Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XI. 2005., nr. 28 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-25

Influenţa asumării rolului guvernamental
asupra politicii de autonomie a partidelor
minorităţilor maghiare de peste hotare

László Szarka

Cea mai importantă particularitate a partidelor minorităţilor – sau utilizînd terminologia încetăţenită în literatura internaţională de specialitate, a celor etnice sau etno-regionale – este considerată, în general, determinarea etnică sau regională a bazei electorale, respectiv relaţia specifică – în mod fundamental diferită de cea a partidelor organizate pe criterii ideologice, sociale sau economice – dintre partide şi comunităţile reprezentate de acestea. Relativ la UDMR, Zoltán Kántor afirmă că: „Un partid etnic poate conta pe voturile unui cerc bine definit de alegători şi totodată reprezintă în sensul cel mai larg interesele – reale sau imaginate – ale aceleiaşi comunităţi etnice/naţionale.”1 În cazul partidelor minorităţilor din Europa Centrală şi de Est – la fel ca şi în cazul partidelor etnice din Europa de Nord sau de Vest – putem distinge cel puţin şase funcţii fundamentale. Cea mai evidentă dintre acestea o constituie reprezentarea intereselor politice ale grupului etnic dat în cadrul instituţiilor naţionale, regionale sau locale ale statului respectiv. Strîns legate de aceasta putem vorbi despre susţinerea, coordonarea autoorganizării comunităţilor minoritare, construcţia societăţii minoritare şi instituţionalizarea egalităţii politice a minorităţilor. Rolul tradiţional al partidelor etnice constă în asigurarea respectării drepturilor minoritare şi a funcţionării sistemului instituţional de protecţie. Funcţiile care îşi propun ca obiective fundamentarea dreptului la autoguvernare a minorităţilor, reprezentarea intereselor regiunilor locuite de minorităţi, rolul determinant asumat în planificarea şi dezvoltarea regională, asumarea unor competenţe decizionale, împărţirea puterii cu guvernarea centrală şi autonomia administrativă – pot fi descrise şi cu ajutorul coordonatelor protejării drepturilor şi a organizării sociale comunitare. Crearea unor relaţii echilibrate între majoritate şi minoritate (prevenirea, respectiv soluţionarea conflictelor) poate fi realizată prin formarea unor structuri administrative de drept public plurale, corespunzătoare structurilor multietnice ale statelor. De unde se poate deduce că emanciparea politică şi de drept public a comunităţilor minoritare presupune transformarea statelor naţionale etnocratice tradiţionale. Şi, paralel cu aceasta, minoritatea tinde să întreţină relaţii de aşa natură cu comunitatea naţională de dincolo de frontieră, cu ţara-mamă sau în general cu lumea exterioară, încît să poată asigura pe termen lung condiţiile de viaţă şi capacitatea de dezvoltare a comunităţilor minoritare, îmbunătăţirea condiţiilor lingvistice şi culturale, economice şi sociale, şi în condiţii minoritare.

Baza electorală a partidelor etnice este limitată în mod necesar, numărul simpatizanţilor majoritari nu poate fi compensat de voturile minoritare acordate partidelor majoritare, drept urmare, datorită situaţiei minoritare nu pot ajunge în poziţie majoritară decît în regiunile locuite de minoritari. La sfîrşitul secolului XX, în statele învecinate Ungariei, partidele şi organizaţiile maghiare şi-au elaborat programele pe o scală politică largă, în timp ce au căutat să colaboreze permanent doar cu forţe politice democratice sau cel mai puţin antidemocratice. Mai toate partidele şi organizaţiile maghiare s-au detaşat de starea de opoziţie lipsită de alternative: trei partide ale comunităţilor minoritare maghiare cele mai numeroase şi-au asumat un rol guvernamental, iar KMKSZ (Uniunea Culturală a Maghiarilor din Ucraina Subcarpatică) în zona respectivă, Comunitatea Democratică a Maghiarilor din Croaţia în zonele locuite de maghiari din Triunghiul Drava şi Slavonia de Est, precum şi Comunitatea Naţională Maghiară de pe Valea Murei, în zonele locuite de maghiari din Slovenia, au devenit factori politici regionali semnificativi.

Literatura de specialitate de tip comparativ a acordat mai multă atenţie formării şi istoriei existenţei de peste un deceniu şi jumătate a organizaţiilor, partidelor, mişcărilor politice ale minorităţii maghiare din România, Slovacia, Serbia, Ucraina pe fundalul conflictelor interetnice şi al procesului de democratizare a statelor naţionale din Europa Centrală şi de Est de după 1989. Se ridică uneori şi problema contestării legitimităţii partidelor etnice, dar majoritatea analiştilor consideră de la sine înţeles că, la fel ca în statele multietnice din Europa de Vest, şi în Europa Centrală şi de Est s-au format şi joacă un rol important partidele parlamentare şi extraparlamentare ale unor comunităţi minoritare mai numeroase.2

În literatura de specialitate din ţările învecinate care se ocupă de analiza situaţiei şi dezvoltării organizaţiilor şi partidelor politice ale minorităţii maghiare, din cînd în cînd cîştigă în importanţă problemele construcţiei comunitare, respectiv noile aspecte ale relaţiei majoritate-minoritate şi ale celei maghiaro-maghiare.3

În cele ce urmează vom analiza evoluţiile cele mai importante legate de asumarea rolului guvernamental ale organizaţiilor politice reprezentative ale maghiarilor din România, Slovacia şi Iugoslavia – Uniunea Democratică Maghiară din România (UDMR), Partidul Coaliţiei Maghiare (MKP) şi Uniunea Maghiară din Voivodina (VMSZ) între 1996-2000, 1998-2002, respectiv 2001-2003 în două domenii de importanţă deosebită: atitudinea faţă de tendinţele de autonomie şi cea legată de viitorul relaţiilor maghiaro-maghiare. Cum s-au modificat obiectivele de autoguvernare ale programelor politice, cum s-au modificat punctele de vedere şi priorităţile în procesul de punere în aplicare a programului de autonomie? În ce măsură au fost nevoite cele trei partide să-şi modifice viziunea despre relaţia maghiaro-maghiară în urma faptului că au devenit membre ale coaliţiilor guvernamentale din România, Slovacia şi Mica-Iugoslavie?

Dacă vom analiza, ca punct de plecare, antecedentele şi cauzele abandonării statutului de opoziţie şi asumării responsabilităţilor guvernamentale, atunci trebuie să pornim de la învăţămintele politicii de autonomie ale partidelor minoritare din perioada 1989-1994. Din spatele proiectelor de autonomie ale minorităţilor a lipsit atît susţinerea majorităţii, cît şi cea a ţării-mamă şi a mediului internaţional, platformele înseşi fiind considerate mai degrabă nişte texte simbolice menite să argumenteze pretenţiile legitime la egalitate şi independenţă ale comunităţilor minoritare. Partidele politice maghiare, într-o astfel de situaţie-capcană, au rămas într-o bună măsură singure, calea de ieşire fiind căutată fie în organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor maghiaro-maghiare, fie în adîncirea colaborării cu partidele democratice majoritare. Problema priorităţii modelului etnopolitic de autoguvernare a chestiunii minorităţilor a jucat în felul acesta, în deciziile celor trei partide, un rol important. UDMR s-a angajat odată cu declaraţia de la Cluj din 1992 şi programul adoptat la Congresul de la Braşov din 1993 pe linia soluţiei unei autoadministraţii maghiare în Transilvania bazată pe combinarea celor trei forme de autonomie: culturală, locală şi regională.4 Atît MKP din Slovacia cît şi VMSZ din Serbia – asumîndu-şi tendinţele autonomiste ale predecesorilor lor politici (Mişcarea Creştin-Democrată Maghiară, Mişcarea Politică Convieţuirea şi Partidul Civic Maghiar, respectiv VMDK, Comunitatea Democratică Maghiară din Voivodina) – îşi fixaseră de asemenea soluţia autonomistă drept obiectiv definitoriu al politicii lor.5

În ce măsură au fost modificate programele de autoguvernare ale partidelor şi ale mişcărilor politice minoritare maghiare de către compromisurile inevitabile însoţite de asumarea rolului guvernamental? În ce măsură au reuşit să-şi afirme propriile programe în cadrul programelor guvernamentale şi care au fost consecinţele politice şi organizaţionale ale participării la guvernare asupra partidelor maghiare minoritare?

Reorchestrarea programelor politice sau trădarea autonomiei

În cadrul publicisticii politice şi al analizelor politologice ale activităţii guvernamentale ale celor trei partide maghiare minoritare trei domenii s-au bucurat de un accent deosebit. Clarificarea factorilor interni şi externi care au dus la decizia asumării rolului guvernamental a constituit prima chestiune care a stîrnit serioase polemici, o parte semnificativă a analiştilor majoritari şi opoziţiile interne ale partidelor punînd sub semnul întrebării legitimitatea şi oportunitatea unei astfel de decizii. Includerea în programele de guvernare a revendicărilor partidelor minoritare şi afirmarea lor, dincolo de interesul cuvenit unei intreprinderi lipsite de precedent, a stîrnit de asemenea numeroase observaţii critice. Fenomenul care a însoţit asumarea responsabilităţii guvernamentale naţionale şi care a transformat aceste partide etnice politic multicolore în partide politice autentice, adică în partide competitive la nivel naţional, a trezit mult interes. Şi, în final, un aspect important al analizelor a devenit problema transformării politice a partidelor, respectiv reprimarea caracterului etnic al partidelor minoritare, amplificarea elementelor regionale, regionaliste ale programelor, pe de o parte ca o modalitate nouă de afirmare a revendicărilor etnice, pe de altă parte ca posibil răspuns la provocările noilor evoluţii europene.6

În cazul tuturor celor trei partide intrarea la guvernare a fost precedată de o mai lungă colaborare cu partidele aflate anterior în opoziţie, coaliţia guvernamentală avînd astfel antecedente importante.7 Rezultatele electorale confirmaseră succesul alianţei din opoziţie ca bază a formării unei guvernări comune, dar transformarea automată  a rezervelor opiniei majorităţii legate de problema minorităţilor – ceea ce ar fi fost de dorit din punctul de vedere al guvernării comune cu un partid maghiar – nu a putut fi, fireşte, garantată. Acest lucru s-a evidenţiat în mod acut cu ocazia colaborării aşa-zisei Coaliţii Albastre a partidelor democratice slovace cu MKP în 1997, atunci cînd partidele slovace au încercat să impună nişte condiţii stricte colaborării cu partidele maghiare. Acest comportament în procesul elaborării programului de guvernare a avut drept consecinţă acceptarea de nevoie a unor autolimitări de către MKP care au dus la îngheţarea problemelor legate de cazul decretelor lui Beneš – autonomia minoritară şi problema universităţii maghiare independente.8

În România, alianţa dintre Convenţia Democratică şi Partidul Democrat asigurase o majoritate de 3% la alegerile parlamentare din 1996, dar această majoritate fragilă nu putea asigura un fundal parlamentar solid pentru o guvernare pe patru ani. Capacitatea de guvernare a UDMR a fost amplificată substanţial de constelaţia externă care a îndemnat şi partidele cîştigătoare ca, în ajunul aderării României la NATO, condiţiile schimbării guvernamentale să fie create pe o bază cît mai largă, demontînd astfel şi pretextele legate de tensiunile interetnice.9 Acest criteriu de politică externă a constituit un argument puternic în toate cele trei ţări. După schimbarea din 5 octombrie 2000 din Serbia, demonstrarea rupturii radicale cu naţionalismul anti-minoritar al regimului Miloşevici a devenit importantă şi pentru noua putere sîrbă.10 Printre premisele şi cauzele participării la guvernare a partidelor minoritare maghiare pot fi menţionate colaborarea cu partidele majoritare democratice, deci un mediu politic favorabil, întărit şi de relaţia de normalitate dintre cele trei state menţionate şi Ungaria. Comportamentul electoral de încredere al comunităţii maghiare, nevoia generală a încheierii perioadei Meciar, Iliescu şi Miloşevici au înlesnit şi faţă de propria comunitate abandonarea idealului de „opoziţie veşnică” şi acceptarea importanţei intrării la guvernare. Confruntarea, însă, cu consecinţele deciziei a produs mult mai multe polemici şi conflicte în sînul celor trei partide minoritare. Cauza comună a discordiilor poate fi căutată în faptul că prin asumarea unui rol guvernamental, cele trei partide minoritare maghiare şi-au abandonat în mod automat caracterul exclusiv etnic. Cu toate că atît UDMR cît şi MKP şi VMSZ s-au străduit şi după asumarea rolului guvernamental să menţină funcţiunile multiple care în mod necesar fuseseră asumate ca roluri tradiţionale, ca partide de coaliţie însă au trebuit să se confrunte curînd cu situaţia în care, datorită amplificării comportamentului partizan, devenise tot mai problematică corelarea compromisurilor permanente izvorîte din responsabilităţile guvernamentale cu funcţiunile etnice şi de construcţie comunitară ale partidelor. „Asemenea celorlalte partide, şi UDMR se comportă ca un partid, liderii acestuia îşi au propriile interese care nu întotdeauna corespund cu interesele grupului reprezentat.”11

Liderii mişcărilor minoritare trebuiau deci să se confrunte de la bun început cu posibilitatea ca transformarea în partide politice ale „uniunilor” din România şi Voivodina, respectiv a „coaliţiei” din Slovacia, însoţite de modificări interne de conţinut şi de organizare, să provoace întărirea şi împotrivirea opoziţiei interne. Aceste conflicte probabil că nu puteau fi evitate, şi nici în toamna lui 2004 nu se poate constata cu precizie dacă structurile unitare politice de partid ale minorităţilor pot fi păstrate sau nu, respectiv în Voivodina dacă este posibilă revenirea la acest model unic de partid sau nu.

Sarcina partidelor maghiare era deci să armonizeze rolurile etnice de construcţie comunitară cu obiectivele naţionale elaborate în comun cu partenerii de coaliţie. Stabilirea acestui obiectiv din partea celor trei partide s-a petrecut într-o măsură mai mare sau mai mică peste tot. Partidele au încercat să-şi transforme strategia, elementele referitoare la apărarea drepturilor minoritare au rămas însă mai accentuate decît dorinţa transformărilor structurale privind statul naţional în întregul său.

Ce s-a întîmplat cu autoguvernarea, obiectiv fundamental al programului anterior al celor trei partide minoritare maghiare ajunse la guvernare? Cum au încercat să rezolve tensiunea dintre abordarea particulară caracteristică partidelor etnice şi programele partidelor guvernamentale cu valoare naţională? Pentru UDMR şi VMSZ, în principiu, era dată baza regională din Transilvania, respectiv Voivodina, adică un fundal regional, regionalist pe care se puteau baza sau la care puteau apela, şi în cadrul căruia puteau fi prezentate în interiorul unor importante proiecte de regionalizare pentru întreaga ţară elementele programatice etnice anterioare.

Diferenţa fundamentală dintre cele două provincii istorice era că Voivodina constituise o parte importantă a noii Serbii şi din punctul de vedere al dreptului public, cu care era de acord şi majoritatea sîrbă, iar Transilvania nu reprezenta în schimb din punct de vedere juridic o entitate distinctă şi nici majoritatea românească nu exprimase o apetenţă deosebită faţă de regionalismul transilvan împreună cu maghiarii. Poziţia lui Gusztáv Molnár privind colaborarea regionalistă transilvană dintre români şi maghiari fusese respinsă de Gabriel Andreescu cu următoarea argumentaţie: „...devoluţia Transilvaniei pare – în orizontul de timp relevant din punct de vedere politic – cu totul iluzorie şi, ca urmare, planificarea regulilor de administrare a devoluţiei cu totul gratuită. Dacă există o problemă consensualistă, atunci ea ar putea avea în vedere comunitatea maghiară din România în raport cu populaţia românească – şi nu comunitatea maghiarilor transilvani în raport cu comunitatea românilor transilvani.”12

MKP nu a dispus de un astfel de fundal regional decît în sensul bazei electorale etnice stabile, întrucît regiunea din Slovacia de Sud locuită de maghiari nu are nici tradiţii de independenţă, nici relevanţă administrativă. Partidul maghiarilor din Slovacia, în ciuda reformelor administrative defavorabile din punct de vedere minoritar, poate conta pe sprijinul alegătorilor maghiari, întrucît majoritatea maghiarilor din Slovacia trăiesc în localităţi unde sînt majoritari şi unde relaţiile cu majoritatea slovacă pe ţară pot fi considerate normale pe plan local.13

Referitor la modificarea programului de autonomie al celor trei partide în poziţie guvernamentală trebuie luate în consideraţie nu numai limitările datorate programelor guvernamentale, ci şi tradiţiile de autonomie care pot determina aplicabilitatea programelor elaborate mai devreme, în alte condiţii, modelele comportamentale ale majorităţilor şi condiţiile adesea rapid schimbătoare ale sprijinului internaţional.

Forme de autonomie minoritară maghiară şi proiecte de autonomie14

Vom trece în revistă evoluţiile aspiraţiilor autonomiste ale minorităţii maghiare de dinainte de perioada de participare la guvernare, analizînd separat măsura în care diferitele proiecte au căutat să respecte tradiţiile autonomiste şi administrative ale statului dat şi ale regiunii multietnice în cauză. Comunităţile minoritare maghiare dispun în trei din cele şapte state vecine cu Ungaria de instrumente ale autonomiei culturale garantate prin lege: în Slovenia, conform paragrafului 63 din Constituţia din 1991, minorităţile autohtone italiene şi maghiare – indiferent de numărul lor - pot crea în zonele în care trăiesc organisme autonome, iar în domenii stabilite în comun cu instituţiile statului pot lua decizii independente. În baza legii nr.57 din 1994, „în zonele cu populaţie mixtă din punct de vedere al naţionalităţii”, populaţiile autohtone ale minorităţii italiene şi maghiare pot lua parte la lucrările administraţiilor locale, iar în privinţa chestiunilor legate de minorităţi au un rol determinant. În conformitate cu legea nr.65 din 1994 referitoare la autoguvernarea comunităţilor etnice, cele două minorităţi autohtone pot înfiinţa în comunele în care trăiesc (în microregiunile formate din mai multe aşezări) organisme teritoriale separate de autoguvernare. Minoritatea italiană administrează autoguvernări minoritare în regiunea Primorska în trei comune, iar minoritatea maghiară, în regiunea Prekmurje, în cinci comune. Autoguvernările minoritare, pe plan naţional, sînt alese de membrii acestor organisme comunale. Celelalte comunităţi minoritare din Slovenia nu beneficiază de asemenea drepturi de autoguvernare.15

Constituţia croată recunoaşte, de asemenea, doar minorităţile autohtone ca factori constitutivi ai statului, printre care şi minoritatea maghiară, mult diminuată în anii războiului. Legea privind minorităţile naţionale din 13 decembrie 2002 a creat posibilitatea înfiinţării autoguvernărilor minoritare. Primele alegeri ale autoguvernărilor minoritare au avut loc în 2003. Corpul reprezentanţilor autoguvernărilor constituit mai devreme s-a lărgit, în funcţie de proporţia minorităţii respective, cu noi consilieri minoritari. În afară de aceasta, la nivel judeţean, orăşenesc şi comunal, minorităţile şi-au înfiinţat autoguvernările minoritare cu însemnate competenţe în deciziile privind minorităţile.

Autoguvernările minorităţilor funcţionează în paralel cu organele autoguvernărilor teritoriale: controlează respectarea drepturilor naţionale la nivelele respective, înaintează propuneri către autoguvernările teritoriale, dar nu dispun de competenţe decizionale. Autoguvernările locale, teritoriale sînt datoare să se consulte cu autoguvernările minoritare în toate chestiunile privind minorităţile.

Autoguvernările minoritare din Croaţia deleagă reprezentanţi în consiliul pe ţară al minorităţilor în care, în afară de reprezentanţii celor şapte autoguvernări minoritare, mai fac parte experţi în problemele minorităţilor, persoane publice şi parlamentari aleşi de minorităţi. Acest consiliu al minorităţilor ia decizii asupra modului în care se pot folosi sumele alocate minorităţilor din bugetul de stat.16

Problema autonomiei minorităţii maghiare din Serbia (Voivodina) a fost în 1990 printre primele care au ajuns într-o fază de program de autonomie concretă, elaborată şi adoptată. Aşa-zisa Comunitate Maghiară Democratică din Voivodina (VMDK) condusă de András Ágoston a adoptat la 25 aprilie 1992 un proiect de autonomie care cuprindea elementele autonomiei culturale şi teritoriale în combinaţie cu constituirea autoguvernărilor locale cu statut special.

Adunarea generală din 11 septembrie 1996 a Uniunii Maghiarilor din Voivodina înfiinţată în 1994 a adoptat proiectul de autonomie denumit Proiect de înţelegere privind bazele autoorganizării maghiarilor din Voivodina care, asemenea proiectului VMDK, era construit pe cei trei piloni ai autonomiei personale, teritoriale şi locale. În capitolul intitulat Principii de bază putem citi următoarele: „Comunităţile naţionale din Voivodina trebuie să aibă posibilitatea să decidă singure, prin intermediul sistemului lor de autoorganizare, în problemele privind ocrotirea limbii şi culturii, precum şi în alte probleme privind identitatea. Trebuie să li se ofere minorităţilor posibilitatea ca, pe baza principiilor descentralizării şi subsidiarităţii, respectînd drepturile sîrbilor, muntenegrenilor şi a celorlalte naţionalităţi, să li se asigure drepturile privind ocrotirea identităţii prin intermediul autoguvernării personale şi teritoriale.”17

Mişcările de autonomie din Voivodina – comparate cu celelalte programe de autonomie ale minorităţilor maghiare – se caracterizează prin trei trăsături specifice importante. Înainte de toate, contextul crizei iugoslave şi al războaielor din regiune a plasat problema minorităţii maghiare în sfera juridică internaţională, izolînd-o în acelaşi timp de zona fierbinte şi de conflictele crizei balcanice. De asemenea, poate fi considerată ca notă specifică importantă colaborarea regională în scopul restabilirii autonomiei existente anterior a Voivodinei multietnice, fundal favorabil absent în cazul tuturor celorlalte proiecte maghiare de autonomie. În plus, pentru reprezentanţii politici ai comunităţilor sîrbe, croate, slovace, române etc, formele de autonomie regionale şi cele etnice sînt considerate ca soluţii organic complementare. Dar, la cumpăna dintre veacurile XX-XXI, mişcările maghiare de autonomie din Voivodina poartă şi o grea povară negativă: în cadrul rivalităţilor dintre partidele maghiare minoritare, ruptura cea mai semnificativă se produce tocmai în privinţa căilor ce pot duce la forma optimă de autonomie minoritară şi a modalităţii de selectare a potenţialilor aliaţi.

În Serbia de după Miloşevici problema restabilirii autonomiei Voivodinei reflectă reculul treptat înregistrat în opinia publică majoritară sîrbă. Căci dacă în 2000-2001 partidele sîrbeşti adoptaseră o atitudine pozitivă faţă de tendinţele autonomiste ale Ligii Social-Democrate din Voivodina conduse de Nenad Èanak, la votarea în parlamentul din Belgrad în ianuarie 2002 a aşa-zisei „legi omnibus” privind restabilirea jurisdicţiei autonome a regiunii, majoritatea obţinută a fost minimă. O situaţie similară a fost şi cu ocazia pregătirii legii minorităţilor care cuprindea o largă autonomie culturală minoritară susţinută de VMSZ.18

Legea minorităţilor adoptată de parlamentul federal în martie 2002 oferă posibilitatea constituirii consiliilor minorităţilor naţionale, respectiv a Consiliului Federal al Minorităţilor Naţionale, în scopul realizării autonomiei culturale a minorităţilor. Conform art. 16 al Legii: „În scopul realizării autoguvernării în domeniul folosirii limbii, al învăţămîntului, informaţiei şi culturii, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale îşi pot alege consilii naţionale ale minorităţilor. Consiliul naţional este persoană juridică. (...) Evidenţa consiliilor naţionale alese este ţinută de instituţia federală corespunzătoare. Minoritatea naţională este reprezentată de consiliul naţional în domeniul folosirii oficiale a limbii, a învăţămîntului, al informaţiei în limbile minorităţilor şi al culturii, care participă la procesul decizional sau ia decizii el însuşi, precum şi înfiinţează instituţii în aceste domenii.” În aşezările locuite de minorităţi utilizarea limbilor minorităţilor este obligatorie, ceea ce serveşte şi la întărirea bazei teritoriale a autonomiei culturale.19

Pe lîngă multiplele conflicte, ciocniri personale între cele două tabere – VMDK şi VMSZ – care elaboraseră programul de autonomie al maghiarilor din Voivodina, ele au contribuit în cel puţin patru chestiuni la decantarea speranţelor şi iluziilor legate de modelele de autoguvernare minoritară şi la formarea unei viziuni reale privind autonomia. Era evident înainte de toate că pentru realizarea oricărei forme de autonomie etnică trebuie asigurată cel puţin neutralitatea binevoitoare a puterii centrale. Nici măcar situaţia internaţională cea mai critică, nici fundalul pozitiv de drept internaţional al anilor ’90 nu au fost suficiente pentru realizarea revendicărilor şi programelor de autonomie în confruntarea cu naţionalismul majoritar al regimului Miloşevici.

În al doilea rînd, pentru realizarea programelor de autonomie este nevoie de parteneri strategici din rîndul partidelor majoritare. Pentru realizarea obiectivelor de autonomie etnică din Serbia partenerii pot fi căutaţi în primul rînd printre susţinătorii majoritari ai autonomiei regionale a Voivodinei şi factorii sîrbi care sprijină cel puţin în principiu regionalizarea ţării, precum şi printre celelalte minorităţi ale ţării. În al treilea rînd, pragmatismul dovedit de VMSZ în poziţie guvernamentală a însemnat simultan posibilitatea elaborării, adoptării şi aplicării elementelor realizabile ale programului de autonomie, în acelaşi timp nu a fost posibilă eliminarea fisurilor apărute în baza electorală prin consens comunitar. Astfel s-a putut produce acea falie în rîndurile elitei din Voivodina datorită alegerii Consiliului Naţional Maghiar Provizoriu în 1999, respectiv celei a Consiliului Naţional Maghiar din Voivodina în 2002. Îar în cele din urmă, alegerile din decembrie 2003 şi octombrie 2004 au dovedit că incapacitatea de colaborare a partidelor minoritare maghiare poate să se soldeze cu un joc cu sumă nulă în care, pe lîngă anularea adevărului fiecăruia, liderii partidelor riscă şi rezultatele şi posibilităţile construcţiei comunitare.

Aspiraţiile autonomiste ale partidelor şi mişcărilor maghiare din Slovacia, Ucraina Subcarpatică şi România începînd cu 1990 consideraseră de asemenea combinaţiile formelor de autonomie culturală şi teritorială, respectiv cea a drepturilor de autoguvernare locală, expresia cea mai adecvată a drepturilor la autodeterminare naţională internă. O parte însemnată a celor trei comunităţi maghiare minoritare trăieşte pe teritorii compacte din punct de vedere etnic. În special în cazul minorităţii maghiare din Ucraina Subcarpatică există şansa autonomiei teritoriale deoarece în localităţi majoritar maghiare din raioanele învecinate Beregovo, Vinogradov, Munkacevo şi Ujgorod, în fîşia etnică paralelă cu frontiera ungară, trăieşte peste 80% din comunitatea maghiară. Autorităţile ucrainiene nu au arătat însă înţelegere faţă de concepţia autonomiei teritoriale în ciuda rezultatului pozitiv al referendumului din 1991; mai mult, caută să împiedice şi formarea sistemului instituţional al autonomiei culturale.

Pe lîngă proiectul autonomiei teritoriale, KMKSZ elaborase şi proiectul autoguvernărilor culturale ale minorităţilor naţionale. Văzîndu-şi proiectele, programele de autoguvernare respinse de majoritari, asociaţia a elaborat un proiect pragmatic de reforme administrative pentru înfinţarea unui raion cu centrul la Beregovo care să cuprindă toate localităţile locuite de maghiarii din Ucraina Subcarpatică. Uniunea Democratică Maghiară din Ucraina care a obţinut unicul loc pentru maghiari în parlamentul ucrainian, precum şi organizaţiile asociate acesteia, consideră că realizarea autonomiei personale şi culturale asigură egalitatea în drepturi a minorităţii maghiare din Ucraina Subcarpatică.20

În studiul consacrat formării şi evoluţiei partidelor maghiare din Slovacia şi programelor acestora, Iván Gyurcsik îl citează pe Janusz Bugajski, în opinia căruia partidele maghiare din Slovacia au prezentat la începutul anilor ’90 programe cu rădăcini autonomiste.21

Programul din 19 ianuarie 1990 al primului partid maghiar din Slovacia, Iniţiativa Maghiară Independentă (FMK), pe lîngă accentul pus pe recunoaşterea oficială a drepturilor colective, sublinia că „minorităţile naţionale trebuie să obţină autodeterminarea deplină în domeniul culturii (şi în cadrul acesteia a învăţămîntului)”. Conform programului, aceasta ar fi trebuit să însemne că în scurt timp trebuia realizat „sistemul de învăţămînt integral maghiar din Cehoslovacia, de la grădiniţă la universitate.”22

Susţinerea autoadministrării este şi mai relevantă în documentul adoptat împreună de FMK şi reprezentanţii mişcării determinante în procesul schimbării de regim din Slovacia, respectiv Mişcarea Publică Împotriva Violenţei. Importanţa documentului din punctul de vedere al analizei noastre este cu atît mai mare cu cît guvernarea comună a FMK şi MPÎV în 1990-91 constituise de fapt pionieratul în domeniul asumării responsabilităţilor guvernării de către o minoritate. Declaraţia îşi propusese să fixeze principiile de bază „ale convieţuirii naţiunilor, minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice” din Slovacia. „Pornind de la drepturile colective ale naţiunilor, minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice, acestea au dreptul să se autoadministreze în toate acele domenii care le privesc în mod exclusiv, şi beneficiază de drepturi egale în cadrul deciziilor comune în orice problemă care le priveşte şi pe ele.”23

Reprezentanţii celorlalte două partide maghiare din Slovacia înfiinţate la începutul anului 1990 – Mişcarea Creştin-Democrată Maghiară (MKDM) şi Mişcarea Politică Convieţuirea – în faza de încheiere a divizării Cehoslovaciei în decembrie 1992 au înaintat un proiect de constituţie comun către preşedintele Consiliului Naţional Slovac „despre situaţia juridică a minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice din Republica Slovacă”. Proiectul denumea „minorităţile naţionale şi grupurile etnice” factori constitutivi ai statului, iar drepturile minorităţilor – drepturi naturale „irevocabile şi neanulabile”. Proiectul, pe lîngă dreptul minorităţilor la identitate şi ocrotirea sa, dorea să asigure reprezentarea parlamentară a minorităţilor, dreptul la monitorizarea respectării drepturilor minorităţilor, dreptul la pămîntul natal, la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural, dreptul la păstrarea structurii etnice a aşezărilor. Principiul autoguvernării era prezent în cadrul proiectului prin „dreptul la autoguvernare în domeniul învăţămîntului, al culturii şi al informaţiei, precum şi dreptul la administrarea regiunilor locuite de minorităţi.” Mai cuprindea şi dreptul la păstrarea legăturilor internaţionale şi dreptul la subvenţii proporţionale şi echitabile din bugetul de stat.24

Ulterior MKDM şi Mişcarea Convieţuirea elaboraseră separat cîte un proiect de autonomie. MKDM a dat publicităţii în ianuarie 1993 proiectul propriu „despre situaţia şi drepturile minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice” cuprinzînd 68 de articole, iar Convieţuirea şi-a declarat poziţia privind autonomia în două documente-program cu ocazia congresului de la Komarno din 1993.25

Adunarea publică de la Komarno din 8 ianuarie 1994 a fost cel mai important eveniment al deceniului pentru maghiarii din Slovacia. Din cei cinci mii de primari şi consilieri locali invitaţi au participat peste trei mii. Luările de poziţie şi documentele adunării publice privind administraţia publică şi autoguvernarea au constituit punctul culminant al politicii de autonomie a maghiarilor din Slovacia. Tonalitatea formulării documentelor, în atmosfera confruntaţională a politicii interne din Slovacia, fusese moderată. Conform declaraţiei de la Komarno, schimbarea politicii faţă de minorităţile din Slovacia nu este posibilă decît prin mijloace democratice şi trebuie realizat „sistemul de autoguvernare, statul de drept şi statutul juridic al comunităţilor naţionale.”26

Documentul „Despre statutul juridic al maghiarilor” de la Komarno este o proclamaţie politică tipic postmodernă. În cadrul său se înlănţuiau inventarierea nedreptăţilor istorice, reclamarea dreptului la identitate, sublinierea contextului juridic internaţional cu revendicări de natură lingvistică, politică şi financiară, respectiv de reprezentare proporţională care amintea mai degrabă de modelele consociative decît de cele de autonomie, asemănătoare cu programul Csemadok din 1968. După părţile introductive, minoritatea maghiară se autodefinea, în baza principiului co-naţiunii, drept comunitate naţională egală cu naţiunea slovacă, situaţie în care „doreşte să-şi exprime calitatea de subiect politic propriu prin intermediul unui organ reprezentativ şi proiect constituţional separat, revendicînd pentru regiunea locuită în mod substanţial un statut juridic special în interesul ocrotirii identităţii sale.”27

Textul, de altfel echilibrat, după revendicările privind statutul de co-naţiune şi autonomia teritorială, subliniază dorinţa întăririi statalităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Slovace şi crearea statului de drept. Elementele cele mai dezbătute şi analizate ale documentului de la Komarno le-au constituit cele două variante propuse de maghiari ale unităţilor administrative de grad secund în cadrul proiectatei reforme administrativ-teritoriale. Varianta A din hotărîrea intitulată „Despre reorganizarea administrativ-teritorială a Slovaciei” era reprezentată de unitatea administrativă compusă din fîşia compactă cuprinsă între frontiera slovaco- ungară şi frontiera lingvistică, în timp ce varianta B definea trei unităţi administrative (regiunile locuite de maghiari din fîşia cuprinsă „de la Bratislava la ţinutul Ipel”, cea „de la ţinutul Ipel la Kosice”, respectiv zona Zemplínului de Sud şi Ung”).

În documentul intitulat „Despre drepturile autoguvernărilor”, prin adoptarea cît mai urgentă a Cartei europene a autonomiilor locale se cerea ca „constituţia slovacă să prevadă punctual sistemul autonomiilor minoritare şi competenţele acestora”. În baza Recomandării 1201 a Consiliului Europei, devenită parte a Tratatului de bază ungaro-slovac, hotărîrea solicita, deşi în mod explicit nu figura în text, asigurarea autonomiei teritoriilor cu caracter etnic specific.

Organizarea adunării de la Komarno şi adoptarea unanimă a documentelor de program a constituit în mod indiscutabil o mare realizare a aspiraţiilor spre autonomie a maghiarilor din Slovacia deceniului 1990. Miklós Duray, vicepreşedintele executiv al Partidului Coaliţiei Maghiare înfiinţat prin unificarea celor trei partide, a apreciat ca un succes indiscutabil manifestarea de la Komarno, în ciuda absenţei vreunui rezultat palpabil. „Cel mai important mesaj al declaraţiei de la Komarno pentru Europa şi Slovacia este că maghiarii din Slovacia doresc să-şi reglementeze situaţia juridică pe calea tratativelor, în limita cadrelor legale, prin respectarea integrităţii teritoriale a Slovaciei.” Totodată a devenit clar că panta ascendentă a politicii autonomiste a minorităţii maghiare din Slovacia s-a încheiat şi nu s-a mai putut revigora nici în ultimul deceniu al secolului trecut, nici în primii ani ai noului mileniu.

Proiectele de autonomie ale maghiarilor din Slovacia, cu lipsa lor de claritate teoretică, cu sistemul lor de revendicări de tip mixt pot fi situate în urma proiectelor din Voivodina. În acelaşi timp, marele avantaj al acestor concepţii susţinute în mod curent de autoguvernările localităţilor maghiare din Slovacia este că, în spaţiul politic şi juridic favorabil al structurii teritoriale compacte a maghiarilor din Slovacia, - în interiorul Uniunii Europene şi în baza unei legi cuprinzătoare a minorităţilor de mult timp scadentă – chiar şi numai printr-o uşoară modificare a sistemului actual al autonomiilor din Slovacia ar fi posibilă demararea modelului asociativ democratic, al modelului consensual. În orice caz, este demn de atenţie faptul că majoritatea politicienilor din MKP au ajuns deja în 2004 la concluzia că pentru realizarea diferitelor forme de autonomie minoritară trebuie mai întîi obţinută susţinerea opiniei publice şi a partidelor majoritare, iar prin instituţionalizarea politicilor de autonomie locală, departamentală, respectiv a celor privind învăţămîntul, precum şi prin aprofundarea gîndirii autonomiste în general trebuie pregătită crearea şi reglementarea juridică a structurilor autonome pe bază etnică.28

Nu este deloc întîmplător că istoria proiectelor maghiare transilvane de autonomie este cea mai complexă şi contradictorie. Deşi încă de la înfiinţarea sa, UDMR a aşezat în centrul programului său revendicarea autonomiei, datorită numeroaselor cauze interne şi externe, cauza autonomiei minoritare din Ardeal, asemenea celei din Ucraina Subcarpatică, pare să fie şi în 2004 lipsită de orice perspectivă. Cu toate că proiectele, alternativele nu au lipsit defel.29 Levente Salat include zece documente pe lista celor mai importante proiecte maghiare de autonomie. Primul proiect complex de lege privind minorităţile naţionale, structurat pe modelul autoguvernării, a fost elaborat în 1991 de Géza Szőcs. Acesta a fost urmat în 1993 şi 1994 de primele două proiecte ale lui József Csapó privind autodeterminarea internă a comunităţii naţionale maghiare din România, apoi proiectele Consiliului Reprezentanţilor Unionali ai UDMR de după Congresul de la Braşov şi cel al departamentului politic al preşedinţiei UDMR cu privire la minorităţile naţionale şi comunităţile autonome, respectiv despre autonomia personală. Despre aceasta din urmă, cu un an mai tîrziu, a elaborat un proiect de lege şi Miklós Bakk. Un loc aparte este ocupat de proiectul profesorului universitar clujean Sándor Szilágyi N. din 1994 despre drepturile privind identitatea naţională şi despre convieţuirea armonioasă şi echitabilă a comunităţilor naţionale, respectiv statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc al lui József Csapó din 1995 care a fost adoptat de Consiliul Naţional Secuiesc înfiinţat în 2003 drept document programatic propriu. Tot în toamna lui 2003 a fost lansat pachetul de proiecte de autonomie elaborat de grupul condus de Miklós Bakk care cuprindea trei documente: un proiect de lege-cadru privind regiunile, un proiect privind înfiinţarea regiunii cu statut juridic special, Ţinutul Secuiesc, respectiv proiectul de autonomie cu statut special al Ţinutului Secuiesc.30

Autorii din Transilvania ai diferitelor proiecte de autonomie a comunităţii maghiare încercaseră să cuprindă într-un sistem unitar elementele autonomiei minoritare pornind de la considerente teoretice şi raţiuni politice diferite, dar considerînd din punctul de vedere al minorităţii maghiare din Ardeal diferitele forme de autonomie drept statut juridic optimal, lovindu-se în acelaşi timp încontinuu de realităţile administraţiei publice româneşti şi de atitudinea antiautonomistă a elitelor politice majoritare. Majoritatea documentelor sînt strîns legate de principiile de autoguvernare şi de autonomie, consacrate în programul UDMR, ca obiectiv strategic. Conform programului UDMR din 2003: „Ocrotirea eficientă a intereselor, respectiv garantarea drepturilor, asigurarea şanselor şi mijloacelor legate de păstrarea identităţii maghiarilor din România sînt posibile numai prin intermediul instituţiilor autonome constituite în cadrul statului de drept. (...) UDMR doreşte să obţină formularea juridică şi consfinţirea pe cale legislativă a diferitelor forme de autonomie – inclusiv autonomia teritorială –, solicitînd aplicarea principiilor generale ale descentralizării şi ale subsidiarităţii. Pentru realizarea acestui obiectiv, UDMR pleacă de la tradiţiile pozitive ale convieţuirii naţionalităţilor din Transilvania, respectiv de la modele de autonomie cu caracter exemplar înfăptuite în Europa.”31

Proiectele încercau înainte de toate să clarifice ce fel de combinaţii ale autonomiei teritoriale şi culturale ar putea fi cele mai potrivite pentru comunitatea naţională a maghiarilor din România în ansamblu care trăiesc atît în comunităţi compacte, cît şi mixte şi în diasporă. Pentru mai toţi autorii proiectelor era clar că în condiţiile din Ardeal pot fi luate în consideraţie doar modelele mixte, chiar şi proiectele referitoare la autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc făcînd trimitere la drepturile de autoguvernare cuvenite microregiunilor locuite de maghiari sau celor din diasporă.

În paralel, proiectele respective ilustrează căutările permanente privind modalităţile de modificare constituţională, inevitabile pentru înfăptuirea autonomiei. În această privinţă proiectele cele mai fertile par a fi cele legate de amplificarea ponderii autonomiilor locale şi judeţene, de utilizarea posibilităţilor izvorîte din procesul de regionalizare a ţării, dar nu lipsesc din documentele respective nici referirile la modelele vest-europene de autonomie, la recomandările europene sau la provocările izvorîte din procesul de integrare.

Practica şi experienţa colaborării la guvernare şi în opoziţie dintre partidele majoritare româneşti şi UDMR au divizat în cursul anilor 2003-2004 în două tabere distincte şi din punct de vedere politic opinia publică maghiară din Ardeal privind alternativa dacă e admisibilă „suspendarea” programelor de autonomie, măcar temporar, în scopul modificării prin diferite forme pragmatice de colaborare a opoziţiei rigide a clasei politice şi a opiniei publice româneşti sau nu. Artizanii şi analiştii proiectelor de autonomie se confruntă în mod curent cu contradicţiile existente între modelele consociative şi cele de autonomie.32

Dincolo de aceasta, învăţămintele trase din alegerile locale de după 1989 arată că profilul etnoregional al unui UDMR care exprimă un tot mai accentuat comportament specific partidelor, nu oferă o bază suficient de puternică afirmării intereselor politice locale, microregionale şi regionale, astfel că participanţii minoritari ai politicilor locale nu se pot sprijini decît pe actorii regionali ai puterii centrale, respectiv pe capitalul politic propriu constituit în condiţii extrapartinice. Această contradicţie s-a manifestat odată cu apariţia Consiliului Naţional Secuiesc şi a Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, respectiv odată cu tendinţele de independenţă şi separare a opoziţiei interne a UDMR.33

Şi în cele din urmă trebuie să luăm în considerare condiţiile etnodemografice, diferenţele regionale ale Transilvaniei. Iar în privinţa autonomiei teritoriale nu pot fi ignorate condiţiile economice ale Ardealului: Gábor Kolumbán, în cadrul dezbaterii privind autonomia de la Universitatea de Vară de la Tuşnad din 2003 opinase că: „un statut juridic în sine nu transformă o regiune în regiune autonomă, pentru aceasta este nevoie de procese economice şi sociale structurate teritorial care să determine în mod fundamental şansele şi succesul unei regiuni, pentru care garanţiile constituţionale nu sînt decît un adaos.”

Politologul Miklós Bakk, unul dintre participanţii permanenţi ai dezbaterilor despre autonomie din Transilvania şi autorul unuia dintre cele mai bine gîndite proiecte, e de părere că „noţiunea de autonomie în discursul UDMR-ului s-a fetişizat, lucru care în urma dezbaterilor despre regionalism se va modifica însă cu siguranţă.” Noţiunea fetişizată a autonomiei s-a împletit în primul rînd cu aşteptările amplificate şi în bună parte nerealizabile legate de autonomia teritorială şi cu conflictele dintre taberele care nu au pregetat să pună la îndoială însăşi onestitatea adversarilor. După cum constata acelaşi Kolumbán: „Autonomia este un excelent prilej pentru cele două tabere opuse să se critice şi să se acuze reciproc de antiautonomism, dar în realitate nici una dintre părţi nu face nimic pentru înfăptuirea acesteia.”34

Proiectele maghiare de autonomie din Ucraina Subcarpatică, Slovacia de Sud şi Transilvania sînt departe de fi realizate în primăvara lui 2004. Însă dezbaterile interne şi externe şi analizele acestora nu au fost nici pe departe irosite. Pe de o parte, pot fi clarificate corelaţiile politice interne şi externe ale proiectelor de autonomie, determinările istorice ale acestora, cauzele respingerii de către majoritate şi ordinea paşilor necesari pentru obţinerea sprijinului internaţional. După cum necesită o analiză detaliată şi modul în care concepţiile diferite despre autonomie au putut conduce la conflicte interne şi scindare politică, respectiv ce rol a putut juca asumarea responsabilităţilor guvernării în modificarea comportamentului partidelor maghiare minoritare din cele trei ţări.

De exemplu, din programul de autonomie adoptat de UDMR la Congresul din 1993 de la Braşov a reieşit în curînd că consensul comunităţii maghiare în această privinţă nu poate fi transformat într-un program de acţiune, pentru că toate partidele politice româneşti resping în mod ferm întroducerea oricăror forme de autonomie. Rămîne întrebarea, în ce măsură vor confirma reacţiile viitoare ale societăţii majoritare slovace, româneşti şi sîrbe observaţia conform căreia datorită activităţii guvernamentale s-au putut crea bazele încrederii unei părţi a elitei politice majoritare, fără de care nici un program de construcţie comunitară minoritară nu poate avea şanse de succes.

În concluzie

În activitatea organizaţiilor, mişcărilor, partidelor politice maghiare minoritare de după 1989, printre care şi a celor trei partide care au participat la guvernare, putem distinge cinci „principii dominante” care au primit un accent deosebit, în parte datorită obligaţiilor celor mai actuale ale perioadei, ale ţării date, respectiv ale Ungariei, în parte datorită contextului internaţional european al chestiunii. Politica minoritară maghiară a primilor ani a fost caracterizată de intenţia aprofundării şi internaţionalizării apărării drepturilor minoritare, iar ca o continuare necesară a acesteia, urmărirea şi pregătirea soluţiilor de autonomie considerate pînă în ziua de astăzi drept optimale. Aceasta a fost perioada care a dus la clarificarea sarcinilor legislative, a lipsurilor manifestate în domeniul drepturilor lingvistice, politice şi administrative, respectiv cuplarea acestora cu năzuinţele autonomiste culturale, locale şi regionale. Ca al treilea obiectiv de principiu pot fi semnalate regîndirea şi instituţionalizarea colaborării maghiaro-maghiare – amplificate în urma evoluţiilor din cea de-a doua treime a anilor ’90 din Iugoslavia, Slovacia şi România – care a avut drept rezultat crearea Televiziunii Duna, a sistemului de fundaţii finanţatoare din Ungaria, a Conferinţei Maghiare Permanente, a Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic. Pe de altă parte, putem adăuga adoptarea şi modificarea Legii Statutului şi crearea bazelor colaborării curente dintre toate guvernele maghiare şi comunităţile maghiare minoritare, aşezate, în sfîrşit, în perioada guvernării Medgyessy, pe baze contractuale.

Ca un al patrulea principiu poate fi consemnată participarea partidelor maghiare minoritare la guvernare, iar prin intermediul acesteia transformarea caracterului etnopolitic al ţărilor respective, şi crearea modelului consociativ sau consensual. Acest model experimentat de partidele maghiare din România, Slovacia şi Serbia a constituit un pas important în situaţia juridică a comunităţilor minoritare, dar nu a condus la o transformare radicală în dreptul public care să reflecte şi în statul juridic al minorităţilor practica politică consensuală a statelor plurale din punct de vedere etnic. Şi în sfîrşit, paralel cu procesul de lărgire a Uniunii Europene a apărut şi cea de-a cincea orientare care, asemenea orientărilor anterioare, se caracterizează prin competiţia dintre mai multe interpretări, nu odată contradictorii. Ideea „reintegrării naţionale” imaginată în cadrul procesului de integrare europeană apare simultan sub forma colaborării regionale cu statele învecinate şi în proiectele care şi-au propus extinderea instituţiei juridice a cetăţeniei maghiare asupra comunităţilor maghiare minoritare.35

Participarea la guvernare a partidelor maghiare minoritare, activitatea lor în guvernele de coaliţie în cele trei ţări au fost interpretate în mod diferit de opinia publică majoritară, de comunitatea maghiară minoritară, după cum şi consecinţele au fost receptate în mod semnificativ diferit. După participarea apreciată de toată lumea drept moderată la primul ciclu guvernamental al MKP, în contractul de coaliţie şi programul de guvernare din 2002 şi-a sigurat din capul locului poziţii mult ameliorate. Partidul maghiar din Slovacia a reuşit să-şi păstreze suportul electoral în ambele cicluri, crescîndu-i gradul de acceptare şi în rîndul opiniei publice majoritare. Obiectivele sale legislative se realizează în continuare cu dificultate, deşi în anumite domenii (învăţămînt, folosirea limbii, reparaţii istorice) a reuşit să obţină succese semnificative. Performanţele sale sînt însă măsurate, asemenea performanţelor UDMR-ului sau VMSZ, în mod similar cu cele ale partidelor de guvernămînt majoritare, în funcţie de rezultatele întregii guvernări. Or aici, gravele probleme economice şi sociale ale regiunilor locuite de maghiari acoperă treptat succesele etnopolitice(parţiale). UDMR, după alegerile din 2000, alegînd varianta înţelegerilor din opoziţie şi a colaborărilor pe bază de protocoale încheiate anual, a preferat totuşi alternativa guvernamentală.

VMSZ a reuşit să-şi fructifice poziţia guvernamentală în primul rînd în domeniul legislativ: alături de aşa-zisa lege „omnibus” (chemată să restituie competenţele autonome ale Voivodinei) şi legea minorităţilor (menită să reglementeze statutul minorităţilor şi capabilă să redea acestora autonomia culturală), a obţinut succese mai importante în domeniul drepturilor lingvistice şi pe tărîmul creării instituţiilor culturale.

În timp ce în cadrul MKP nu s-a format o opoziţie semnificativă faţă de asumarea rolului guvernamental, opoziţia internă a UDMR în 2004, respingînd modificările organizatorice şi de conţinut efectuate cu ocazia congresului de la Satu Mare, a rupt cu principiul unităţii, considerat multă vreme obligatoriu pentru partidele minoritare. Uniunea Civică Maghiară, prin crearea Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania şi Ţinutul Secuiesc, şi prin candidatura sa ca partid independent la alegerile parlamentare din România din 2004, susţinînd alternativa autonomiei şi ideea dublei cetăţenii, a respins strategia de susţinere guvernamentală a UDMR.

VMSZ, după slabele sale rezultate electorale din 2003-2004, a fost scos din guvernarea centrală, păstrîndu-şi poziţia în guvernul regional din Voivodina. Ponderea celorlalte partide maghiare minoritare devenise nesemnificativă, activitatea lor reducîndu-se în calitate de opoziţie a VMSZ, la criticarea acestuia. Această politică de divizare va putea fi menţinută cu greu pe termen lung.

Ideea autoguvernării, în cazul a două partide maghiare din trei – în cazul UDMR şi MKP – a fost trecută în rezervă în perioada coaliţiei guvernamentale, respectiv a fost reevaluată. Întărirea ponderii politice regionale a celor două partide, în consonanţă cu priorităţile politice regionale ale UE, a condus la ideea că faza pregătitoare a autonomiei minoritare constă în extinderea regionalizării la statele respective în întregul lor. Se observă în cazul ambelor partide că, pregătindu-se de ciclul electoral următor, ele ar dori să pună un accent mai mare pe instituţionalizarea autoguvernării minoritare.

Pe de altă parte VMSZ, trăgînd parţial învăţămintele luptelor autonomiste ale maghiarilor din Voivodina şi luînd în consideraţie obstacolele ridicate de politica internă sîrbească, a reuşit să facă paşi în direcţia autonomiei culturale. O parte semnificativă a electoratului minoritar sprijină în continuare diferitele forme de colaborare guvernamentală, dar consideră că este nevoie de o politică de construcţie comunitară regională, economică şi socială mult mai eficientă decît pînă acum.

În final trebuie să vorbim despre faptul că participarea partidelor maghiare minoritare la guvernare a contribuit fără doar şi poate la transformarea, chiar dacă lentă şi ezitantă, a caracterului naţional al celor trei state învecinate. Această transformare a condus la paşi pozitivi în situaţia juridică a comunităţilor minoritare maghiare şi nemaghiare, prin implementarea unor elemente ale modelului consociaţional sau consensual, dar nu s-a produs o spărtură în dreptul public care să reflecte şi în situaţia minorităţilor naţionale practica politică consensuală a „statelor naţionale” plurale în sens etnic.

Corelaţiile şi contradicţiile dintre cele trei trenduri strategice ale politicilor minoritare maghiare analizate mai sus – construcţia comunitară bazată pe autonomie, adoptarea modelului consociaţional întrupat în asumarea unui rol guvernamental, respectiv reintegrarea naţională imaginată ca parte a procesului de integrare europeană – nu au putut fi cuprinse în ultimii cincisprezece ani într- un cadru unitar, într-un program strategic de politică naţională.

Cauzele pot fi diferite: capacitatea diferită a celor şapte comunităţi maghiare de afirmare a intereselor proprii, contextul diferit al celor şapte ţări învecinate – în domeniul social, al politicii interne, al pieţei muncii – şi rolul asumat al minorităţilor în dezvoltarea relaţiilor bilaterale, regionale trimit în mod legitim la abordări diferenţiate în locul celor globale din prezent. Cele trei tipuri diferite de vecinătăţi create în urma extinderii UE, posibilitatea menţinerii relaţiilor cu Ungaria, subliniază importanţa unor programe individuale care respectă diferenţele.

Paralel cu aceasta, în politica guvernamentală din Ungaria, alternativele preferate au fost mereu cele care au optat pentru soluţii legislative unitare, uniformizante, marginalizînd din capul locului comunităţile care nu se încadrau în această logică, cum ar fi comunităţile maghiare din diaspora occidentală sau – aşa cum s-a întîmplat în cazul legii statutului – comunitatea maghiară din Austria, respectiv Burgenland.

Obstacolul cel mai important însă în calea unui program strategic îl reprezintă confruntarea tot mai acută dintre partidele politice din Ungaria (MSZP-FIDESZ), absenţa condiţiilor propice pentru consultări curente în Ungaria, în rîndurile comunităţilor maghiare minoritare, respectiv maghiaro-maghiare, slăbiciunile funcţiunilor MÁÉRT (Conferinţa Maghiară Permanentă) în procesul de conciliere şi de pregătire a unor decizii. Toate acestea au fost scoase în evidenţă cu ocazia iniţierii şi desfăşurării referendumului privind dubla cetăţenie pentru maghiarii de dincolo de frontiere. În plus, relaţiile interpartinice din Ungaria şi-au pus amprenta şi asupra comportamentului partidelor maghiare minoritare în general şi a comportamentului electoral în special, precum şi asupra relaţiilor şi programelor acestora.

Note:

1. Kántor Zoltán: Az RMDSZ és a romániai magyar társadalom. Magyar Kisebbség, 2002.1. Despre relaţia strînsă cu propria bază electorală a partidelor etnice şi regionale vezi Ishiyama, John. T – Breuning, Marijke: Ethnopolitics in the New Citizenship: Race and the Census in Modern Politics. Boulder 1998, Lynne Rienner Publishers; Nobless, Melissa: Shades of Citizenship: Race and the Census in Modern Politics. Stanford 2000, Stanford University Press; Kanchan Chandra: Why Ethnic Parties Succeed: Patronage and Ethnic Headcounts in India.

http://repositories.cdlib.org/uclasoc/trcsa/8; Lieven de Winter – Huri Tursan (eds.): Regionalist Parties in Western Europe. London, 1998, Routledge,.

2. Bugajski, Janusz: Ethnic politics in Eastern Europe: a guide to nationality policies, organizations and parties. M. E. Sharpe, Armonk, New York, 1994. Cf: Nations in Turmoil: Conflict and Cooperation in Eastern Europe. Boulder. Westview Press, 1995; Caplan, Richard and John Feffer. (Eds.) Europe s New Nationalism: States and Minorities in Conflict. New York, Oxford University Press, 1996; Poulton, Hugh: The Balkans: Minorities and States in Conflict. London, 1994, Minority Rights Publications; Despre partidele maghiare minoritare, un studiu comparativ, vezi Mátrai Julianna: A kisebbségi magyar pártok politikai stratégiái Közép- és Kelet-Európában, I II. Fórum Társadalomtudományi Szemle, 1999. 2, 2000. 1. www.epa.oszk.hu/ 00000/00033/00003/matrai.htm; Bárdi Nándor: Törésvonalak keresése a határon túli magyar politikában 1989-1998. In Bárdi Nándor – Éger György (red.): Útkeresés és integráció. Válogatás a határon túli magyar érdekvédelmi szervezetek dokumentumaiból 1989-1999. Budapest, 2000, Teleki László Alapítvány, 21–44; Ibid: Tény és való. A budapesti kormányzatok és a határon túli magyarság kapcsolattörténete. Bratislava, 2004, Kalligram.

3. Bakk Miklós – Kántor Zoltán – Bárdi Nándor: Az RMDSZ a romániai kormányban, 1996-2000. Regio, (11. évf). 2000.4. 150-186. Kántor Zoltán – Bárdi Nándor: Az RMDSZ és a kormánykoalíció (1996-2000). In Bodó Barna (red.), Romániai Magyar Politikai Évkönyv 2001. Temesvár – Kolozsvár, 2002.25–47. Kántor Zoltán: Az RMDSZ és a romániai magyar társadalom: alternatívák vagy kényszerpályák? Magyar Kisebbség 2002. 1; Hamberger Judit: A szlovákok az MKP kormányzati szerepéről, Kisebbségkutatás, 11. évf. 2001.4. http:// www.hhrforg/kisebbsegkutatas/2001-4/1.htm#E16E9; Szarka László: A szlovákiai magyar Koalíció Pártjának kormányzati szerepvállalásáról, Regio, (11. évf), 2000. 4. 122-149; Vezi de asemenea: ifj. Korhecz Tamás: A Magyar Nemzeti Tanács alkotmányossága. Pro Minoritate, 2003. primăvara. 125-136. Mirnics Károly: Politikai önszerveződés. Magyar pártharc a VMDK megalakulásától napjainkig, In Gábrityné Molnár Irén – Mirnics Zsuzsa (szerk.): Vajdasági marasztaló. Tanulmányok, kutatások, (= MTT Könyvtár 3.) Szabadka, 2000. 249-280.

4. Bárdi Nándor – Éger György (red.): Útkeresés és integráció. Op.cit. 88-89, 91-93, 95-96.

5. Programul Partidului Coaliţiei Maghiare din Slovacia poate fi consultat pe site-ul oficial al partidului www.mkp.sk. Primul program al VMSZ în Bárdi Nándor–Éger György (red.): Útkeresés és integráció. i. m. 427–436.

6. Analiza dilemelor, translaţiilor, a chestiunilor strategice şi tactice izvorîte din rolul guvernamental al celor trei partide a fost efectută de fapt doar în cazul UDMR pe măsura dificultăţii problemei. Un rol important a jucat în acest sens revista Provincia redactată printre alţii de Gusztáv Molnár, Alexandru Cistelecan, Miklós Bakk, Marius Lazăr, Ovidiu Pecican, apărută între 2000-2002 la Cluj, în limba română şi maghiară. În paginile acesteia, autorii maghiari şi români au încercat să clarifice problemele apărute în urma activităţii guvernamentale a UDMR. Molnár Gusztáv – Szokoly Elek (red.): Provincia 2000. Antologie, Târgu-Mureş, 2001, Ed. Pro Europa. În paginile revistelor Provincia, Korunk, Regió şi alte publicaţii, analizele politologice ale unor Bakk Miklós, Bárdi Nándor, Bodó Barna, Kántor Zoltán, Salat Levente, Székely István au evaluat sub multiple aspecte rolul guvernamental al UDMR între 1996-2000. Dintre acestea, ne-am bazat în mod special pe cele publicate în Provincia, precum şi pe studiile lui Kántor Zoltán şi Bárdi Nándor. Kántor Zoltán – Bárdi Nándor: Az RMDSZ a romániai kormányban, 1996-2000. Regio, 2000. 4; Hódi Sándor: Magyarok a forrongó Szerbiában, Tóthfalu, 2002, Logos; Kántor Zoltán -Bárdi Nándor: Az RMDSZ és a kormánykoalíció (1996-2000).

7. Documentele colaborării dintre Coaliţia Maghiară din Slovacia şi partidele democratice din opoziţie, vezi în: Bárdi Nándor – Éger György (red.): Útkeresés és integráció. Op.cit. 344-350.

8. Kusý, Miroslav: Čo s našimi Mad’armi? Bratislava, 1999, Kalligram. Szarka László: A szlovákiai Magyar Kolíció Pártja, op.cit. 123-126; Reiter József – Reiter Szilvia: A szlovákiai Magyar Koalíció Pártja kormányzati tevékenységének első éve, Magyar Kisebbség, 1999. 4. 190-2002.

9.    Kántor Zoltán – Bárdi Nándor: Az RMDSZ a romániai kormányban, op.cit.161-162.

10. Korhecz Tamás: A Magyar Nemzeti Tanács, op.cit. Várady Tibor: Komolyan venni az autonómiakoncepciókat. In Sorskérdéseink (Válogatás a Magyar Szó vasárnapi rovatában megjelent írásokból, 2001-2002), Magyar Szó, Újvidék, 2003. 107-113.

11. Kántor Zoltán – Bárdi Nándor: Az RMDSZ a romániai kormányban, op.cit. 159.

12. Andreescu, Gabriel: Continuarea participării UDMR la guvernare – prima fază a democraţiei consensualiste româneşti? În Molnár Gusztáv – Szokoly Elek (red.): Provincia, 2000, p.233; Molnár Gusztáv: Regionalism civic, id. p.112; Caius Dobrescu: Transilvania, România şi Europa, id. p.246.

13. Szarka László: Közigazgatási reform és kisebbségi kérdés. A szlovákiai közigazgatási reform és a Magyar Koalíció Pártjának elképzelései. Kisebbségkutatás (10) 2001. 2. 208- 222.

14.În această parte a studiului sînt prezentate modelele autoguvernării maghiare din Slovenia şi Croaţia, şi proiectele din Ucraina Subcarpatică, adaptîndu-se astfel tematicii referitoare la toate ţările învecinate.

15.Pan, Christoph – Pfeil, Beate Sibylle: Minderheitenrechte, op.cit. 438; Ethnic Minorities in Slovenia, Ljubljana, 1994. 40–42, 48–49; Komac, Miran: Protection of Ethnic Communities in the Republic of Slovenia, Ljubljana, 1998. 68-69; ifj. Korhecz Tamás: Kisebbségi önkormányzatok megválasztásának szabályai a magyar, a szlovén és a jugoszláv közjogban, Kisebbségkutatás (11) 2002. 4. 941-945; Pataki G Zsolt: Overwiev of Proposals, In Gál Kinga: Minority Governance in Europe, Open Society Institute, Budapest, 2002, 251-257; Gerencsér Balázs – Juhász Albin: A Kárpát-medencei magyar autonómiák lehetősége az ezredfordulón, Magyar Kisebbség, 2000. 3. 319-324.

16. Gerencsér Balázs – Juhász Albin: A Kárpát-medencei magyar autonómiaformák, Magyar Kisebbség, 2000. 3. 319-324; Pataki G Zsolt: Overwiev of Proposals, in Gál Kinga: Minority Governance, 257-260; Caspersen, Nina: The Thorny Issue of Ethnic Autonomy in Croatia: Serb Leaders and Proposals for Autonomy, Journal of Etnopolitics and Minority Issues in Europe, 2003. 3. http://www.ecmi.de/jemie/download/Focus3-2003_Caspersen.pdf; Domini, Mirjana: National Minorities in the Republic of Croatia, Central Europe Rewiew, http://www.ce-review.org/ 00/19/domini19.html; Zoran Daskalovic: Withering Away of Ethnic Minorities in Croatia, Dossier on the Rights and Protection of Ethnic Minorities in Bosnia & Herzegovina, Macedonia, Serbia, Montenegro and Croatia. Aimpress. www.aimpress.ch/dyn/dos/archive/data/2003/30624- dose-01-06.htm; Tatalovic, Sinisa: Minority Peoples and Minorities. Zagreb, 1997; Datele privind sistemul de autoguvernare minoritară şi rezultatele alegerilor autoguvernărilor minoritare din 2003 în Új Képes Újság (8) 2002. 48-50. 2003. 2-5. 21-22.  http://www.hhrf.org/umku.

17. Despre eforturile autonomiste ale maghiarilor din Voivodina vezi: Hódi Sándor: Kisebbségi autonómiák – önkormányzati törekvések, Dokumentumgyûjtemény. Szabadka-Ada, 1999, Magyarságkutató Tudományos Társaság; Magyar autonómia, A VMDK állásfoglalása az önkormányzatról. Szakértői tervezet a VMDK Közgyûlésének dokumentuma, Magyarkanizsa, 1992; Gaál György – Bozóki Antal (red.): A vajdasági magyarság és az autonómia, Újvidék, 2003; Korhecz, Tamás: Chances for Ethnic Autonomy in Vojvodina: Analysis of the Latest Autonomy Proposal of Hungarian Political Parties in Vojvodina, In Gál Kinga: Minority Governance, 273-297.

18.  Végel László: Multikulturális habverés. Új törvény a nemzeti kisebbségekről Jugoszláviában, In Sorskérdéseink, 217-220; Várady Tibor: Komolyan venni az autonómiakoncepciókat, op.cit.

19.  Textul legii poate fi consultat pe site-ul electronic al MTA Etnikai-nemzeti Kisebbségkutató Intézet: www.mtaki.hu;

20. Uniunea Culturală a Maghiarilor din Ucraina Subcarpatică a elaborat două proiecte de autonomie: proiectul elaborat de Comisia de autonomie a KMKSZ Despre principiile de bază ale autonomiei maghiarilor din Ucraina Subcarpatică din ianuarie 1991 şi proiectul de autonomie înaintat în mod oficial de KMKSZ parlamentului ucrainian, Legea ucrainiană despre circumscripţia autonomă maghiară din aprilie 1992.

Pe lîngă proiectele de autonomie teritorială, KMKSZ a elaborat şi proiectul autonomiei naţionale culturale. În decembrie 1999 a înaintat o propunere privind înfiinţarea raionului Tisa, cu centrul la Berogovo, care să cuprindă majoritatea aşezărilor din Ucraina Subcarpatică cu populaţie masiv maghiară. Organizaţiile afiliate Uniunii Democratice Maghiare din Ucraina consideră că egalitatea în drepturi a minorităţii maghiare din Ucraina Subcarpatică poate fi asigurată prin realizarea autonomiei culturale şi personale. Dupka György: Autonómiatörekvések Kárpátalján, Ungvár-Budapest, 2004, Intermix Kiadó; Gerencsér Balázs – Juhász Albin: A kisebbségi autonómia (mûködő modellek, magyar elképzelések), Budapest, 2001. i. m. http:// www.hhrf.org/autonomia; Csernicskó István: A magyar nyelv Ukrajnában (Kárpátalján), Budapest 1998. 72-77; Ríz Ádám: Az 1990 óta született autonómiakoncepciók összehasonlítása, Korunk, 2000.1. http://www.hhrf.org/korunk/0001/1k19.htm; Pataki G. Zsolt: Overwiev of Proposals, i. m. in Gál Kinga: Minority Governance, i. m. 262-264.

21. Gyurcsík Iván: A szlovákiai magyar pártok karaktere és genezise. Regio (7) 1996. 3. 180. Studiul citat al lui Bugajski: Ethnic Politics in Eastern Europe. A Guide to Nationality Policies, Organizations and Parties. The Center for Strategic and International Studies 1993. 340-346.

22. Despre politica de autonomie a FMK, respectiv a MPP vezi: Tóth Károly: Kisebbségi önkormányzati törekvések Szlovákiában. Pro Minoritate (1) 1993. 6. Textul programului de minorităţi naţionale al MPP vezi: Szabadság és felelősség. A Magyar Polgári Párt programja. (H. n.) 1992. 67-97.

23 Ibid. 117-118

24. Pogány Erzsébet (red.): Az Együttélés öt éve. Eseménynaptár és dokumentumgyûjtemény 1990-1994. Pozsony (1995.) 244-247.

25. Referitor la proiectul MKDM „Despre situaţia şi drepturile minorităţilor naţionale şi ale grupurilor etnice” vezi: Új Szó, 16 februarie 1993; Documentele Mişcării Politice Convieţuirea „Despre principiile de bază ale autonomiei teritoriale şi ale autonomiei personale”, respectiv „Restructurarea teritorială şi administrativă a autoguvernărilor locale şi intercomunitare” fuseseră considerate drept directive pentru politicile de autonomie teritorială ale Mişcării.

26. Referitor la această luare de poziţie vezi: Duray Miklós: Önrendelkezési kísérleteink, Somorja, 1999. Méryy Ratio, 221-222.

27. Ibid. 223-224.; Cf. Az önkormányzat az önrendelkezés alapja. A szlovákiai magyar választott képviselők és polgármesterek országos nagygyûlésének hiteles jegyzőkönyve. Komárom, 1994. január 8. Komárom, 1995.

28. Bugár Béla: Olyan országban élek… Pozsony 2004. Kalligram, 27-32.

29. În legătură cu dilemele referitoare la proiectele maghiare ardelene de autonomie vezi: Salat Levente: Autonómiák évadja, Krónika, 11 ianuarie 2004., respectiv, www.erdelyma.hu. Referitor la proiectele de autonomie din Voivodina şi evoluţiile din 2002-2003 vezi: Korhecz Tamás: Chances for Ethnic Autonomy in Vojvodina: Analysis of the Latest Autonomy Proposal of Hungarian Political Parties in Vojvodina, in Gal Kinga (ed.): Minority Governance, i. m. 273-298

30.     Salat Levente: Autonómiák évadja, op.cit..; Az erdélyi autonómiatervek elemzésére lásd Borbély Zsolt Attila – Szentimrei Krisztina: Erdélyi magyar politikatörténet, 1989-2003. Budapest, 2003; Kántor Zoltán – Majtényi Balázs Autonómiamodellek Erdélyben – Jövőkép és stratégia, Magyar Kisebbség, 2004. 1.

31.     Programul UDMR (2003), www.rmdsz.ro

32.     Despre dezbaterile privind autonomia vezi: Bárdi Nándor: Tény és való, 106-109; Bodó Barna: Talpalatnyi régiónk, Kolozsvár, 2003; Törzsök Erika: A kelet-közép-európai régió demokratizálásának esélyei és az autonómiatörekvések, in acelaşi autor: Kisebbségek változó világban, Kolozsvár, 2003. 83-89.

33.     Bakk Miklós – Székely István: Az RMDSZ és az önkormányzati választások, Magyar Kisebbség, 2003. 110-117.

34.     Régió versus autonómia, Tusványos 2003, 27 iulie 2003. www.transindex.ro

35.     Referitor la anumite orientări vezi: Bakk Miklós: Az eredettől a kezdetig, in Molnár Gusztáv – Szokoly Elek (red.): Provincia, 245-249. Id: Modellek és alternatívák, id. 215-217. Kántor Zoltán – Bárdi Nándor: Az RMDSZ és a kormánykoalíció, id. 43-45. Despre instituţionalizarea sistemului de relaţii maghiaro-maghiare vezi: Kántor Zoltán (red.): A státustörvény. Dokumentumok, tanulmányok, publicisztika, Budapest, 2002, Teleki László Alapítvány.

Traducerea de Elek Szokoly

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006