|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Ambigua „ţară de graniţă”: identitatea ucraineană la răscrucea dintre Vest şi Est Mikola Riabciuk „Orientarea noastră occidentală” Încă din 1918, un proeminent istoric ucrainean, Mihailo Hruşevski, care se întîmpla la acea vreme să se afle în fruntea efemerei Republici Populare Ucraina, publica un ciclu de pamflete sub un titlu grăitor: „În pragul noii Ucraine”. În acestea, el încerca să contureze principiile şi parametrii de bază pe care trebuia să fie clădit statul ucrainean pe cale de a se naşte. El vorbea despre armată şi cultură şi aparatul de stat şi, desigur, despre diferitele aspecte ale politicii internaţionale a Ucrainei, definite esenţialmente în titlul unuia dintre eseurile sale – „Orientarea noastră occidentală”. Ca istoric de profesie, el avea la îndemînă o mulţime de fapte pentru a dovedi că, vreme de secole, „Ucraina a dus aceeaşi viaţă ca Occidentul, trăind aceleaşi idei şi împrumutînd modele şi resurse culturale în construcţia propriei culturi”. Totuşi, el ştia şi că, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, contactele ucrainiene cu Occidentul „au slăbit şi au decăzut sub presiunea rusificării forţate a vieţii ucrainiene; şi întreaga viaţă şi cultură ucraineană au fost atrase într-o perioadă rusească, a Rusiei Mari”. Ca urmare, „Ucraina secolului al XIX-lea a fost ruptă de Occident, de Europa, şi îndreptată spre nord, împinsă cu de-a sila în stagnarea culturii şi vieţii Rusiei Mari (imperiale). Întreaga viaţă ucraineană a fost smulsă din rădăcini din mediul său natural, din calea sa de dezvoltare determinată istoric şi geografic, şi azvîrlită în ţărîna rusească, întru distrugere şi prădăciune.”1 „Revenirea în Europa” era văzută de aceea de un întemeietor de naţiune ucrainean ca revenirea la normă, ca o reparaţie a nedreptăţii şi pervertiri istorice, o vindecare a unei anumite patologii de dezvoltare. O asemenea abordare romantică a condus foarte natural la întreaga istorie a naţionalismului ucrainean modern care, chiar de la apariţia sa în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a trebuit să sublinieze „alteritatea” Ucrainei vis-à-vis de Rusia.2 Aceasta însemna, mai ales, că activiştii ucraineni nu numai că preamăreau „europenitatea” ucraineană în opoziţie cu diabolicul „asianism” rusesc; ei au trebuit să accepte întregul set de valori liberal-democratice occidentale ca presupus „naturale” şi „organice” pentru ucraineni (deşi, desigur, absolut „nenaturale” pentru ruşi). Este totuşi caracteristic că toate aceste declaraţii apăsate ale „europenităţii” ucrainene au fost construite pe fapte ce ţin mai degrabă de istoria timpurie decît de cea modernă a Ucrainei. „Statul kievean (susţinea un intelectual ucrainean de marcă, Ivan Lisiak- Rudniţki) a combinat o tradiţie culturală şi religioasă predominant răsăriteană, greacă, ortodoxă cu o structură politică şi socială predominant occidentală… bizantinismul politic a rămas complet străin rusului kievean…În Rusia premongolă, asemeni Occidentului medieval – şi spre deosebire de Bizanţ şi de Moscova - autoritatea politică şi cea eclesiastică nu erau îmbinate, ci au rămas distincte, fiecare dintre ele fiind autonomă în sfera proprie. Un sistem social caracterizat prin relaţii contractuale, un mare respect pentru drepturile şi demnitatea individului, limitarea puterii prinţului printr-un sfat al boierilor şi o adunare populară, viaţă orăşenească obştească autonomă, descentralizarea teritorială de natură cvasifederativă – toate acestea au conferit structurii politice kievene o marcă libertariană distinctă. Iar acest spirit libertarian, esenţial european, caracterizează şi organizările statale ucrainene de mai tîrziu. Statul galician-volhinian din secolele XIII-XIV evoluat către structură feudală şi într-un feudalism matur, care includea parlamentarismul feudal, poate fi regăsit în statul lituanian-rutean din secolul XIV şi pînă la sfîrşitul secolulului al XVI-lea. Statul cazac din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea deţinea un sistem de stări (Ständestaat). Nu a fost o coincidenţă că în secolul al XIX-lea, în epoca în care Ucraina a fost asimilată Imperiului Rus, întreg liberalismul şi constituţionalismul rusesc şi-a găsit cea mai puternică susţinere în provinciile ucrainene ale Imperiului.”3 Un alt intelectual ucrainean, un proeminent bizantinolog Ihor Sevcenko, într-un eseu cu acelaşi titlu („Ucraina între Est şi Vest”) a susţinut şi el că „influenţa Occidentului asupra unor părţi ale teritoriului ucrainean a început înainte de 1349, a cîştigat o intensitate considerabilă după 1569, şi a continuat pe cuprinsul vastei întinderi a pămînturilor ucrainene pînă în 1793. Dacă luăm în considerare impactul elitelor politice în ţinuturile din vestul Ucrainei şi pe malul drept la Niprului, continuitatea acestei influenţe poate fi urmărită pînă în 1918 sau chiar pînă în 1939.” El recunoştea, totuşi, că „acest Occident a fost, în cea mai mare parte, înveşmîntat în kontusz-ul polonez…şi principalul său mesaj cultural în punctul de cotitură decisiv dintre secolele XVI şi XVII a fost purtat de varianta poloneză a Contrareformei.” Mai mult, ca specialist în bizantologie, el trebuia să distingă între „influenţa primară a «Răsăritului» bizantin (care) a venit în Ucraina din sud, atît din capitala bizantină însăşi cît şi prin Balcanii bizantinizaţi”, şi „influenţa secundară” care „a venit din nord, într-o anumită măsură de la ţaratul moscovit, dar, mai cu seamă mai tîrziu, şi de la Imperiul Rus.”4 O analiză academică imparţială l-a condus la o concluzie destul de neplăcută pentru mulţi ucraineni, potrivit căreia de îndată ce „neo-bizantinismul, reazemul cultural al ţaratului Moscovei, s-a diminuat (şi) noul Imperiu Rus a început să îşi importe cultura din Occident la scară mare…acel imperiu a fost cel care a furnizat dominioanelor ucrainene valorile occidentale”. Pe scurt, „o importantă caracteristică generală a contactelor culturale ucrainene atît cu «Estul» cît şi cu Vestul (a fost) lipsa accesului direct la sursele originale de-a lungul a mari perioade ale istoriei ucrainene. Ucrainenii au primit valorile culturale din străinătate prin intermediari…Caracterul secundar ucrainean a atras după sine o anumită slăbiciune”.5 Aceasta era, probabil, o bună explicaţie pentru cuvintele lui Hruşevski cu privire la „stagnarea culturii Rusiei Mari”, în care Ucraina a fost împinsă începînd din secolul al XVIII-lea. Nu era o chestiune de cultură rusă per se, care a devenit în cele din urmă destul de vibrantă, atractivă şi ospitalieră pentru mulţi ucraineni nou veniţi. Era o chestiune de „secundaritate” care, de atunci, a devenit soarta inevitabilă a naţiunii fără stat de care dispuneau clasele sale conducătoare. De atunci şi pînă în prezent, Ucraina a fost condusă de o elită mai degrabă teritorială decît naţională şi însuşi acest fapt a determinat în mare măsură şi încă mai determină (sub)dezvoltarea Ucrainei. Totuşi, în 1918, nici Hruşevski nici altcineva nu putea prevede că imperiul rusesc, în 10-15 ani, avea să le pară multor ucraineni drept un paradis pierdut şi că „întreaga viaţă ucraineană” avea să fie supusă unei distrugeri şi prădări încă şi mai mari şi mult mai crude. Abia în 1991 şi-a amintit Ucraina independentă de ideea „revenirii în Europa” şi Hruşevski însuşi a revenit în panteonul naţional al părinţilor fondatori ai noii-vechi naţiuni. Totuşi, „revenirea în Europa”, deşi proclamată oficial ca obiectivul strategic major al Ucrainei, nu a fost încheiată în deceniul ce a urmat, şi nici nu s-au făcut măcar oarecare paşi semnificativi în direcţia aleasă. Unii acuză Occidentul de lipsă de interes faţă de „revenirea” Ucrainei; unii acuză Rusia de o adevărată obstrucţionare a eforturilor Ucrainei; unii acuză conducerea ucraineană de că vehiculează ideea, însă dă dovadă de letargie în ce priveşte realizarea sa; iar unii dau vina pe poporul ucrainean care, în general vorbind, se dovedeşte a nu fi atît de „european” pe cît au sugerat cu aviditate mulţi intelectuali ucraineni. Fiecare argument este destul de serios pentru a fi cîntărit separat, deşi identitatea naţională a poporului (dacă îl luăm în sens larg) pare să reprezinte factorul major care determină în mare parte diferitele tendinţe ale (sub)dezvoltării ucrainene actuale. Identităţi multiple Rezultatele recentului recensămînt naţional (decembrie 2001) din Ucraina nu au fost încă publicate, sîntem nevoiţi să ne bazăm pe datele ultimului (1989) recensămînt sovietic care definea populaţia Ucrainei ca fiind compusă din etnici ucraineni (73%), ruşi (22%) şi alte naţionalităţi (5%). El arăta şi că 88% din ucraineni (adică, 64% din întreaga populaţie) au menţionat ucraineana ca „limbă maternă” în vreme ce 12% (adică 8% din întreaga populaţie) au menţionat „limba lor maternă” ca fiind rusa. În ce îi priveşte pe ruşi, aproape 100% din ei au menţionat rusa drept „limbă maternă“ – o mişcare destul de firească într-o ţară în care politica de rusificare a avut putere absolută. Totuşi, orice observator putea remarca cu uşurinţă în majoritatea covîrşitoare a oraşelor ucrainene că nici „etnia” nu prezenta importanţă pentru multe persoane şi nici limba ucraineană (care a fost descrisă drept „limbă maternă” pentru două treimi din populaţie) nu putea fi auzită pe străzi, în magazine sau în alte spaţii publice. Acest lucru i-a determinat pe sociologi să pună la îndoială datele şi să se lanseze într-o cercetarea mai elaborată. În primul rînd, în cercetările lor, ei au oferit mai multe opţiuni pentru persoanele cu identitate duală sau situaţională. Astfel, doar 56% dintre respondenţi şi-au definit identitatea ca „exclusiv ucraineană”, încă şi mai puţini ca „exclusiv rusă”, în vreme ce aproape 27% au susţinut că sînt atît ucraineni cît şi ruşi, dintre care 7,4% „mai mult ucraineni decît ruşi”, 14,3% „în aceeaşi măsură ucraineni şi ruşi” şi 4,9% „mai mult ruşi decît ucraineni”.6 În al doilea rînd, sociologii au abandonat noţiunea de „limbă maternă” ca avînd încărcătură emoţională şi fiind incorectă din punct de vedere metodologic. În schimb, ei au aplicat noţiunea de „limbă preferată”, adică limba în care preferă respondenţii să comunice. Astfel, ei au descoperit că numai 40-45% din etnicii ucraineni preferau să comunice în ucraineană în vreme ce 30-33% preferau rusa. Ei au mai descoperit şi că 60% dintre ucraineni erau fluenţi în rusă şi că 33% dintre ruşi erau fluenţi în ucraineană. Aceasta înseamnă că, în termenii fluenţei lingvistice, populaţia ucraineană este compusă din ucraineni monolingvi (20%), ucraineni bilingvi (52%), ruşi bilingvi (8%) şi ruşi monolingvi (14%). Mai mult, în termenii calităţii lingvistice, populaţia ucraineană s-a dovedit a vorbi mai mult sau mai puţin egal în ucraineană literară (40%) şi rusa literară (42%), în vreme ce restul (18%) vorbesc aşa-numita „surjik” – un amestec ciudat al ambelor limbi.7 În locul unei majorităţi etnice ucrainene şi minorităţi ruse clare, cercetările sociologice au revelat două grupuri etno-lingvistice mai mult sau mai puţin egale care puteau fi definite în mare ca ucrainofoni şi rusofoni. Încercările ulterioare de a conceptualiza societatea ucraineană în termeni mai degrabă culturali şi lingvistici decît etnici s-a dovedit totuşi lipsită de succes, din două cauze. Prima, ei ignorau cel de-al treilea grup, probabil cel mai numeros, de persoane care sînt bilingve (sau, în cazul „surji” – „semilingve”) şi care, în general vorbind, au o identitate amestecată, vagă şi fluidă. A doua cauză, se pare că ei au supraestimat componenta lingvistică în autoidentificarea ucraineană. În realitate, potrivit unui studiu la scară naţională din 1998, numai 3,9% din respondenţi susţineau ideea că cea care face o persoană să fie ucraineană este limba ucraineană. 4,9% au identificat „conştiinţa unei istorii ucrainene distincte”, 22% „strămoşii ucraineni”, 17,3% – „cetăţenia”, iar 40,4% – „conştiinţa de sine ucraineană” (de asemenea, 10,7% nu au dat un răspuns clar).8 Aceasta nu înseamnă, desigur, că numai unui număr neglijabil de 3,9% dintre ucraineni le pasă de limba lor. Dimpotrivă, potrivit unui studiu recent (2000), 94,7% din respondenţii ucraineni şi 83,4% din etnicii ruşi au fost de acord cu ideea că copiii/nepoţii lor ar fi trebuit să înveţe ucraineana.9 Aceasta înseamnă mai degrabă că majoritatea ucrainenilor pur şi simplu recunosc deplin că rusificarea a mers prea departe şi că recuperarea presupune mult timp şi grijă. De aceea, ei subliniază în principal conştiinţa de sine ucraineană (nu limba) ca pecete a identităţii naţionale însă implicit ei se referă probabil la un oarecare angajament de renaştere culturală şi lingvistică. Acelaşi studiu a arătat că doar 22,2% dintre respondenţi sînt întru totul de acord cu opinia că „Ucraina ar trebui, în principal, să fie un stat al naţiunii ucrainene”, iar 9,3% sînt parţial de acord; în vreme ce 30,7% sînt de părere că „Ucraina ar trebui, în principal, să fie un stat fără desemnare etnică”, iar 9,5% sînt parţial de acord. (De asemenea, 18,4% dintre respondenţi s-au situat la jumătatea distanţei dintre aceste două poziţii, iar 9,8% nu au răspuns).10 Am putea defini prima poziţie drept „ucrainofilă” în vreme ce cealaltă este probabil „rusofilă” sau, mai degrabă, „sovietofilă”. (Aceasta nu ar trebui confundată cu angajamentul faţă de un stat „civic” în stil occidental întrucît nu există nici un fel de tradiţii civice în Ucraina postsovietică, ci, mai degrabă, o mare dorinţă de a menţine status quo-ul post-colonial. Pentru mulţi, „statul fără desemnare etnică” este prea puţin altceva decît o referinţă directă, subconştientă sau conştientă, la Uniunea Sovietică). Dacă o asemenea ipoteză este adevărată, am găsi multe corelaţii izbitoare între numărul „ucrainenilor angajaţi” (22-32%) şi numărul persoanelor care, în martie 1991, au votat împotriva „federaţiei reînnoite” a lui Gorbaciov; care în luna decembrie a aceluiaşi an a sprijinit nu numai independenţa Ucrainei ci şi candidaţii prezidenţiali anticomunişti, antisovietici; care sprijină astăzi aderarea Ucrainei la NATO (23-25%) şi care se opun integrării în uniunea Rusia-Bielorusia (23-26%);11 care sînt în favoarea unui sistem multipartit în Ucraina (25-26%)12 şi care recent, în martie 2002, au sprijinit partidele naţional-democratice în alegerile parlamentare (23% pentru blocul „Ucraina noastră” al lui Viktor Iuşcenko şi 7% pentru blocul lui Iulia Timoşenko). Şi, în sens invers, numărul „sovieticilor angajaţi” (30-40%), atît „radicali” cît şi „moderaţi”, coincide în mare cu numărul celor care sprijină posibila uniune a Ucrainei cu Rusia şi Bielorusia (40,8% în 2000) şi se opun integrării Ucrainei în NATO (33,5%); care neagă necesitatea unui sistem multipartit (42-43%) şi care insistă ca limba rusă să devină a doua limbă oficială în Ucraina (44%)13 (în termeni practici, după cum confirmă convingător şi experienţa Bielorusiei, o asemenea revendicare nu înseamnă nimic altceva decît menţinerea status quo-ului postcolonial, adică dominaţia ruşilor pe mai departe şi marginalizarea ucrainenilor). Într-un studiu recent publicat cu privire la atitudinile din Rusia, Ucraina, Bielorusia şi Moldova faţă de integrarea „europeană” şi/sau „est-slavă” a naţiunilor respective, autorii au trebuit să recunoască că „naţionalitatea ca atare conta prea puţin…Însă folosirea limbii era importantă în Ucraina, unde cu cît este mai mult folosită limba ucraineană acasă, cu atît este mai scăzut nivelul de sprijinire a unei asocieri mai strînse cu Rusia şi alte republici ex-sovietice”.14 Ei au confirmat şi că, în toate cele patru ţări avute în vedere, există o corelaţie semnificativă între „opţiunea europeană” şi partidele care susţin economia de piaţă precum şi între „opţiunea slavă” şi votul comunist.15 Aceeaşi corelaţie există atît în Ucraina şi Moldova cît şi în Bielorusia (dar, semnificativ, nu în Rusia) între „opţiunea europeană” şi aşa-zişii „naţionalişti”. Autorii explică totuşi acest fenomen destul de simplist. Poziţia proeuropeană, susţin ei, „a atras un sprijin substanţial din partea naţionaliştilor” deoarece pentru aceştia, din cîte se pare, „integrarea în Uniunea Europeană era cel mai eficient mod de a se distanţa de suveranitatea limitată de care s-au bucurat în cadrul URSS- ului.” Totuşi, adevărul mai complex este că „naţionaliştii” şi liberalii susţinători ai economiei de piaţă din aceste ţări (cu excepţia Rusiei) sînt în mare măsură aceiaşi oameni care sînt numiţi deloc întîmplător „democraţi naţionali”. Nu pentru toţi, însă pentru mulţi dintre ei, agenda „naţionalistă” este doar o parte dintr-un proiect mai general de eliberare politică şi reforme democratice. Şi iarăşi, în Ucraina, cercetările sociologice arată o puternică corelaţie între numărul „ucrainenilor angajaţi” (adică „naţionalişti”) şi susţinătorii reformelor economice, precum şi între numărul „sovieticilor angajaţi” şi oponenţii înverşunaţi ai pieţei libere. Într-o cercetare la scară naţională din 2001, 26% dintre respondenţi erau de acord cu ideea că principala caracteristică a preşedintelui trebuie să fie angajamentul faţă de democraţie şi reformele economice; în timp ce 35% sugerau că el trebuie în principal să se îngrijească de egalitatea şi dreptatea socială. (22% dintre respondenţi nu au răspuns, iar 15% au spus că orientarea „capitalistă/ socialistă” a preşedintelui nu contează, el trebuie să fie doar o personalitate puternică şi inteligentă).16 Aproape acelaşi număr de persoane din cadrul aceleiaşi cercetări au fost de acord că este mai bine să existe o economie cu preţuri foarte ridicate dar fără lipsuri şi cozi (24%), în vreme ce 34% au declarat opusul (din nou, 40% au rămas indecişi).17 Deşi corelaţia dintre limbă, identitate şi atitudinile sociale şi politice nu este absolut directă şi rigid predeterminată, ea este semnificativă din punct de vedere statistic şi aplicabilă pentru toate tipurile de prognoze politice precum şi (vai!) manipulări politice. Din cîte se pare, cel mai înalt grad de conştiinţă naţională şi cea mai puternică angajare faţă de integrarea europeană şi valorile liberal- democratice occidentale se pot discerne în zonele vestice cel mai puţin rusificate ale ţării, în timp ce cel mai scăzut grad de conştiinţă naţională şi cele mai puternice atititudini antioccidentale şi sovietofile se pot găsi în regiunile de sud-est, cel mai puternic rusificate/sovietizate.18 Aceasta creează o tentaţie foarte puternică de a conceptualiza Ucraina într-un fel destul de simplist, contrapunînd într-un mod maniheist vestul „naţionalist” estului „sovietofil”. Două Ucraine Într-adevăr, oricine vizitează estul şi vestul extrem al Ucrainei, de pildă, Doneţk şi Lvov, inevitabil simte diferenţele profunde dintre cele două regiuni, de ca şi cum în realitate ele ar ţine de două ţări diferite, două lumi diferite, două civilizaţii diferite. Deosebirile arhitecturale sînt cele mai evidente la modul imediat. Lvov (Lemberg) este un oraş tipic central-european, fiind administrat după Legea Magdeburg vreme de secole. Clasicismul francez şi „Jugendstil-ul modern” austriac s-au adăugat în cele din urmă goticului german, renaşterii italiene şi barocului polonez. Astăzi credincioşii umplu numeroasele biserici de sărbători, iar micile cafenele au atras întotdeauna oamenii care vor să se întîlnească şi să stea la taclale, chiar şi în vremurile sovietice. Sub această suprafaţă, diferenţele nu sînt mai puţin importante. Ucrainenii vestici nu au interiorizat niciodată comunismul, nu au perceput niciodată Uniunea Sovietică ca fiind „propria lor” ţară şi niciodată nu au crezut că Armata Sovietică a venit să îi elibereze aşa cum pretindea şi nu ca să ia locul unor altor ocupanţi. În mod sfidător ei au continuat să îşi boteze copiii (în Biserica „Uniată” Greco-Catolică aflată în ilegalitate, interzisă oficial) şi să transmită sofisticatele reţete culinare tradiţionale de la bunici la tinerele domnişoare. Acest obicei a dispărut în estul Ucrainei ca urmare a lipsei permanente de alimente şi a pauperizării totale a vieţii cotidiene. Ţăranii din vestul Ucrainei care se îmbracă în costum, cămaşă albă şi cravată şi îşi lustruiesc încălţările pentru slujba de duminică sînt destul de greu de imaginat în estul Ucrainei. Într-un fel, ei sînt „burghezii”, membrii unei bürgerliche Gesellschaft care a fost de mult timp distrusă complet în est de către bolşevici. Doneţkul reprezintă ceea ce a fost construit în locul acesteia: minunata lume nouă a revoluţiei victorioase şi internaţionalismului proletar. Oraş tipic sovietic, el este imposibil de distins de miriadele de alţi monştri industriali ce se întind pe mii de kilometri de la Donbass pînă în Kuzbass şi de la Norils pînă la Karaganda. Principala lor atracţie o reprezintă monumentele uriaşe închinate lui Lenin, străzile şi pieţele şi fabricile ce îi poartă numele, şi, desigur, urîtele clădiri pseudo-clasice în stilul cunoscut în general ca „Re(pres)naştere à la Stalin”. Aici oameniii vorbesc o limbă diferită, despre care cred că este rusă, se duc la alte biserici (dacă se duc), se uită la alte posturi de televiziune şi votează alte partide politice. Ei sînt „proletari” exact în acelaşi sens în care ucrainenii din vest tind să fie „burghezi”: prea mulţi oameni de aici, inclusiv nomenclatura de vîrf sau aşa-zişii „oameni de afaceri”, pur şi simplu nu sînt în stare să rostească o propoziţie fără un cuvînt obscen sau să îşi treacă o zi fără o sticlă de vodcă. Datele statistice confirmă imparţial diferenţele sociale izbitoare dintre cele „două Ucraine” (este luată în considerare aici o regiune mai mică, Donbass, din Luhansk mai degrabă decît Doneţkul, ca fiind mai comparabilă cu Lvovul în termeni atît de populaţie cît şi de industrializare-urbanizare):19
Diferenţele politice nu sînt mai puţin izbitoare. Sondajele de opinie arată clar că ucrainenii din vest sînt predominant anticomunişti şi antisovietici; ei cred că Rusia este principala ameninţare iar America principalul aliat; ei se pronunţă în favoarea proprietăţii private şi a reformelor economice radicale, a renaşterii limbii şi culturii ucrainene, democratizării şi, desigur, aderării în cele din urmă a Ucrainei la UE şi NATO. Esticii tind să prefere opusul. Ei vreau ca Ucraina să intre în uniunea Rusia- Bielorusia, să reînfiinţeze economia de tip sovietic, să dea mai multă putere autoritaristă preşedintelui şi să acorde limbii ruse statutul constituţional de „a doua limbă de stat” în Ucraina, care în termenii practici postcoloniali înseamnă (aşa după cum experienţa bielorusă a confirmat plastic) statutul singurei limbi oficiale folosite în ţară. Într-adevăr, această perspectivă îi conduce pe mulţi observatori la concluzia că, întrucît Ucraina de Vest şi de Est sînt prea diferite ca să coexiste în cadrul aceleiaşi ţări, ruptura dintre cele două jumătăţi este inevitabilă.20 Totuşi, principalul paradox este faptul că nimeni nu poate spune unde se termină o jumătate şi unde începe cealaltă. Ucraina a fost rusificată (iar, mai tîrziu, sovietizată) foarte treptat, regiune după regiune, de-a lungul a mai bine de 300 de ani. Într-un sens, cele „două Ucraine”, „sovietică” şi „europeană”, s-au suprapus şi au fuzionat. Ele se întrepătrund atît de profund încît chiar şi în Lvov se pot găsi multe rămăşite ale sovietismului în vreme ce în Doneţk pot fi în aceeaşi măsură identificate unele semne de „ucrainitate” şi „europenitate”. Aceste două Ucraine coexistă ca două simboluri, două opţiuni pentru dezvoltarea viitoare: „înapoi la URSS” sau „revenirea în Europa” (căreia se presupune că Ucraina i-a aparţinut dintotdeauna). Lvovul şi Doneţkul pot într-adevăr fi considerate drept simbolurile geografice şi geopolitice ale acestor „două Ucraine”. Totuşi, ar fi inexact şi înşelător să extrapolăm implicaţiile ideologice specifice ale acestor două simboluri asupra oricărei alte părţi semnificative a ţării. Nu numai că sînt diferitele regiuni ucrainene dintre „Lvov” şi „Doneţk” extrem de eterogene, fiecare cu propria combinaţie particulară de „ucrainitate” şi „rusitate”, „europenitate” şi „sovietism”, dar în plus fiecare individ ucrainean tinde să fie foarte ambivalent în preferinţele şi orientările sale ideologice, făcînd prin aceasta ca însăşi identitatea multor ucraineni să fie vagă şi nebuloasă. Acesta este un alt paradox referitor la cele „două Ucraine” care previne în mod considerabil orice rupere a ţării în „două jumătăţi”. În realitate, există mult mai multe Ucraine, nu numai „două”. Totuşi, acestea „două” sînt cele care sînt cele mai vizibile şi mai clar definite, în timp ce imensul spaţiu dintre ele rămîne destul de fluid şi de eterogen în termeni geografici, umani şi ideologici. Putem defini acest spaţiu ca pe cea de a „treia Ucraină”: în cea mai mare parte invizibilă, mută, nesigură, nehotărîtă, ambivalentă şi ambiguă ideologic. Ea este mai mult obiectul decît subiectul luptei politice, cîmpul de luptă major şi premiul major în competiţia prelungită dintre cele două Ucraine zgomotoase, dar minore, cea „sovietică” şi cea „europeană”. Ambivalenţă pînă la ambiguitate Sondajele de opinie confirmă că societatea ucraineană nu este doar radical divizată în ce priveşte toate chestiunile fundamentale (cu singura excepţie poate a integrităţii teritoriale21), ci şi că ambele grupuri rivale – „rusofil” şi „ucrainofil” (sau, mai precis, prosovietic şi proeuropean) – sînt minorităţi, în vreme ce majoritatea reală este un grup amorf al celor cărora „nu le pasă”, „nu sînt interesaţi”, „se simt nehotărîţi” sau „nu au reuşit” (sau „au refuzat”) să răspundă. Poate cel mai bun exemplu al acestei ambiguităţi a fost revelat de cercetarea la scară naţională din 1996 cînd 1.200 de respondenţi au fost rugaţi să definească ce tendinţă politică susţineau. Se părea că 13% erau în favoarea promotorilor capitalismului şi 20% – ai socialismului, 25% susţineau că nu sprijină pe nimeni, 22% au rămas nehotărîţi şi – nota bene! – 18% au declarat că ar susţine ambele părţi, adică atît pe promotorii socialismului cît şi pe cei ai capitalismului, doar pentru a evita un conflict.22 În 1997, la apogeul flirtului Ucrainei cu NATO, nu mai puţin de 38% din respondenţi erau în favoarea unei posibile intrări a Ucrainei în Alianţă, în timp ce 21% se opuneau cu hotărîre, iar 42% se simţeau nehotărîţi. La doi ani după aceea, după bombardarea Iugoslaviei de către NATO, susţinătorii şi opozanţii acestuia din Ucraina aproape s-au inversat (25% vs.33%). Totuşi, ironic, numărul celor „nehotărîţi” nu s-a schimbat, rămînînd constant între 41-44% în anii ce au urmat.23 Din nou, în 1997, 14% dintre ucraineni aprobau posibila admitere a vecinilor din Europa de Est în NATO, 10% o dezaprobau, 30% nu aveau o opinie certă, iar 46% (!) nu erau cîtuşi de puţin interesaţi de subiect. Din nou, 25% din respondenţi considerau că Rusia era cea mai mare ameninţare la adresa Ucrainei, 23% simţeau că ea este principalul aliat, restul erau nesiguri în privinţa ambelor sugestii.24 În 1998, un număr egal de respondenţi erau de acord (36%) şi respingeau (37%) sugestia că „referendumul ar trebui să aibă loc imediat şi că uniunea popoarelor sovietice surori trebuie reînfiinţată” (27% au rămas nehotărîţi). O altă întrebare le-a fost însă adresată aceloraşi respondenţi în cadrul aceleiaşi cercetări: „Sînteţi de acord că Ucraina, în ciuda tuturor dificultăţilor, ar trebui să rămînă independentă?” 61% dintre respondenţi au fost de acord, 19% nu au fost de acord, 20% au rămas nehotărîţi.25 Numărul celor care vor ca Uniunea să fie reînfiinţată (36%) s-a dovedit aproape de două ori mai mare decît numărul celor care se opun independenţei Ucrainei (19%). Aceasta înseamnă că aproape jumătate dintre ei cred că o Uniune Sovietică reînnoită şi nou-născuta independenţă naţională pot fi cumva combinate. Unii comentatori au etichetat acest fenomen drept „schizofrenie post- sovietică”,26 iar unii fac glume autoironice despre descurajantul caracter amorf al naţiunii, „din care jumătate, potrivit diferitelor sondaje de opinie, nu are nici un răspuns sigur la nici o întrebare. Sînteţi de acord sau nu sînteţi de acord? Vă place sau vă displace? Vreţi sau nu vreţi? Trăiţi sau pur şi simplu supravieţuiţi? Barem existaţi? Ei rămîn nehotărîţi”.27 Sociologii definesc acest fenomen încă şi mai precis ca „ambivalenţă socială”. Ei pretind că ea este rezultatul angajamentului oamenilor faţă de opinii şi valori opuse, incompatibile şi că ea revine la suprafaţă în mod tipic în timpul oricărei tranziţii atunci cînd se ciocnesc două culturi politice diferite, două modele diferite de comportament social (politic, economic şi chiar lingvistic). Conştiinţa ambivalentă reconciliază într-un fel mitic, iraţional valori şi modele incompatibile; ea funcţionează ca o născocire miraculoasă care aduce individului un fel de comfort psihologic în circumstanţele incomfortabile în care „dreptul de a alege trebuie plătit cu responsabilitatea, libertatea – cu nesiguranţă, egalitatea de şansă – cu autoevaluarea critică”.28 Desigur, „conştiinţa ambivalentă” joacă un rol pozitiv prin protejarea societăţii ca ansamblu şi a fiecărei persoane în particular de provocările nerezonabile ale unei lumi schimbătoare şi de traumele psihologice inevitabile. Totuşi, pe termen lung, ea devine o povară insuportabilă per se, o nevroză colectivă care se pretează la manipulări pricepute de către noii specialişti în inginerii sociale. Stabilitatea devine stagnare dezgustătoare, ambivalenţa – ambiguitate. Oamenii cu o identitate fluctuantă şi doar cu o idee vagă despre opţiunile optime ale ţării sînt extrem de predispuşi la spălarea creierelor, şi sînt în mod firesc ţintiţi de propaganda oficială, şantajul autoritarist şi manipularea politică. Nu mai e nevoie să spunem, oligarhia postsovietică are un interes întemeiat în menţinerea unei societăţi atomizate, confuze şi alienate. Ea face tot ce îi stă în putinţă pentru a preveni orice dezvoltare democratică civică în ţară întrucît aceasta ar putea-o expune unei competiţii politice obiective (şi corecte) care presupune, în cele din urmă, pierderea puterii politice şi a privilegiilor economice de provenienţă politică. De aceea, în Ucraina avem apariţia unei ideologii ersatz ciudate, care poate fi definită în negativ. Ea se bazează în primul rînd pe presupunerea că lucrurile merg prost, dar ar putea merge şi mai prost. Astfel, media oligarhică susţine că ar fi mai înţelept să acceptăm status quo-ul decît să zgîlţîim barca în care ne aflăm cu toţii cu tot soiul de revendicări nebuneşti şi sugestii radicale. În realitate, regimul cîştigă credit nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce nu a făcut. Nu a falsificat alegerile atît de cinic ca Mugabe, nu a furat atît de mult ca Mobutu sau Marcos, şi nu a ucis la scara la care au făcut-o Miloşevici sau Putin sau Sharon. Consensul social, aşa-numitul „zlahoda”, este proclamat oficial ca fiind obiectivul suprem şi principala realizare a guvernului, dar aceasta are în mod clar o dimensiune negativă: nu facem mult rău pentru că nu facem multe. O pace rea în Ucraina este cu certitudine mai bună decît un război bun, însă eforturile de „menţinere a păcii” ale oligarhiei ucrainene sînt destul de ciudate. Politica sa nu este într-atît împotriva unui „război bun” care nu constituie de fapt o ameninţare în Ucraina, ci în primul rînd împotriva unei „păci bune” care constituie o ameninţare reală pentru regimul aflat la putere. Faptul că acesta din urmă există ca o alternativă la o „pace bună” este deliberat trecut sub tăcere, în vreme ce primul este subliniat şi răssubliniat în mod propagandist. Pentru a juca rolul de „apărător al păcii” în Ucraina, nomenklatura postsovietică trebuie să menţină divizarea, dezorientarea şi întimidarea în cadrul statului. În cazul în care Ucraina nu ar fi avut o moştenire colonială, comunistă, autorităţile ar fi inventat-o. Moştenirea colonială a înzestrat nomenklatura cu regiuni specifice şi identităţi locale ce puteau fi stîrnite eficient una împotriva celeilalte. Moştenirea totalitară a edificat o societate „necivilă” şi uşor manipulabilă. Obiectivul conducătorilor postsovietici era să păstreze această moştenire cît de mult timp posibil. „Menţinerea păcii” în stil oligarhic În vreme ce afirmaţia lui Huntington potrivit căreia „liderii politici nu pot crea prin voinţă şi pricepere democraţia acolo unde sînt absente precondiţiile ei”29 ar putea fi acceptată (ea fiind, probabil, doar o parafrazare a ideii populare că fiecare naţiune îşi merită guvernul pe care îl are), totuşi nimeni nu ar putea şi nu ar trebui să îi justifice pe liderii care nu au nici competenţa nici voinţa de a promova democraţia şi care, dimpotrivă, fac tot ce le stă în putinţă pentru a submina orice precondiţii ale dezvoltării democratice. O analiză perspicace a unei asemenea activităţi a fost făcută de un intelectual canadian, Taras Kuzio, într-o serie de publicaţii recente. Spre meritul lui, el a acordat o atenţie specială interdependenţei foarte importante şi în mare măsură subestimate dintre conştiinţa naţională (slabă) şi societatea civilă (slabă). După ce a argumentat că „toate statele civice sînt compuse atît din factori civici cît şi etno-culturali”, şi că „identitatea politică în epoca modernă este legată de identitatea naţională deoarece conştiinţa politică implică o loialitate naţională conştientă”, el a susţinut cu îndrăzneală că „Relaţia dintre societatea civilă şi identitatea naţională se află în miezul procesului de tranziţie în statele postsovietice precum Ucraina. Identitatea naţională este un «prieten de ocazie», iar nu un «etern duşman» al societăţii civile…Cazul ucrainean şi bielorus sînt exemple de state postcomuniste în care principala problemă care le afectează negativ procesul de tranziţie este prea puţinul – nu prea multul – naţionalism civic… O populaţie atomizată, divizată regional, cu o înclinaţie cinică în ce priveşte capacitatea de a face schimbări şi lipsită de încredere faţă de ceilalţi cetăţeni ai aceleiaşi ţări este puţin probabil să genereze fie o societate civilă vibrantă sau o mobilizare societală spre obiectivele declarate. «Conştiinţa de sine colectivă» susţine societatea civilă deoarece «interesul faţă de propria naţiune consolidează interesul pentru binele comun». Unitatea şi integrarea naţională joacă de aceea un rol central în susţinerea societăţii civile şi în generarea mobilizării.”30 Următorul argument al lui Kuzio se bazează pe faptul că liderii ucraineni postcomunişti simt o profundă neîncredere faţă de societatea civilă şi suspectează destul de rezonabil că acest agent periculos le-ar putea pune dramatic la îndoială dominaţia autoritaristă asupra ţării. „Statul vede activismul civic şi mobilizarea cetăţenilor ca pe o ameninţare a privilegiilor sale … Societatea civilă şi cetăţenii nu sînt ceva cu care să se poată negocia, să se poată respecta sau în faţa cărora să se poată recunoaşte responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Politicile de stat au folosit de aceea pentru a slăbi societatea civilă şi a reduce sentimentele de eficacitate în rîndul cetăţenilor ucraineni”. Ca urmare, dacă nucleul societăţii civile este „naţiunea dominantă”, în formularea lui Edward Shils, şi „fără o naţiune nu poate exista societate civilă”,31 interesul întemeiat al oligarhiei postsovietice din Ucraina (şi de oriunde) trebuie să fie atomizarea societăţii şi împiedicarea apariţiei unei naţiuni civice consolidate moderne. Iar liderii ucraineni au avut destul de mult succes în acest sens în ultimul deceniu, exploatînd vechile stereotipuri „anti-naţionaliste” de tip sovietic (esenţial ucrainofob) în sînul majorităţii populaţiei: „Divizările au fost cultivate deliberat între ucrainenii de vest şi cei de est. Ucrainenii din vest au fost descrişi ca „naţionalişti burghezi” însetaţi de sînge sau, chiar mai rău, ca „banderişti” (discipoli ai lui Stepan Bandera, liderul Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni) năimiţi de Occident. După un deceniu de independenţă, foarte puţine lucruri s-au schimbat. Elitele postsovietice ale Ucrainei nu au încercat să depăşească divizările regionale. După cum au arătat ultimele alegeri, ele le stîrnesc pentru a profita de ele atunci cînd sînt ameninţate de forţe de opoziţie serioase… Divizările regionale permit elitelor ucrainene să-şi menţină auto-distribuitul rol de arbitru între „vestul naţionalist” şi „estul pro-rus”. Fostele elite ucrainene sovietice, care sînt astăzi centriştii oligarhici, îşi promovează politicile „pragmatice” ca pe singurele mijloace deschise societăţii ucrainene pentru menţinerea „zlahodei” (consensului) dintre diferitele regiuni şi grupuri. O găselniţă la modă în sînul elitelor, „zlahoda” înseamnă de fapt sprijinirea stabilităţii şi a politicilor elitelor paternaliste care pretind a şti ce este cel mai bine pentru ţară şi cetăţenii ei. Fără acest ingredient, se spune, Ucraina de vest şi cea de est ar fi în curînd la cuţite şi Ucraina s-ar dezintegra. Elitele conducătoare ale ţării nu au de aceea nici un interes în depăşirea divizărilor regionale şi promovarea reconcilierii… Fără să aibă politici interne sau internaţionale, ele promovează în schimb ceea ce sociologul ucrainean Ievhen Holovakha numeşte „momentocraţie”. Adică, toată lumea trăieşte pentru clipă şi pe termen scurt”.32 Neavînd nici o idee naţională consolidatoare, elitele ucrainene urmăresc aşa- zisa politică a celei de „a treia căi” care, după cum mulţi specialişti în domeniu au căzut de acord cu mult timp în urmă, nu duce altundeva decît în „lumea a treia”. În politica internă, aceasta înseamnă o combinaţie ciudată între cele mai rele trăsături ale comunismului senil şi cele ale capitalismului pe cale de a se naşte. Această opţiune, remarcă Tara Kuzio, este de înţeles întrucît ea încearcă să „reconcilieze cîtă durere poate fi aplicată din punct de vedere economic fără a se cauza o instabilitate socială larg răspîndită…O opţiune «a celei de-a treia căi» amînă luarea oricărei decizii în ce priveşte chestiunile cruciale ale orientării spre Europa sau spre Eurasia pe plan extern, sau de a construi capitalismul sau un melanj de capitalism/socialism pe plan intern. Proponenţii cele de-a «treia căi» vor ce este mai bun pentru ambele lumi (…) deoarece ideologia «celei de-a treia căi» convine intereselor lor personale.”33 În politica internaţională, ideologia „celei de-a treia căi” (“momentocraţia”) are ca rezultat un flirt stîngaci atît cu Rusia cît şi cu Occidentul, care este numit oficial „politica multivectorială”. În practică, aceasta înseamnă tentative destul de infantile de a juca la ambele capete şi de a obţine nişte cîştiguri dubioase dintr- un şantaj mărunt. O astfel de politică îi intrigă pe observatorii externi şi îi îndeamnă pe unii din ei să o eticheteze în mod deschis ca „schizofrenică”. „Într-un moment, liderii ţării şi-au proclamat dorinţa de a fi incluşi în instituţiile occidentale; în momentul următor, ei au sugerat o integrare mai strînsă cu vecinul lor de la Răsărit, Rusia. Într-un minut, aceşti lideri au părut să năzuiască la statutul de putere regională; în următorul, s-au retras din orice acţiune care i-ar fi ajutat să îndeplinească acel obiectiv. Pentru a explica aceste contradicţii evidente, oficialii din Ucraina au vorbit de o politică externă «duală» sau «bipolară» şi au sugerat că cel mai important obiectiv al ţării ar trebui să fie «crearea unei zone sigure de pace şi stabilitate» în jurul său. Din păcate, acest refuz de a alege o direcţie clară în politica externă a însemnat că ţara a rămas într-un fel de purgatoriu, derapînd fără folos între Est şi Vest, uşor de influenţat şi de manipulat de către ambele părţi.”34 Taras Kuzio comentează pe marginea acestei situaţii încă cu şi mai mult sarcasm: „Deşi Kucima ţine foarte mult la a declara că politica externă a Ucrainei nu este nici «pro-occidentală» nici «pro-rusă», ci «pro-ucraineană», ea este în realitate mai mult «pro-Kucima» în sensul în care ea serveşte aproape exlusiv la dezvoltarea intereselor executivului şi a aliaţilor săi oligarhici.”35 Scepticismul cu privire la „orientarea occidentală” a Ucrainei nu a scăzut cîtuşi de puţin nici după declararea obiectivului de a adera la UE într-un viitor nedefinit şi nici după recenta declaraţie cu privire la „o integrare mai strînsă cu NATO” anunţată de preşedintele ucrainean şi Consiliul de Apărare şi securitate Naţională pe 23 mai. Unul dintre cei mai spirituali publicişti ucraineni, Tetiana Korobova, a etichetat imediat aceasta drept un „vals al cîinelui”, referindu-se usturător la o melodie primitivă care poate fi interpretată pretenţios la pian de către aproape oricine, fără nici un fel de pregătire muzicală. Colega ei de la ziarul opoziţiei Grani, Iryna Pohorelova a sugerat că declaraţia preşedintelui era o simplă manevră propangandistică menită să rupă izolarea internaţională a lui Kucima după „Gongadzegate” şi calmarea noului scandal care ar putea foarte bine să explodeze după ce au ieşit la lumină informaţii despre presupusa implicare a lui Kucima în traficul ilegal cu arme cu Irakul.36 Oricare ar fi motivul declaraţiei preşedintelui, au existat atît de multe declaraţii contradictorii şi creatoare de confuzie de partea ucraineană în trecut, încît foarte puţini experţi sînt înclinaţi astăzi să accepte iniţiativele ucrainene ca atare, fără o rezervă corespunzătoare. Deocamdată, mult clamatul obiectiv al Ucrainei este mai degrabă „aderarea la un sistem de securitate cu baza în NATO” decît aderarea la alianţa militară ca atare. Desigur, „Ucraina trebuie să facă în continuare progrese în domeniul reformei economice şi militare pentru a se putea aşeza la rînd” – atît pentru UE cît şi pentru NATO. Este probabil la fel de adevărat că candidatura ucraineană la Alianţă „ar fi, în acest stadiu, respinsă cu un hohot de rîs”, după cum afirma Yevhen Marciuk, şeful Consiliului Naţional de Apărare şi Securitate.37 Dar este la fel de adevărat că liderii ucraineni au prea puţină voinţă să realizeze orice reformă care ar face Ucraina eligibilă pentru aderarea la UE şi NATO - tocmai pentru că înseşi aceste reforme le-ar submina dramatic şi inevitabil dominaţia autoritaristă asupra ţării. Iar aceşti conducători au încă şi mai puţină voinţă şi pricepere de a-şi emancipa ţara definitiv de Rusia, de politica şi economia ei stagnante. Acesta este probabil principalul chiar dacă nu singurul motiv pentru care aspiraţiile europene ale Ucrainei sînt respinse cu un hohot, în vreme ce cele ale Bulgariei şi României, ale Albaniei şi Turciei sînt acceptate. Este poate timpul să o spunem deschis: „Atîta timp cît preşedintele ţării este slăbit de scandaluri şi dependent de sprijinul Rusiei, nu poate exista o adevărată politică orientată spre Occident. În plus, atîta timp cît ţara rămîne dependentă de energia Rusiei, ea va trebui să rămînă dependentă de voinţa politică a Rusiei. Din păcate, în ciuda încercărilor repetate, Ucraina este incapabilă să se descurce fără energia Rusiei. Iar în ultimii zece ani, Rusia a fost foarte dispusă să îşi folosească controlul asupra rezervelor energetice ale vecinilor săi pentru a „convinge” Ucraina să sprijine politicile Rusiei…Din această cauză, în vreme ce înclinaţia multor lideri ai Ucrainei este să se orienteze spre Occident, din punct de vedere pragmatic ţara trebuie să rămînă angajată faţă de Est…Probabil va fi necesar să se aştepte încă cîţiva ani înainte ca politica externă a ţării să poată începe să se mişte constant într-o direcţie. Numai o ţară post-Kucima cu o rezervă de energie mai diversificată va fi cu adevărat capabilă să îşi aleagă propria cale independentă.”38 Concluzie Cercetarea internaţională realizată în 2000 în Ucraina, Bielorusia, Moldova şi Rusia a revelat, cu o mare surprindere, că ucrainenii şi moldovenii sînt cei care „erau cel mai puţin probabil să «se simtă europeni», deşi ambele ţări sînt complet europene din punct de vedere geografic şi şi-au asumat cel mai deschis angajament pentru o «opţiune europeană» la nivel public şi oficial. Formularea întrebării era: «Gîndiţi vreodată despre dumneavoastră că sînteţi european?»”, iar distribuţia răspunsurilor a fost următoarea:39
A părut ciudat, într-adevăr, deoarece, în aceeaşi cercetare, ucrainenii şi moldovenii au fost cei care au fost cei mai pozitivi faţă de activităţile Uniunii Europene şi posibila aderare a ţării lor (50-57% în Ucraina şi 50-69% în Moldova), ei erau cei care regretau cel mai puţin prăbuşirea URSS-ului şi cel mai puţin doritori ca să se reînfiinţeze o nouă uniune condusă de Rusia, şi cel mai puţin înclinaţi să perceapă SUA, Germania şi Uniunea Europeană ca pe o ameninţare la adresa ţărilor lor.40 Cercetătorii nu au reuşită să explice propriile descoperiri paradoxale. Ei pur şi simplu au recunoscut că „o identitate europeană, cel puţin la nivelul publicului naţional, nu este în mod necesar legată de dorinţa de a deveni membri ai Uniunii Europene în sine. Respondenţii noştri, care erau cel mai puţin probabil să se simtă «europeni», erau cel mai probabil să fie în favoarea aderării propriei lor ţări; în acelaşi chip, ruşii noştri, care erau cei mai înclinaţi să se identifice ca «europeni», au fost cel mai puţin entuziaşti faţă de Uniunea Europeană şi posibilitatea de a adera la ea.”41 Între timp, cea mai verosimilă şi poate singura explicaţie rezonabilă a acestui fenomen este aceea că fiecare naţiune îşi are propriile criterii de „europenitate”. Această noţiune are probabil conotaţii mai generale, mai abstracte (dacă nu pur geografice sau civilizaţionale) pentru ruşi şi bieloruşi care, în general vorbind, nu au nici dorinţa nici şansele de a adera la UE şi NATO. Şi probabil că ea este mai concretă pentru ucraineni şi moldoveni care, în general vorbind, vor să îşi instituţionalizeze „europenitatea” prin aderarea la organizaţiile euroatlantice respective. Simplu spus, ei îşi evaluează „europenitatea” prin, ca să spunem aşa, „criteriile de la Copenhaga” şi, desigur, întrucît şi-au însuşit viziunea occidentală asupra lor, ei îşi resping propriile pretenţii „europene” cu un „hohot” (cum ar spune domnul Marciuc). Paradoxal totuşi, o astfel de autodepreciere ne dă un grăunte de speranţă. El poate creşte dacă analizăm rezultatele unui alt sondaj de opinie, realizat din nou în Ucraina, Bielorusia şi Rusia atît în rîndul publicului general cît şi al aşa- numitelor „elite”. Numărul celor cu autoidentificare „europeană” în rîndul „elitelor” ucrainene (52%) s-a dovedit de două ori mai mare decît în rîndul publicului general (24%). După aceleaşi indicii, 77% dintre „elite” sprijină posibila aderare a Ucrainei la UE şi 47% la NATO (versus 51% şi, respectiv, 29% din publicul general). Nici în Bielorusia nici în Rusia nu s-a găsit vreo diferenţă semnificativă între elite şi publicul general: erau 26% şi, respectiv, 20% susţinători ai NATO în Rusia, şi 23% şi, respectiv, 26% în Bielorusia).42 Diferenţa foarte mare dintre elite şi mase în anumite chestiuni importante ar putea reprezenta o ameninţare pentru unitatea naţională atunci cînd atitudinile predominante ale ambelor grupuri sînt opuse. În Ucraina, totuşi, atitudinea predominantă a maselor faţă de multe chestiuni este de nesiguranţă şi de lipsă de opinie. Elitele par să fie mai competente şi, desigur, ele au posibilitatea de a-şi disemina eficient vederile în rîndul acelei părţi a populaţiei care este mai puţin competentă şi mai „indecisă”. Totuşi, problema este aceea că elitele ucrainene sînt ele însele divizate şi că nomenclatura sovietică este cea care deţine controlul asupra societăţii mai degrabă decît profesioniştii şi intelectualii mai tineri, şi tot ea este cea care o menţine astfel alienată, incompetentă şi nehotărîtă. Iar ei, grupul sociologic cel mai mare al „nehotărîţilor”, sînt cei care reprezintă principalul obiect al luptei prelungite dintre cele două „partide” majore din Ucraina care, deşi denumirea politică nu o indică, ar trebui definite esenţial ca „ucrainene” şi „sovietice”. Această luptă poate fi conceptualizată de unii ca o continuare a perestroikăi lui Gorbaciov, de alţii poate fi considerată drept o încercare de încheiere a procesului de construcţie a naţiunii, lansat în secolul al XIX-lea, dar oprit dramatic, întîrziat şi deturnat după aceea. În realitate, există o competiţie sălbatică între cele două proiecte de construcţie a naţiunii sau, din punctul de vedere ucrainean, dintre proiectele de construcţie a naţiunii şi de distrugere a naţiunii.43 Datorită circumstanţelor specifice ale acestei competiţii, „ucrainean” a tins întotdeauna să însemne „european” şi, ca urmare, „democratic”, în vreme ce „sovietic” nu a însemnat niciodată altceva decît „rusesc”, „imperial” şi „anti- occidental”. Din această perspectivă, aş dori ca metafora celor „două Ucraine” să aibă mai degrabă o dimensiune temporală decît una spaţială. Ucraina este într- adevăr divizată între Est şi Vest, însă cu mult mai mult între trecutul sovietic şi viitorul european. Note: 1. Mihailo Hruşevski, Khto taki ukrayintsi i choho vony khochut? (Kyiv: Znannia, 1991), pp. 142-144. 2. Am discutat acest fenomen mai detailat în The Nativist/Westernizer Controversy in Ukraine: The End or the Beginning?, în Journal of Ukrainian Studies, vol.21, nos.1-2 (Vară- Iarnă 1996), pp. 27-54. 3. Ivan L. Rudnyţki, „Ukraine between East and West,” în ale sale Essays in Modern Ukrainian History (Edmonton: CIUS, 1987 [1966]), p. 8. 4. Ihor Sevcenko, Ukraine between East and West. Essays on Cultural History to the Early 18th Century (Edmonton & Toronto: CIUS, 1996), pp. 3-4, 6. 5. Ibid., p. 8. 6. Andrew Wilson, Elements of a theory of Ukrainian ethno-national identities, Nations and Nationalism, vol. 8, no. 1 (2002), p. 32. 7. Ibid., p. 34. 8. Ibid., p. 44. 9. L.Aza, Tendentsiyi etnomonoho rozvytku v Ukkrayini, în V.Vorona and M. Shulha (editori), Ukrayinske suspilstvo: desiat rokiv nezalezhnosti (Kyiv: Instytut sotsiolohiyi NANU, 2001), p. 532. 10.Wilson, p. 45. 11.O.Reznik, Zovnishniopolitychni oriyentatsiyi naselennia, în V.Vorona şi M. Şulha (editori), Ukrayinske suspilstvo: desiat rokiv nezalezhnosti (Kyiv: Instytut sotsiolohiyi NANU, 2001), p. 242, 239. 12.M.Mihalcenko, Desiat rokiv nezalezhnosti: polityko-sotsiolohichna otsinka politychnykh reform, ibid, p. 153. 13.Aza, p. 529. Potrivit aceleiaşi surse, 36% dintre repondenţi se opun „bilingvismului” oficial şi 19% rămîn nehotărîţi. 14.Stephen White, Ian McAllister, Margot Light, şi John Loewenhardt, A European or a Slavic Choice? Foreign Policy and Public Attitudes in Post-Soviet Europe, Europe-Asia Studies, vol. 54, no. 2 (2002), p. 196. 15.Ibid., p. 195. 16.Vorona & Shulha, op. cit., p. 592. 17.Ibid., p. 571. 18.Reznik, p. 244. Autorul dovedeşte, mai ales, că preferinţele geopolitice atît ale ucrainenilor cît şi ale ruşilor din vestul Ucrainei diferă clar de preferinţele geopolitice atît ale ucrainenilor cît şi ale ruşilor din est, ceea ce îl face să tragă concluzia că „apartenenţa regională mai degrabă decît cea etnică este cea care determină preferinţele geopolitice.” Ibid ., p. 243. 19. Volodimir Voitenko, Vechory na khutori poblyzu Aziyi, Den, 2 martie 2002, p. 8. 20. Aceste sentimente au fost deosebit de puternice în 1994 cînd preşedintele ales presupus „pro-rus” Leonid Kucima a cîştigat în faţa presupusului „naţionalist” Leonid Kravciuk aflat în funcţie. Vezi, de pildă, D.Williams şi R.J.Smith, U.S. Intelligence Sees Economic Flight Leading to Breakup of Ukraine, Washington Post, 25 ianuarie 1994; sau Ukraine – The Birth and Possible Death of a Country, The Economist, 7 mai 1994. Publicaţiile ruseşti respective ale vremii sînt trecute în revistă de Vera Tolz în Rethinking Russian-Ukrainian relations: a new trend in nation-building in post-communist Russia? Nations and Nationalism, vol. 8, no. 2 (2002), pp. 238-240. 21. Studiul anterior revela că doar 1% din respondenţii din Lvov şi 5% din Doneţk erau de acord că ar fi mai bine pentru Ucraina dacă s-ar diviza în două ţări separate. Vezi Iaroslav Hriţak, Shifting Identities in Western and Eastern Ukraine, New School for Social Research. The East & Central Europe Program. Bulletin, vol. 5/3, no. 18 februarie 1995), p. 7. Studiul recent confirmă indirect aceste rezultate: 58% dintre respondenţii tineri din Lvov şi 47% din Doneţk au răspuns pozitiv la întrebarea dacă ar fi de acord, în cazul în care ar fi necesar, să îşi apere ţara cu armele. (Media naţională a răspunsurilor pozitive a fost de 51%; negative 16% iar 33% au rămas nehotărîţi). Vezi Dzerkalo tyzhnia, 23 septembrie 2001, p. 18. 22. Ievgenii Golovakha, Transformiruyushcheyesia obshchestvo. Opyt sociologicheskogo monitoringa v Ukraine. Kiev: Institute of Sociology, 1996, p. 102. Cu doi ani înainte, într-un alt sondaj, 20% dintre respondenţi au declarat că socialismul ar fi cel mai dezirabil sistem economic pentru Ucraina, 18% au preferat capitalismul, 20% şi-au exprimat incertitudinea, în timp ce 42% au respins ambele sisteme şi au sugerat că Ucraina ar trebui să opteze pentru o cale proprie. Toate aceste rezultate se corelează în mare măsură cu rezultatele sociologice ulterioare. O serie de sondaje realizate în 2000-2001 au arătat că în jur de 14-17% din respondenţi susţin ideologia comunistă, 11-19% îi susţin pe democraţii naţionali pro-occidentali, că există cîteva grupuri mai mici care susţin alte tendinţe politice/ideologice, şi că pînă la 40% „nu le pasă”. Vezi Den, 24 iulie 2001, p. 1. 23. Reznik, p. 242. 24. Politychnyi portret Ukrayiny, no. 18 (Kyiv: Democratic Initiatives Center, 1997), pp. 111-118. 25. Den, 16 iulie 1998, p. 1. 26. The Economist, 4 februarie 1995, p. 27. 27. Iuri Andrukovici, Krytyka, vol. 6, no. 6 (iunie 2002), p. 2. 28. Ievhen Holovakha, Osoblyvosti politychnoyi svidomosti: ambivalentnist suspilstva ta osobystosti, Politolohichni chytannia, no. 1 (1992), pp. 24-39. 29. Samuel P.Huntington, The Third Wave. Democracy in the Late Twentieth Century (Norman: University of Oklahoma Press, 1993), p.108. 30. Taras Kuzio, Between Totalitarianism and Democracy: Assessing Regime Type in Ukraine, studiu prezentat la conferinţa Ukraine: Challenges of a Country in Transition (University of Fribourg, 19-20 aprilie 2002). 31. Edward Shils, Nation, nationality, nationalism and civil society, Nations and Nationalism, vol.1, no.1 (martie 1995), p.118. 32. Taras Kuzio, Elites not interested in healing divisions in society, Kyiv Post, 17 mai2002. 33. Kuzio, Between Totalitarianism and Democracy... 34. Tammy M. Lynch, Post-Election Return to Foreign Policy Status, The NIS Observed: An Analytical Review, vol. 7, no. 9 (22 mai 2002). 35. Taras Kuzio, ‘Pro-Ukrainian’ or ‘Pro-Kuchma’? Ukraine’s Foreign Policy in Crisis, RFERL Nesline, 26 aprilie 2002. 36. Vezi Grani, no. 20 (27 mai 2002); www.grani.kiev.ua 37. Ukraine Seeks Closer Relations with NATO as Top Priority, Jamestown Foundation Monitor, vol. 8, no. 102 (24 mai 2002). 38. Lynch, op. cit. 39. White et al., op cit., p. 189. 40. Ibid., pp. 190, 192, 186. 41. Ibid., p. 189. 42. Transition, no. 14 (1995). 43. Fostul proiect, după cum susţine un intelectual ucrainean de marcă, este o întrupare a „noilor oportunităţi ale Ucrainei” şi înseamnă „ruptura radicală cu Imperiul şi integrarea treptată într-o civilizaţie esenţial ne-rusă, cea europeană. Proiectul pare a fi unul foarte aventuros (nu aş spune nebunesc) în circumstanţele actuale. Dar aceasta îl face încă şi mai provocator şi mai atractiv pentru noile elite ucrainene, mai cu seamă pentru tineretul angajat din punct de vedere social.” Iuri Andrukovici, „Fragment i komentar,” Rossijsko-ukrainskiy bulleten, ? 6-7 (Moscow & Kyiv: Central European Information Agency, 2000), p. 101. Traducere de Doina Baci * Mikola RIABCIUK, scriitor şi jurnalist, este fondator şi redactor-şef adjunct al revistei lunare Krytyka. Laureat al Premiului POLCUL pentru contribuia sa semnificativă la reconcilierea polonezo-ucraineană (1998), el este autorul a mai multor volume: Vid Malorosiji do Ukrajiny: paradoksy zapizniloho nacijetvorennia (De la „Rusia mică” la Ucraina: paradoxurile unei construcţii naţionale întîrziate) şi Dylemy ukrajins’koho Fausta: hromadians’ke suspil’stvo i rozbu-dova derzhavy (Dilemele Faustului ucrainean). În prezent cercetările sale se concentrează asupra mass media şi a autoritarismului postsovietic din Ucraina. Mikola Riabciuk, Ambiguous ‘Borderland’: Ukrainian Identity on the Crossroads of West and East, studiu publicat cu permisiunea autorului. |
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006