Convergenţe transilvane

Naţionalism civic versus naţionalism etnic în perioada memorandistă

Sabina Fati

Revoluţia ratată la 1848 atît de români, cît şi de unguri a fost compensată pentru primii prin convocarea, după 15 ani de întrerupere a Dietei Transilvaniei care a funcţionat cu majoritate relativă românească la Sibiu, însă pentru o perioadă foarte scurtă de timp (1863-1864), iar pentru unguri prin compromisul de la 1867. Aceste „compensaţii” au fost, desigur, disproporţionate, impunerea dualismului austro-ungar fiind pentru românii ardeleni, atît de loiali împăratului, o lovitură neaşteptată, după o perioadă de exerciţiu democratic în care obţinuseră unele drepturi colective, inclusiv pe acela de a-şi folosi limba maternă în justiţie.

Perioada liberalismului care a precedat pactul dualist nu i-a găsit, însă, pe români suficient de pregătiţi pentru a se impune în viaţa politică şi administrativă a provinciei, într-un moment în care se deschisese o breşă conjunctural favorabilă lor, determinată de divergenţele dintre nobilimea ungară şi Curtea imperială. Totuşi prin Dieta de la Sibiu, în absenţa maghiarilor care au boicotat-o, românii au reuşit în 1863 să impună legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi legea prin care limba română este recunoscută, alături de germană şi maghiară, ca limbă oficială a statului. Punerea în practică a acestor legi va fi, însă, dificilă în primul rînd fiindcă nu au fost legiferate metodologii şi norme de aplicare, dar şi din cauza aparatului birocratic germanizat şi a numărului mic de funcţionari români.

Timpul scurs pînă la instaurarea dualismului a fost extrem de folositor pentru maturizarea politică a elitei române ardelene şi a legăturilor care s-au format în această perioadă cu „poporul”. Un exemplu interesant în acest context este cel dat de comunitatea din Zărneşti imediat după ce Diploma imperială din 20 octombrie 1860 a fost dată publicităţii (prin acest act Viena recunoştea egalitatea tuturor popoarelor şi libera folosire a limbilor acestora în învăţămînt, justiţie şi biserică). Această comunitate deschide şi poartă proces, pe care îl şi cîştigă împotriva Preturii din Rîşnov pentru recunoaşterea limbii sale. Iar la 5 decembrie 1860 membrii Consiliului de Conducere al acestei comune semnează împreună un act solemn prin care declară limba română, singura pe care ei o cunosc, drept limbă oficială a statului, în virtutea egalităţii proclamate de împărat¹: „Ordinăm şi pretindem, scrie actul, ca dregătoria noastră comunală căreia îi aducem aminte că noi o susţinem, noi plătim salariile dregătorilor şi că ea este pentru noi iar nu noi pentru ea, de azi înainte să poarte toate protocoalele şi toate corespondenţele numai şi numai în limba noastră maternă”². Modelul declaraţiei de la Zărneşti va fi preluat în perioada imediat următoare de multe alte localităţi. Dar limba română va fi folosită la scară foarte mică în cancelariile transilvănene, în ciuda ordinelor de sus şi a presiunilor venite de jos. Cu toate acestea, conştientizarea şi implicarea comunităţilor locale într-un proces de liberalizare şi recunoaştere a naţiunii române sunt semnificative pentru emanciparea românilor ardeleni şi pentru mişcările politice de mai tîrziu.

Epoca liberalismului şi a Dietei de la Sibiu scoate în evidenţă şi maturitatea politică la care au ajuns românii în această perioadă de prosperitate politică pentru ei. Este vorba în primul rînd de formularea şi definirea unui tip de naţionalism civic, care nu se mai constituia ca o manifestare împotriva „celuilalt”, ci ca modalitate de integrare a naţiunilor trăitoare în Transilvania. Punctul de plecare al acestei abordări este, după cum preciza deputatul Alexandru Bohăţel, faptul că naţiunea română din Ardeal „nici-odată, şi nici astăzi nu s-a îndestulit numai cu egala îndreptăţire personală”³, adică cu drepturile individuale oferite de maghiari la 1848, prin reformele legale instituie. Românii transilvăneni erau nesatisfăcuţi de aceste legi tocmai pentru că nu făceau nici un fel de referiri la drepturile lor comunitare şi din acest punct de vedere nu aduceau o schimbare calitativă⁴. Nevoia de includere şi toleranţă faţă de toate naţiunile provinciei, indiferent de reprezentativitatea acestora, devenea singura modalitate de asigurare a păcii in- terne. Românii, ca membri ai unei naţiuni excluse din treburile politice şi admi- nistrative, erau primii care înţelegeau la vremea aceea că principatul autonom al Transilvaniei nu putea progresa în absenţa unui sistem de înţelegere şi participare a tuturor etniilor la conducerea provinciei, care aparţinea în aceeaşi măsură fiecăreia dintre ele, ca un fel de patrie comună, după cum o numea Andrei ªaguna: „toţi suntem, domnilor, fiii uneia şi aceleiaşi mame, ai unei patrii. (…) Ce se atinge de mine, mă rog odată pentru totdeauna să nu mă judecaţi, nici după naţionalitatea mea, nici după religiunea de care mă ţin, ci să mă judecaţi după patria şi patriotismul meu”⁵. Liderul ortodocşilor ardeleni nu punea în discuţie faptul că „Ardealul, patria noastră, e într-o legătură indisolubilă şi indivizibilă faţă de celelalte provincii şi ţări ale M. Sale”, dar, „ca un Ardelean”, era de părere că are o singură patrie: Transilvania⁶. Conştiinţa apartenenţei la naţiunea română s-a dezvoltat în a doua parte a secolului al XIX-lea în corelaţie cu apartenenţa la principatul transilvănean, care după 1867 va intra în componenţa Ungariei. Departe de landurile de unde proveneau, saşii transilvăneni nu au urmărit nici în secolul al XIX-lea, nici după aceea o integrare în Reich-ul german, ci şi-au păstrat sentimentul propriei identităţi, în sensul unui patriotism provincial, format de-a lungul a secole întregi. În 1908, purtătorul lor de cuvînt, Rudolf Schuller, spunea plin de mîndrie: „Noi nu vrem să fim germani pur şi simplu, ci germani transilvăneni”⁷. În alte condiţii istorice, notează Urs Altermatt, Transilvania ar fi putut urma drumul Elveţiei, devenind un stat modern multinaţional. Evoluţia a fost, însă, în sens invers: etnonaţionalismul modern a distrus multiculturalitatea (saşii au părăsit ţara ca germani cu cetăţenie română, maghiarii şi secuii mai trăiesc aici, dar în condiţii de marginalitate politică, economică şi culturală, şi la începutul secolului al XXI-lea secuii sunt tot mai puţin consideraţi o naţiune distinctă).⁸

Obţinerea autonomiei politice, principalul deziderat al românilor, pînă la începutul secolului al XX-lea va marca toate manifestările şi acţiunile politice ale elitei româneşti din Ardeal. Chiar în perioada unirii celor două principate: Ţara Românească şi Moldova, românii ardeleni se raportau prea puţin la mişcarea unităţii naţionale pe care indirect George Bariţiu o numeşte daco-românism: „patru demoni aleargă, sboară, cutreieră prin ţara noastră, dintr-un capăt pînă în celălalt, insuflă neîncetată grijă şi neodihnă în inimile şi sufletele locuitorilor. ªi cum să chiamă oare acele năluci, acei demoni fioroşi? Eu îi numesc pe aceia aşa: pangermanismul, maghiarismul, panslavismul şi daco-românismul”⁹. Prin enumerarea acestor pericole care ameninţau Ardealul, editorul Gazetei de Transilvania conturează la rîndul său nu doar ideea de autonomie a provinciei, dar şi sensul în care ar trebui să evolueze aceasta, protejînd fiecare comunitate naţională. „Egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, credeau românii ardeleni, ar fi putut transforma principatul într-o regiune paşnică şi democratică.

„Existenţa unei naţiuni este…un plebiscit zilnic, la fel cum existenţa individuală este o continuă afirmare a vieţii… O naţiune nu are mai multe drepturi decît un rege de a spune unei provincii: „îmi aparţii, deci te iau”. Pentru noi o provincie înseamnă locuitorii ei şi, dacă cineva are într-adevăr dreptul să fie consultat în privinţa respectivă, acesta este locuitorul ei. Niciodată nu va fi în adevăratul interes al unei naţiuni să anexeze sau să păstreze o ţară împotriva voinţei acesteia. Dorinţa poporului este, la urma urmelor, singurul criteriu justificabil, la care trebuie să ne întoarcem mereu”. ¹⁰

Esenţa naţionalismului civic aşa cum era văzut de elita românească în perioada Dietei de la Sibiu se baza tocmai pe necesitatea participării tuturor naţiunilor provinciei la deciziile politice şi administrative, într-un fel pe care astăzi l-am putea numi consociaţionism, dar şi pe dimensiunea etnică şi culturală a acestor naţiuni: „un nobil român a avut tot aceleaşi drepturi ca şi un nobil maghiar, un cetăţean din pămîntul regesc a avut aceleaşi drepturi ca şi alt cetăţean din pămîntul acela, din oraşele şi comitatele Transilvaniei a avut aceleaşi drepturi ca şi ceilalaţi cetăţeni. Nu le-au putut însă folosi ca naţiune, fără numai contopiţi în celelalte naţionalităţi.

Pentru aceea astăzi, spune Alexandru Bohăţel la lucrările dietale de la Sibiu, cu egala îndreptăţire individuală, ci numai cu îndreptăţirea naţională”¹¹. Acest prim pas făcut spre toleranţă, spre democraţia consociativă pune între paranteze intenţiile revanşarde ale unei comunităţi asuprite şi conservatoare, care secole la rînd a fost incapabilă să se integreze structurilor de tip occidental din provincie. Românii ardeleni dovedesc, însă, că în ciuda „timpului pierdut” pot recupera pe dimensiunea politică absenţa din viaţa constituţională a Transilvaniei.

Îndreptăţirea naţională de care vorbesc intelectualii români în perioada Dietei de la Sibiu devine destul de repede un vis spulberat. Condiţiile interne din Imperiu, o serie de factori subiectivi care intervin în proiectarea strategiilor în cabinetul lui Franz Joseph, dar şi aranjamentele internaţionale, de după războiul austro- prusac (1866) determină Curtea de la Viena să facă un compromis cu ungurii moderaţi, care vor renunţa la ideea de independenţă în schimbul transformării monarhiei într-un imperiu bicefal, în cadrul căruia Ungaria va primi Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Această invenţie constituţională adoptată în defavoarea curentului federalist, reprezentat de şeful guvernului de la Viena, contele Richard Belcredi, a fost susţinută cu o anumită fervoare de împărăteasa Elisabeth, cunoscută pentru admiraţia şi ataşamentul pe care le avea faţă de Ungaria şi în special faţă de contele Gyula Andrássy (care cu ajutorul ei va primi portofoliul ministrului de externe), dar şi pentru influenţa pe care o avea asupra împăratului. Soluţia dualistă pune la colţ centralismul tradiţional al Imperiului, dar totodată şi grija părintească a împăratului pentru popoarele sale. Primele consecinţe ale acestui aranjament vor fi resimţite chiar de către Austria care se va transforma în prizonierul politic al interpretării ungare a compromisului¹². Liderul ceh, Frantisek Palaky anticipa încă din 1865 că „Ziua în care va fi proclamat dualismul va vedea, în mod inevitabil, şi naşterea panslavismului, sub forma lui cea mai puţin îmbucurătoare. […] Noi, slavii, vom întîmpina dualismul cu o adîncă tristeţe, dar fără nici o teamă. Noi existăm înainte de Austria, şi vom supravieţui prăbuşirii ei”¹³.

Cacofonia determinată de noul sistem, nu doar prin denumirea instituţiilor comune „imperiale şi regale” („kaiserlich und königlich”), prescurtate k.u.k, a celor exclusiv austriece care se numeau „imperialo-regale” („kaiserlich- königlich”), prescurtate kk, şi a celor exclusiv ungureşti, care se numeau „k” de la königlich¹⁴, ci şi prin felul greoi şi inadaptabil în care lucrau. Robert Musil le- a numit „Kakania” şi a încercat să explice într-un mod cît se poate de ironic de ce austriecii urau această înţelegere austro-ungară. „La Viena – notează ambasadorul Belgiei în Austria, Jonghe d’Ardoye – nu s-a uitat de vechea supremaţie germană distrusă astăzi în favoarea Pestei şi nu poate fi linişte la gîndul că sporeşte continuu puterea acestei rivale cu care astăzi trebuie să se trateze de pe poziţii de egalitate şi care ameninţă deja să domine situaţia. Triumful ungurilor şi dualismul care, ca politică de stat îl certifică, au distrus în cadrul monarhiei austro-ungare solidaritatea de interese; numai un pericol comun va putea strînge la un loc din nou aceste elemente astăzi divergente şi să redea imperiului unitatea de interese ce trebuie apărate, numai aceasta i-ar mai putea asigura forţa necesară pentru a rezista crizelor care se vor ivi într-un viitor apropiat, ameninţîndu-i existenţa”¹⁵. Diplomatul belgian crede că instaurarea monarhiei bicefale va fi subminată de neîncrederea istorică dintre conducătorii unguri şi cei austriaci şi că „numai un nou succes, care să răspundă aspiraţiilor comune, va putea, dacă este posibil, să consolideze acest dualism care astăzi nu reprezintă decît triumful maghiarismului asupra centralizării maghiare”¹⁶.

„Acest sentiment politic austro-ungar era o entitate atît de bizar articulată încît pare aproape imposibil de explicat cuiva care nu l-a trăit el însuşi. Nu era alcătuit, ca să spunem aşa, dintr-o parte austriacă şi una ungară, care, aşa cum s- ar putea crede, s-ar fi întregit una pe alta, ci consta dintr-un întreg şi dintr-o parte, anume dintre sentiment politic ungar şi unul austro-ungar, şi acest al doilea era acasă la el în Austria, în timp ce sentimentul politic austriac era la drept vorbind fără patrie. Austriacul nu poate fi găsit decît în Ungaria, şi acolo doar ca obiect de aversiune; acasă la el, el se numeşte un cetăţean al regatelor şi al ţărilor monarhiei austro-ungare reprezentate în Consiliul imperial, ceea ce înseamnă acelaşi lucru cu un austriac plus un ungur minus acest ungur, iar el o făcea nu atît din entuziasm, ci de dragul unei idei care-i displăcea, pentru că el nu putea să-l sufere pe ungur după cum nici ungurul pe el, ceea ce complica şi mai mult lucrurile. Din cauza aceasta mulţi îşi ziceau pur şi simplu cehi, polonezi, sloveni sau germani, cu aceasta începu decadenţa de mai tîrziu şi acele ştiute «fenomene neplăcute ale politicii interne» […] care […] erau «opera unor elemente lipsite de simţul răspunderii, nemature şi avide de senzaţii tari» care nu-şi găseau replica necesară în masa prea puţin evoluată din punct de vedere politic.” ¹⁷

Sistemul dualist va dilua conştiinţa apartenenţei la Imperiul Habsburgic, accentuînd faliile din monarhie, pe linia conflictelor interetnice. În Ungaria, compromisul va însemna întoarcerea la regimul parlamentar instaurat de Revoluţia de la 1848, cu toate implicaţiile pozitive şi negative pe care, însă, o mare parte a elitei române din Transilvania le-a refuzat şi respins de pe poziţii de forţă în perioada paşoptistă.

Autonomia Transilvaniei ca „acte manqué”

Revendicările românilor ardeleni după unirea Transilvaniei cu Ungaria înscrise în numeroase petiţii şi memorii au ca punct de plecare tradiţia de autonomie constituţională a Marelui Principat. Românii, chiar dacă nu au fost beneficiarii direcţi ai acestei tradiţii, aveau conştiinţa apartenenţei la această provincie nu doar prin instituţiile cu diverse grade de autonomie pe care le dezvoltaseră în ultima perioadă, dar şi prin exerciţiul parlamentar dobîndit în scurta existenţă a Dietei de la Sibiu. Păstrarea autonomiei Transilvaniei era vitală pentru români, fiindcă ei gîndeau dezvoltarea lor naţională şi socială în strînsă legătură cu dezvoltarea principatului.

Pentru românii transilvăneni regretele despărţirii de Viena (căreia i se subordonase politic şi administrativ Ardealul pînă la compromisul austro-ungar) vor deveni lamento-ul nostalgiei şi al dezvoltării viitoare. George Bariţiu, într-un memoriu alcătuit din însărcinarea participanţilor la conferinţa din 17-29 iunie 1872, scria că „românii nu au combătut uniunea [cu Ungaria, n.m.] în principiu, ci din contră ei au recunoscut în toate timpurile acea uniune, care-şi are baza sa în legea fundamentală a Transilvaniei, adică în diploma leopoldină”¹⁸. În petiţia formulată de Bariţiu se subliniază că românii consideră unirea cu Ungaria „improvizată, forţată, necondiţionată”¹⁹ şi nu pot fi de acord cu o unire care este „identică cu unificarea, cu fuziunea, cu nivelarea totală, fără pic de respect la miile de interese provinciale, locale, cum am zice exclusiv transilvane, crescute oarecum din pămîntul ei în cursul mai multor secole şi complicate atît de mult, încît regularea şi complanarea lor nu se poate realiza aiurea, decît numai înlăuntrul Transilvaniei, aci acasă, în o dietă provincială, pe venitoriu, ca şi în trecut, în o perioadă lungă de şapte sute de ani. Aşa, despre această specie de fuziune ţin românii că este stricăcioasă din mai multe puncte de vedere”²⁰.

Conştiinţa regională a românilor transilvăneni pe care o constatăm în memoriul lui George Bariţiu din 1872 va persista şi 46 de ani mai tîrziu cînd se va pune problema unirii Ardealului cu România. Alexandru Vaida Voevod îl va avertiza astfel pe Iuliu Maniu că dacă ardelenii nu vor fi în stare să menţină Consiliul Diligent şi după Constituantă, transilvănenii vor cunoaşte „sclavia centralismului din Bucureşti şi tirania capitalismului oligarhiei din ţară”²¹. Elita ardeleană va cere Bucureştiului o unire condiţionată, la fel cum Bariţiu cu o jumătate de secol în urmă pretindea specificarea condiţiilor unirii cu Ungaria. Transilvania nu va mai fi, însă, niciodată autonomă, iar încercările făcute de elitele ardelene înainte şi după 1918 de a reveni la tradiţiile constituţionale ale principatului vor fi acte ratate, poate chiar în sensul dat de psihanaliză pentru „acte manqué”.

Specificitatea provinciei, tradiţiile ei instituţionale, politice şi democratice, modelul propriu de dezvoltare vor fi argumente reluate mereu de liderii transilvăneni pentru promovarea autonomiei. Obsesia diferenţei şi nostalgia provinciei autonome vor întreţine permanent un tip special de angoasă, care va fi regăsită mai apoi în toate acţiunile politice ale ardelenilor făcute în numele fostului principat. Acest tip de angoasă va persista provocînd acţiunilor viitoare o deplasare de sens, o regresiune, o întoarcere la momentul traumatic al eşecului, supraîncărcîndu-le cu semnificaţia actului ratat. „Seria ratărilor ardelene e nesfîrşită”, scrie Alexandru Cistelecan într-un eseu devenit celebru, „ea poate începe chiar cu ratarea politică. Bună ca politică de rezistenţă, ca politică iredentă şi de opoziţie, politica ardeleană nu s-a dovedit deloc strălucită în reconstrucţia ţării. Guvernările ardelene interbelice n-au fost solide şi n-au marcat aproape deloc faţa ţării. Ele par azi simple antracte ale liberalismului, intervale de guvernare cedate mai curînd de liberali decît cîştigate. Precare, şubrede, scurte, măcinate şi din interior şi din afară, ele au fost mai degrabă anonime, decît glorioase. Eşecul lor e aproape desăvîrşit, admirabil prin regularitate – dacă n-ar fi avut şansa funestă a unui guvern ce s-a înscris definitv în istorie: guvernul Groza. Atît şi e destul pentru a-i ţine pe ardeleni cît mai departe de jilţul puterii. Frustrarea lor e mai profitabilă ţării decît succesul. Căci dacă ratările lor politice sînt relativ inocente şi remediabile, triumfurile lor sînt prea sumbre pentru a ni le mai putea permite. Ardeleanul în guvern e un soi de calamitate: ori se duce singur de rîpă, ori duce şi ţara după el”²². Generalizările făcute de Alexandru Cistelecan îşi găsesc o ultimă ilustrare în cel din urmă guvern condus de un ardelean, Victor Ciorbea (prim ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat în perioada 1996-1998), care, în ciuda bunelor intenţii şi a deschiderilor reformiste, a eşuat în lupte de culise, subminat de propriul partid (urmaşul Partidului Naţional Român din Transilvania), al cărui lider a devenit în 2001, după ce PNŢCD a pierdut alegerile, rămînînd în afara parlamentului. Fărîmiţarea ulterioară a acestui partid istoric neadaptat la condiţiile politice şi sociale ale vremii i se datorează în parte tot acestui ardelean, plin de bune intenţii şi cu o statură morală necontestată.

Imposibila recuperare a autonomiei Ardealului a fost decenii la rînd o idee greu de acceptat pentru românii transilvăneni din Imperiul Austro-Ungar, rămînînd şi pe mai departe sub România întregită o frustrare alimentată de centralismul noului stat şi de comparaţiile inevitabile pe care ardelenii le făceau între felul de a face politică pe malul Dîmboviţei la Bucureşti şi felul în care se făcea politica pe malul Dunării la Budapesta. „La Bucureşti — povesteşte Alexandru Vaida Voevod în memoriile sale — am dat de un haos, care era temelia însăşi a vieţii publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găseau că totul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre lipsa experienţei de a guverna. Eram, pentru ei, oameni de opoziţie, străini de arta şi beneficiile guvernării, un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi”. Acest fel de a privi lucrurile era diferit faţă de ceea ce văzuseră pînă atunci în politică ardelenii „Noi avuseserăm de furcă cu rafinata oligarhie maghiară”, mărturiseşte Vaida²³.

„Sînt, mai ales pentru voi, ardelenii şi ungurenii, foarte primejdioase alianţele şi daravelile cu soiul acesta de români din regat, crescuţi la şcoala perversităţii şi distrucţiunii – o şcoală care n-admite nici Dumnezeu în cer, nici autoritate pe pămînt, nici respect faţă de cele sfinte, nici omenie faţă de oameni, o şcoală care are multe asemănări cu un ospiciu de alienaţi, grandomani, persecutaţi, deprimaţi, furioşi şi, între ei, cuminţi mişei, care de dragul şcoalei şi de pofta scandalului se prefac nebuni”.²⁴

Conştiinţa regională, de apartenenţă la Transilvania se face simţită la naţiunile care trăiesc în această provincie odată cu intenţia declarată a maghiarilor de a lipi Ardealul de Ungaria. Drepturile cerute în numele naţiunii vor fi de acum înainte dublate de revendicarea autonomiei Transilvaniei, atît în memoriile românilor, cît şi în cele ale saşilor. În memoriul adresat lui Franz Joseph de către Consistoriul Evanghelic Superior din Transilvania la 5 februarie 1883, după un lung excurs în istoria saşilor, i se reaminteşte împăratului că „Transilvania n-a fost nicicînd o parte componentă a Ungariei cum a fost, de pildă, comitatul Pesta sau Bratislava, ci şi înainte de lupta de la Mohács a avut parte de drepturi speciale particulare – Verböczy: opus tripartitum juris consuetudinarii inclyti regni Hungariae, partea a treia; articolul de lege I din 1744 – şi a fost secole de-a rîndul după acea bătălie un stat de sine stătător, separat de Ungaria, aflat sub conducerea propriilor principi […] Această independenţă faţă de Ungaria nu s-a modificat nici atunci cînd Transilvania a trecut, conform tratatului de la finele veacului al XVII-lea, sub principii moştenitori din Augusta Casă de Austria, care purta şi coroana Ungariei […]. Unirea dintre Ungaria şi Transilvania avea nevoie, prin urmare, de un act legislativ bilateral, care a creat un drept contractual între ambele ţări, în funcţie de specificul acestora”²⁵. Nici românii şi nici saşii nu mai contestă de la un punct încolo unirea, dar cer autonomia în cadrul Ungariei pe baza declaraţiei făcute de Francz Joseph la 25 decembrie 1865: „Intenţia noastră este, ca şi pe viitor…, problema deosebit de importantă a reglementării relaţiilor de drept public ale Marelui Principat al Transilvaniei… să-şi găsească o rezolvare satisfăcătoare […] Unirea definitivă a celor două ţări o considerăm dependentă de respectarea cuvenită a intereselor speciale ale Marelui nostru Principat al Transilvaniei şi de garantarea cerinţelor de ordin juridic ale diferitelor naţionalităţi şi confesiuni din ţară şi reglementarea problemelor administrative ale ţării, la care şi voi aţi consfinţit”²⁶. Această declaraţie a Împăratului îi face pe români şi pe saşi să creadă că petiţiile lor îşi vor găsi rezolvarea la curtea vieneză, care girase pînă la momentul compromisului austro-ungar autonomia Transilvaniei. Misiunea civilizatoare şi grijulie în constrîngerile pe care le impusese a luat, însă, sfîrşit odată cu Ausgleish-ul. De acum înainte Viena va rămîne pentru naţiunile Transilvaniei doar un centru simbolic spre care acestea vor privi cu speranţă şi nostalgie, neînţelegînd de la început că ruptura este definitivă. Acesta este unul dintre motivele pentru care românii la un sfert de veac de la compromisul austro-ungar trimit celebrul Memorandum împăratului.

Naţionalismul – suport al acţiunii politice în perioada memorandistă

Naţionalismului civic, care a descoperit în perioada Dietei de la Sibiu esenţa suveranităţii poporului în rolul de apărător al drepturilor pentru toţi membrii comunităţii politice indiferent de originea etnică, i s-a contrapus în perioada imediat următoare naţionalismul etnic, prin cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului: xenofobie, excludere şi încercări de asimilare comandate de către guvernul ungar.

Deşi aflată sub monarhia austro-ungară (1867-1918), Ungaria a făcut eforturi continue şi disperate pentru a schimba componenţa etnică a unei ţări unde, pînă foarte aproape de sfîrşitul secolului al XIX-lea, etnicii maghiari constituiau o minoritate²⁷. Statisticile bazate pe recensămîntul oficial arătau că procentajul etnicilor maghiari din Ungaria era de 40,7% în 1851, la scurt timp după marea revoluţie şi războiul de independenţă naţională din 1848-49, de 46,9% în 1869, imediat după Compromisul austro-ungar din 1867, şi de 48,5% în 1890. Ungurii au devenit majoritari, chiar dacă va fi vorba doar de o majoritate precară, doar în ultimele recensăminte antebelice: 51,4% în 1900 şi 54,5% în 1910²⁸. Dar folosirea limbii era un instrument înşelător pentru determinarea statutului etnic al populaţiei din Bazinul Carpato-Dunărean, după cum observă Tibor Frank, notînd că în această zonă „sute de mii (dacă nu milioane de oameni) trăiau în zone bilingve sau multilingve, sau în frontierele lingvistice unde în copilărie oamenii învăţau aproape automat două sau mai multe limbi cam la acelaşi nivel”²⁹. Pe de altă parte, este însă indiscutabil că a existat o asimilare naturală, în special în oraşele care cunoşteau o dezvoltare rapidă şi în centrele industriale. Budapesta, de exemplu (unită în 1873), era încă la mijlocul secolului al XIX-lea un oraş german cu o populaţie redusă ne-maghiară (sîrbi, greci, slovaci etc), devenind la începutul secolului al XX-lea un centru exclusiv maghiar³⁰. Asimilarea naturală a fost, de fapt, o consecinţă a modernizării şi industrializării şi a afectat acele naţiuni cu structuri sociale mai dezvoltate, în timp ce naţiunile cu structuri arhaice au rezistat mai eficient. Potrivit statisticilor şi aprecierilor făcute de istoricii unguri, în perioada 1890-1914, cînd modernizarea s-a extins în toată Ungaria, diferitele naţiuni au pierdut prin asimilarea în rîndurile maghiarilor mai mult de un milion de oameni: 400.000 de germani (în special din mediul urban), 300.000 de slovaci, 200.000 de evrei, 100.000 de slavi sudici şi 50.000 de români şi ruteni³¹. Aceste cifre descriu într-un fel destul de elocvent rolul structurilor sociale în procesul de modernizare. Numărul mic de români asimilaţi în procesul natural de modernizare în perioada 1890-1914 poate fi explicat prin preponderenţa rurală a românilor, care trăiau încă în comunităţi mici, relativ închise, slab dezvoltate economic şi cultural. Situaţia slovacilor era asemănătoare, însă numărul mare de asimilări constatate este rezultatul migrării acestora spre Budapesta, după cum sugera Ján Bobula, lider al Partidului Naţional Slovac, care după Compromisul de la 1867 a încercat să colaboreze cu guvernul ungar şi care ulterior a devenit János Bobula, proprietarul unei mari întreprinderi în capitala Ungariei. A fi maghiar era fără îndoială o condiţie prealabilă pentru o carieră politică, economică sau culturală, de aceea mulţi unguri vorbitori de altă limbă s-au maghiarizat, schimbîndu-şi şi numele — József Wurm, unul dintre cei mai bogaţi negustori din Pesta a luat numele Almay; renumitul pictor maghiar Mihály Munkácsy, decedat în 1900, fusese de fapt german, numele lui adevărat fiind Lieb³².

Insistenţa, pe plan legislativ şi cultural, manifestată de puterea de la Budapesta pentru maghiarizarea locuitorilor din teritoriul Coroanei Sfîntului ªtefan în ultima parte a secolului al XIX-lea a dus prin recul la coagularea mişcării naţionale a românilor transilvăneni. Legea cu privire la egala îndreptăţire a naţionalităţilor din 1848 a fost practic inoperabilă fiindcă tot prin lege statul poliglot a fost definit drept stat naţional: „în Ungaria există o singură naţiune, una şi indivizibilă, naţiunea maghiară şi toţi cetăţenii, indiferent de neamul căreia îi aparţin, sînt membrii acestei naţiuni maghiare, una şi indivizibilă”³³. Conform Legii despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor (nr.44/1868), egalitatea în drepturi se făcea numai din punctul de vedere al folosirii oficiale a diverselor limbi şi numai în funcţie de necesităţile practice ale guvernării. În ceea ce priveşte Legea electorală din 1874, aceasta îi discrimina pe români fiindcă acordarea dreptului la vot se făcea pe bază de cens, iar în comunele urbane transilvane, populate de maghiari, censul era de trei pînă la şase ori mai mic decît în cele rurale, locuite preponderent de români (censul în aceste comune era de opt pînă la nouă ori mai mare decît cel similar aplicat în comunele din Ungaria, în plus legea electorală propunea o serie de iregularităţi în formarea circumscripţiilor electorale, în sensul reamenajării unor fîşii de teritoriu, cu alegători în majoritate maghiari³⁴. Au urmat şi alte legi prin care puterea ungară încerca să maghiarizeze naţiunile aflate sub jurisdicţia sa, de pildă Legea cu privire la obligativitatea introducerii limbii statului în şcolile confesionale din 1879, cea din 1891 legată de înfiinţarea grădiniţelor pentru copiii care împlineau trei ani, sau cea din 1893 care a desfiinţat dreptul bisericii de a fixa salariul învăţătorului comunal. Aceste legi au fost acompaniate de o serie de măsuri menite să ducă la asimilarea forţată a celorlalte etnii din Ungaria: colonizări în zonele exclusiv româneşti, maghiarizarea numelor de localităţi şi a celor de familie, cucerirea centrelor culturale, economice şi sociale de către elita administrativă şi politică ungară, introducerea limbii oficiale în şcolile celorlalte naţionalităţi, folosirea exclusivă a limbii statului de către autorităţile administrative şi judecătoreşti³⁵.

Reacţia elitei româneşti din Ardeal faţă de aceste încercări de extindere a maghiarizării s-a manifestat pe două paliere: i) boicotarea programatică a alegerilor pentru a demonstra principiile nedemocratice pe baza cărora funcţiona sistemul poli- tic impus de Ungaria după Compromisul de la 1867 şi ii) trimiterea sistematică de petiţii adresate Curţii de la Viena prin care liderii români încercau să-i arate lui Franz Joseph felul în care erau încălcate în Transilvania promisiunile făcute de acesta la inaugurarea monarhiei bicefale şi prin care reprezentanţii mişcării naţionale româneşti ar fi vrut să obţină bunăvoinţa Împăratului în lupta dusă de ei împotriva sistemului politic ungar pe care îl considerau nedrept şi, între paranteze, chiar ilegitim.

Această strategie pe două direcţii s-a dovedit neviabilă în timp, pe de o parte fiindcă boicotarea alegerilor prin aşa-numita politică a pasivismului a fost doar parţial respectată, iar pe de altă parte fiindcă politica petiţionară nu avea sorţi de izbîndă în noua configuraţie internă a imperiului. Totuşi ultimul memoriu trimis de români lui Franz Joseph în 1892, intitulat Memorandum, în ciuda eşecului său a avut efecte spectaculoase atît pe plan extern, cît mai cu seamă în dezvoltarea şi conştientizarea naţiunii române din Ardeal.

Note:

1. Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei (1863 – 1864), Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.134.

2. „Foaie pentre minte, inimă şi literatură” , Nr.47, din 29 XII 1860, p.352, citat în Simion Retegan, op.cit., p.134.

3. Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau Luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. III, Sibiu, 1905, p.148.

4. Gusztáv Molnár, „Regionalismul civic”, Provincia, Nr.3, iunie, 2000.

5. Teodor V. Păcăţian, op.cit., pp.67-69.

6. Gusztáv Molnár, op. cit.

7.    Urs Altematt, Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţionalismul în Europa, Polirom, Iaşi, 2000, p.43, trad. Johann Klusch.

8. Ibidem.

9. Teodor V. Păcăţian, op. cit., p. 223.

10.  Ernest Renan, “What Is a Nation?”, în Omar Dahbour, Micheline R. Ishay, The Nation- alism Reader, Humanities Press, Atlantic Highlands, New Jersy, 1995, p.154.

11. Teodor V. Păcăţian, op. cit, p.134.

12. Robert A. Kann, The Multinational Empire. Nationalism and National Reform in the Habsburg Monarchy. 1848 – 1918, vol. II: Empire Reform, Octogon Books, Fourth Edition, New York, 1983, pp.179-200.

13. Citat în Jacques Droz, L ’Europe centrale. Évolution historique de l’idée de Mitteleuropa, Payot, Paris, 1960, pp.146-147.

14.  Paul Lendavai, Ungurii. Timp de un mileniu învingători şi învinşi, Humanitas, Bucureşti, 2001, pp.293-294, trad. Maria şi Ion Nastasia.

15. Corneliu Mihail Lungu (coord), De la Pronunciamente la Memorandum 1868 – 1892. Mişcarea memorandistă, expresie a luptei naţionale a românilor, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1993, pp.80-81, scrisoare datată 24 noiembrie 1868 şi trimisă de amabasadorul Belgiei la Viena către Legaţia Belgiană de la Bruxelles.

16. Ibidem, p.81.

17. Robert Musil, Omul fără însuşiri, vol. I, Univers, Bucureşti, 1995, pp.215-216, trad. Mircea Ivănescu.

18. Arh. St. Alba, fond Mitropolia Greco-Catolică Blaj, Cabinetul mitropolitului, dosar 945/1872-1884, f 71.

19. Ibidem.

20. Ibidem, f 73.

21. Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p.108.

22. Alexandru Cistelecan, „Provincia ratată (Eseu despre Transilvania)”, în Altera, Nr. 9, Anul IV, 1998, p.81.

23. Alexandru Vaida Voevod, Memorii, ed. îngrijită de Alexandru ªerban, Dacia, Cluj- Napoca, 1995, vol. II, pp.15-18.

24. Ion Luca Caragiale, „Despre lume artă şi neamul românesc”, în Mircea Ivănescu, Iustin Panţa, Ioan Radu Văcărescu, Identitate culturală. Către tine prin ceilalţi. Către ceilalţi prin tine. O antologie despre identitatea culturală, Euphorion, Sibiu, 1997, p.25.

25. Corneliu Mihail Lungu (coord), op.cit., p.259.

26. Ibidem, pp.260-261.

27. Tibor Frank, „Naţiunea, minorităţile naţionale şi naţionalismul în Ungaria secolului al XX-lea”, în Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p.183, trad. Radu Paraschivescu.

28. Ibidem, p.184.

29. Ibidem.

30. Emil Niederhauser, “The National Question in Hungary”, în Mikuláš Teich, Roy Por- ter, The National Question in Europe in Historical Context, Cambridge University Press, Cam- bridge, 1993, p.261.

31. Ibidem.

32. Urs Altermatt, op.cit., p.104.

33. Stelian Mândruţ, „Opinii vizînd «Chestiunea româno-ungară» în Transilvania (1867- 1918)”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj Napoca, XXXVI, 1997, p.150.

34. Ibidem, pp.153-154.

35. Ibidem, pp.154-155.

*

Sabina FATI (n. 1965) ziaristă la Evenimentul Zilei, fostă corespondentă a secţiei române a postului de radio Europa Liberă, specializată în ştiinţe politice; de asemenea, colaboratoare constantă la Curentul, Sfera Politicii şi Politica Externă. Co-preşedintă a grupului interdisciplinar TACTIC, axat pe probleme de securitate şi naţionalism. A publicat studiile Secretul informaţiilor este secretul puterii (1997), Regionalism prin descentralizare sau criză prin fragmentare? (1999), A nemzeti eszme és a föderalizmus Erdélyben a XX. század elején [Ideea naţională şi federalismul la începutul secolului XX. în Transilvania] (2001).

Sabina Fati, „Naţionalism civic versus naţionalism etnic în perioada memorandistă”, frag- ment din teza de doctorat Centru şi periferie în discursul elitelor din Transilvania. 1892-1918, Iaşi, 2004.