Maghiarii din România

ŞI etica minoritară

(1920-1940)

Lucian Nastasă, Levente Salat (editori)

Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, 312 p.

VOCI MAGHIARE DIN TRANSILVANIA INTERBELICĂ

O antologie de mare utilitate şi de un deosebit interes publică Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj în 2003. Editorii ei, Lucian Nastasă şi Levente Salat, un istoric şi un politolog validaţi prin cercetări proprii în domeniul istoriei şi, respectiv, al politologiei, au intitulat-o Maghiarii din România şi etica minoritară (1920-1940) şi au inclus în ea douăzeci şi patru de texte scrise de şaisprezece publicişti maghiari interbelici. Unii dintre ei, socotiţi mai reprezentativi, apar în cuprins de mai multe ori, alţii o singură dată. Oricum, însă, toţi semnează texte pe care editorii le consideră „esenţiale pentru înţelegerea diverselor fenomene complexe ce au apărut din statutul de «minoritar» al populaţiei maghiare după sfîrşitul primului război mondial” (p. 43).

Motivul iniţiativei de a pune la dispoziţia publicului larg o astfel de antologie este expus în Nota asupra ediţiei după cum urmează: „Prea mulţi istorici au abordat problema comunităţii maghiare din România în perioada interbelică, în tomuri chiar impresionante prin dimensiuni, fără a-şi impune vreodată reţineri pentru faptul că nu posedă nici măcar cele mai elementare cunoştinţe de limbă şi cultură maghiară, lăsînd aşadar deoparte în cadrul analizelor tocmai ceea ce ar fi trebuit să constituie sursele de bază. În felul acesta au apărut istorii trunchiate, statice, în mod evident distorsionate, care au perpetuat incomplet şi uneori cu texte vădit ofensatoare, percepţii anistorice asupra unei comunităţi căreia i se cuvine indiscutabil un loc sensibil diferit în panteonul trecutului nostru. Este şi aceasta o motivaţie în plus pentru noi în asumarea volumului de faţă, căutînd să stimulăm întregirea din mers a ceea ce trebuia cunoscut de multă vreme” (p. 43).

Din lămuririle acestea s-ar putea deduce că scopul principal al antologiei ar fi aducerea mai aproape de experţii în explorarea trecutului o categorie de izvoare cel mai adesea neglijate de aceştia. Totuşi, socotesc că volumul Maghiarii din România şi etica minoritară ţinteşte mai cu seamă înspre informarea celor interesaţi de dinamica publică actuală a maghiarilor şi rădăcinile ei. Nu este un secret pentru nimeni că UDMR-ul s-a afirmat, încă din zilele schimbării din 1989, ca principalul, dacă nu unicul purtător de cuvînt al maghiarimii din România, asumînd, totodată, în discursul său, marile teme moştenite de la exponenţii interbelici ai intereselor comunităţii lor. Prin urmare, a aduce sub ochii românilor textele care au vertebrat discursul maghiar dintre cele două războaie mondiale este mai mult decît a oferi argumente suplimentare istoriografiei române. Oferta vizează, mi se pare mie, în primul rînd reliefarea metamorfozelor şi a complexităţii ideologice a unui gen de discurs a cărui utilitate se va valida proeminent mai ales în înţelegerea fundalului actualităţii publice, a raportării maghiarilor la majoritatea românească.

Într-un alt plan, fără îndoială, antologia lui Lucian Nastasă şi a lui Levente Salat se recomandă atenţiei tuturor acelora care, nedumeriţi de unele evoluţii publicistice ale autorilor maghiari de după căderea comunismului, vor să înţeleagă, în spiritul istoriei culturii, în ce măsură şi în ce fel se raportează ele la existenţa unui „transilvanism” interbelic, cît din tezele acestuia a traversat deceniile ce despart prezentul de vremea afirmării aceluia şi cum s-au metamorfozat ele.

Nu în ultimul rînd, desigur, rămîn importante vocile înseşi, autorii textelor. Scrise, unele, cu vădit talent literar, altele într-un spirit mai pragmatic ori mai ştiinţific, textele sînt, fiecare în felul său, exemplare. Menţionez explicit, atît pentru cunoscători, cît şi pentru cei care le vor întîlni pentri întîia oară, numele de pe lista antologaţilor (cu menţiunea că în versiunea maghiară, conform uzanţei, numele precede prenumele): Károly Kós, István Sulyok, Miklós Krenner, József Horváth, György Bernády, Ármin Kabos, Artúr Balogh, Veridicus, Sándor Tavaszy, Dezsõ László, Sándor Makkai, Árpád Paál, József Venczel, Áron Tamási, Lajos Imre, Károly Molter

Rămîne pilduitor pentru întregul volum, ca şi pentru intenţia antologatorilor, spiritul invocat în 1934 de Sándor Tavaszy: „Relaţia maghiaro-română se va clarifica doar atunci cînd bunurile culturale adevărate ale celor două popoare vor deveni achiziţii vii ale fiecăruia, atunci cînd marii scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă ai maghiarilor şi românilor nu vor fi folosiţi doar ca oratori spre a rosti discursuri festive, pentru a stîrni porniri pătimaşe şi duşmănoase, pentru a-şi spori propria vanitate naţională, ci toţi aceştia se vor înclina în faţa spiritelor de geniu, a descoperirilor şi contribuţiilor lor, îmbibîndu-şi şi înnobilîndu-şi sufletul în «umanul şi religiosul» plăsmuit de aceştia”.

Închei menţionînd calitatea traducerilor lui Marius Cosmeanu, Paul Drumaru, Mária Kovács, Annamária Nastasă-Kovács şi Florica Perian, aptă să transpună într-o limbă românească fluentă şi bogată ideaţia autorilor.

Ovidiu Pecican