Identităţi în diversitate
Comunism şi naţionalism în Europa
oriental-centrală: regimul totalitar
al României postbelice din perspectiva
teoriei identitare

Victor Neumann

Înfrîngerea Germaniei în anul 1945 a creat în Europa est-centrală „un vid”, un „spaţiu al gestaţiei” (Furet, 1995). Din punct de vedere politic, aceasta a permis creşterea exagerată a puterii Uniunii Sovietice în amintita zonă. Extinderea dominaţiei Moscovei prin instaurarea regimurilor totalitare comuniste n-a făcut decît să confirme faptul că Stalin avea o strategie pregătită pentru ţările situate la est de Elba. Faptul s-a petrecut şi ca urmare a înţelegerii dintre aliaţi, adică, dintre URSS, S.U.A. Şi Marea Britanie, înţelegere smulsă de Stalin în timpul războiului. E tot atît de adevărat că revoluţia stalinistă a ştiut să profite de inexistenţa reperelor pluraliste în Europa Răsăriteană. Maşina de propagandă a comunismului sovietic s-a instalat în toate statele amintite, găsind foarte repede adepţi. Aceasta pentru că a beneficiat de voluntarismul segmentelor sociale sumar educate; parte dintre ele fuseseră masa de manevră a regimului anterior. Ignoranţa şi agresivitatea lor a facilitat instalarea rapidă a dictaturii comuniste de inspiraţie sovietică.

După război („care a avut un caracter ideologic fără precedent în istorie”), reflecţia asupra politicului a întîrziat în statele occidentale ale Europei, ceea ce s-a tradus prin repercusiuni foarte negative asupra evoluţiei stării politice din Est (Furet, 1995). În mai multe dintre studiile publicate în volumul Ideologie şi Fantasmagorie (Polirom, 2001) am stăruit asupra faptului că în state mai bine pregătite decît România în faţa invaziei sovietice, precum Ungaria şi Polonia, intelectualii vor întîrzia pînă în deceniul al VI-lea să se manifeste critic în raport cu noua putere politică. Instaurarea regimului de dictatură proletară în România la sfîrşitul anilor ‘40 nu a fost rezultatul tradiţiilor locale de gîndire politică. Legenda comunismului a circulat în ţările Europei Est-Centrale încă de la sfîrşitul primului război mondial, dar nu şi ca alternativă politică în România. Intelectualitatea de stînga nu a avut numeroşi adepţi în această ţară, iar aceea comunistă era încă şi mai puţin prezentă. Orice apariţie a ideologilor de stînga a fost dezavuată de opinia publică, iar activiştii comunişti au fost puşi sub interdicţia legii începînd cu anul 1924. În regiunile Europei Est-Centrale unde industria era mai dezvoltată, social-democraţia de inspiraţie marxistă a reprezentat o orientare cu o oarecare aderenţă. Aşa s-a întîmplat în Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Evoluţia ideilor politice în aceste state a avut anumite particularităţi în comparaţie cu România. Social-democraţia a fost relativ bine reprezentată, orientarea de stînga necomunistă jucînd un rol activ. Tradiţiile de acest fel au făcut posibilă apariţia la mijlocul anilor ’50 a celor dintîi critici la adresa totalitarismului comunist sovietic şi geneza disidenţei. Un asemenea demers intelectual alternativ la totalitarismul comunist era de neconceput în România. Cît priveşte marxismul, acesta era un curent de idei fără adepţi, insignifiant din punct de vedere cultural şi politic în anii ‘50, pentru ca mai apoi să fie interzis de regimul Ceauşescu (G.M. Tamás, 2002).

Social-democraţia din România interbelică a fost asociată de intelectualitate şi politicieni bolşevismului şi intereselor grupurilor minoritare. Activă în Transilvania şi Banat în vremea în care aceste regiuni au făcut parte din monarhia austro-ungară, ea a fost complet maginalizată în anii interbelici în favoarea ideologiilor naţionaliste. După al doilea război, absenţa tradiţiilor culturale marxiste a devenit principalul handicap în formularea unei gîndiri politice alternative. I s-a adăugat o tîrzie şi parţială urbanizare a ţărănimii, segmentul social majoritar. Cea mai mare parte a muncitorimii din industria românească de după război provenea din mediul rural şi îi lipsea instrucţia politică şi civică, fapt care a favorizat ascensiunea comunismului şi instituirea noului regim totalitar de inspiraţie stalinistă. Statisticile anilor 1944-1948 privind numărul membrilor Partidului Comunist Român arată următoarele: înainte de 1944, partidul avea înregistraţi un număr de 884 de membri; în februarie 1945, avea 16.000; în martie 1945, avea 35.000; în octombrie 1945, avea 256.000; în iunie 1947, avea 717.000; în februarie 1948, avea 1.060.000. Un procent important al acestora provenea din fosta mişcare legionară fascistă, Garda de Fier (King, 1980).

În România, comuniştii au preluat puterea în 1948 cu ajutorul URSS şi au format două categorii de activişti şi de lideri: una de provenienţă etnică românească şi alta de provenienţă din rîndul grupurilor cultural-confesionale minoritare (Roper, 2000). Cea dintîi reprezenta comunismul autohton şi era condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, un fost muncitor ceferist. Cea de-a doua, reprezenta comunismul sovietic şi avea ca lider pe Ana Pauker, fiica unui rabin evreu devenită atee şi adeptă convinsă a ideii egalităţii claselor sociale. Între cele două grupuri a avut loc o luptă acerbă pentru putere, finalizată în 1952 prin epurarea partidului de membri ce proveneau din grupurile culturale şi confesionale minoritare. A fost momentul cînd Ana Pauker a fost îndepărtată de la conducerea partidului (Levy, 2001). Pentru cel dintîi grup, stalinismul şi ideea etnonaţională avea să joace un rol esenţial în pregătirea sistemului totalitar, în vreme ce pentru cel de-al doilea, ideologia comunistă a reprezentat un crez, iar metodele de inspiraţie moscovită au fost modalităţi de acces la noua putere instalată în România de URSS.

După cîţiva ani de la preluarea puterii, Gheorghe Gheorghiu-Dej – aşa numitul „comunist de acasă” (care era român în aşa-numita accepţiune etnică a termenului, fusese în detenţie şi era creditat de majoritatea populaţiei ca reprezentant „autentic” al partidului comunist) – a devenit liderul absolut al celui dintîi regim comunist- naţionalist din România. Modul său de a gîndi şi acţiona întruchipa atît stalinismul, cît şi naţionalismul. Tocmai de aceea a fost susţinut de Stalin, dictatorul sovietic înţelegînd că România – care nu a avut o reală mişcare comunistă – va fi guvernabilă doar în condiţiile în care are în fruntea partidului şi statului un comunist de origine română care, alături de propaganda comunistă, va juca şi cartea naţionalistă (Roper, 2000). Ana Pauker devenise o persoană dezagreată de regimul lui Dej şi sacrificată de Moscova pe fondul intereselor politice pragmatice în zona aflată sub influenţa URSS. Gheorghiu-Dej a epurat partidul de toţi aceia care l-ar fi putut concura în preluarea puterii. Avea înclinaţii asemănătoare lui Stalin. Totuşi, stilul său era unul original şi în el se amalgamau bizantinismul din Fanar, stalinismul şi valorile turco-orientale (Tismăneanu, 1992). Cît despre Ana Pauker, ea a fost uşor de marginalizat şi, apoi, de exclus din jocurile politice în contextul în care Dej şi serviciile secrete ştiau că opinia publică românească nu agreează la conducerea statului o persoană venită prin filiaţie moscovită, una care provenea dintr-un grup confesional considerat „străin”. În 1952, i s-a retras locul de membru în Biroul Comitetului Central şi a fost arestată la domiciliu pînă la moarte. În 1954, avea să fie ucis Lucreţiu Pătrăşcanu, una dintre minţile luminate ale comunismului românesc şi unul dintre puţinii intelectuali angajaţi în politica partidului şi a statului comunist. În 1957, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu au fost îndepărtaţi din rîndul liderilor comunişti. Ei reprezentaseră alte două figuri importante ale comunismului din România care – cu ocazia analizei discursului lui Hruşciov – au îndrăznit să critice măsurile lui Dej. Aceste nume figurau între puţinele alternative existente în România şi care în ochii lui Nichita Hruşciov ar fi putut declanşa procesul de destalinizare.

Discursul lui Hruşciov la cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al URSS a fost folosit ca argument pentru orientarea comunismului românesc spre etnonaţionalism. La mijlocul anilor ’50, România avea instaurat noul totalitarism. În vreme ce Moscova făcea analiza critică a stalinismului, iar Budapesta se revolta împotriva propriei dictaturi şi a URSS, Gheorghiu-Dej inducea ideea că destalinizarea s-a petrecut în România cu mult înaintea altor state prin epurarera grupului Ana Pauker, grup pe seama căruia el a pus influenţa stalinistă. Dictatorul român s-a derobat în acest fel de orice responsabilitate privind ideologia stalinistă şi erorile implementării ei în România. Tot la mijlocul anilor ’50, coeziunea partidului a crescut enorm, fapt datorat dobîndirii întregii puteri politice de către grupul de comunişti loiali dictatorului şi din care făcea parte Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu. În contextul mişcărilor şi transformărilor din celelalte state comuniste, România era un caz aparte ce deranja vecinii prin politica independentă atît în interior, cît şi în exterior. În cursul unei vizite oficiale la Pekin în martie 1958, Dej a profitat de neînţelegerile dintre cele două mari puteri comuniste şi de ascensiunea Chinei spre a formula ideea de retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul ţării sale. El avea să pledeze pentru dreptul afirmării comunismului naţional. Aceste puncte de vedere exprimate şi admise de China, au contribuit la eliberarea de sub tutela Moscovei a propriului său partid şi la dezvoltarea unei politici statale proprii. Retragerea trupelor sovietice era o victorie simbolică şi ea fost îndelung speculată de liderul de la Bucureşti. În anii ’60, naţionalismul românesc era cu un pas înainte faţă de acela al statelor comuniste din zonă.

Grupul profesorilor marxişti ce puteau aborda din interior dezacordurile regimului a fost controlat şi adesea redus la tăcere de instituţiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. El a fost pentru a doua oară dezavuat în timpul dictaturii naţional- comuniste a lui Nicolae Ceauşescu. Impactul său asupra opiniei publice româneşti a fost şi a rămas relativ minor. Trebuie spus că, în pofida situaţiei menţionate, atitudinea critică a unor filozofi precum Henri Wald, a unor istorici precum D.Prodan şi a cîtorva scriitori de limbă germană reuniţi în cercul Aktionsgruppe Banat din Timişoara a avut un oarecare ecou în mediile intelectuale. Ea nu a reuşit să coaguleze însă o mişcare de dizidenţă şi cu atît mai puţin să influenţeze masele (Neumann, 1999). Datorită supravegherii exercitate de poliţia politică, marxiştii nu au putut iniţia cercuri civice asemănătoare acelora din Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. Cursurile profesorului Henri Wald de la Universitatea din Bucureşti au fost audiate de mulţi studenţi, dar elita intelectuală formată în jurul său a dezavuat doar tacit regimul dictaturii.

Ecoul revoluţiei din 1956 din Ungaria s-a făcut simţit la Timişoara, singurul oraş din România în care studenţimea a organizat dezbateri publice, manifestaţii de stradă şi a conceput un program de revendicări cu un conţinut antitotalitar de inspiraţie marxistă (Neumann). Era prea puţin pentru o reală revoltă la scara statală. Trebuie spus că în anii ‘50 caracteristic a fost dezinteresul oamenilor de cultură pentru miza marilor evenimente politice ce se petreceau în ţările vecine. Aspectul se vede şi prin aceea că cercul din jurul ideologului Leonte Răutu reuşeşte să impună principiul partinităţii în literatură şi artă. Cu mici excepţii – şi acelea repede reduse la tăcere – Bucureştiul nu a preluat exemplul Budapestei sau Varşoviei. În timp ce în Polonia luase naştere federaţia naţională de cluburi sub patronajul săptămînalului „Po Prostu”, în România, intelighenţia era mulţumită cu foarte modestele semne de dezgheţ datorate discursului lui Hruşciov la cel de- al XX-lea Congres al PCUS (Tismăneanu).

Să fi fost vorba de o abdicare de la ideea de luptă contra sistemului datorită arestărilor masive din anii precedenţi ? Spre deosebire de Polonia şi Ungaria, unde muncitorii au devenit o forţă socială activă în relaţia cu partidele comuniste, formulînd şi punînd în viaţă programe revoluţionare, muncitorimea română de origine rural- ţărănească a fost cooperantă cu regimul totalitar comunist-naţionalist. Intelectualii români nu au observat că ideile marxiste – care au fascinat mulţi ideologi ai Europei de Vest – puteau fi folosite împotriva terorii politice a lui Stalin. O mare parte dintre ei au văzut lucrurile din unghiul anticomunismului interbelic şi atunci au fost marginalizaţi, încarceraţi sau ucişi de către regimul instaurat de sovietici în România. O a doua categorie reprezentînd o intelectualitate de stînga – nu neapărat comunistă, dar educată la şcoala ideilor democratice şi purtînd însemnele nobleţii spirituale — trăia şi se comporta în dezacord cu stilul şi agresivitatea ideologică a timpului. În fine, un alt treilea segment, mult mai numeros, mai comod şi mai dispus la felurite compromisuri, a colaborat cu ierarhia comunistă în scopul obţinerii unor poziţii sociale profesionale bine remunerate.

Cu alte cuvinte, România nu a avut nici timpul şi nici liderii potriviţi spre a se confrunta cu regimul de inspiraţie sovietică. Trebuie însă spus că intelectualitatea nu probase stadiul maturizării politice necesare construirii unui regim politic pluralist nici în trecutul său interbelic. În anii ‘30, cînd scena politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, ea nu a avut o gîndire liberală bine conturată şi o democraţie autentică. Statul era puternic centralizat. Interesul uniformizării administraţiei, al subordonării noilor regiuni intrate în componenţa statului şi a răspîndirii setului de valori culturale şi politice aşa cum erau ele profesate la Bucureşti a împiedicat dezvoltarea economică şi emanciparea masei populaţiei. Intelighenţia, presa şi politicienii nu au jucat şi rolul de formatori ai opiniei publice. La fel şi în anii ‘50-’60, România nu a avut gînditorii care ar fi putut exercita o reală influenţă în mediile culturale şi politice. În concluzie, statuarea marxismului într-o ţară considerată comunistă a fost imposibilă. Ignoranţa majorităţii populaţiei în raport cu orice fel de doctrină a permis ca în locul ideilor marxiste să fie promovate doar sloganurile luptei de clasă. Lor li s-au adăugat ideile naţionaliste care au făcut carieră în trecut şi care s-au dovedit încă o dată un mijloc sigur de dominare a maselor.

Gheorghiu-Dej şi, mai tîrziu, Ceauşescu, au excelat în mînuirea armei etnicismului naţionalist în favoarea intereselor propriului lor regim. Rebotezarea tuturor instituţiilor odată cu instaurarea la putere a lui Ceauşescu arată interesul pentru independenţă şi conservare a teritoriului statal-naţional. La fel ca în alte perioade istorice, situaţia internă şi nivelul de trai al populaţiei au contat mai puţin în raport cu apărarea ori reprezentarea intereselor ţării în context internaţional.

Rezultatul acestei situaţii? România profundă nu a fost pregătită să participe la revoluţiile antistaliniste postbelice. România muncitorilor şi ţăranilor nu a beneficiat de un mod de gîndire politic alternativ şi acest fapt s-a datorat mai ales absenţei factorului formator, inexistenţei modelelor şi dispariţiei relaţiei autentice, dezinteresate dintre elita intelectuală şi mase. Aşa se explică de ce România a întîrziat mult sub dominaţia expresiilor şi administraţiilor de inspiraţie totalitară.

Adam Michnik este încredinţat că după 1989 două sînt simbolurile evoluţiei fostelor state comuniste: Vişegradul şi Balcanii (Michnik, 1999). Remarca nu poate trece neobservată. Ce vrea să spună Michnik? Este posibilă amintita distincţie pe fondul în care toate ţările din fostul Tratat de la Varşovia şi-au exprimat intenţia democratizării structurilor lor administrativ-politice şi amintitele entităţi statale şi-au făcut cunoscută opţiunea integrării în NATO şi în Uniunea Europeană? Analiza faptelor şi a evoluţiei gîndirii politice indică o mai veche discrepanţă. În vremea comunistă, grupurile disidente maghiaro-ceho-polone lucraseră împreună, adesea punînd la cale acţiunile lor de protest faţă de regimul comunist. De exemplu, acţiunile politice cunoscute sub numele de Primăvara de la Praga au fost un reper inconfundabil în procesul emancipării celor trei state.

În pofida discursului lui Ceauşescu aparent contrar sistemului impus de sovietici, receptarea evenimentelor din 1968 din capitala cehoslovacă a fost mult diferită la Bucureşti. Şi mai concret, intelectualitatea nu şi-a asumat rolul unei intelighenţii, ci pe acela de colaborator al regimului care în acel moment îşi arătase disponibilitatea de a promova ideea naţională. Dimensiunea naţional-naţionalistă a reprezentat în accepţiunea multor intelectuali români unica doctrină opusă comunismului. Ea a fost confiscată de Ceauşescu. E acesta un argument cît se poate de credibil, căci arată de ce formarea unei gîndiri politice critic-raţionale a întîrziat enorm. Modelul românesc al comunismului naţionalist îl regăsim în Iugoslavia. După moartea lui Tito şi intrarea pe scenă a lui Miloşevici, etnonaţionalismul a rămas şi în această ţară unica expresie ideologică.

În loc de concluzie: Cîteva observaţii privind rolul conceptului de identitate colectivă în rememorarea istoriei Europei Oriental-Centrale

Aşa cum am observat şi în alte ocazii, cred că frontierele lingvistice, culturale şi confesionale, întotdeauna greu definibile, au generat o sumă de neînţelegeri între statele formate pe ruinele imperiilor turc, ţarist şi austro-ungar. Regimurile politice ce s-au succedat în prima jumătate a secolului al XX-lea în Europa Est- Centrală şi de Sud-Est au arătat că problemele sociale şi economice ale acestor spaţii nu erau simplu de rezolvat. Ca urmare a împărţirilor teritoriale facute cu ocazia Tratatului de la Versailles în urma celui dintîi război mondial, s-a moştenit o asemănare izbitoare în ceea ce priveşte identitatea noilor entităţi statale: toate s-au audefinit prin aşa-zisa „Kulturnation”; toate şi-au susţinut drepturile teritoriale prin ideea de identitate etno-naţională, ceea ce a favorizat supremaţia politică, administrativă şi culturală a grupului majoritar din punct de vedere numeric în dauna grupurilor aflate în minoritate; toate au propagat ideea potrivit căreia etnonaţiunea majoritară reprezintă statul, ceea ce a rămas valabil pînă astăzi în cele mai multe dintre statele zonei în discuţie.

E util să înţelegem aceste aspecte specifice ale zonei, fiindcă ambele sisteme totalitare din Europa Centrală, de Sud-Est şi de Est au folosit teoria diferenţialismului cultural, respectiv, aceea a identităţii văzută ca o „Kulturnation” (Neumann, 2003). Conflictele interstatale şi războaiele civile din interiorul mai multor state au ca primă referinţă această teorie. Ea a creat majorităţi şi minorităţi (aşa-numitele grupuri etnice), precum şi un gen de relaţii social-culturale inexistent în Occident. În statele menţionate, orice componentă distinctă în raport cu majoritatea a devenit cel mult tolerată, chiar şi atunci cînd au fost legiferate drepturi egale. Spre a înţelege şi mai exact lucrurile - din comentariile la studiile şi cărţile mele privind conceptele cheie (vezi, de exemplu, acelea pe marginea cărţii Neam, Popor sau Naţiune, Curtea Veche, Bucureşti, 2003) ce definesc identitatea colectivă rezultă nu doar o neînţelegere a fenomenului, dar şi o răstălmăcire a lui ori inducerea confuziilor – este necesar să insist asupra unor atari subiecte. Construcţia identitară de tip etno-naţional se bazează pe limbă, cultură, origini ancestrale comune, istorie, tradiţii şi continuitate neîntreruptă din antichitate şi pînă astăzi. Să reamintim aici problemele generate astfel în perioadele interbelică şi postbelică prin apariţia minorităţilor cultural-lingvistice, dar mai ales prin apariţia cetăţenilor discriminaţi, a aşa numiţilor cetăţeni de rang secund. Exemplele sînt numeroase şi ele domină scena politică central şi est-europeană: minoritatea poloneză în Germania; minoritatea germană în Polonia; minoritatea maghiară în România, Cehoslavacia şi Iugoslavia; minoritatea germană în Cehoslovacia; minoritatea aromână şi macedo-română în Grecia; evreiască în Ungaria, România, Polonia, Grecia. Memoria colectivă a populaţiilor acestor state a rămas o temă de reflecţie şi de dezbatere extrem de dificilă. În România, de pildă, rememorarea faptelor istorice are semnificaţii diferite pentru majoritatea românească în comparaţie cu minorităţile maghiară, germană şi evreiască. Aşa se face că descrierea şi înţelegerea trecutului României nu a presupus asumarea aceluiaşi destin comunitar-naţional în cazul tuturor grupurilor menţionate mai sus. Privind prin prisma aceluiaşi raport majoritate-minoritate – nu întotdeauna productiv în examinarea fenomenelor, dar întotdeauna conform orientării oficializate a statului – se poate invoca faptul că nici la nivelul grupului majoritar nu există o perspectivă unitară sau convergentă asupra trecutului imediat. Chiar dezbaterea pe această temă este încă superficială şi, adesea, alimentează noile orientări etnonaţionaliste ori tensiunile cultural-politice între majoritate şi minorităţi.

O altă observaţie privind Europa Centrală şi de Sud-Est – complementară acelora menţionate deja – este că fiecare dintre identităţile naţionale ale zonei s-a afirmat prin negarea dreptului la existenţă a acelora situate în imediata vecinătate. State precum

Polonia, România, Cehoslovacia, Grecia au încurajat o politică naţională în sens etnic, ele apreciind că aceasta ar fi singura modalitate de gîndire a identităţii şi unica modalitate de a acţiona politic. Identitatea cultural-naţională a grecilor s-a bazat pe negarea aceleia a turcilor; românii, sîrbii şi slovacii au identificat în vecinul maghiar adversarul devenirii lor naţional-statale. Revendicările Ungariei privind Transilvania au exprimat nemulţumirea comunităţii naţionale maghiare faţă de decizia Tratatului de la Trianon. Rusofobia a devenit un reflex al intelectualităţii, mai apoi al marii mase a locuitorilor României şi Poloniei. Clişeele cu privire la vecini au rămas constant aceleaşi din secolul al XIX-lea, dar mai ales începînd cu 1918 şi pînă în ziua de astăzi. Acest adevăr poate fi văzut consultînd manualele de istorie din ţările în cauză, devenite în mîinile regimurilor politice totalitare – şi nu numai totalitare – adevărate mijloace de propagandă.

Trebuie să admitem că la construcţia invocatelor identităţi naţionale ale Europei Centrale şi de Sud-Est de după primul război o contribuţie importantă au avut-o S.U.A., Franţa şi Marea Britanie. Aşa cum la geneza ideologiei, respectiv, a etnografiei ca primă referinţă în construcţia şi înţelegerea identităţii politice, contribuţia majoră a avut-o cultura romantică germană. Cu toate că S.U.A., Franţa şi Marea Britanie s-au folosit de alte concepte în construcţia propriei lor identităţi moderne, anume, citizenship şi citoyenneté, ele au acceptat ca un concept contrar gîndirii lor politice să devină reperul fundamental în construcţia administrativă a noilor state din răsăritul Europei. Kulturnation-ul Germaniei secolului al XIX- lea a fost şi a rămas modelul identificării statale în zona la care ne referim, un model adaptat contextului şi valorificat cu mijloace proprii de o intelighenţie tîrziu modernizată. Nici astăzi – după tragedia iugoslavă a anilor 1990-1999 – amintita intelighenţie nu identifică latura malefică a discursului etno-naţional. Tocmai de aceea cred că – în cazul statelor răsăritene – asumarea ideii de identitate europeană trebuie sa treacă prin reformularea conceptului de naţiune. O compatibilitate cultural-politică – cu alte cuvinte geneza unui real crez al unităţii continentale – pare utopică în absenţa unor limbaje sociologico-istoriografice şi filozofice comune.

Bibliografie

Furet, F. (1995) Le Passé d’une illusion. Essai sur l’idée communiste au XXe-siecle, Editions Robert Laffont, Paris.

King, R. (1980) A History of the Romanian Communist Party, Stanford, CA Hoover Institution Press.

Levy, R. (2001) Ana Pauker. The Rise and Fall of the Jewish Communist, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, London.

Michnik, A. (1983) Penser la Pologne. Morale et politique de la resistance. Textes reuni et annotés par Zinaida Erard. Preface de Leszek Kolakowski. Introduction d’Alexander Smolar. La Decouverte-Maspero, Paris.

Idem (1999) Faţa nevăzută a revoluţiilor de catifea, articol publicat în revista “Cuvîntul”, nr.11, noiembrie, Bucureşti.

Motzan, P. (1982) Vînt potrivit pînă la tare. Zece tineri poeţi germani din România, Bucureşti, Kriterion, Bucureşti.

Neumann, V. (2001) Ideologie şi Fantasmagorie, Polirom, Iaşi.

Idem (2003), Neam, popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene, Curtea Veche, Bucureşti.

Prodan, D. (1995) Memorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

Roper, S. D. (2000), Romania. The Unifinished Revolution, Harwood Academic Publishers, Amsterdam.

Schlesak, D. (1976) ‘Kulturpolitik mit Polizeiensatz. Marxistische Rumäniendeutsche störe die revolutionäre Ruhe ihres „sozialistische”, Staates‘, in “Frankfurter Rundschau“, 10 iulie.

G.M. Tamás (2002), ‘Scrisoare către prietenii mei români‘, în  Intelectualul român faţă cu inacţiunea, volum coordonat de Mircea Vasilescu, Posfaţă de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, pp. 11-20.

Tismăneanu, V. (1992) Arheologia terorii, Editura Eminescu, Bucureşti.

Totok,William (1995) Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, Editura Universităţii Al.I.Cuza.

*

Victor NEUMANN (n.1953) este profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, titularul cursului de Istorie modernă universală, specialist în studii culturale comparative şi în istoria gîndirii politice în Europa Centrală şi de Sud- Est (secolele XVIII-XX). Între volumele sale cele mai importante se numără: Vasile Maniu – Monografie istorică (1984), Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est (1991) – distins cu premiul “A.D. Xenopol” al Academiei Române, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice (1996), Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului/ Identités multiples dans l Europe des regions. L ’Interculturalité du Banat (1997), Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa Est-Centrală (2001), Between Words and Reality. Studies on the Politics of Recognition and Changes of Regime in Contemporary Romania (2001).

Victor Neumann, Comunism şi naţionalism în Europa oriental-centrală: regimul totalitar al României postbelice din perspectiva teoriei identitare, comunicare ştiinţifică prezentată cu ocazia colocviului internaţional dedicat operei lui Pierre Nora, colocviu organizat de Maison des Sciences Humaines din Sofia, decembrie 2003.