nişte documente de aşa natură încît să îngheţe sistemul de partide românesc, în forma în care exista. Lucru pe care l-au şi reuşit. Marea problemă vizavi de ceea ce ar putea şi ar urma să se întîmple de acum încolo, este tocmai faptul că s-a reuşit îngheţarea sistemului de partide, iar faptul că aceleaşi partide sînt reprezentate în momentul actual în Parlamentul României, după părerea mea, manifestă aceaşi viziune despre modul în care trebuie reglememtată, aranjată această zonă a legislaţiei. Mai mult decît atît, există semnale că acele reglementări, deosebit de restrictive şi chiar nedemocratice privind înfiinţarea unui partid politic, sînt foarte populare în rîndurile publicului. Şi mă folosesc de această afirmaţie pentru a aduce aminte, sau a informa pe unii dintre noi că, la ora aceea, a existat o împotrivire la ceea ce urma să se întîmple. Mai precis, în timpul dezbaterilor din 2003 din Parlament a proiectului de lege privind partidele politice, un număr de cinci organizaţii neguvernamentale, trei dintre ele sînt reprezentate aici, respectiv Liga Pro Europa, APADOR-CH şi Asociaţia Pro Democraţia, la care s-au adăugat GRADO şi Fundaţia pentru o Societate Deschisă, au făcut tot ce au putut, deci, şiau susţinut demersurile pînă la momentul cînd nu se mai putea face nimic, demersuri constînd în prezentarea unor analize privind modul în care este reglementată această zonă a vieţii politice în ţările Uniunii Europene, dar şi în ţările central- şi esteuropene. Mi-a căzut la mînă atunci un raport pe care OSCE l-a elaborat cu privire la legea partidelor politice din Kazahstan, care prevedea acelaşi număr de fondatori ca şi cel propus pentru legislaţia românească, şi anume, 50.000. Ei bine, cu aceste argumente, am reuşit ceea ce nu se întîmplase niciodată pînă în momentul acela, nu numai din ’90 încoace, ci cred că niciodată în istoria democrată a României, şi anume să determinăm preşedintele statului să întoarcă o lege la Parlament, pentru a fi rediscutată. Iar în acea fază, îl amintesc pe domnul Zsolt Szilágyi, ca fiind singurul parlamentar, s-ar putea să greşesc, care a susţinut ideile noastre, mă rog, nu în totalitate. Noi, spre exemplu, susţineam varianta cu trei membri fondatori, dînsul propunea o soluţie de compromis, undeva pe la 1000 de membri, sau ceva de genul acesta şi, în cele din urmă, s-a ajuns la 25.000 de membri fondatori, la care se adaugă faptul că dacă eu vreau să-mi fac partid politic ca să rezolv problemele administraţiei din Bucureşti, nu pot, pentru că trebuie să am filiale în încă 15 judeţe şamd. Deci, vroiam doar să subliniez că modificarea acestei legi este un obiectiv mult mai mult decît îndrăzneţ, pentru că, la fel, cum şi nouă ni sa întîmplat în 2003, oricine ar iniţia un astfel de demers în momentul de faţă, ar avea împotrivă clasa politică reprezentată în Parlament şi, încă, aproape toată societatea românească.

Gábor Kolumbán: Eu aş pune pe masa discuţiilor un alt mod de abordare, care provine din teoria sistemelor. Poate că nu pentru prima dată sîntem captivi în paradigma care guvernează actualmente viaţa politică din România. După lunga perioadă a ideologiei statului naţional, acum începem să ne dăm seama că naţiunea nu este totuna cu statul. Mai facem un pas şi ne dăm seama că nici ţara nu este totuna cu statul. Iar problema României este de fapt: cine va conduce ţara asta? Pentru că eu, din discuţia asta, prea mult stat, sau prea puţin stat, cred că ambele părţi au dreptate; dar ne îndreptăm spre o situaţie în care elita politică şi instituţiile statului român nu vor mai fi în situaţia de a conduce ţara. Şi nu pentru că nu sînt în stare să genereze complexitatea necesară reprezentării realităţii care se întîmplă în România; există procese de dezvoltare în ţară, care – ori în sfera economică, ori în sfera conştiinţelor sau a societăţii civile – sînt guvernate din alte centre de decizie din lume, şi nu chiar toate din Europa. Ce se poate face, dacă – şi din punctul meu de vedere felul în care a pornit discuţia are o deficienţă de fond – se încearcă reformarea unui sistem prin schimbări, ajustări ale componentelor. Este un lucru imposibil de a transforma un Trabant într-un Mercedes, schimbînd o dată o curea, după aia o roată, după aia o uşă şamd. Deci, schimbarea de sistem nu se poate face prin schimbarea elementelor; asta este un reducţionism ineficient şi nu duce decît la convulsii sau chiar la destrămarea sau împiedicarea bunei funcţionări a sistemului ca atare. Problema mea este generarea acestei complexităţi din partea elitei româneşti. Şi acest lucru se poate face prin două metode. Prima metodă este separarea insulară a complexităţii, ceea ce este strategia regionalizării; deci, creezi zone, entităţi cu control local, regional, care sînt în stare să reprezinte complexitatea în zona respectivă, sau te integrezi într-o zonă mai mare, care are instituţiile de conducere, în stare să genereze complexitatea respectivă; ceea ce se pare că se întîmplă la ora actuală prin integrarea României în Uniunea Europeană sau, cel puţin, avem iluzia că sistemul birocratic de conducere european are capacitatea de generare a complexităţii necesare realităţii româneşti. Eu am dubii foarte serioase că ar avea această capacitate, iar ceea ce s-a făcut în acest domeniu în România atestă că nu are; deci, România va fi, probabil, o problemă de conducere şi pentru instituţiile europene. Opţiunea mea, evident, este ca să generăm noi această soluţie, deci să creăm un sistem de conducere al ţării care să fie capabil să conducă această ţară. Lucrul aceasta, nu se poate face altfel decît prin regionalizarea ţării şi prin crearea acestor organisme locale pe principiul subsidiarităţii, care este un fel de deconstrucţie a organismului de conducere. Subscriu ideii că reforma statului român nu se poate face prin actuala paradigmă care orientează gîndirea politică din România.

Tibor T. Toró: Fără să fiu un mare fan al procesului de integrare europeană şi sînt în mare parte de acord cu ceea ce a spus domnul Barbu despre Europa ca o piedică în calea reformelor – totuşi trebuie să remarc că Europa ne-a ajutat să reformăm, să refacem aceste instituţii, pentru a le face să funcţioneze. Poate că ne ajută şi în continuare, iar atunci întrebarea mea s-ar referi la soarta reformei Macovei. Se ştie că există actualmente trei legi care urmează să fie modificate de doamna ministru, legea privind statutul magistraţilor, legea privind funcţionarea Consiliului Suprem al Magistraturii, respectiv organizarea sistemului judiciar, un pachet, un proiect despre care nu se ştie cine şi cum va tăia nodul gordian, dar pe undeva se întrezăreşte acea dilemă formulată de domnul Barbu, adică, de a interveni în justiţie sau de a lăsa totală independenţa justiţiei. Şi, pare-se, doamna Macovei a găsit o cvasi-soluţie şi acum se gîndeşte cum şi ce să facă dacă eşecul acestei reforme, care este destul de probabil, va conduce la activarea clauzei de salvgardare, care tocmai bate la uşă. Pentru că urmează să se întocmească un nou raport al Parlamemntului European şi s-ar putea – şi aici este călcîiul lui Achile al României– ca tocmai această activare a clauzei de salvgardare să ne ajute în această reformă. S-ar putea să mă înşel, să nu existe această posibilitate; cărţile sînt jucate deja, totul este un joc politic între UE şi România, dar eu, totuşi, cred că este o portiţă încă deschisă.

Zoe Petre: Două lucruri. Mai întîi, în legătură cu legea partidelor. Dau asigurări colegilor că nu doar partidele parlamentare, ci societatea românească în ansamblu, care are un grav deficit de încredere în partide (pe care nici nu cred că cineva s-a zbătut neapărat să-l demonteze), este fundamental ostilă partidelor mici. Eu am scris de cîteva ori în susţinerea partidelor mici, iar comentariile pe care leam primit la aceste articole erau de-a dreptul insultătoare. Nu pentru mine, ci pentru partidele mici. Dar ce mi se pare caracteristic în România, nu este ostilitatea faţă de partide (care este destul de generală, aici sîntem destul de europeni, probabil), ci faptul că după ce se pune obligaţia de 25.000 de semnături, pentru înscrierea unui partid, aceste semnnături nu se mai controlează (decît uneori, dacă vrea guvernul să le controleze). Pentru că, altminteri, nu se controlează deloc. Cînd trăieşti în lumea partidelor mici, afli vrînd-nevrînd tot felul de şmecherii pe care le fac unii şi alţii şi care n-au creat consecinţe decît într-un singur caz, acolo unde era un interes major să se blocheze procesul.

În ce priveşte problema globală a reformelor, eu nu sînt atît de pesimistă, pentru că eu pur şi simplu nu cred că societăţile omeneşti funcţionează pe baza unor reforme radicale. Orice societate este o colecţie de bricoleuri cu mai mult sau mai puţin talent, dar trebuie, totuşi, să recunoaştem că acest bricolaj cu prea multe componente ale sistemului vechi riscă să perpetueze sistemul vechi. Fără a dramatiza, are multe şanse. În fine, dar nu în ultimul rînd, eu cred că reforma propusă de doamna ministru Macovei – în măsura în care mă pricep, şi nu mă pricep ca jurist – are virtuţi, nu mă îndoiesc că are şi deficienţe. Dar e nevoie, cum am spus-o şi public, dacă vrem ca ea să reuşească, s-o susţinem cu toţii, cu voce tare, pentru că, un caz iarăşi tipic românesc, cea mai grea misiune este încredinţată acelui ministru care are cel mai puţin suport politic din actualul guvern.

Daniel Barbu: Ca răspuns la întrebarea domnului Toró: da, cred că, în general, e bine ce face doamna Macovei pînă la un anumit punct, dar, ca să folosesc o metaforă răutăcioasă, seamănă cu munca celui de la pompe funebre, care înfrumuseţează un cadavru. Cadavrul e cadavru, nu-l poţi resuscita, în nici un fel; îl poţi face mai atrăgător, pentru cei care vin să plîngă, la înmormîntare. Sistemul de justiţie trebuie schimbat plecînd de la introducerea desalarităţii, de la dezadministrativizarea sistemului. România nu este o excepţie, sistemul justiţiei e parte a administraţiei statului. Or, sistemul este asimetric în măsura în care procurorul este un magistrat, deci el împarte aceeaşi bancă cu judecătorul, în timp ce inculpatul se află în faţa lor ceea ce este inacceptabil din punct de vedere al calităţii activităţii de justiţie. Eu cred că procurorul trebuie să coboare alături de inculpat, într-un sistem simetric adversarial anglosaxon. De asemenea, trebuie introduse curţile cu juraţi, care sînt o tradiţie românească, întreruptă în 1948, dacă nu mă înşel. Deci, trebuie, dacă nu anglosaxonizată complet justiţia românească, măcar făcută împărţirea cu cetăţenii a actului de justiţie. Clauza de salvgardare, personal, nu mă îngrijorează. Ce este un an? Nu înseamnă, riguros, nimic; eu n-aş vedea o dramă dacă în loc de 1 ianuarie 2007 ar fi 2008, tot nu merităm să intrăm, nici în ianuarie 2008. După cum – şi s-a înţeles inclusiv la Bruxelles şi în numeroase cancelarii occidentale – nu meritau nici Polonia, nici Ungaria, nici Republica Cehă, nici ţările Baltice. Deci, nici una din ţările care au intrat în anul trecut nu trebuia să fie acum în Uniunea Europeană, cum nici noi nu trebuie să fim. Aici intervine elementul de blocaj pe care eu îl consider că este Uniunea Europeană. În măsura în care ne spun, sînteţi buni, în cel mai rău caz în 2008, dacă nu chiar în 2007. Or, nu sîntem buni; noi, ca cetăţeni, constatăm în viaţa noastră de fiecare zi că nu sîntem buni. E un lucru foarte simplu, nu e nevoie de multă filosofie şi, al doilea lucru, există o dimensiune pe care eu aş numi-o tragică a democraţiei. În sensul real al cuvîntului tragedie. Democraţia trebuie să aleagă dintre două lucruri la fel de bune care sînt în conflict, nu poţi să le ai pe amîndouă.

Miklós Bakk: Foarte scurt şi foarte punctual, la întrebarea domnului Toró. Nefiind jurist şi necunoscînd bine sistemul juridic, nu pot să dau un răspuns mai amplu. Opinia mea, atît în legătură cu această dilemă pe care a expus-o cel mai clar domnul Barbu – se poate sau nu se poate reforma statul, cît şi în teza formulată de domnul Kolumbán – un sistem nu poate fi reformat pe bucăţi, opinia mea este că, totuşi, merită să fie făcute reforme cu ţinta finală de a schimba sistemul. Deci, dacă în această dilemă decidem că putem începe o reformă pe bucăţi, atunci eu cred că trebuie început cu justiţia şi, aici, cu toată umbra voluntarismului sau autoritarismului „asumabil” (sau neasumabil), eu cred că cei care doresc reforma justiţiei pot fi „puţin autoritari”, pentru că aici este cheia reformei.

Un comentariu, la chestiunea partidelor mici. Eu cred că această aversiune constatată faţă de partidele mici este un fapt de percepţie constatabil numai în situaţia în care partidele mici încearcă să se comporte ca partidele mari, imitîndule strategia: imediat cum apar pe piaţa politică, încearcă să ocupe spaţiul politic naţional. Nici un partid mic n-a încercat să se dezvolte, începînd de la localitate. Această strategie de a se dezvolta, în primul rînd, construindu-se de la poziţii locale, n-a fost încercată de nici un partid.

Péter Eckstein-Kovács: Pachetul de legi va fi adoptat pentru că Guvernul îşi va asuma răspunderea şi vom fi puşi, şi eu, şi Tibi Toró, să votăm acolo la grămadă pentru că sîntem într-o coaliţie, deci, aici nu se pun probleme. În al doilea rînd, cred că doamna ministru are susţinere pentru că nu are partid, dar este susţinută de preşedinte şi de prim-ministru destul de vizibil şi are, desigur, şi sprijinul societăţii civile. Pachetul acela de legi este, dacă vreţi, un compromis, pentru că trebuie să ţină cont de prevederile şi de uzanţele europene; nu va fi un act autoritar şi, cum să zic, încearcă să pună nişte stavile, la care puteam să ne gîndim noi mai înainte. Iată cîteva exemple: membri CSM să nu fie în acelaşi timp şi preşedinţi de instanţe; şefii judecătoriilor şi tribunalelor să fie aleşi prin concurs, cu luare în vedere a capacităţilor manageriale. (...)