Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL X. 2004., nr. 24 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Studiu de caz

Relaţia Stat-Biserică în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România1

Emil Moise

Motto: Nu biserica se transformă în stat, vă rog să luaţi bine aminte. Spre asta năzuia Roma în visurile sale! Cea de a treia ispită a diavolului! Dimpo- trivă, statul se transformă în biserică, se ridică pînă la ea pentru a păstori asupra întregului pămînt ceea ce este … suprema menire a credinţei pravo- slavnice pe lumea asta. Şi luceafărul acesta se va aprinde în Răsărit.2

Ne confruntăm cu întrebarea privind rolul religiei în viaţa publică a „democraţiilor care se nasc”, şi necesitatea vitală ca organizaţiile religioase să devină parte a emergentei societăţi civile în loc să caute alianţe politice nesănătoase cu statul3.

Să ne imaginăm că cineva (evident, rău intenţionat) te leagă şi te închide – pe tine sau pe copilul tău – într- o încăpere; sigur că, în acest caz, nu ai accepta că eşti liber(ă) chiar dacă persoana (sau instituţia) respectivă ţi-ar spune că îţi dă posibilitatea, în baza unei cereri – scrisă eventual de părinţi –, să poţi solicita să fii dezlegat(ă). Mai mult, situaţia nu se schimbă (ba din contră) dacă persoana care îţi limitează libertatea ar susţine că o face pentru „a-ţi crea o personalitate activă, motivată şi creativă, capabilă de opţiune şi de decizie”4, prin urmare, spre binele tău (sau al copilului tău). Poţi fi obligat(ă) să accepţi această situaţie? Îmi imaginez că o veţi considera revoltătoare, ceea ce înseamnă că ceva este realmente în neregulă cu modul în care a fost instituită.

Mutatis mutandis, lucrurile nu par a sta diferit în cazul reglementării predării disciplinei Religie în şcolile publice din România. Elevii/ elevele sunt obligaţi/ obligate să participe la orele de Religie însă pot „alege”, la solicitarea scrisă a părinţilor, să nu frecventeze această disiplină, context în care putem afirma că se limitează libertatea de conştiinţă.

Viziunea personajului citat în prima parte a motto-ului implică nu o coexistenţă a Bisericii Pravoslavnice (Ortodoxe) cu statul ci, mai mult, o respingere a acestui rău prin reconstrucţia Statului pe principii creştine.

În această lucrare voi analiza relaţia Bisericii cu statul în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România. Analiza cantitativă şi calitativă – a legislaţiei vizînd educaţia religioasă, a modului în care legislaţia a fost aplicată şi a unora dintre consecinţele acestora – urmăreşte probleme care circumscriu termeni precum libertatea religioasă, noile fenomene religioase5 şi care conduc la o redefinire a spaţiului public şi a rolului religiei, cu aspectele caracteristice: relaţia dintre stat şi organizaţiile religioase.

Se vor evidenţia astfel întrepătrunderea şi interrelaţionarea celor două aspecte principale ale libertăţii religioase: aspectul formal, instituţional, legal şi aspectul informal, conectat cu atitudinile personale şi sociale faţă de noile forme şi manifestări religioase.

Cea mai exploatată terminologie în încercarea de a defini situaţia religioasă contemporană depinde de noţiuni precum sincretism, secularism, eclectism şi plu- ralism.

Ipoteza de lucru care stă la baza acestui studiu este aceea conform căreia România este (sau ar trebui să fie) un stat secular, ipoteză justificată şi de art. 29, alin. 5 din Constituţia României: cultele religioase sunt autonome faţă de stat. Am ales ca definiţie a secularizării – „procesul societal în care un sistem religios transcendent este redus la un subsistem al societăţii printre alte subsisteme şi ale cărui susţineri au o audienţă scăzută”6.

În principal, lucrarea este structurată în două părţi: o analiză normativă a legislaţiei privind educaţia religioasă în România şi un studiu de caz.

I. Legislaţia privind educaţia religioasă. Analiză normativă

În România, relaţia religiei cu educaţia (şcolară) a fost reglementată prin Legea 84 din 24 iulie 19957 – Legea învăţămîntului – modificată şi republicată în 19998:

Art. 9

(1)Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

(2)La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de Religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

În varianta iniţială, din 1995, în art. 9, alin. (1), teza a doua, Religia era reglementată ca disciplină obligatorie pentru învăţămîntul primar, opţională pentru învăţămîntul gimnazial şi facultativă pentru învăţămîntul liceal şi profesional9

În data de 25 iunie 1995, 57 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 9 alin. (1), teza a doua, susţinînd, în esenţă, că prin instituirea obligativităţii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1, alin. (3), teza privind „libera dezvoltare a personalităţii umane”, ale art. 26 alin. (2) care prevăd că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, ale art. 29 alin. (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui „la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării”.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/199210 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională a solicitat şi analizat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. În baza art. 5 din aceeaşi lege şi a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale11, aceasta a solicitat şi analizat informaţiile Ministerului Învăţămîntului, iar prin Decizia 72 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului12, a stabilit că prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţămîntului sunt constituţionale (sub aspectul analizat), întrucît art. 9 alin. (1), teza finală, din Legea învăţămîntului, „permite o interpretare conformă prevederilor constituţionale”: Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

În interpretarea (puţin forţată) a Curţii Constituţionale, deşi menţionată în textul legii ca atare, Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constînd numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt.

Pe de o parte, interpretarea Curţii Constituţionale oferă o variantă de îmbinare a legii învăţămîntului cu legislaţia internaţională şi naţională într-un cadru legislativ coerent, eliminînd astfel interpretările conform cărora disciplina Religie este obligatorie; pe de altă parte însă, terminologia folosită de legiuitor în cazul discutat, al Legii învăţămîntului, este una care poate (uşor) contribui la interpretări abuzive în privinţa libertăţii de alegere a frecventării orelor de Religie (referinţa este, în special la clasele din învăţămîntul primar) – „e greu de presupus că fiecare direc- tor va fi dotat cu o copie a deciziei Curţii pentru a o aplica întocmai, şi că va reuşi acest lucru”13.

Analiza mea va viza argumentul folosit de Curtea Constituţională pentru a demonstra că obligativitatea din textul legii nu se referă la obligativitatea studierii Religiei.

Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, dreptul de a alege (religia şi confesiunea) „semnifică şi posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasă”14.

Analizînd prin analogie, consider că argumentul folosit de Curtea Constituţională este unul falacios, întrucît dacă coroborarea tezei conform căreia învăţămîntul religios este obligatoriu (premisa 1 – art. 9, alin. 1, teza a doua) cu teza conform căreia elevul, cu acordul părintelui…, alege pentru studiu religia …, (premisa 2 – ibid., teza finală), semnifică posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasă, (concluzia C – concluzia Curţii Constituţionale) atunci coroborarea tezei conform căreia învăţămîntul primar şi gimnazial este obligatoriu (premisa 1' – art. 6 şi art. 15, alin. 10) cu teza conform căreia părintele …, are dreptul de a alege forma de invăţămînt şi felul educaţiei copilului (premisa 2' - art. 178, alin. 115) va semnifica posibilitatea de a nu alege nici o formă de învăţămînt sau educaţie (concluzia C), argument pe care, cred, nici măcar Curtea Constituţională nu ar fi fost de acord să-l considere valid16.

Însă, pentru disciplina Religie, nici caracterul de opţională (în varianta din 1995, pentru gimnaziu) nu poate fi corect argumentat, într-un stat de drept; o disiplină opţională instituie caracterul obligatoriu pe parcursul anului în care este aleasă – din oferta şcolii elevii/ elevele îşi aleg un număr de discipline opţionale (de regulă trei) pe ale căror ore, în anul şolar respectiv, trebuie să le frecventeze. Însă un/ o elev/ elevă îşi poate shimba religia pe parcursul anului, ceea ce înseamnă că poate să nu mai frecventeze orele acelei disipline, situaţia şcolară rămînînd neîncheiată (presupunînd că a trecut de mijlocul anului şcolar, nu îşi mai poate alege nici o altă disiplină). Pentru a rămîne în contextul respectării drepturilor şi libertăţilor fiinţei umane, Religia nu poate fi reglementată în şcolile publice decît

ca disciplină facultativă.

În decembrie 1996, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi Adunarea Naţională Bisericească au înaintat Senatului propunerea legislativă cetăţenească, susţinută prin semnăturile a 1.049.853 de „credincioşi”, privind modificarea art. 9 alin. (1) din Legea învăţămîntului nr. 84/1995.

Potrivit propunerii legislative, acest alineat urma să primească urmatoarea redactare:

Planurile învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară de bază17. Participarea la orele de religie se va face în funcţie de apartenenţa religioasă şi confesională.

Propunerea nu a fost adoptată în varianta solicitată întrucît, cu referire nemijlocită la obiectul iniţiativei legislative, prin adresa nr. 9.304/ 1997, Ministerul Învăţămîntului a precizat, următoarele:

1.În Legea învăţămîntului nu există noţiunea de „disciplină de bază”. Art. 127 alin. (2) prevede că planurile de învăţămînt cuprind discipline obligatorii, opţionale şi facultative.

2. Introducerea religiei ca disciplină obligatorie nu va avea consecinţe nega- tive asupra elevilor care nu aparţin unei credinţe şi confesiuni dintre cele recunoscute, potrivit legii. Există posibilitatea ca aceştia – foarte puţini – să primească spre rezolvare, în şcoală, individual sau în grup diverse sarcini didactice18.

Din nou, susţinerea privind disciplina Religie (punctul 2 al anexei) este cel puţin confuză: pe de o parte, legiuitorul a stabilit că elevii „care nu aparţin unei credinţe sau confesiuni dintre cele recunoscute oficial sunt foarte puţini (!)”19; pe de altă parte, din text reiese că dacă un elev aparţine uneia dintre „credinţele sau confesiunile recunoscute oficial” este obligat (prin lege) să frecventeze orele disciplinei Religie20 (ca şi cum prin lege o persoană poate fi obligată să participe la slujbele religioase din biserică).

În varianta modificată şi republicată a Legii învăţămîntului, din 1999, caracterul disciplinei Religie este, din nou, unul ambiguu, aceasta figurînd ca obligatorie (parte a trunchiului comun, art. 9, alin. 1) dar cu statut de opţională (elevul poate să nu frecventeze orele de religie, art. 9, alin. 2).21 Nici statutul de disciplină opţională, pentru Religie, nu este însă suficient clarificat întrucît opţiunea de a nu frecventa această disciplină nu este condiţionată de alegerea altei discipline din pachetul de discipline opţionale din planul de învăţămînt, existînd posibilitatea – conform art. 9, alin. 2 – încheierii situaţiei şcolare fără această disciplină, ceea ce îi conferă şi caracterul de disciplină facultativă.

Este evident, în urma analizei sub aceste trei planuri, că Religia are caracter de disciplină facultativă. Menţionarea redundantă, în textul legii, a celorlalte două variante nu face decît să îngreuneze opţiunile în privinţa alegerii acestei disci- pline, mai exact în privinţa renunţării la frecventarea orelor acestei discipline.

Ambiguitatea legislativă este continuată şi în unele acte normative cu caracter de lege, prin care se atentează la mecanismul de asigurare a libertăţii religioase. Astfel, Ordinul nr. 3670/17.04.200122 cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţămînt pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, în contradicţie cu Legea învăţămîntului (art. 9), anulează caracterul de disciplină facultativă pentru disciplina Religie:

(…) Luînd în considerare faptul că învăţămîntul din România trebuie să contribuie la formarea la elevi a unei personalităşi active, motivate şi creative, capabile de opţiune şi de decizie, Ministrul Educaţiei şi Cercetării dispune:

(…) Art.5. Conform art. 9 din Legea învăţămîntului, «planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze ora de religie.» În această ultima situatie, elevul îşi va alege, în locul disciplinei Religie, o disciplină opţională.

Ultima precizare din acest paragraf, care obligă la alegerea unei disipline opţionale în cazul renunţării la frecventarea orelor de Religie, contrazice alineatul din Legea învăţămîntului (art. 9, alin. 2) în care se prevede încheierea situaţiei şcolare fără disiplina Religie („în acest caz situaţia şcolară se încheie fără această disciplină”).

În unele dintre anexele Ordinului Ministrului Educaţiei se prevede23, printr- o notă sub un tabel că „elevii care nu studiază Religia îşi vor completa, în mod obligatoriu, schema orară cu un opţional ales în urma procesului de consultare”.

Deşi invocă, în preambulul Ordinului, „formarea unei personalităţi capabile de opţiune şi decizie”, Ministrul Educaţiei şi Cercetării, printr-o notă în subsolul unui tabel, care contrazice chiar Legea învăţămîntului, restricţionează libertatea religioasă: dacă un/o elev/elevă (la solicitarea scrisă a părinţilor) va dori să nu mai frecventeze orele disciplinei Religie (să presupunem ca şi-a schimbat religia) la mijlocul semestrului al II-lea, nu va putea să-şi mai aleagă un opţional, ceea ce va determina continuarea disciplinei Religie, împotriva dorinţei (şi a voinţei) legitime a elevului/ elevei.

O situaţie ilegală de ascensiune (cel puţin în privinţa puterii) a Bisericii, cu sprijinul instituţiilor publice, este evidenţiată şi în scoaterea la concurs, în fiecare an24, a posturilor titularizabile pentru disciplina Religie. Pentru a putea fi oferită spre titularizare, în condiţiile legii, o catedră trebuie să prezinte garanţia viabilităţii pentru o perioadă de cel puţin 4 ani. Mai mult decît atît, conform Metodologiei, nu pot fi oferite spre concurs catedrele pentru discipline opţionale25.

Pe de o parte, aşa cum prevede legea, disciplina Religie are caracter de disciplină facultativă, deci nu poate fi titularizabilă (decît ilegal); pe de altă parte, existînd garanţia libertăţii religioase, asigurată de reglementările internaţionale26 şi de Constituţia României, nu poate fi asigurată viabilitatea unei catedre pentru disciplina Religie – oricînd o persoană îşi poate schimba religia sau poate renunţa la ea (fără a alege o alta), a gîndi şi a legifera altfel însemnînd o diminuare (considerabilă) a acestei libertăţi.

În alin. 3 al art. 9 din Legea 84/1995, republicată în 1999, se prevede că, la cererea cultelor recunoscute oficial de stat, organizarea învăţămîntului teologic specific pregătirii personalului de cult şi activităţii social-misionare, în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, se face „proporţional cu ponderea numerică a fiecărui cult în configuraţia religioasă a ţării, potrivit recensămîntului oficial reactualizat”.

Această restricţie27 nu este corect justificată întrucît, pe de o parte, în cadrul recensămîntului, la întrebarea privind religia „răspunsul nu este obligatoriu. Cel care este întrebat poate să declare religia de care aparţine, poate să declare că este ateu sau poate să spună că este o problemă personală – şi atunci se va considera nedeclarat. Adică, spre deosebire de celelalte întrebări, are dreptul de a nu răspunde la această întrebare”28.

Însă nici această situaţie nu este reglementată destul de clar întrucît, prin art. 21, alin. (1), lit. b), şi alin. (2), din Hotărîrea Guvernului nr. 680/2001, privind organizarea şi desfăşurarea recensămîntului populaţiei şi al locuinţelor din România în anul 200229, se stabileşte că refuzul de a furniza personalului de recensămînt informaţiile prevăzute în formularele de înregistrare sau furnizarea de date eronate sunt considerate contravenţii pentru care se aplică o amendă între 2 000 000 lei şi 10 000 000 lei.

De asemenea, pe coperta I a formularului pentru recensămînt, 2002, este trecută menţiunea „Cetăţenii au obligaţia de a furniza recenzorului informaţii complete şi corecte”, iar la capitolul IV: Date privind persoanele înregistrate în gospodărie, la pct. 17. Religia, există doar două rubrici (Ortodoxă şi Altă religie) fără a fi specificată şi posibilitatea neapartenenţei la una dintre religii.

În interviurile realizate cu recenzori, aceştia mi-au spus că au existat persoane care nu ştiau ce să răspundă la întrebarea privind religia sau persoane care dădeau răspunsuri de tipul „treceţi ce este toată lumea”, sau „treceţi ce au zis şi ceilalţi”30.

Mai mult, deşi 84% din populaţia României se declară ca aparţinînd confesiunii creştin-ortodoxe, sondajul Gallup din septembrie 2003, „Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia publică”, comandat de Institutul de Politici Publice arată că (doar) 49,8% dintre respondenţi/ respondente cred în viaţa de după moarte, iar 42,3% consideră că este mai important să fii om bun decît să crezi în Dumnezeu, ceea ce contravine principiilor de bază ale cretinismului31. Pe de altă parte, Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, a adoptat la Paris, la 14 decembrie 1964 Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului, care, la art. 3, lit. d, susţine următoarele:

În scopul de a elimina sau preveni orice discriminare în sensul prezentei Convenţii, Statele Participante îşi iau angajamentul să nu admită, în cazul unui ajutor eventual, dat sub orice formă, de către autorităţile publice instituţiilor de învăţamînt, nici o preferinţă sau restricţie bazate exclusiv pe faptul că elevii aparţin unui grup determinat;

România a devenit parte la această convenţie prin Decretul 149 din 2 aprilie 1964 pentru ratificarea Conventiei privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului32.

Restricţia impusă prin art. 9, alin. (3), teza întîi a fost reglementată din au- gust 1999 prin adoptarea Legii 151 din 30 iulie 199933 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţămîntului nr. 84/ 1995:

Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului Educaţiei Naţionale organizarea unui învăţămînt teologic specific pregătirii personalului de cult şi activităţii social-misionare a cultelor, numai pentru absolvenţii învăţămîntului gimnazial sau liceal, după caz, proporţional cu ponderea numerică a fiecărui cult în configuraţia religioasă a ţării, potrivit recensămîntului oficial reactualizat.

II. Studiu de caz

Voi continua lucrarea cu un studiu de caz, o analiză a modului în care s-au făcut demersurile introducerii educaţiei moral-religioase în învăţămîntul de stat34, cîteva dintre etapele parcurse şi unele dintre consecinţe. Alături de instrumentele menţionate în introducerea lucrării – analiza cantitativă şi cea calitativă – am folosit interviuri cu elevi/eleve, părinţi ai acestora, profesori/profesoare, inspectori şcolari. Materialele - procese verbale, dări de seamă, informări, adrese, cereri – au fost preluate din arhivele Episcopiei Buzăului şi ale Seminarului Teologic Liceal din Buzău.

II.1 Predarea altor discipline, în afarara religiei, de căre absolvenţi ai instituţiilor de învăţămînt teologic, în şcolile de stat

Absolvenţii seminarelor teologice, ai seminarelor monahale şi ai institutelor teologice au fost angajaţi pentru predarea şi a altor discipline în afara disciplinei Religie.

În 22.02.1991, Ministerul Învăţămîntului şi ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte au emis o Notă comună cu numerele 32443, respectiv 1448, privind posibilitatea utilizării absolvenţilor de seminarii şi ai institutelor teologice de grad universitar ca învăţători, respectiv ca profesori cu studii superioare, pentru predarea unor discipline în şcolile de stat începînd cu trimestrul al II- lea al anului de învăţămînt 1990-1991.

În 26.02.1991, prin adresa nr. 1693, Cancelaria Sfîntului Sinod din cadrul Patriarhiei Române solicită Episcopiei Buzăului selecţionarea, de urgenţă, a preoţilor care, conform Notei Ministerului Învăţămîntului şi ştiinţei şi Secretariatului de Stat pentru Culte, corespund pentru a preda în şcolile de stat, cu precădere din mediul rural, disciplinele: muzică, limba română, limba latină, limbi moderne.

Recomandările eparhiilor urmau să fie trimise inspectoratelor şcolare teritoriale care „aveau nevoie” de cadre didactice.

În urma solicitării Episcopiei Buzăului35, protopopiatele din judeţele Buzău şi Vrancea, au întocmit tabele cu numele preoţilor care corespund (atît ca pregătire cît şi ca metodologie) pentru a putea preda în şcolile de stat, „cu precădere în mediul rural”, disciplinele prevăzute în nota comună:

-   Protoeria Buzău36: 71 preoţi – 17 cu seminar teologic (notaţi, în continuare, cu ST), 54 licenţiaţi în teologie (notaţi, în continuare, cu LT);

-   Protoeria Pătîrlagele37: 14 preoţi – 14 LT;

-   Protopopiatul Rîmnicu Sărat38: 12 preoţi – 12 LT ;

-   Protoeria Panciu39: 44 preoţi – 35 LT, 1 ST;

-   Protopopiatul Focşani: 44 preoţi – 40 LT, 4 ST;

Ulterior, listele au fost trimise Inspectoratelor şcolare Judeţene Buzău şi Vrancea.

II.2. Predarea religiei în şcolile de stat: Scapă cine poate!

Deşi în instituţiile de învăţămînt teologic s-a oferit oportunitatea pregătirii în scopul predării Religiei (existînd clase cu această specializare în institutele teologice, seminarele teologice şi seminarele monahale), din paragraful final al Notei reiese prioritatea care a fost acordată preoţilor în predarea acestei disci- pline40. De asemenea, deşi predarea acestei discipline are loc în şcoli ale Ministerului Educaţiei – şcoli publice, prioritatea în decizii, în privinţa încadrării suplinitorilor, o deţin Secretariatul de Stat pentru Culte şi „conducătorul unităţii centrale de cult” (aceste aspecte constituind unele dintre sursele neînţelegerilor în privinţa alegerii cadrului didactic, în unele şcoli; vezi infra, pp. 27- 28).

În adresa Cancelariei Sfîntului Sinod al B.O.R., nr. 5331/ 14.06.1990, către Episcopia Buzăului, se aduce la cunoştinţă că Sfîntul Sinod în şedinţa sa de lucru din 08.06.1990 a examinat referatul Cancelariei Sfîntului Sinod privind organizarea cursurilor de metodologie şi didactică pentru preoţii care vor preda religia în şcolile din învăţămîntul de stat în anul şcolar 1990-1991.

În urma concluziilor la care s-a ajuns, Sfîntul Sinod a hotărît (printre altele):

-la aceste cursuri vor participa cîte un preot din fiecare protopopiat, rînduit de Chiriah, dintre preoţii cu pregătire şi vocaţie didactică, consilieri culturali de la centrele eparhiale şi profesori de la seminariile teologice care predau Omiletica şi Catehetica;

 organizarea cursurilor de metodologie şi didactică va avea loc la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti în perioada 16-27 iulie 1990, într-o singură serie;

-   în cursul lunii august, a.c., eparhiile, la rîndul lor, vor organiza, pe protopopiate sau grupe de preoţi, seminarizarea acestor prelegeri folosind în acest scop pe preoţii, consilierii şi profesorii de seminar care au participat la cursurile de metodologie şi didactică la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

Din cuprinsul Eparhiei Buzăului au participat la cursurile de metodologie şi didactică, organizate de Institutul Teologic Universitar Bucureşti, 8 preoţi41.

În Protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei şi ştiinţei42 şi Secretariatul de Stat pentru Culte43, la 11.09.1990, privind introducerea educaţiei moral- religioase în învăţămîntul de stat, la pct. 3, se prevede că „educaţia moral- religioasă accentuează asupra elementelor de etică şi istorie culturală. (…) Elaborarea programelor de învăţămînt şi predarea se vor face în spirit irenic, ţinînd seama de principiile vieţii comune într-un stat modern”, iar la pct. 2 se menţionează că educaţia moral-religioasă este obiect de învăţămînt şi „are statut de disciplină opţională şi facultativă”. Este interesant de remarcat că nici una dintre prevederile cheie ale acestui Protocol iniţial nu au fost respectate44: educaţia „moral-religioasă” nu s-a concentrat pe elemente de etică şi istorie culturală, programele de învăţămînt şi predarea nu au respectat (şi nu respectă) spiritul irenic, iar despre „principiile vieţii comune într- un stat modern”… se pare că tendinţa este de a le combate şi nu de a le promova.

În urma sesizării celor 57 de deputaţi asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 9 din Legea învăţămîntului, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera că textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arătau, în esenţă, următoarele:

Studiul religiei, în conformitate cu opţiunea elevului şi acordul părintelui sau tutorelui legal, în măsura în care obiectul materiei şi modalitatea de predare se integrează procesului normal de învăţămînt şi se axează pe prezentarea unor elemente de cultură religioasă generale, abordate într-o manieră neutrală (sic!), nu poate fi considerat, ca şi în cazul altor discipline, o modalitate de constrîngere a subiecţilor în aderarea la o anumită religie45.

Afirmaţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor sunt false întrucît, în contextul educaţional dat, studiul religiei, în şcolile de stat din România, nu se axează pe prezentarea unor elemente de cultură religioasă generală, iar prevederile punctului 3 din Protocol au fost încălcate de B.O.R., respectiv prin nerespectarea caracterului irenic al disciplinei educaţie moral-religioasă chiar din programa analitică46. Astfel, pentru fiecare clasă, de la clasa I pînă la clasa a XII- a, programa începe cu Semnul Sfintei Cruci (semn specific Bisericii Ortodoxe şi care, în cadrul altor confesiuni creştine este neacceptat). În Abecedarul micuţului creştin, Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, apărut cu aprobarea Comisiei Patriarhale Române pentru Învăţămînt şi cu avizul Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 32530/ 17.06.1990, se prezintă explicit, cu detalii în imagini, cum se face semnul crucii, caracteristic confesiunii ortodoxe.

Din interviuri cu eleve/elevi de diferite clase47, a reieşit că la toate orele de religie li se solicită să facă acest semn, cu faţa orientată către o icoană – aparţinînd tot confesiunii ortodoxe şi care rămîne în clasă tot timpul, nu numai la orele de religie – care este prezentă în toate sălile de clasă (icoanele ortodoxe nu lipsesc nici de pe pereţii cancelariilor sau ai birourilor persoanelor din conducere, fiind însoţite, nu de puţine ori, şi de Calendarul creştin-ortodox); acceptarea, de către conducerea şcolilor publice, a icoanelor pe pereţii claselor şi ai cancelariilor este o încălcare a libertăţii religioase şi o promovare a intoleranţei, sancţionate prin Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului, la care România este parte48.

În una dintre şcolile din Buzău49, la clasele primare, în anul şcolar 2001- 2002, profesoara de religie le spunea elevelor/elevilor că „dacă nu vin la şcoală cu cruciuliţă la gît o să apară diavolul şi vor păţi numai lucruri rele”. La una din clasele I, mama unei eleve mi-a spus că aceasta se trezea plîngînd noaptea, întrucît, la ea în clasă, pentru a fi mai convingătoare, profesoara le-a desenat diavolul pe tablă. În discuţiile purtate, printr-o elocvenţă pentru care ar fi invidiat-o şi cei patru evanghelişti, profesoara respectivă mi-a spus că atît timp cît Fecioara Maria – care veghează la buna desfăşurare a activităţii ei –, nu i-a atras atenţia, înseamnă că nu a greşit50.

Un exemplu similar s-a întîmplat şi la altă şcoală51 unde mama unei eleve a trebuit să meargă cu aceasta la psiholog în urma unei poveşti predată la ora de religie (probleme similare avînd şi alţi copii, ceea ce i-a determinat pe părinţi să solicite schimbarea profesorului respectiv).

Tot la aceeaşi şcoală, la clasele primare, în cadrul orei de religie, profesorul le-a spus elevelor/elevilor că „pe umărul drept aveţi un îngeraş, iar pe umărul stîng un drac, prin urmare aveţi grijă cum vă închinaţi: dacă începeţi cu partea stîngă, vă închinaţi dracului”. Tot la clasele primare li s-a spus elevelor/ elevilor: „dacă intraţi într-o biserică adventistă, dă tractorul peste voi” (în imediata vecinătate a şcolii respective se află un aşezămînt al confesiunii adventiste de ziua a şaptea).

Într-un liceu din Buzău52, la orele de religie, profesorul le-a spus elevelor/ elevilor, în anul şcolar 2001-2002, că unele dintre confesiunile care nu sunt ortodoxe (dar care sunt printre confesiunile acceptate, legal, în România) sunt secte53. Este interesant de observat că dintre confesiunile acceptate în România s-a referit numai la cele care au reprezentanţi/reprezentante în Buzău. Bisericile care nu aparţin confesiunii ortodoxe, sunt prezentate ca fiind un pericol pentru cei/cele care intră în ele. De asemenea, unele dintre confesiunile respective sunt prezentate ca denigratoare ale confesiunii ortodoxe; (din caietul de religie al unui elev de clasa a IX- a54): „() adventiştii denigrează Biserica Ortodoxă, (…) pentru ei biserica este stăpînită de diavol, iar singurul adăpost de acesta este casa lor”; sau: „Martorii lui Iehova este una dintre cele mai periculoase secte (…) este una dintre formele de fanatism religios” – la una dintre clasele a III-a55, profesoara de Religie le-a spus copiilor să nu vorbească cu cei din „secta Martorii lui Iehova”şi în nici un caz să nu îi primească în casă.

La aceeaşi şcoală, în clasa a V-a (an şcolar 2003-2004), profesora de Religie le-a spus copiilor că Dumnezeu îi iubeşte numai pe ortodocşi. Din colectivul clasei fac parte şi două eleve care nu aparţin confesiunii ortodoxe şi care participă la ora de Religie: una aparţinînd confesiunii evanghelice, iar alta aparţinînd confesiunii iudaice. Deşi una dintre colege a protestat chiar în timpul orei: „doamna profesoară, eu cred că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi – nu numai pe ortodocşi, ci şi pe colegele noastre”56, reacţia negativă nu a întîrziat să apară, unii/unele colegi/colege îndepărtîndu-le, în pauză, pe cele două fete spunînd că sunt „spurcate”. Problema s-a discutat în şedinţa pe clasă, mama uneia dintre cele două eleve solicitîndu-i dirigintei să discute cu profesoara de Religie pentru a-şi modifica discursul, cel puţin în cadrul şcolii.

La mai multe şcoli şi licee din (judeţul) Buzău57, profesorul de religie (preot) le solicită elevelor/elevilor, la ora de religie, să prezinte aspecte din slujba ţinută la una dintre bisericile ortodoxe în duminica precedentă zilei în care are loc lecţia. De asemenea, unele dintre eleve58 mi-au spus că li se solicită ca la ora de Religie să nu stea cu capul descoperit. La acelaşi liceu, la deschiderea anului şcolar, directorul a propus ca toate zilele de şcoală să înceapă şi să se încheie cu o rugăciune.

Obligarea elevelor şi a elevilor de a merge la biserică este întîlnită frecvent în şcolile din mediul rural: în Grup Şcolar Industrial (G.S.I.) Berca, în şcoala din Pleşcoi59, în şcoala din Săgeata, în şcoala din Cîndeşti (anul şcolar 2003- 2004). Dacă nu merg la biserică săptămînal, elevelor/elevilor li se scad puncte la notarea din cadrul orei de Religie. Asemenea situaţii sunt întîlnite şi în alte judeţe60. În comuna Săgeata, pentru astfel de „abateri” copiilor li se dau note sub nota de promovare a clasei, iar în Cîndeşti copiii sunt obligaţi să cumpere şi trei lumînări. La şcoala din Joseni, profesorul (preot) de religie a pedepsit un elev61 în clasa a IV-a ţinîndu-l în picioare toată ora (în prezenţa celorlalţi copii) pentru că, în preajma sărbătorilor de Paşte, a vizionat un fim difuzat în localitate de membrii unei confesiuni protestante62. Astfel de comportamente sunt considerate infracţiuni şi sunt pedepsite ca atare de legislaţia din România. Astfel, Codul Penal sancţionează cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă „fapta de a obliga o persoană, prin constrîngere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult”63. În G.S.I. Berca, unul dintre profesorii de Religie (preot) obligă copiii ca, în şcoală, să i se adreseze cu apelativul Prea Cucernice Părinte. De asemenea, pentru acelaşi profesor (preot) formula de salut trebuie să fie, obligatoriu, Săru’ mîna.

În procesul verbal al Conferinţei preoţeşti, Protoeria Buzău, încheiat în data de 28.08.199064 se menţionează că „acest subiect (al educaţiei moral-religioase, n.m., E.M.) ne dă mult de gîndit şi ne întrebăm dacă noi putem acoperi atîtea ore de religie, dacă putem fi în acelaşi timp şi preoţi şi profesori”; după cum relevă studiul de faţă, întrebarea a rămas valabilă şi după 14 ani de la adresarea ei iniţială.

Prin adresa nr. 3407/ 12.09.1990 Episcopia Buzăului informează Cancelaria Sfîntului Sinod că, în cadrul întrunirilor organizate pe protopopiate, la cea de a treia parte, care a constat în discuţii pe marginea temelor prezentate, s-au făcut sugestii şi propuneri, printre care:

-   reintroducerea religiei în şcolile de stat „e o problemă care trebuie să mobilizeze nu numai pe preoţi, ci şi pe părinţii copiilor, care părinţi să solicite acest lucru”;

-   oficierea, în cadrul fiecărei instituţii şcolare, la începerea noului an şcolar, a slujbei de Sfeştaniei şi a Te Deumului (specific ortodoxe, n.m., E.M.);

-   înfiinţarea la Bucureşti, în cadrul Patriarhiei a unui „post naţional de ra- dio prin intermediul căruia să se expună învăţăturile Bisericii noastre, să se facă o informare exactă şi la timp asupra tuturor evenimentelor cu caracter bisericesc”;

În primele zile ale anului 1991, Secretariatul de Stat pentru Culte a emis un Apel- Invitaţie65 la dezbateri în cadrul unei sesiuni ştiinţifice cu tema „O breşă între trecut şi viitor; impactul religiei creştine în societatea românească contemporană”. La secţiunea a II-a, Religie şi Educaţie, problematica de discutat era: Criza moralei. Criza educaţiei… Introducerea educaţiei moral-religioase în şcolile învăţămîntului de stat66.

Pentru „organizarea de întîlniri şi dezbateri, activităţi metodice şi lecţii deschise în vederea unei bune desfăşurări a orelor de educaţie moral-religioasă” au fost emise Circulara Sfîntului Sinod nr. 641/ 1991 şi Comunicatul Ministerului Învăţămîntului şi ştiinţei şi Secretariatului de Stat pentru Culte, din 01.02.1991

La propunerea Comisiei învăţămîntului pentru pregătirea personalului bisericesc, Sfîntul Sinod a aprobat67 ca în cadrul primei întruniri preoţeşti, din luna iunie 1991, să se trateze subiectul „Educaţia moral- religioasă a tineretului”.

În adresa nr. 1519/ 08.05.1991, emisă de Episcopia Buzăului către Cancelaria Sfîntului Sinod, se menţionează organizarea unor întruniri şi dezbateri, în cadrul Eparhiei Buzăului, de comun acord cu cele două inspectorate şcolare judeţene, Buzău şi Vrancea. Au avut loc discuţii cu privire la modul cum se desfăşoară ora de educaţie moral-religioasă în învăţămîntul de stat, greutăţile întîmpinate în acest sens şi propuneri pentru viitor. Printre „greutăţi”, este menţionat şi faptul că orele de religie au fost programate la începutul sau sfîrşitul orelor, problema fiind nu lipsa de interes a elevilor/ elevelor pentru această disciplină (întrucît în procesele verbale, ale reprezentanţilor B.O.R., este menţionat „un interes larg” al acestora pentru Religie), ci faptul că nu se respectă Protocolul încheiat între Ministerul Învăţămîntului şi ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte, în care este precizat ca ora de religie să fie „inclusă în orar”68.

Printre propuneri:

organizarea de întruniri cu preoţii în probleme de metodologie şi didactică;

-   intervenţia în vederea schimbării denumirii disciplinei educaţie moral- religioasă;

În adresă se precizează că reprezentanţii celor două inspectorate şcolare judeţene s-au angajat să rezolve „favorabil” problemele sesizate (care revin unităţilor respective).

De asemenea, se menţionează că în cadrul Inspectoratului şcolar Judeţean, la data de 30.04.1991, toţi directorii de şcoli au fost îndrumaţi să „includă această disciplină în orar, să aibă rubrică în catalog şi să fie notată, iar lecţiile predate să fie menţionate în condică”.

În privinţa „interesului larg” acordat de eleve/elevi disciplinei Religie, diriginta unuia dintre liceele din Buzău69 a solicitat acestora (clasa a XI- a), după începerea anului şcolar 2002-2003, să scrie pe o foaie de hîrtie opţionalele pe care le-ar fi ales dacă li s-ar fi dat această posibilitate (de regulă, opţionalele sunt deja alese – dar nu de eleve/elevi sau părinţii acestora – atunci cînd începe şcoala). Fiecare trebuia să aleagă trei opţionale. Nici un/o elev/ă nu a ales Religia. Consider că acest aspect este foarte important şi cred că ar trebui să se insiste pe alegerea propriu-zisă a opţionalelor de către eleve/ elevi, după ce aceste opţionale sunt afişate la un avizier însoţite de o descriere a lor. De asemenea, un aspect la fel de important este şi faptul că nici un/ o elev/elevă nu ştiau că Religia este disciplină opţională.

În interviurile realizate cu eleve/elevi de clasele a IX-a, a X-a, a XI-a şi a XII-a70, doar în două clase (din 19 analizate) procentul celor care au ales ca disciplină opţională Religia a fost 30%, în rest situîndu-se sub 20%, în unele clase existînd o singură preferinţă pentru această disciplină, iar în altele chiar nici una. 90% dintre elevele/elevii intervievate/intervievaţi nu ştiau că Religia este disciplină opţională şi chiar facultativă (poate să nu fie aleasă fără a se face o alta în loc)71. Dintr-un total de 366 eleve/elevi, doar 51 au ales ca disciplină opţională Religia (le-au fost indicate 9 discipline, din care trebuia să îşi aleagă, fără precizarea numelui elevei/elevului, 3 opţionale), reieşind astfel, un procent de 13,93% (din totalul elevelor/elevilor în clasele respective, au fost absente/ absenţi în timpul interviurilor 29 eleve/ elevi).

Nici cadrele didactice, în majoritate, nu ştiu că disciplina Religie are caracter facultativ, ceea ce afectează informarea elevelor/elevilor şi a părinţilor acestora (nici o/un dirigintă/diriginte, din şcolile analizate nu a anunţat copiii sau părinţii de posibilitatea nefrecventării orelor de Religie). De altfel, reglementarea acestei discipline reflectă o duplicitate care, măcar în Legea învăţămîntului ar fi trebuit evitată: Religia apare ca obligatorie în ofertă, iar cei/cele care doresc să nu frecventeze orele respective trebuie să solicite, în scris, acest lucru72. Varianta corectă ar fi trebuit să prevadă solicitarea celor care doresc sa frecventeze orele de Religie şi nu a celor care doresc să nu frecventeze aceste ore.

În şcoala unde predau73, după ce am anunţat, la toate clasele unde am ore, că frecvenţa acestei discipline nu este obligatorie, aproximativ 30 de elevi/eleve şi- au anunţat intenţia de a nu mai participa. Este uşor de imaginat de ce intenţiile lor nu s-au regăsit în practică. Doi dintre elevi (în vîrstă de peste 18 ani) au anunţat însă renunţarea la această disciplină74. Ambii au fost însă determinaţi, de majoritatea cadrelor didactice care le predau, să reia frecventarea orelor de Religie. Ceea ce s-a şi întîmplat, după nici trei săptămîni75. Din discuţii cu elevi/eleve de la diverse şcoli a reieşit teama acestora de a alege să nu frecventeze ora de religie.

În procesul verbal încheiat în data de 18.06.199176 la conferinţa preoţească din cadrul Protoieriei Buzău, cu tema „Educaţia moral-religioasă a tineretului şi a întregului popor” se menţionează că „educaţia rece, scolastică, trebuie evitată sau, cel puţin, trecută pe locul doi…. Sfînta Scriptură trebuie să aibă primul rol în educaţie: a ajunge asemenea lui Dumnezeu, iată ţinta de atins”.

Nu lipsesc exprimările sexiste (şi, evident, discriminatorii): „Educaţia avînd la bază omul ca chip al lui Dumnezeu va trimite în lume bărbaţi capabili să cugete şi să lucreze cu putere, care să fie stăpînii şi nu robii împrejurărilor, bărbaţi cu idei largi, cu idei clare şi avînd curajul convingerilor lor”. Un asemenea exemplu de sexism în limbaj îl putem întîlni şi în practica predării acestei disci- pline – la una din şcolile din Buzău77 la clasele a doua, profesoara de religie le-a explicat elevelor şi elevilor, la lecţia „Iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume” că Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată cu fiii lui78.

Se recunoaşte totodată că, deşi este creată posibilitatea predării religiei în şcoli, „o problemă care se ridică acum este pregătirea noastră din punct de vedere pedagogic pentru această deosebită lucrare cu tineretul ţării”.

În referatul conferinţei din 20.06.199179, parohia Unguriu, se dau ca exemple de educaţie pasajul din Vechiul Testament în care femeia este citată printre proprietăţile bărbatului, alături de boul, asinul şi alte dobitoace ale acestuia şi pasajul în care este promovată metoda răzbunării – „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…” – sugerîndu-se că „influenţele educative” ale profeţilor asupra poporului evreu ar putea fi transpuse în „adevărate manuale de educaţie”:

Să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul dintre dobitoacele lui (…)!

Iar de va fi şi altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior.80 Se menţionează că Vechiul Testament este o carte (sic!) puternic educativă.

Este, cred, interesant de menţionat că exemple care reflectă acest tip de educaţie, prin pedeapsă, se regăsesc şi în manualele religioase ale confesiunii ortodoxe. În Abecedarul ortodox (vezi supra), un băiat, care este prezent şi în imagini şi în text, fiindu-i specificat şi numele (Vasilică), este pedepsit de Dumnezeu pentru că a vrut să strice cuibul unei rîndunici. Pedeapsa ilustrează o metodă educativă care nu este tocmai în acord cu normele Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi nici, măcar, în acord cu învăţătura creştină, aceea a dragostei şi a recompensei: scara, pe care băiatul s-a „căţărat” încercînd să strice cuibul rîndunicii, a alunecat, „ Vasilică a căzut şi toată vara a zăcut bolnav în spital”. În imagine Vasilică este prezentat căzut la pămînt, cu scara peste abdomen, peste membrele inferioare şi peste unul din membrele superioare (în lecţia Fiţi buni cu vieţuitoarele, pp. 36- 37); în această prezentare se poate identifica o ierarhie de putere, tendinţa putînd fi considerată ca fiind aceea de a dezvolta un caracter răzbunător; subsumîndu-se temei sugerată în titlu, conţinutul lecţiei putea fi unul în care să se explice copiilor cum ar putea fi buni cu vieţuitoarele (oferind acestora hrană, construindu-le un adăpost, sau protejîndu-le împotriva pericolelor ş.a.m.d.) şi nu unul în care să poată fi identificat un conflict între copii şi animale, conflict soluţionat de Dumnezeu în favoarea animalelor81.

Tot o ierarhie de putere care poate ilustra metoda educaţiei prin pedeapsă este identificată în una dintre imaginile lecţiei Sfîntul Nicolae, prietenul copiilor, pp.14- 15, (manualul confesiunii ortodoxe) în care, unuia dintre copii (băiatului) Sfîntul Nicolae i-a adus în dar cîteva nuiele; în text se menţionează explicit că „Sfîntul Nicolae împarte daruri copiilor cuminţi şi credincioşi” (p.15). În Pravila Bisericească, se menţionează că pentru copii „în anumite împrejurări, o bătaie chibzuită şi părintească le este de mult folos”82, dîndu-se următorul citat din Biblie (Proverbe 13, 24): Cine-şi cruţă nuiaua, îşi urăşte copilul, iar cine-l iubeşte, îl pedepseşte.

În procesul verbal încheiat în data de 20.06.199183 la conferinţa preoţească cu tema „Educaţia moral-religioasă a tineretului” în cadrul Protoieriei Panciu, preotul din Rotileşti considera că „nu s-a procedat bine prin înfiinţarea multor facultăţi de teologie în care pătrund tineri nepregătiţi şi cu vicii, care vor face greutăţi bisericii. De ce ierarhii Bisericii noastre şi reprezentanţii preoţimii din Parlament nu iau poziţie faţă de străinii care vin în ţară la noi şi fac propagandă religioasă pe stadioane? De ce nu ne apărăm mai cu curaj religia noastră ortodoxă strămoşească?”84

Din acelaşi proces verbal, consider că sunt interesante unele dintre precizările protopopului care şi-a centrat discursul pe „marea misiune a predării religiei în şcoli”:

Criza morală în care se zbate astăzi poporul nostru este în bună măsură urmarea propagandei ateiste. Considerăm că ieşirea din această criză nu va fi posibilă fără ca tînăra generaţie să cunoască adevărurile creştine şi să se deprindă cu practicarea valorilor morale creştine. Alături de Biserică, şcoala îşi poate aduce un mare aport în acest sens dacă va reveni la predarea religiei. În interesul viitorului moral al copiilor noştri, al neamului nostru, va trebui să apelăm la părinţii copiilor şi împreună să solicităm reintroducerea religiei. Generaţiile noastre nu ştiu ce vor pentru că nu ştiu ce cred. (…) Educaţia laică se adresează intelectului, iar educaţia religioasă se adresează inimii. Religia nu trebuie să fie un compendiu de definiţii, ea trebuie să fie trăire. E nevoie să se dea educaţiei religioase rolul ei primordial. De educaţia religioasă au nevoie copiii dar şi adulţii. E nevoie de o catehizare a tuturor fiilor Bisericii noastre.

În opinia reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române singura sursă morală, necesară pentru „viitorul moral al copiilor noştri şi al neamului nostru” este religioasă – creştin-ortodoxă.

La încheierea lucrărilor conferinţei, protopopul anunţă că la începerea anului şcolar se poate oficia, de comun acord cu conducerea şcolii, Sfeştania şi Te Deum şi, de asemenea, se poate pune în clase cîte o icoană.

II.3 Unele dintre rezultatele introducerii educaţiei religioase în şcolile de stat

În data de 10.10.1990, la Cancelaria Sfîntului Sinod, este înregistrată, la nr.10809, o reclamaţie a unora dintre credincioşii din parohia Căneşti, care, împreună cu preotul din parohie sunt nemulţumiţi din cauza „acutelor greutăţi întîmpinate în privinţa reintroducerii religiei în şcoală din cauza conducerii şcolii reprezentată prin doamna directoare Iordan Florica, ce face parte din vechea nomenclatură comunistă, fostă secretar adjunct la primăria comunei noastre şi instalată în mod abuziv ca director al şcolii după revoluţia din decembrie 1989”.

Astfel, pentru a discredita persoanele care nu erau de acord cu iniţiativa de a se preda religia în învăţămîntul de stat, se foloseau sintagme care făceau referire la regimul comunist anterior anului 198985. Însă mecanismele folosite de cei nemulţumiţi erau tot unele caracteristice sistemului comunist întruct în cerere se solicita intervenţia la forurile superioare:

Smeriţi apelăm la Prea Fericirea Voastră a ne ajuta, intervenind la Guvernul României, ca în şcoala din satul nostru să se reintroducă religia cum a fost pînă în anul 1948, fiind un drept ce ni se cuvine. Această măsură va contribui la educarea sănătoasă a noii generaţii de copii şi tineret, în spiritul moralei creştine şi cinstei, adevărului, dreptăţii, al tuturor virtuţilor, moştenite de la strămoşi spre binele Patriei noastre, spre slava Sfintei Biserici şi bunăstarea întregului popor român86.

Încă o dată se observă cum „educarea sănătoasă a copiilor şi tineretului, binele patriei şi bunăstarea întregului popor român” erau considerate nemijlocit dependente de morala creştină (se înţelege, ortodoxă).

De asemenea, este interesant de observat că se considera element de critică apartenenţa la vechea nomenclatură comunistă, iar scrisoarea îi era adresată patriarhului Teoctist căruia, după decembrie 1989, nu de puţine ori, i s-au adus critici similare87.

Prin adresa înregistrată la Episcopia Buzăului, la nr.4346/ 11.10.1990, preotul din parohia Căneşti oferă mai multe explicaţii: directoarea şcolii nu a permis oficierea Te Deumului, aplicarea în şcoală a unei icoane şi predarea religiei. Mai mult, respectiva directoare „a avut acelaşi comportament ca şi în regimul trecut cînd a fost secretară adjunctă şi a persecutat poporul”.

Deşi nu a avut acordul conducerii şcolii, slujba a fost oficiată, la 1 octombrie 1990, iar icoana a fost prinsă în peretele din holul şcolii, însă „în scurt timp a dispărut”.

Evenimentele s-au soldat cu diverse petiţii, întocmite de „credincioşi”, adresate patriarhului României, primului-ministru, preşedintelui României, în care se solicita reintroducerea religiei în şcoli, iar în alte petiţii retragerea din funcţie a directoarei.

În discuţiile purtate de preot cu un reprezentant al Inspectoratului şcolar, acesta din urmă îi dă dreptate directoarei, spre indignarea preotului care încheie informarea atenţionînd că „starea de nemulţumire se menţine în parohia din Căneşti”.

Solicitîndu-i-se explicaţii, preotul comunei a declarat88 că, între timp, la „presiunea credincioşilor”, directoarea „a fost nevoită să primească reintroducerea religiei în şcoală de la data de 29.10.1990”.

Dintre problemele evidenţiate la conferinţa lunară89 a preoţilor din Protoeria Buzău, conferinţă la care a participat şi un reprezentant al Inspectoratului şcolar Judeţean Buzău:

-   neasigurarea de către conducerile anumitor şcoli a timpului şi spaţiului necesare desfăşurării orelor de educaţie moral-religioasă;

-   interpretarea deformată, în majoritatea şcolilor, a cuvintelor din Protocol „facultativ” şi „opţional”.

Reprezentantul Inspectoratului şcolar a promis tot sprijinul „luînd act de situaţiile negative ce s-au ivit la nivelul unor şcoli şi a asigurat de intervenţia sa în punerea la punct şi intrarea pe un făgaş normal”.

Printre problemele evidenţiate la întîlnirea dintre reprezentanţii Proto- popiatului Rîmnicu Sărat şi reprezentanta Inspectoratului şcolar Judeţean Buzău, la sediul Protopopiatului:

-   majoritatea preoţilor a raportat că ora de educaţie moral-religioasă nu este trecută în catalog şi este fixată ori prea de dimineaţă (ex. Poşta Cîlnău), ori la ora cînd copiii trebuie să meargă acasă;

-   la şcolile nr.1 şi 2 nu se pun la dispoziţie clase din lipsă de spaţii, în aceste şcoli învăţîndu-se în trei schimburi;

-    „avînd în vedere că această oră este opţională şi facultativă, acest lucru făcîndu-se cunoscut elevilor chiar de diriginta lor, frecvenţa nu este satisfăcătoare” (din interviurile realizate în diverse şcoli şi licee din Buzău, reiese că 90% dintre elevele/elevii intervievate/intervievaţi nu ştiu că ora de religie este facultativă, putînd fi încheiată situaţia şcolară fără a se alege o altă disciplină în loc90);

-învăţămîntul moral-religios se desfăşoară mai uşor la ţară, acolo nefiind problema spaţiului şi nici a claselor paralele.

Inspectoarea a luat notă de cele semnalate de preoţi şi s-a angajat că va lua legătura cu directorii de la toate şcolile pentru „a se da concursul preoţilor de a putea să-şi desfăşoare activitatea în bune condiţii”.

Probleme similare au fost sesizate şi în alte unităţi de învăţămînt. În Darea de seamă asupra desfăşurării procesului de învăţămînt moral-religios în şcolile din cadrul Protopopiatului Buzău91 se preciza că:

-   „cu toată prezenţa preoţilor în şcoli, în unele din acestea ei au fost primiţi cu oarecare reţinere şi chiar cu ostilitate; la insistenţe de 2-3 săptămîni orele de educaţie moral-religioasă au demarat, în unele şcoli mai uşor, în altele mai greu”;

-   „problema cea mai grea este că în orarul şcolilor nu a fost prevăzută ora de educaţie moral- religioasă”;

-   „realitatea din teren este la această dată următoarea: în mediul rural toţi preoţii au intrat în şcoli şi-şi desfăşoară activitatea didactică fără probleme deosebite; problema mai dificilă este în şcolile din municipiul Buzău – aici acţiunea a demarat mult prea greu atît din motive obiective cît şi subiective”;

- „la majoritatea şcolilor din oraş se învaţă în trei schimburi; dacă ora de educaţie moral-religioasă era prinsă în orar, situaţia ar fi fost mult mai uşurată, dar la nici una din şcoli nu s-a întîmplat acest lucru; dacă Inspectoratul şcolar s-ar fi implicat mai mult, sarcina preoţilor ar fi fost uşurată”.

Există, de asemenea, numeroase informări şi rapoarte privind modul în care s-a deschis anul şcolar – informări făcute de parohii sau protopopiate în care sunt descrise slujbele oficiate cu ocazia deschiderii anului şcolar.

Prin adresa nr.4121/02.11.1995 protopopul Protoieriei Focşani anunţă episcopului din Buzău că la Şcoala Generală din Tîmboieşti, Vrancea, Inspectoratul şcolar Vrancea a repartizat pentru orele de religie o profesoară „călcînd planificarea pe care Centrul Eparhial Buzău o înaintase în 07.09.1995” (deşi în cererea preotului din Parohia Tîmboieşti se menţionează că profesoara respectivă este calificată prin absolvirea Institutului Teologic din Bucureşti). O sesizare asemănătoare este făcută şi de preotul din parohia Floreşti92, Vrancea, în care se precizează că preotul respectiv nu predă religia în şcoală deoarece inspectorul de specialitate „a numit o tînără care are un curs de pregătire de o lună de zile”; o asemenea situaţie este sesizată şi în parohia Cîmpineanca.

Pe spatele adresei 4485/ 23.11.1995 la care este anexat raportul unui preot din Rugineşti care „a fost îndepărtat din şcoală, orele de religie fiind repartizate unui tînăr”, este scrisă propunerea de a se face „o nouă intervenţie la domnul Prefect al judeţului Vrancea pentru reglementarea situaţiei”.

Astfel de situaţii mai sunt întîlnite şi în prezent: în şcoala din parohia Fundeni – Zărneşti, la angajarea cadrului didactic pentru predarea Religiei, în anul şcolar 2002-2003, prioritate a avut preotul din comună, deşi pentru post a candidat şi o absolventă a unui seminar monahal şi care în baza rezultatelor şcolare foarte bune a obţinut avizul conducătorului unităţii centrale de cult (în exemplul nostru, Episcopia Buzăului). Din interviul cu inspectorul şcolar de specialitate a reieşit că ar fi fost de preferat ca postul respectiv să fie ocupat de absolventa seminarului monahal, dar prevederile legale, în astfel de situaţii, dau prioritate preoţilor motivîndu-se cu „prioritatea studiilor superioare”. Consider că această „prioritate” nu este bine întemeiată întrucît scopul studiilor superioare ale unui preot este catehizarea şi nu profesoratul, pe cînd, în exemplul prezentat, scopul studiilor monahale a fost acela al predării Religiei.

II. Concluzii

Dacă în varianta imaginară din paragraful introductiv puteai opta pentru eliberarea ta (sau a copilului tău), propoziţia definitorie putînd fi „Eşti liber(ă) doar dacă soliciţi”, în urma analizei pe cele două planuri (al legislaţiei şi al realităţii de facto) cred că putem defini situaţia în ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă a elevelor/elevilor în şcolile publie din România prin sintagma „Scapă cine poate!”93

Pe baza analizei întreprinse se poate evidenţia ceea ce statul consideră a fi conţinutul libertăţii religioase, dezvăluind nu numai ceea ce este libertatea religioasă în sine, ci şi atitudinea statului în privinţa drepturilor fiinţei umane.

Deşi conform prevederilor declaraţiilor şi convenţiilor internaţionale (şi Legii învăţămîntului)94, învăţămîntul trebuie să promoveze întărirea respectului faţă de drepturile fiinţei umane şi libertăţile fundamentale, înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate grupurile (rasiale, etnice sau religioase), cu referire la problematica educaţiei religioase în şcolile publice din România, conjuncţia termenilor „religie” şi „drepturile omului” devine falsă.

Urmărind legislaţia din România, cît şi situaţiile prezentate în studiul de caz, putem concluziona că educaţia religioasă, departe de a promova toleranţa, inoculează comportamente de respingere, alianţele politice între Biserică şi stat neputînd fi descrise – în rezonanţă cu pasajul citat în motto –, decît ca nesănătoase.

Este relevantă, cred, opinia lui Olivier Gillet:

Pot fi înţelese astfel, în contextul „renaşterii creştine”, tendinţele „fundamentaliste” pe care le-am putea defini drept voinţa unei părţi a Bisericii de a restaura „credinţa” ortodoxă ca unic punct de referinţă în noua societate pe cale de a fi edificată. Credinţa ortodoxă ar fi singurul element motor, unificator şi mobilizator, şi ar determina soarta Bisericii, a statului şi a naţiunii, unite într- un mesianism în afara căruia nu ar exista mîntuire95.

Analizînd atît reglementările legislative cît şi situaţia de facto putem spune, urmînd-o pe Ina Merdjanova, că în perioada postcomunistă tendinţa celor care elaborează prevederile constituţionale în privinţa libertăţii religioase este de a interpreta noţiunea de „religie” în termeni creştini şi, mai mult, în termenii bisericii creştine tradiţionale. Această tendinţă „este alimentată de o lipsă comună a culturii religioase, ca să nu spun o ignoranţă în chestiuni religioase, de înţeles după 45 de ani de îndoctrinare ateistă, dar greu de justificat la nivelul politicii de stat”96.

Unii autori consideră că prăpastia dintre tendinţa generală din conţinutul constituţiilor, pe de o parte, şi particularităţile religioase, pe de altă parte, sugerează importanţa chestiunilor religioase pentru elitele guvernamentale care încearcă să- şi însuşească religia pentru legitimitate politică97. Riscul de a adînci această prăpastie devine şi mai mare atunci cînd pentru această legitimitate este folosită - în sensul peiorativ al termenului – educaţia. Cu atît mai mult consider că măsurile legislative corective trebuie adoptate cît mai urgent, orice întîrziere implicînd pierderi de nerecuperat.

Note:

1. Cercetarea care stă la baza acestei lucrări face parte din proiectul Harta actorilor şi problemelor aderării la Uniunea Europeană, proiect derulat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă. Textele studiilor şi anexele acestora pot fi accesate pe pagina de internet a Fundaţiei, la adresa www.osf.ro. Rezumatele tipărite ale studiilor sunt disponibile, atît în limba română cît şi în limba engleză, la dresa Fundaţiei, str. Căderea Bastiliei nr. 33, Bucureşti; lucrarea este publicată, înt-o primă variantă, în format electronic, în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 7, aprilie 2004, http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI.

2. Părintele Paisie, personaj din F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Bucureşti: Cartea Românească, 1986, pp. 20-21.

3. Ina Merdjanova, ”Religious Liberty, New Religious Movements and Traditional Chris- tian Churches în Eastern Europe”, Religion, State & Society, vol. 29, No. 4, 2001, p.272.

4. Aşa cum se susţine în Ordinul nr. 3670/17.04.2001 cu privire la aplicarea Planurilor- cadru de învăţămînt pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, care modifică gradul de libertate în privinţa alegerii frecventării orelor de religie, anulînd caracterul facultativ în favoarea unuia opţional (mai restrictiv) pentru disciplina Religie.

5. Urmîndu-l pe István Kamarás, în locul noţiunilor „sectă” sau „cult”, care, de regulă, sunt folosite în sens peiorativ, şi în locul noţiunii „noile mişcări religioase”, care se referă la un cerc restrîns, am preferat termenul „noile fenomene religioase”; vezi István Kamarás, ”New Religious Phenomena and the Catholic Church în the Postcommunist Countries”, versiune preliminară, publicată în manualul cursului Religion, Globalisation, and the State, Central Eu- ropean University, Budapesta, 2003.

6. Karel Dobbelaere, ”Secularization theories and sociological paradigms: convergences and divergences”, Social Compass, vol. 31, no. 2-3, 1984, p. 200, apud Ina Merdjanova, op. cit., p. 279.

7. Publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 31 iulie 1995 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1996.

8. Publicată în Monitorul Oficial nr. 606 din 10 decembrie 1999.

9. O analiză critică a acestei variante iniţiale, din perspectiva drepturilor fiinţei umane, este realizată de Renate Weber în articolul „Legea învăţămîntului: între contestare şi supra- apreciere”, publicat în Revista Română de Drepturile Omului, nr.9, pp.16-27; aspectele analizate de autoare vizează libertatea de conştiinţă, în legătură cu obligativitatea studiului religiei şi accesul la educaţie al persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale.

10. Publicată în Monitorul Oficial nr.101 din 22 mai 1992.

11. Publicat în Monitorul Oficial nr. 190 din 7 august 1992.

12. Publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 31 iulie 1995.

13. Renate Weber, op. cit. p. 20.

14. Ceea ce ar însemna că art.9, alin.(1) nu este coerent întrucît în teza a doua se stabileşte că religia (în ciclul primar) este obligatorie, iar în teza finală se oferă posibilitatea interpretării conform căreia religia este facultativă. Desigur, există şi varianta de interpretare dată de Curtea Constituţională în preambulul Deciziei 72/1995, în care se precizează că „prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura art. 9 alin. (1) rezultă că « obligativitatea» priveşte includerea religiei ca disciplină în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămînînd să fie alese sau nu”; însă, pe de o parte, această precizare putea fi făcută explicit în textul legii, iar pe de altă parte, introducerea religiei ca disciplină obligatorie în planurile de învăţămînt, fără precizarea explicită în textul legii, poate fi interpretată ca obligativitatea studierii acesteia.

15. Toate articolele citate în această (ultimă) susţinere a mea sunt preluate din Legea învăţămîntului, nr. 84 publicată în 1995.

16. Cu alte cuvinte, susţinînd un argument similar celui folosit de Curtea Constituţională, am ajunge la concluzia ca le este permis părinţilor să nu aleagă nici o formă de învăţămînt sau educaţie pentru copiii lor, în condiţiile în care sistemul legislativ din România obligă la un învăţămînt general obligatoriu (pînă în clasa a X-a).

17. Această pretenţie de acordare a unui statut privilegiat disciplinei Religie, evident exagerată, a B.O.R., confirmă intenţia de transformare a statului în biserică („suprema menire a credinţei ortodoxe”), aşa cum susţine părintele Paisie, personajul citat în motto-ul acestei lucrări; pentru o analiză a ascensiunii Bisericii (în privinţa bogăţiei şi a puterii) vezi şi Gabriel Andreescu, „Investiţia în religie nu e o investiţie în civilizare”, în Ziua, Bucureşti, nr.2937, an X, 13 februarie 2004, p. 4, „Cele două Românii: Parcul Carol şi Biserica Ortodoxă Română” , în Ziua, Bucureşti, nr.2972, an X, 25 martie 2004, p.4.

18. Se observă caracterul (pronunţat) ambiguu şi totodată special pe care, conform acestei precizări, îl capătă statutul disciplinei Religie, despre care nu se poate spune ce este, ci mai degrabă ce nu este: disciplină obligatorie nu este, pentru că se poate renunţa la frecventarea orelor acesteia, disciplină opţională nu este pentru că nu este prevăzută posibilitatea de a fi înlocuită cu o alta, disciplină facultativă nu este pentru că nu există posibilitatea ca elevilor/ elevelor care nu optează pentru studierea acestei discipline („foarte puţini”!!!) să li se încheie situaţia şcolară fără această disciplină, urmînd a rezolva „diverse sarcini didactice”.

19. Cel puţin două sunt problemele generate de o astfel de susţinere: nu legiuitorul stabileşte numărul persoanelor care aparţin uneia sau alteia dintre confesiunile religioase, iar dacă totuşi, de dragul argumentului, am accepta că numărul acestor persoane este, într-adevăr mic, a preciza acest aspect în textul unei legi constituie un atentat la mecanismul libertăţii religioase, limitînd libertatea persoanelor de a-şi schimba convingerile religioase.

20. Situaţie paradoxală în care de mai multe drepturi beneficiază persoanele care nu aparţin unor confesiuni recunoscute oficial.

21. Această situaţie se reflectă şi în practică: în cataloagele şcolare, în dreptul disciplinelor opţionale se află trecută menţiunea „C. d. s. – Curriculum la decizia şcolii”, menţiune care nu se află şi în dreptul disciplinei Religie; de asemenea, Religia este trecută direct în planul disciplinelor de studiu al elevilor/elevelor, fără acordul acestora sau al părinţilor acestora, şi nu figurează în oferta disciplinelor opţionale.

22. Ordin valabil încă în anul şcolar 2003-2004.

23. La specializările: ştiinţe sociale, Matematică-informatică, ştiinţe ale naturii, Turism şi alimentaţie publică, Administrativ, Poştă, Economic, Industrie alimentară, Protecţia mediului, Chimie alimentară, Agricol agromontan şi veterinar, Silvic şi prelucrarea lemnului, Telecomunicaţii, electronică, automatizări şi electrotehnică, Mecanic, Lucrări-publice, construcţii, Textile şi pielărie ş.a.

24. Posturile sunt scoase la concurs de Inspectoratele şcolare Judeţene, dar sunt afişate şi pe adresa de site a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prin urmare existînd şi acordul acestui minister.

25. E.g, art. (2) al Metodologiei privind mişcarea personalului didatic din învăţămîntul preuniversitar (Ordinul M.EC. nr. 4927 din 2002, publiat în Monitorul Oficial nr. 257/ 14.04.2003): „nu se constituie norme didatice vacante din ore opţionale în vederea ocupării prin concursul naţional unic de titularizare” (or, disciplina Religie nu are nici măcar caracter de disciplină obligatorie, fiind reglementată ca facultativă).

26. Amintesc numai prevederile corespunzătoare ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia europeană a drepturilor fiinţei umane (art. 9) şi Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare pe bază de religie sau credinţă.

27. În varianta iniţială a legii învăţămîntului, publicată în 1995 şi republicată în 1996, nu exista această restricţie. Astfel, în art.9 alin.(2) se preciza despre cultele recunoscute oficial de către stat că „pot solicita Ministerului Învăţămîntului organizarea unui învăţămînt specific, corespunzător necesităţilor de pregătire a personalului de cult”, iar în Ordonanţa de Urgenţă nr. 36 din 10 iulie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţămîntului nr. 84/1995, publicată în Monitorul Oficial nr.152 din 14 iulie 1997, se preciza că „pot solicita Ministerului Învăţămîntului organizarea unui învăţămînt specific, corespunzător necesitaţilor de pregătire a personalului de cult, precum şi înfiinţarea şi funcţionarea unor structuri de învăţămînt laic, în sistemul naţional de învăţămînt, sub coordonarea şi controlul Ministerului Învăţămîntului”.

28. Gianina Buzea, „Recensămîtul 2002”, Interviu cu Aurel Camara, preşedintele Institutului Naţional de Statistică, 22, Bucureşti, nr.13, an XIII (629), 26 mar.-1 apr. 2002, p.6; citatul îi aparţine lui Aurel Camara; acelaşi gen de probleme au generat şi întrebările privind etnia şi intimitatea personală; este, cred, interesant de observat că interviul în care se menţionează acest drept de a nu răspunde la anumite întrebări apare în penultima zi de desfăşurare a recensămîntului - perioada în care s- a desfăşurat recensămîntul a fost 18 – 27 martie 2002.

29. Publicată în Monitorul Oficial nr 439, din 06.08.2001.

30. Întrucît ne-am angajat în asigurarea deplinei confidenţialităţi a informaţiilor obţinute în baza interviurilor, persoanele intervievate vor fi identificate astfel: S1, S2, S3, S4, S5 şi S6. Informaţiile mi-au fost furnizate de subiecţii S1, S2, S3.

31. Vezi şi Gabriel Andreescu, „Cele două Românii: Parcul Carol şi Biserica Ortodoxă Română”, Ziua, Bucureşti, nr. 2972, an X, 25 martie 2004, p.4.

32. Publicat în Buletin Oficial nr. 5 din 20 aprilie 1964.

33. Publicată în Monitorul Oficial nr. 370 din 3 august 1999.

34. Sintagma „învăţămînt de stat” este cea folosită de legiuitorul român în textul Legii învăţămîntului, susţinînd astfel relaţia de putere între învăţămîntul centralizat şi iniţiativa locală sau învăţămîntul alternativ; vezi şi Renate Weber, op. cit. p.16.

35. Prin adresa nr.629 din 27.02.1991.

36. Adresa nr.876.

37. Adresa nr.52/22.03.1991.

38. Adresa nr.114/26.03.1991.

39. Adresa nr.1168/29.03.1991.

40. Preferinţa pentru preoţi, în predarea disciplinei Religie a rămas valabilă pînă astăzi, deşi, pe de o parte, există specializări, cu absolvenţi/absolvente, în acest sens (pe profil pedagogic) în seminarele monahale şi în institutele teologice, iar pe de altă parte, pregătirea preoţilor are o altă menire, de multe ori aceştia fiind incompatibili (cel puţin ca timp) – din cauza obligaţiilor pastorale –, cu predarea la catedră.

41. Adresa nr.2647/ 06.07.1990.

42. Înregistrat la nr.150052.

43. Înregistrat la nr.7758.

44. Această susţinere anticipează, de fapt, una dintre concluziile prezentei lucrări; premisele care conduc la această concluzie se regăsesc în cuprinsul studiului.

45. Decizia 72 din 18 iulie 1995 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, publicată în Monitorul Oficial nr.167 din 31 iulie 1995.

46. Programa analitică pentru predarea religiei în şcoală (apărută cu aprobarea Sfîntului Sinod al B.O.R.), Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1990.

47. Şcoala generală nr.1, Şcoala generală nr.15, Liceu Pedagogic, Grup Şcolar Costin Neniţescu, Grup Şcolar Industrial Contactoare, Grup Şcolar Servicii şi Meserii, Colegiul Agricol Constantin Angelescu, Liceul de Artă, Liceul B.PHaşdeu (toate din Buzău), Şcoala Generală Pleşcoi, Şcoala Generală Săgeata, Grup Şcolar Industrial Berca.

48. Art.3, lit. d), vezi supra, p.12.

49. Liceul de Artă.

50. Am prezentat această problemă patologică inspectorului de specialitate (preot), care a avertizat profesoara în cauză.

51. Şcoala Generală nr.1.

52. Grup Şcolar Industrial Contactoare.

53. Concept căruia (în cadrul orei respective, de religie) i s-a dat o definiţie peiorativă: „grupare de credincioşi ce s-au rupt de Biserică pe baza unor învăţături înţelese greşit”.

54. Grup Şcolar Industrial Contactoare.

55. Liceul de Artă, anul şcolar 2003-2004.

56. S5.

57. Şcoala Generală Săgeata, Şcoala Generală Pleşcoi, Şcoala Generală Cîndeşti, Grup şcolar Costin Neniţescu, G.S.I. Berca.

58. G.S.I.Costin Neniţescu.

59. În anul şcolar 2003-2004, am atras atenţia asupra acestor aspecte în şedinţele Consiliului Profesoral; motivaţia unui preot-profesor, erijat în avocatul colegului său (care obliga prezenţa copiilor la Biserică), a fost una în direcţia considerării bisericii ca laborator (sic!) pentru ora de Religie; pentru a contura tabloul, dar departe de a-l completa, aş dori să mai menţionez că aceluiaşi preot i s-a permis, tot în Consiliul Profesoral, să-şi exprime dubiile (şi obsesiile) în privinţa orientării mele sexuale (!) şi să chestioneze ne/apartenenţa mea la confesiunea creştin- ortodoxă (!).

60. Vezi Mihaela Jigău, coordonatoare, Învăţămîntul rural din România, condiţii, probleme şi stategii de dezvoltare, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării: MarLink, 2002, p.114.

61. Subiectul S5; mărturiile lui au fost confirmate de colegii/colegele de clasă.

62. Pentru că nu de puţine ori am întîlnit exemple similare, voi menţiona doar unul dintre articolele de lege care sunt încălcate prin astfel de comportamente: „Nimeni nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante” – art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor fiinţei umane.

63. Art.318 Cod Penal, publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.

64. Înregistrat la Episcopia Buzău la nr.3808/ 10.09.1990.

65. Înregistrat la nr.11304/ 03.01.1991.

66. Iniţiatorul şi coordonatorul lucrărilor sesiunii era prof dr. Meroiu Grigore, insp. Gn. Secretariatul de Stat pentru Culte; apelul era semnat de Gheorghe Vlăduţescu.

67. Adresa este înregistrată la Patriarhia Română la nr.138/ 06.02.1991 şi la Episcopia Buzăului la nr.521/ 14.02.1991.

68. Consider că aceasta este o falsă şi totodată amuzantă problemă, întrucît includerea „în orar” înseamnă de la prima pînă la ultima oră. Mergînd pe raţionamentul reprezentanţilor B.O.R., dacă pentru fiecare disciplină s-ar solicita în mod similar includerea, în această variantă, „în orar”, concluzia ar fi una imposibil de aplicat: şcolile nu ar mai avea prima şi ultima oră.

69. Grup Şcolar Industrial Contactoare.

70. Interviurile au fost realizate la Grup Şcolar Contactoare Buzău şi Grup Şcolar Servicii şi Meserii Buzău, în anul şcolar 2002-2003.

71. Din acest punct de vedere, situaţia a rămas neschimbată: elevi şi eleve cu care am discutat, de la cel puţin 8 şcoli şi licee din Buzău, încă nu ştiu că Religia are statut de disciplină facultativă şi mi-au spus că nimeni nu le-a transmis informaţii în acest sens; de altfel, din nou surprinzător, nici cadrele didactice nu cunosc acest lucru şi nu puţine au fost exemplele în care nici persoanele din conducerea şcolilor nu cunoşteau statutul (ce-i drept ambiguu) al acestei discipline.

72. Este evident un proces care îngreunează mecanismul prin care se asigură libertatea de conştiinţă.

73. An şcolar 2003-2004.

74. Deşi ar fi interesantă, nu redau întreaga problematică generată de refuzul directorului în privinţa acceptării iniţiale a cererii celor doi, pe motiv că, în conformitate cu litera Legii învăţămîntului, cererea trebuia srisă de părinţii elevilor – aceştia însă împliniseră 18 ani.

75. Adus în discuţie, mai mult tangenţial, în Consiliul Profesoral, subiectul a fost evitat, sau a fost suţinut în termeni care vizau mai mult imaginaţia preotului/profesorului de religie decît prevederile legale; deşi eram buni prieteni (ne scriam mesaje periodic), unul dintre elevi mi-a transmis că ar fi mai bine să întrerupem legăturile (din cauza presiunilor la care este supus), ceea ce s-a şi întîmplat; de asemenea, situaţia se reflectă şi în notele mai mici şi dezinteresul lui pentru disciplina pe care o predau, elevul încercînd să mă evite, cerîndu-şi scuze, deşi i-am arătat aceeaşi deschidere pentru prietenie.

76. Înregistrat la Episcopia Buzăului cu nr. 2544/01.07.1991.

77. Liceul de Artă.

78. Textul este preluat din caietul unei eleve de clasa a doua (S6), care nu a putut înţelege prea bine cum stau lucrurile cu iubirea Domnului: pe de o parte pentru că ea este fiică şi nu fiu, iar pe de altă parte nu vedea cum profesoara (ca femeie) putea înţelege, şi totodată transmite, iubirea unui tată pentru fiii lui – profesoara neputînd fi nici tată nici fiu.

79. Înregistrat la Episcopia Buzăului cu nr.2408/ 21.06.1991.

80. Pasajele sunt din Vechiul Testament, Ieşirea, 20, 17, respectiv, 20, 23-24, Biblia sau Sfînta Scriptură, Bucureşti: Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.

81. În discuţiile pe care le-am avut, în anul 2001, cu inspectorul-preot din Inspectoratul şcolar Judeţean Buzău, acesta mi-a spus că respectivul manual fusese retras din circulaţie, dar că mai era folosit ca auxiliar. După ce a fost retras, în urma discuţiei avute, din şcolile buzoiene, a apărut din nou, după două luni. Manualul a fost reeditat în 2002, cu acelaşi conţinut.

82.  Nicodim Sachelarie, Pravila 136, în Pravila Bisericească, (Buzău: Editura Sfintei Episcopii a Buzăului, 1999), p.30.

83. Înregistrat la Episcopia Buzăului cu nr.2837/ 03.07.1991.

84. Este des întîlnită această tendinţă de transmitere a opiniei conform căreia există o relaţie de identitate între apartenenţa religioasă (creştin-ortodoxă) şi apartenenţa naţională (română); vezi, de exemplu (dar nu singurul) numirea principalei ctitorii ortodoxe Catedrala Mîntuirii Neamului (mă simt cel puţin dator să menţionez articolul lui Gabriel Andreescu, „Logica «mîntuirii neamului» e anacronică”, Observator Cultural, Bucureşti, nr.213, 23.03-29.03.2004, pp. 4-6). Consecinţele transmiterii acestei opinii în educaţie sunt dezastruoase: am întîlnit nu puţine situaţii în care elevi sau eleve mi-au spus că cine nu este ortodox nu are ce căuta în «această şcoală», sau (un exemplu extrem, dar nu neapărat rar) situaţii în care elevi sau eleve au afirmat că, dacă ar avea o putere, ar omorî toate persoanele care nu aparţin confesiunii ortodoxe (în exemplul oferit, elevul şi eleva care au susţinut asemenea afirmaţii erau în clasa a IX-a, după 8 ani de frecventare a disciplinei Religie); sunt şi cadre didactice, nu neapărat de Religie care susţin, violent, această opinie: cînd am solicitat retragerea icoanelor de pe pereţii (publici) ai şcolii, pe motiv că erau şi copii ai altor confesiuni în şcoală, un profesor mi-a răspuns: „dacă nu le convine, să plece în ţara lor, de unde au venit”.

85. În documentele din arhiva Episcopiei, astfel de sintagme sunt frecvent întîlnite atunci cînd o persoană (în special) publică, nu răspundea favorabil cererii de introducere a religiei în şcoli.

86. Din aceeaşi scrisoare.

87. Vezi în acest sens, Olivier Gillet (2001), Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, (Bucureşti: Compania), p.13, 30 ş.a., dar nu numai.

88. Declaraţia a fost înregistrată la Episcopia Buzăului la nr.510/ 13.02.1991.

89. Înregistrată la Episcopia Buzău cu nr.1593/01.05.1991.

90. Vezi supra, nota nr.28.

91. Înregistrată la Episcopia Buzău cu nr.244/ 25.01.1991.

92. Înregistrată la nr. 4301/ 15.11.1995, Episcopia Buzăului.

93. Deşi ar putea fi considerată un lux, ne putem măcar imagina varianta dezirabilă a fiind redată prin sintagma: „Beneficiază cine doreşte!”

94. Art.26, alin.2) din Declaraţia universală a drepturilor fiinţei umane, art. 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 4 din Legea învăţămîntului.

95. Olivier Gillet (2001), Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti: Compania, p. 275.

96. Ina Merdjanova, op. cit., p.274.

97. John Markoff and Daniel Regan, ”Religion, the state and politics: legitimacy în the world’s constitutions”, în Thomas Robbins and Roland Robertson (eds.), Church-State Rela- tions: Tensions and Transitions (Transactions Books, New Brunswick, 1987), pp.161- 82, apud Ina Merdjanova, op. cit. p.278.

Bibliografie:

Andreescu, Gabriel „Investiţia în religie nu e o investiţie în civilizaţie”, Ziua, Bucureşti, nr. 2937, an X, 13 februarie 2004.

Andreescu, Gabriel „Cele două Românii: Parcul Carol şi Biserica Ortodoxă Română”, Ziua, Bucureşti, nr. 2972, an X, 25 martie 2004.

Andreescu, Gabriel „Logica «mîntuirii neamului» e anacronică”, Observator Cultural, Bucureşti, nr 213, 23. 03 – 29.03.2004.

Buzea, Gianina „Recensămîtul 2002”, Interviu cu Aurel Camara, preşedintele Institutului Naţional de Statistică, 22, Bucureşti, nr. 13, an XIII (629), 26 mar.- 1 apr. 2002.

Dostoievski, F. M. Fraţii Karamazov, Bucureşti: Cartea Românească, 1986.

Jigău, Mihaela coord. Învăţămîntul rural din România, condiţii, probleme şi strategii de dezvoltare, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării: MarLink, 2002.

Olivier Gillet Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti: Compania, 2001.

Kamaras, Istvan „New Religious Phenomena and the Catholic Church in the Postcommunist Countries”, versiune preliminară, publicată în manualului cursului Religion, Globalisation, and the State, Central European University, Budapesta, 2003.

Merdjanova, Ina „Religious Liberty, New Religious Movements and Traditional Christian Churches in Eastern Europe”, Religion, State & Society, vol. 29, No. 4, 2001.

Sachelarie, Nicodim Pravila Bisericească, Buzău: Editura Sfintei Episcopii a Buzăului, 1999.

Weber, Renate „Legea învăţămîntului: între contestare şi supra-apreciere”, Revista Română de Drepturile Omului, Bucureşti, nr. 9, aprilie-iunie, 1995.

***** Abecedarul micuţului creştin, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992.

***** Biblia sau Sfînta Scriptură. Bucureşti: Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.

**** Programa analitică pentru predarea religiei în şcoală (apărută cu aprobarea Sfîntului Sinod al B.O.R.). Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1990.

Emil MOISE, (n. 1968), absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, este profesor de discipline socio-umane la Colegiul „Dr. Constantin Angelescu” din Buzău, doctorand al Facultăţii de ştiinţe Politice al şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006