Partide etnice şi regionale în Europa

Impactul strategiilor politice ale partidelor regionaliste

Peter Lynch

Introducere

La sfîrşitul anilor ’70, Richard Rose punea o întrebare foarte simplă despre performanţa partidelor politice: contează partidele politice? Întrebarea lui Rose avea ca obiect rolul partidelor la guvernare şi mai cu seamă performanţa guvernelor laburiste şi conservatoare din Regatul Unit în anii ’60 şi ’70 (Rose, 1980). Rose căuta să afle dacă cea care le conferă partidelor putinţa de a urmări strategii politice este victoria în alegeri sau, dimpotrivă, alte resurse, precum puterea financiară, timpul parlamentar sau opoziţia intra-partinică? Asemenea întrebări înşelător de simple au fost rareori puse în ce priveşte partidele regionaliste, cu toate că din anii ’70 o parte din ele participă atît la guvernările centrale cît şi la cele regionale. O evaluare a faptului dacă partidele regionale contează, ar rămîne extrem de limitată dacă ea ar examina, totuşi, doar rolul lor la guvernare. Chestiunea-cheie în ce priveşte partidele regionaliste – pe care o au în comun cu ecologiştii şi cu extrema dreaptă – este funcţia lor de partide-şalanger în cadrul sistemelor de partide europene (Rochon 1985). Tipul de provocare prezentat de regionalişti vizează în genere structura teritorială a statului, revendicînd fie noi instituţii regionale, fie autonomie sporită pentru instituţiile regionale existente. Totuşi, ele prezintă şi alte tipuri de impact şi de provocări. Rokkan şi Urwin (1983) identificau o varietate de reacţii economice, politice şi de partid faţă de apariţia regionalismului, unele din ele fiind mai degrabă non-instituţionale, culturale sau afectînd mai degrabă partide naţionale decît structuri de guvernare pur şi simplu. În plus, uneori impactul politicilor partidelor regionaliste nu este legat de obiectivele autonomiste ale partidului, ci decurge din perspective ideologice şi/sau socio-economice. Astfel, impactul politicilor partidelor regionaliste – şi felul în care ele contează – este resimţit dincolo de structurile teritoriale de guvernare.

Există trei dificultăţi clare în evaluarea impactului politicilor partidelor regionaliste. Prima, există realitatea unei lacune de cercetare în domeniul impactului politicilor, deşi are loc în momentul de faţă colectarea de date. În ciuda acumulării în timp a unui număr destul de substanţial de publicaţii despre partidele regionaliste, puţine dintre acestea s-au aplecat asupra strategiilor politice (Esman 1977; Williams 1982; Tirykian şi Rogowski 1986; Watson 1990). Atunci cînd s-a analizat impactul strategiilor politice, interesul s-a concentrat asupra efectelor instituţionale şi creării de instituţii regionale autonome, cu alte cuvinte, asupra impactului politicilor de bază ale regionaliştilor. Dat fiind faptul că autonomia constituie „afacerea de bază” a partidelor regionaliste, nu surprind concentrarea asupra acestui domeniu şi excluderea tuturor celorlalte. S-au ignorat alte tipuri de impact al politicilor, în ciuda numărului mare de cazuri implicate şi al rolului partidelor regionaliste în guvernare. Într-adevăr, acest rol în guvernare înseamnă că regionaliştii au avut un impact asupra unei zone mult mai întinse de domenii ale strategiilor politice. A doua, guvernarea multietajată adaugă o complicare semnificativă oricărei evaluări a impactului politicilor regionaliste, deoarece creează necesitatea evaluării impactului pe trei nivele de decizie politică: Uniunea Europeană, statul central şi guvernarea regională. Mai mult, o parte a acestui impact implică participarea regionalistă la guvernare, fapt care extinde impactul politicilor dincolo de obiectivele autonomiei înspre alte domenii de strategie politică. A treia, participarea regionalistă la guvernare este de obicei obiectul unei coaliţii, ceea ce complică şi mai mult impactul politicilor, după cum implică trocuri şi negocieri cu partenerii de coaliţie, iar în cazul coaliţiilor de guvernare regională, negocieri cu statul central. A afla dacă partidele regionaliste contează, ţinînd seama de aceşti factori contextuali suplimentari, complică încă şi mai mult această evaluare.

Cu toate că studiul de faţă va socoti reforma instituţională drept principalul impact politic al partidelor regionaliste, el va prospecta o zonă mai întinsă pentru a cerceta tipurile de impact noninstituţional într-o serie de cazuri regionaliste şi va încerca să exploreze impactul politic al regionaliştilor la guvernare. Din cauza lipsei de date şi cazuri relevante, studiul va examina un număr relativ mic de cazuri de partide. Universul partidelor regionaliste europene este greu de circumscris, exact din cauza mărimii şi naturii efemere a unora din partidele respective. Totuşi, partidele reprezentate în Alianţa Liberă Europeană (ale) – Partidul Democratic al Popoarelor Europei constituie un bun indiciu al mărimii acestei familii de partide, după cum sînt partidele regionaliste care au membri în Parlamentul European. Din însumarea acestor două grupuri rezultă familie de partide de 30-23 membri ALE şi 7 nemembri.¹ Chiar şi într-un univers relativ restrîns de 30 de partide, puţine din ele au deţinut mandate la nivelul guvernării centrale sau regionale sau au avut un impact politic semnificativ. Accentul pus în acest studiu pe partide care au participat la guvernare sau care s-au bucurat de succes electoral, poate conduce analiza într-o anumită direcţie, însă intenţia noastră este de a examina tipul de impact politic pe care l-au avut partidele regionaliste, iar nu dacă pur şi simplu au avut sau nu un impact. Calitatea, iar nu cantitatea reprezintă principalul interes aici.

Regionalismul şi impactul strategiilor politice

Există două lucuri principale care trebuiesc subliniate în legătură cu impactul general al politicilor partidelor regionaliste. În primul rînd, impactul este relativ, adesea imprevizibil. În vreme ce regionaliştii urmăresc autonomia, nivelul de autonomie pe care îl primesc este adesea în contradicţie cu propriile lor obiective. Totuşi, în ciuda acestui lucru, faptul că statul dă curs revendicărilor regionaliste implică costuri pentru stat în termeni politici şi economici, şi poate, de asemenea, să producă consecinţe neintenţionate (Rudolph şi Thompson 1989:221). Un stat care reacţionează la presiunea partidelor regionaliste prin înfiinţarea unei guvernări regionale poate să descopere că această guvernare devine platforma pentru revendicări suplimentare de autonomie şi de restructurare a statului. Revendicările şi chestiunile regionaliste sînt apoi articulate de noile instituţii prin partide, fie regionaliste, fie naţionale. Satisfacerea revendicărilor nu este un exerciţiu unic, ci o parte (importantă) a unui proces permanent de negociere a politicii teritoriale. În al doilea rînd, în vreme ce am putea presupune că succesul politicilor regionaliste este legat de succesul electoral sau de guvernare (De Winter, 1998), nu există o corelaţie exactă între aceste aspecte ale performanţei partidelor şi impactul politicilor regionaliste. Într-adevăr, există o disjuncţie evidentă între succesul electoral, cel de guvernare şi cel al politicilor. Bunăoară, Adunarea Naţională pentru Ţara Galilor a fost înfiinţată în pofida unei slăbiciuni electorale constante a naţionalismului galez. Din punct de vedere electoral, Plaid Cymru a atins apogeul în 1970 cu 12,5 la sută din voturile din Ţara Galilor, apoi, numărul său de voturi a scăzut sub 10 la sută în anii ’80 şi, totuşi, devoluţia galeză a devenit o realitate în 1999, odată cu înfiinţarea unei Adunări Naţionale pentru Ţara Galilor (Van Atta, în curs de apariţie). Astfel, autonomia regională a fost obţinută într-o relativă lipsă de succes electoral regionalist. Dimpotrivă, Lega Nord a devenit cel mai mare partid din Camera Deputaţilor din Italia în 1994 şi parte a coaliţiei de guvernămînt cu Forza Italia lui Silvio Berlusconi. Totuşi, Lega nu a reuşit să obţină autonomia regională la acea vreme, în ciuda succeselor sale electorale şi de guvernare. Însă, după ce a reintrat în coaliţia de guvernare de centru-dreapta în 2001 cu o proporţie de voturi şi cu un nivel de reprezentare mult mai mici în Camera Deputaţilor, Lega a avut un impact mult mai mare asupra chestiunii autonomiei regionale.

În ce priveşte influenţarea agendei politice de către regionalişti, sînt relevante alte două chestiuni. Prima ar fi aceea că revendicările regionaliste nu îşi ating uşor limitele sau nu au soluţii unice şi definitive. În majoritatea sistemelor politice europene, regionalismul s-a manifestat în valuri aproape permanente din 1960 încoace (Newman, 1997). Chestiunea regională a Belgiei nu a fost soluţionată definitiv prin legile cu privire la limbi din 1963 sau prin reformele constituţionale din 1970 sau 1980 (McRae, 1986). Chestiunea regională a Italiei ar putea părea să fi fost rezolvată prin crearea în 1949 a regiunilor speciale, iar la un nivel mai general, a guvernelor regionale, în 1970. Totuşi, aceasta nu a împiedicat apariţia Lega Nord în perioada anilor ’80 şi nici reinventarea chestiunii regionale, în anii ’90. S-ar putea susţine că formele de devoluţie create de Statutul Scoţiei, din 1998, şi Statutul Ţării Galilor, din 1998, nu reprezintă sfîrşitul evoluţiei instituţionale din aceste două ţări, cu o Adunare Naţională pentru Ţara Galilor care deja a iniţiat o reexaminare a capacităţii sale limitate de decizie politică,² în vreme ce Scottish Nationalist Party duce o campanie mai degrabă pentru autonomia fiscală a Parlamentului Scoţian decît pur şi simplu pentru independenţă. Chiar dacă într-un timp îndelungat, aceste valuri de reformă instituţională au transformat progresiv structurile de oportunitate politică pentru partidele regionaliste.

Tabelul 1: Fragmentarea lingvistică a sistemului de partide belgian
An  Partide flamande	Partide valone
1968 Christelijke Volkspartij (CVP)	Parti Social Chrétien (PSC)
1971 Partij voor Vrijheid en Vooruitgang (PVV) Parti Reformateur Liberal (PRL)
1978 Belgische Socialistische Partij (BSP)	Parti Socialiste Belge (PSB)
1978 Vlaams Blok	1991 Front National
1979 Agalev	1980 Écolo

Al doilea lucru relevant aici ar fi acela că impactul partidelor regionaliste poate fi regăsit mai degrabă în natura dezbaterii politice decît pur şi simplu în termeni de randament şi rezultate politice. În impunerea chestiunilor autonomiei pe agenda politică, regionaliştii îşi forţează într-un sens oponenţii să intre pe teritoriu regionalist: ceea ce Rokkan şi Urwin (1983:118) numeau „politizarea categoriilor periferice”. În loc să se concentreze exclusiv asupra chestiunilor referitoare la bunăstare – impozitare, cheltuieli, sănătate, educaţie, apărare, etc. – partidele naţionale sînt silite să discute chestiuni regionale, să producă soluţii regionale şi să înfiinţeze instituţii regionale. Mai mult, atunci cînd sînt înfiinţate instituţiile regionale, politica regională devine instituţionalizată permanent în sistemul politic. Chestiunile impozitului, cheltuielilor publice şi serviciilor publice preiau o faţă regională şi devin însăşi materia conflictelor centru-regiune. Potenţialul acestei situaţii de a deveni prevalentă este întru totul evidentă în cazurile Belgiei şi Spaniei. În Belgia, succesul electoral regional al Volksunie în Flandra, al Front Démocratique des Francophones în Bruxelles şi al Rassemblement Wallon în Valonia a condus la fragmentarea lingvistică a sistemului partidelor din Belgia. În loc de a se „dezgheţa” pur şi simplu pentru a îi include pe regionalişti, ecologişti şi extrema dreaptă, partidele belgiene s-au divizat în aripi lingvistice. Mai mult, atunci cînd au fost înfiinţate noi partide, ele au urmat o dimensiune lingvistică foarte clară (vezi tabelul 1). Regiunea şi limba au devenit mai degrabă dimensiuni permanente ale vieţii politice decît chestiuni „soluţionate” de către compromisurile făcute de nivelul naţional.

În Spania, faptul că întregul stat a cîştigat comunităţi autonome, însă supus unui sistem de guvernare asimetrică, a generat o politică cu coloratură regionalistă la toate nivelele. Reformele regionale iniţiale, asociate cu procesul de democratizare, au contribuit atunci la un proces de devoluţie derulat în anii ’80. Succesul partidelor regionaliste în a cîştiga un rol în guvernare în unele comunităţi autonome şi, de asemenea, în sprijinirea guvernelor minoritare în Cortes, a contribuit la a face din chestiunile regionale o trăsătură permanentă a politicii spaniole, resimţită de partidele naţionale ca şi de cele regionaliste. În două dăţi, partidele naţionale s-au bazat pe regionalişti pentru a sprijini formarea guvernului central de la Madrid, fapt care a dus la importante concesii de autonomie fiscală pentru partidele regionaliste din Ţara Bascilor şi Catalonia.

Stabilirea agendei şi influenţă politică

Un impact clar al partidelor regionaliste implică capacitatea lor de a stabili agenda în cadrul sistemelor politice. Influenţa poate fi cîştigată prin impunerea chestiunilor autonomiei pe agenda politică în general, deşi autorităţile politice pot încerca să scoată din discuţie aceste chestiuni. De pildă, chiar dacă abordarea dominantă în studierea impactului regionaliştilor o reprezintă examinarea modului în care centrul a satisfăcut revendicările regionaliste, nu aceasta constituie reacţia obişnuită a statelor. Rudolph şi Thompson (1989:227) au identificat atît reacţii „managerialiste” cît şi „rejecţioniste” din partea statelor. McGarry şi O’Leary (1993:4) au găsit o varietate de forme de soluţionare a conflictelor etnice care apelau mai degrabă la coerciţiuni decît la satisfacerea revendicărilor, ca modus operandi, precum genocidul, dislocări forţate ale populaţiei, fragmentarea şi asimilarea. Regimurile democratice ar putea opta, de regulă pentru strategiile de satisfacere a revendicărilor – în cele din urmă –, dar chiar şi atunci ar putea căuta să submineze partidele regionaliste, prin subminarea revendicărilor lor. Însă principala concluzie care se impune aici este că un compromis semnificativ caracterizează arareori primul pas făcut de partidele sau instituţiile politice naţionale. Acest lucru ar putea explica de ce reformele instituţionale şi descentralizarea au loc în perioade de timp atît de îndelungate: Belgia, din 1970 pînă în 1995, Marea Britanie, din anii ’60 pînă în 1999.

Mai mult, chiar dacă partidele regionaliste reuşesc să impună revendicările autonomiste pe agenda politică, ele continuă să se confrunte cu dificultăţi în impunerea revendicărilor lor pe agendele politice. Kingdon (1984:4) făcea o distincţie clară între agendele de guvernare şi cele decizionale. Agendele guvernamentale se referă la listele de chestiuni care cîştigă atenţia politică, în vreme ce agenda decizională se referă la chestiunile avute în vedere pentru decizia guvernamentală concretă. Partidele regionaliste ar putea descoperi că au reuşit să îşi impună problema pe agenda guvernamentală pentru a fi luată în serios în dezbaterile politice şi în presă, dar, totuşi, faptul acesta nu declanşează o acţiune şi o decizie guvernamentală serioasă. Chiar şi atunci cînd regionaliştii reuşesc să impună chestiunea autonomiei pe agendă, reacţiile statului faţă de revendicările regionaliste pot limita impactul strategiilor politice, întrucît stabilirea agendei şi efectele politicilor regionaliştilor pot fi mediate atît de partide naţionale cît şi de acţiunile instituţiilor politice (Minkenberg, 2001:12). De pildă, în vreme ce crearea guvernării regionale s-a aflat pe agendele guvernamentale şi decizionale ale majorităţii guvernelor belgiene începînd de la sfîrşitul anilor ’60, guvernările regionale nu au fost înfiinţate mai devreme de 1980, iar aceste guverne regionale nu au fost alese în mod democratic pînă în 1995. Interesele de partid, diviziunile teritoriale, problema Bruxellesului, structurile schimbătoare ale coaliţiilor şi rolul partidelor regionaliste în guvernare au jucat cu toate un rol în lunga tranziţie spre o Belgie federală (Witte, 1992). În Marea Britanie, devoluţia către Scoţia şi Ţara Galilor se afla pe agenda guvernamentală tot de la sfîrşitul anilor ’60, însă i s-a dat curs abia în 1990. Tentative eşuate de devoluţie au fost făcute în anii ’70, însă guvernele au răspuns şi ele presiunii regionaliste prin convocarea de cercetări guvernamentale – Comisia Regală pentru Constituţie 1969-73 – înfiinţînd agenţii de dezvoltare regională în 1975 şi creînd Comisiile Speciale pentru Afaceri Scoţiene şi Galeze în 1979 (Bogdanor 1979; Jones şi Keating, 1985). Soluţionarea revendicărilor, însă fără crearea de instituţii regionale democratice, a fost modul dominant al răspunsului venit de la centru în Marea Britanie, în cea mai mare parte a perioadei de la mijlocul anilor ’60 pînă în 1997: devoluţia a constituit excepţia, iar nu regula.

Dacă naţionalismul scoţian şi galez, şi partidele regionaliste belgiene au reuşit să impună revendicările autonomiste pe agenda politică în diferite grade, cazul Lega Nord evidenţiază în schimb un aspect mult mai larg al stabilirii agendei regionaliste. În vreme ce majoritatea regionaliştilor se concentrează în principal asupra instituţiilor şi culturii/limbii autonome, Lega a jucat un rol mult mai extins în stabilirea agendei în contextul unic al unei transformării în sistemul politic. În loc să urgenteze pur şi simplu chestiunile proprii pe agenda politică, Lega a reuşit să avanseze chestiuni precum lupta împotriva corupţiei, imigraţia şi Mafia, precum şi strategii economice liberale şi sprijin pentru UE (la acea vreme). Votanţii, între timp, ţineau să folosească Lega ca pe un vehicul pentru a distruge vechiul sistem politic al partidelor ideologice tradiţionale. Totuşi, în pofida varietăţii efectelor generate prin stabilirea agendei de către Lega, obiectivul ei de bază, al autonomiei, a fost o temă între multe altele, tărăgănată pînă într-a doua perioadă de guvernare, de după 2001. Astfel, pînă după 2001, se putea susţine că – în ciuda succesului electoral – principalul efect al stabilirii agendei de către Lega nu a fost resimţit cîtuşi de puţin în zona ţelurilor autonomiste, ci în alte domenii de strategii politice care nu aparţineau exclusiv acestui partid.

Partidele regionaliste propun o paletă largă de obiective autonomiste pentru regiunile lor, care variază de la un statut special pentru regiune şi pînă la independenţa totală. Întrucît autonomia este principalul obiectiv al partidelor regionaliste şi caracteristica ce face din ele o familie de partide, determinarea impactului politicilor în acest domeniu oferă cea mai exactă evaluare a relevanţei partidelor regionaliste. Totuşi, nu există o conexiune simplă între partidele regionaliste şi instituţiile regionale autonome. Tendinţa înfiinţării de instituţii regionale este pusă pe seamna celor două forţe de semn contrar ale regionalismului: „de sus în jos” şi „de jos în sus” (Keating, 1997). Regionalismul „de sus în jos” se referă la rolul şi la natura directoare a guvernării centrale şi a partidelor naţionale în relaţie cu crearea guvernării regionale. De pildă, în Franţa, la baza genezei guvernării regionale a stat dorinţa guvernării centrale de a eficientiza planurile economice naţionale (Mazey, 1993). Graniţele şi funcţiile regiunilor au fost decise la nivel central pentru a facilita creşterea economică. Partidele şi mişcările regionaliste au fost actori slabi şi relativ lipsiţi de importanţă în generarea guvernării regionale; o realitate care persistă şi astăzi. În acelaşi chip, în Germania postbelică, „sistemul landurilor” a fost conceput de Aliaţi pentru a descentraliza Statul German, chiar dacă a creat o tradiţie a federalismului.

Dimpotrivă, regionalismul „de jos în sus” subliniază rolul presiunilor venite de la partidele regionaliste, grupuri de presiune şi societatea civilă. Aici, guvernarea regională este explicată ca fiind rezultatul procesului de mobilizare regională şi al succesului electoral de nivel regional. Astfel, Parlamentul Scoţiei este rezultatul creşterii electorale înregistrate de Scottish National Party, iar restructurarea federală a Belgiei este atribuită influenţelor electorale ale Volksunie, Front Démocratique des Francophones şi Rassemblement Wallon Progresul electoral al partidelor regionaliste, reacţiile în domeniul strategiilor politice ale partidelor naţionale şi apoi reformele instituţionale venite din partea guvernărilor centrale reprezintă aici modelul. Totuşi, deşi regionaliştii se mobilizează cu succes în chestiunea autonomiei, partidele naţionale sînt cele care domină alegerile şi care au jucat un rol decisiv în determinarea rezultatelor instituţionale. Scottish National Party a urmărit independenţa Scoţiei, însă a obţinut devoluţia. Cel mai mare impact al strategiilor politice ale partidului nu l-au constituit propriile politici, ci mai degrabă succesul în presiunea exercitată asupra Partidului Laburist pentru a-şi schimba politicile, astfel încît să sprijine înfiinţarea unui Parlament Scoţian devoluat. Aceasta a devenit strategia politică a Partidului Laburist în septembrie 1974, însă abia în 1998 a fost finalizată printr-o lege adoptată în Parlament (The Scotland Act, 1998). Forţele de nivel naţional au fost, aşadar, esenţiale în impactul strategiilor politice ale Scottish National Party.

Desigur, crearea instituţiilor regionale poate fi pusă şi pe seama unei combinaţii a ambelor efecte, „de sus în jos” şi „de jos în sus”, ca în cazul regiunilor speciale ale Italiei de la sfîrşitul anilor ’40 şi al regionalizării complete a ţării în 1970. şi Spania se înscrie în această categorie, înregistrînd presiuni „de jos în sus”, venite din partea naţionalităţilor din Ţara Bascilor, Catalonia şi Galicia, dar şi o combinaţie de presiuni „de jos în sus” şi „de sus în jos”, venite din toate celelalte regiuni, pe măsură ce regiunile s-au constituit şi au decis să devină comunităţi autonome într-o perioadă foarte scurtă de timp, la începutul anilor ’80. Desigur, o concluzie ce poate fi trasă din această discuţie este că partidele regionaliste nu reprezintă singurul factor în relaţie cu instituţiile politice regionale şi adesea partidele nu au un efect real asupra creării de asemenea instituţii.

Cel mai recent caz de succes regionalist la nivel instituţional a implicat Lega Nord la începutul anului 2003, deşi succesul a însemnat aici schimbarea instituţiilor regionale existente, iar nu crearea de structuri regionale complet noi. Victoria pe care a înregistrat-o Casa Della Liberta (Polul Libertăţii) în alegerile generale din Italia din 2001 a adus înapoi Lega Nord la guvernarea centrală, cu trei posturi ministeriale senior. Dintr-un cabinet de 25 de ministere, Lega a obţinut Ministerul Justiţiei şi Muncii, al Bunăstării şi Politicilor Sociale, precum şi poziţia-cheie a Reformei şi Devoluţiei Instituţionale, care a fost ocupată de Umberto Bossi. şi, spre deosebire de experienţa din 1994, Lega a rămas parte a guvernării şi a urmărit să instituie reforme de devoluţie care să sporească autonomia regiunilor italiene. În februarie 2003, după o serie de dezbateri furtunoase între stînga şi dreapta şi între cele patru partide din cadrul guvernării Polului Libertăţii, Lega a prezidat adoptarea unui nou proiect de lege cu privire la devoluţie. Proiectul devolua puteri legislative în domeniul sănătăţii, educaţiei şi poliţiei către cele 20 de guverne regionale existente, în ciuda opoziţiei din partea grupării de centru-stînga, care era îngrijorată că regionalizarea va afecta asigurarea uniformă a serviciilor medicale. Desigur, devoluarea mai multor puteri către regiunile existente este destul de departe de ideea Republicii Nordului, promovată mai demult de Lega, ca parte a unei Italii federale compusă din trei părţi sau de ideea Padaniei independente, complet separate de statul italian. Totuşi, în comparaţie cu experienţa de guvernare din 1994, aceasta constituie un succes major pentru Lega Nord. Nu numai că partidul a transformat reuşita de a fi la guvernare într-un succes al strategiilor politice, ci a fost în stare să o facă în relaţie cu obiectivele sale autonomiste, chiar dacă rezultatul a presupus compromisuri cu partenerii de coaliţie. Rezultatul este cu atît mai ironic dacă luăm în considerare actuala slăbiciune electorală a Lega Nord. Lega a cîştigat doar 30 de fotolii în Camera Deputaţilor în 2001, însă a fost capabilă să obţină un acord de autonomie. Această situaţie trebuie comparată cu aceea în care a cîştigat 59 de locuri în 1994, însă nici un fel de înţelegere cu privire la autonomie, încît Lega a ieşit din coaliţie după cîteva luni, ca urmare a eşecului său de a institui reforme devolutive.

Uniunea Europeană a oferit o importantă structură de oportunitate politică pentru partidele regionaliste. În ce priveşte însă impactul strategiilor politice, regionaliştii au avut puţină influenţă asupra instituţiilor sau strategiilor politice ale UE. În termeni de strategii politice, regionaliştii au cîştigat oarecare recunoaştere şi sprijin pentru limbile minoritare începînd din anii ’80, însă aproape nimic altceva, cu toate că dimensiunea regională a UE a crescut în importanţă din 1988 încoace. Uniunea Europeană a avut un impact major în domeniul strategiilor politice asupra regionaliştilor. Nu numai că Parlamentul European a acordat partidelor regionaliste resurse organizaţionale şi financiare pentru a-şi spori capacităţile pe plan intern şi european, ci integrarea europeană a devenit parte a obiectivelor partidelor regionaliste (Lynch, 1996). Cînd şi cînd, partide precum Scottish National Party şi- au modificat obiectivul iniţial pentru a lua în considerare UE – independenţa Scoţiei devenind din 1988 un model de independenţă în Europa. În plus, regionaliştii s-au organizat la nivel european pentru a produce strategii politice comune şi pentru a participa la instituţiile europene precum Parlamentul şi Comitetul Regiunilor, prin dezvoltarea Alianţei Libere Europene – Partidul Democrat al Popoarelor Europei (De Winter şi Gomez-Reino Cachafeiro 2002). Totuşi, în vreme ce se poate ca UE să fi ajutat regiunile prin fondurile sale structurale şi programele de parteneriat, în realitate ea nu a creat guvernări regionale şi nu a implementat descentralizarea. Mai mult, noile instituţii regionale (precum Comitetul Regiunilor) au fost create mai degrabă sub presiunea guvernărilor regionale decît a partidelor regionale, cu toate că unele partide regionaliste au fost active în a face lobby pentru reprezentarea regională în instituţiile Uniunii Europene. UE a acordat o recunoaştere deopotrivă simbolică şi reală rolului şi legitimităţii guvernărilor regionale, ceea ce poate fi socotit drept o consolidare a existenţei lor, însă aceasta a ajutat partidele naţionale, la nivel regional, în aceeaşi măsură în care i-a ajutat pe regionalişti.

Impactul noninstituţional al politicilor autonomiste

În vreme ce principalul impact al strategiilor politice ale partidelor regionaliste implică înfiinţarea sau reforma instituţiilor politice autonome, s-au resimţit şi alte influenţe ale politicilor, mai cu seamă în domeniile economiei şi culturii. Totuşi, aceste influenţe ale strategiilor politice rămîn strîns legate de chestiunea autonomiei regionale şi sînt coerente cu obiectivele autonomiei regionaliste. În vreme ce înfiinţarea/extinderea instituţiilor politice regionale – un parlament sau o adunare regională – este cel mai uşor identificabil obiectiv al majorităţii partidelor regionaliste, atît obiectivele regionaliste cît şi reacţiile de la nivel naţional sînt cel mai bine înţelese ca un set de elemente continue, şi nu în termeni absoluţi. De pildă, Rokkan şi Urwin (1983:141) au conturat o serie de obiective regionaliste, care variau de la construirea unei identităţi periferice şi pînă la separatism sau iredentism. Partidele regionaliste au un impact al strategiilor politice asupra zonelor legate de autonomia regională, dar putem constata şi obiective regionale de partid care nu se încadrează strict în domeniul instituţiilor politice regionale.

De la înfiinţarea sa în 1925, Plaid Cymru s-a confruntat cu dilema dacă ar trebui să facă o prioritate din autoguvernarea Ţării Galilor sau din păstrarea limbii galeze (Phillip, 1975; Christiansen, 1998). Cu toate că această dilemă a făcut adesea dificilă determinarea principalului său obiectiv politic, ea i-a permis partidului să aibă un impact de strategie politică asupra culturii. Într-adevăr, se poate susţine că Plaid a reuşit să obţină o anumită autonomie culturală pentru Ţara Galilor anterior obţinerii unui grad de autonomie politică, în 1999. După eşecul referendumului cu privire la devoluţie, în 1979, Plaid a dus o campanie pentru constituirea unui post de televiziune în limba galeză. Crearea Programului 4, ca nou post de televiziune britanic, a deschis în acelaşi timp posibilitatea coexistenţei unui program de limbă galeză. Plaid a dus o campanie susţinută în favoarea programului, fostul său lider şi parlamentar între 1966-70 şi 1974-9, Gwynfor Evans, ameninţînd să intre în greva foamei în sprijinul noului program. Cîteva mii de sprijinitori ai ideii au încetat să plătească taxa de abonament TV către BBC în semn de protest faţă de absenţa televiziunii în limba galeză. Aceste acţiuni au fost însoţite de o serie de incendieri izolate ale caselor de vacanţă din Ţara Galilor deţinute de englezi (Rawkins 1985). Impactul concertat al acestor acţiuni a fost faptul că guvernarea conservatoare a fost de acord cu înfiinţarea programului TV, S4C, la începutul anilor ’80. Campaniile ulterioare ale Plaid, umăr la umăr cu Societatea pentru Limba Galeză şi alte grupuri culturale, au avut ca rezultat Legea cu privire la limba galeză (din 1988) şi includerea limbii galeze în curicula naţională în şcolile primare şi gimnaziale, precum şi extinderea treptată a educaţiei în limba galeză. Fiecare din aceste schimbări a fost importantă în ce priveşte autonomia culturală, însă nu şi în ce priveşte autonomia politică. Într-adevăr, este posibil ca asemenea nivele de autonomie culturală să fi subminat cu uşurinţă revendicările relativ slabe de autonomie politică.

Partido Nacionalista Vasco (PNV) şi Convergencia i Unio (CiU) au putut smulge concesii de la guvernarea centrală de la Madrid în două rînduri, în anii ’90. În 1993, CiU a consimţit să sprijine administraţia PSoE minoritară, în schimbul unor concesii economice şi fiscale. În general, CiU a împins PSoE spre strategii politice cu un pronunţat caracter concret prin reforma legilor muncii şi prin stimulente acordate sectorului industrial. Totuşi, mai important, CiU a negociat dreptul de a reţine 15% din impozitul pe venit în Catalonia pentru uzul guvernului Generalitat-ului din Catalonia. Acest pact a durat doi ani, pînă cînd CiU s-a retras, din cauza diferitelor scandaluri financiare şi politice, din cadrul guvernului PSoE. În 1996, CiU a îmbunătăţit situaţia financiară a regiunii sale prin negocierea unei reţineri suplimentare de 15% din impozitul pe venit; cu alte cuvinte, 30% din impozitul pe venit al celei mai bogate regiuni a Spaniei a fost reţinut în regiune, în loc să fie redistribuit regiunilor mai sărace. Mai mult, în 1996, PNV a consimţit să sprijine guvernul PP minoritar, în schimbul unei îmbunătăţiri a Concierto Economico care hotărăşte asupra autonomiei fiscale a guvernului basc. După 1996, Concierto Económico a fost reformat prin transferarea de la Madrid către comunitatea autonomă bască a dreptului de a impune taxe speciale pe articole precum alcoolul, tutunul şi petrolul (Pérez-Nievas, în curs de apariţie).

Impactul politicilor nonautonomiste

Impactul politicilor partidelor regionaliste, dincolo de obiectivele autonomiste ale acestei politici, reprezintă marea zonă necercetată a partidelor regionaliste. Această situaţie este surprinzătoare, aînd în vedere rolul guvernamental al unor partide regionaliste majore, precum PNV în Comunitatea Autonomă Bască (CAB) şi CiU în Catalonia, partide care au avut un rol permanent în guvernarea comunităţilor lor autonome, de la înfiinţarea guvernării regionale încoace. PNV, de pildă, în coaliţie regională fie cu PSoE fie cu Eusko Alkartasuna, a avut o varietate de influenţe politice la nivel regional³, fiecare din ele legată de strategiile de construire a regiunii adoptate de administraţia regionalistă, precum şi de strategii de lobby la nivel teritorial adoptate de guvernările regionale ale tuturor partidelor, în căutarea eficientizării strategiilor politice ale centrului. De pildă, în anii ’90, guvernul regional condus de PNV a urmărit o politică activă de dezvoltare industrială. Ca fostă regiune industrială de succes, bazată pe cărbune, oţel şi construcţia de nave, ea avea clar nevoie de o reală inovaţie industrială pentru a face faţă nivelelor ridicate de şomaj, generat de declinul industriilor tradiţionale. Totuşi, politicile industriale au fost condiţionate de doi factori. Primul, investiţiile interne erau socotite problematice, datorită situaţiei politice şi de securitate, instabile în Ţara Bascilor. Al doilea, datorită Concierto Económico, CAB era în posesia instrumentelor fiscale şi economice pentru a administra dezvoltarea economică, instrumente de care majoritatea celorlalte guvernări regionale nu dispun. Guvernarea PNV avea capacitatea instituţională de a dezvolta o politică industrială endogenă, bazată pe şapte centre tehnologice axate pe electronică, cercetare şi dezvoltare, componente auto, etc. (Kaufmann şi Todtling, 2000).

În plus, CAB a folosit o serie de stimulente fiscale pentru a sprijini companiile autohtone, în ciuda controversei iscate în Spania şi la Bruxelles cu privire la aceste stimulente, soldate cu investigaţii ale Comisiei Europene. CAB a acordat reduceri de impozite de 45% companiilor pentru a le ajuta dezvoltarea afacerilor, precum şi o serie de perioade de „vacanţe” fiscale, pentru a le sprijini creşterea. Companiile puteau beneficia de reduceri fiscale pentru o perioadă de pînă la 5 ani sau puteau amîna plata impozitelor pe afaceri pînă la primul an în care înregistrau profit. Operatorului de telecomunicaţii regionale, Euskaltel, i s-a acordat o o reducere de impozit de 414,7 milioane de euro, pentru a-i susţine investiţia din Ţara Bascilor, în vreme ce compania Aceria Compacta de Bizkaia estima economii de 85 de milioane de euro în urma impozitării reduse, plus 189 de milioane de euro în urma „vacanţelor” fiscale din 2000-2004 (Financial Times, 25 ianuarie 2000). CAB a investit din greu şi în infrastructura de telecomunicaţii în anii ’90 prin intermediul companiei sale aflate în proprietate publică. Cînd această politică a fost pusă la îndoială de politicile concurenţiale ale Uniunii Europene, CAB a sprijinit crearea Euskaltel, ca firmă privată, chiar dacă cu un procentaj de 5% deţinut de BAC – un exemplu în plus privind politicile PNV de dezvoltare economică endogenă prin intermediul CAB. Impactul politicilor regionaliste s-a resimţit şi în ce priveşte campaniile conduse de PNV în favoarea extinderii reţelei feroviare europene de mare viteză în regiune. CAB a produs planuri de dezvoltare economică şi o campanie pentru o linie feroviară între Franţa şi Spania, care să includă legătura feroviară „bască în formă de Y” de- a lungul coastei Atlanticului, prin Bilbao, San Sebastian şi Vitoria (Bourne, 2001). Campania a fost purtată la Madrid şi Bruxelles pentru a urmări includerea „Y-ului basc” în planurile de reţele de transport transfrontaliere ale UE. Un asemenea lobby, purtat pe mai multe nivele, a reuşit înscrierea propunerii „Y-ului basc” în deciziile ulterioare ale Comisiei, Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European cu privire la reţelele transeuropene.

În vreme ce rolul jucat de PNV la guvernare în Ţara Bascilor permite o înţelegere reală a impactului politicilor regionaliştilor aflaţi la guvernare, el reprezintă, totuşi, un caz oarecum atipic. Multe partide regionaliste nu s-au bucurat de nivelul de succes la guvernare, ca acela al PNV, iar alte cazuri de regionalişti la guvernare au fost prea puţin cercetate. Totuşi, o serie de partide regionaliste care nu au fost la guvernare au avut un impact al politicilor proprii, în chestiuni care nu ţin de autonomia regională. În Scoţia, SNP a mobilizat cu succes pe marginea impozitului pe cap de locuitor – reglementările fiscale locale de la sfîrşitul anilor ’80 – şi pe marginea dezvoltării economice, a industriei petroliere, în anii ’70. Fiecare din aceste chestiuni a primit atenţie guvernamentală, separat de chestiunea autonomiei. De la crearea unui Parlament Scoţian devoluat, impactul politicilor SNP a crescut, chiar dacă acesta a fost mai degrabă în opoziţie decît la guvernare. Un semn timpuriu al acestui impact crescut a fost decizia partidelor de nivel naţional de a dezvolta o strategie a relaţiilor externe şi europene în executivul scoţian după 1999, în ciuda criticilor aspre pe care le aduseseră propunerilor făcute de SNP în acest domeniu în timpul campaniei electorale din Scoţia. Această activitate a implicat iniţiativele tradiţionale de constituire de reţele regionale cu regiuni europene precum Catalonia, Toscana şi Nordrhein-Westfalen, apoi participarea scoţiană de nivel ministerial la summit-ul Pămîntului de la Johannesburg, implicarea profundă în Ziua Tartanului sărbătorită în Statele Unite ale Americii, un reprezentant scoţian în ambasada Marii Britanii la Washington, cooperarea economică şi culturală cu Suedia, precum şi rolul Scoţiei în viitorului guvernămînt al Uniunii Europene (Scottish Executive/COSLA, 2002). Acest tip de iniţiative ale partidelor de nivel naţional sînt coerente cu formele de paradiplomaţie practicate de unele guverne regionale (Keating, 1999), însă au dimensiunea suplimentară de a încerca – prin implementarea unor strategii de politică externă – să submineze sprijinul SNP.

Concluzie

O serie de concluzii pot fi trase din acest studiu preliminar al impactului politicilor partidelor regionaliste. În primul rînd, în pofida absenţei cercetărilor în acest domeniu, a fost posibilă identificarea impactului politicilor regionaliste în domeniile stabilirii agendei, autonomiei instituţionale şi noninstituţionale, precum şi în alte domenii de strategii politice care nu sînt legate de politicile de autonomie. Regionaliştii au avut un impact în opoziţie, în guvernările regionale şi, de asemenea, în alianţele cu guvernarea centrală. Impactul politicilor este deosebit de important în cazurile în care un partid regionalist este în guvernarea regională, lucru evident în cazul PNV.

În special, participarea regionaliştilor la guvernul regional facilitează o racordare singulară între cele două seturi de literatură despre partidele regionaliste şi guvernele regionale. Totuşi, orice conexiune cauzală simplă între partidele regionaliste şi guvernarea regională este dificil de susţinut din cauza succesului variabil al regionaliştilor şi rolului factorilor „de sus în jos” în generarea guvernelor regionale.

Acestea fiind spuse, regionalizarea progresivă a statelor europene în perioada postbelică a creat oportunităţi pentru mobilizarea regională şi impactul politicilor în mod continuu. În vreme ce impactul politicilor PNV sau CiU în guvernarea regională este posibil de stabilit în momentul de faţă, există posibilitatea suplimentară a impactului politicilor viitoare ale administraţiilor naţionaliste, în guvernele regionale din Scoţia şi Ţara Galilor, cîndva în viitor. Impactul politicilor nu este ceva care să fie măsurat pur şi simplu istoric, ci o dezvoltare continuă aşa după cum s-a văzut din creşterea relativ recentă a partidelor regionaliste precum Lega Nord şi Bloque Nacionalista Galego (De Winter şi Gomez-Reino Cachafeiro, 2002).

Note

1.    Partidele care nu sînt membre EFA şi care au europarlamentari sînt Convergencia Democratica di Catalunya, Svenska Folkspartiet, Lega Nord, Vlaams Blok, Coalicion Canaria, Süd-tiroler Volksparteit şi Euskal Herritarrok.

2.    Adunarea a înfiinţat Comisia Richardson în 2002 pentru a examina extinderea puterilor sale.

3.    Acordurile de coaliţie sînt importante, aici, în relaţie cu guvernarea comunităţii autonome, dar şi în relaţie cu guvernele naţionale de la Madrid – unde coaliţiile pe mai multe nivele, spre deosebire de acţiunea regionalistă autonomă, a înregistrat succese ale strategiilor politice.

Bibliografie

Bogdanor, Vernon (1979), Devolution, Oxford University Press.

Bourne, Angela (2001), Centre and Periphery in the European Union: The Domestic Politics of Basque Activism in Europe, studiu prezentat la sesiunile comune ale ECPR, Grenoble.

Christiansen. Thomas (1998), Plaid Cymru: Dilemmas and Ambiguities of Welsh regional nationalism, în Lieven De Winter şi Huri Türsan (editori), Regionalist Parties in Western Europe, London, Routledge.

De Winter, Lieven şi Marga Gomez-Reino Cachafeiro (2002), European Integration and Ethnoregionalist Parties în Party Politics, Vol.8, No.4, pp.483-503.

De Winter, Lieven (1998), Conclusion: A comparative analysis of the electoral, office and policy success of ethnoregionalist parties, în Lieven De Winter şi Huri Türsan (editori), Regionalist Parties in Western Europe, London, Routledge.

Esman, Milton (1977) (ed), Ethnic Conflict in the Western World, Ithaca, Cornell University Press.

Jones, Barry şi Michael Keating (1985), Labour and the British State, Oxford, Clarendon.

Kaufman, Alexander şi Franz Todtling (2000), Systems of Innovation in Traditional Industrial Regions: The Case of Styria in Comparative Perspective, în Regional Studies, Vol.34, No.1, pp.29-40.

Keating, Michael (1999), Regions and International Affairs: Motives, Opportunities and Strategies, în Francisco Aldecoa şi Michael Keating (editori), Paradiplomacy in Action: The Foreign Relations of Subnational Governments, London, Frank Cass.

Keating, Michael (1997), The Political Economy of Regionalism, în Michael Keating şi John Loughlin (editori), The Political Economy of Regionalism, London, Frank Cass.

Kingdon, John (1984), Agendas, Alternatives and Public Policies, Glenview, Scott, Foresman and Company.

Lynch, Peter (1996), Minority Nationalism and European Integration, Cardiff, University of Wales Press.

McGarry, John şi Brendan O’Leary (1993) (editori), The Politics of Ethnic Conflict Regulation, London, Routledge.

McRae, Kenneth (1986), Conflict and Compromise in Multilingual Societies: Belgium, Water- loo, Wilfrid Laurier University Press.

Mazey, Sonia (1993), Developments at the French Meso Level: Modernizing the French State, în L. J. Sharpe (Ed), The Rise of Meso Government in Europe, London, Sage.

Minkenberg, Michael (2001), The Radical Right in Public Office: Agenda-setting and policy effects în West European Politics, Vol.24, No.4, pp.1-17.

Newman, Saul (1997), Ideological Trends Amongst Ethnoregional Parties in Postindustrial Democracies în Nationalism and Ethnic Politics, Vol.3, No.1, pp.28-60.

Pérez-Nievas, Santiago (în curs de apariţie), The PNV redefining political goals at the turn of the century, în Lieven De Winter, Marga Gomez Reino-Cachafeiro şi Peter Lynch (editori) (în curs de apariţie), Regionalist Parties in Europe, Barcelona, ICPS.

Phillip, Alan Butt (1975), The Welsh Question: Nationalism in Welsh Politics 1945-1970, Cardiff, University of Wales Press.

Rawkins, Phillip (1985), Living in the House of Power: Welsh Politics and the Dilemma of Anti- System Politics, în Edward Tiryakian şi Ronald Rogowski (editori), New Nationalisms of the Developed West, London, Allen and Unwin.

Rochon, Thomas (1985), Mobilizers or Challengers’ în International Political Science Review, Vol.6, No.4, pp.419-439.

Rokkan, Stein şi Derek Urwin (1983), Economy, Territory Identity, London, Sage. Rose, Richard (1980), Do Parties Make A Difference?, London, Macmillan.

Rudolph, Joseph şi Robert Thompson (1989) (editori), Ethnoterritorial Politics, Policy and the Western World, Boulder, Lynne Reiner.

Scottish Executive/COSLA (2002), Scottish Executive/CoSLA response to the Commission White Paper on European Governance, Edinburgh, Scottish Executive.

Tiryakian, Edward şi Ronald Rogowski (editori), New Nationalisms of the Developed West, London, Allen and Unwin.

Van Atta, Sydney (în curs de apariţie), Plaid Cymru – The Party of Wales, în Lieven De Winter, Marga Gomez Reino-Cachafeiro şi Peter Lynch (editori) (în curs de apariţie), Regionalist Parties in Europe, Barcelona, ICPS.

Watson, Michael (ed), Contemporary Minority Nationalism, Manchester, Manchester University Press.

Williams, Colin (ed), National Separatism, Cardiff, University of Wales Press.

Witte, Els (1992), Belgian Federalism: towards complexity and asymmetry în West European Politics, Vol. 15, No.4, pp.95-117.

Traducere de Doina Baci

*

Peter LYNCH, Senior Lecturer la Universitatea din Stirling unde predă cursuri despre guvernarea şi politica scoţiană, politica teritorială britanică şi regionalismul din Europa. Cercetările sale s-au concretizat în mai multe volume: Minority Nationalism and European Integration (1996), Scottish Government and Politics  (2001) şi SNP: The History of the Scottish National Party (2002). De asemenea, este co-editor al volumului Out of the Ghetto? The Catholic Community in Modern Scotland (1998) şi co-autor al The Almanach of Scottish Politics (2001).

Peter Lynch, The Policy Impact of Regionalist Parties, studiu prezentat la atelierul „Building a Party Family: Comparing Regionalist Parties” din cadrul sesiunilor comune ale European Consortium for Political Research, desfăşurate la Edinburgh, între 28 martie – 2 aprilie 2003. Textul este publicat cu permisiunea autorului.