Regionalizarea – o dezbatere scadentă

Al. Cistelecan

România evită, cu un fel de pudoare iritată, să se angajeze într-o dezbatere care, pe măsură ce e amînată, devine tot mai scadentă. E vorba, fireşte, de dezbaterea asupra restructurării administrative – şi, eventual, politice – pe principiul regionalizării. Anul acesta, fiind unul electoral, tema a fost pusă la conservare, întrucît foloasele ei electoraliste erau minime, dacă nu egale cu un dezastru. Puţine partide – şi în nici un caz dintre cele cu greutate – şi-au asumat-o programatic; şi, oricum, nici ele la modul ofensiv, ci mai degrabă la modul discret. Ceea ce înseamnă că, atunci cînd vine vorba de regionalizare, se impune încă multă prudenţă; problema în sine e încă legată de spaime şi, mai ales, poate fi instrumentată ca una fatală pentru unitatea statală românească. O retorică a denunţului de trădare nu numai că o însoţeşte, dar o şi copleşeşte deocamdată. Aşa că, printr-un fel de consens tacit, mai toate partidele noastre au şters-o din agendă şi o ţin sub embargo.

Numai că problema nu e una strict şi exclusiv academică. Ea e mai degrabă una economică, socială, administrativă şi politică – adică foarte concretă. Şi pe zi ce trece mai presantă şi mai urgentă. Integrarea europeană o va aduce, fie că va fi pe placul nostru, fie că nu, printre priorităţi. Nu pentru că va fi o temă impusă de Europa, ci pentru că e deja o temă internă, o necesitate lăuntrică a statului. La această oră România e unul din cele mai centraliste şi mai centralizate state europene; unul din puţinele state care se încrîncenează să rămînă astfel. Iar disfuncţiile administraţiei noastre sînt remarcabile şi dinlăuntru şi dinafară. A vorbi despre România ca despre un stat clientelar nu mai e o exagerare pamfletară, ci tinde să devină o simplă constatare banală. Feudele economice şi politice croite de baroni au adus instituţiile administrative într-o condiţie de autentică dependenţă feudală. Dacă România nu vrea să aibă o structură administrativă strict formală, dublată de una baronială, ea va trebui să purceadă la o reformă. Asta în pofida pactului tăcerii parafat de marile partide. Scadenţa abordării acestei problematici e tot mai aproape, oricît de adînc ne-am ţine noi capul în nisip. Şi, pentru a nu face iarăşi o dezbatere în pripă şi eminent superficială, e nevoie de proiecte care să fie deja pe piaţă la acel moment. Dar, după cum se vede, nu prea sînt.

Singurii care tulbură această pace programatică, în afara unor cercuri intelectuale de dezbatere, par a fi, cel puţin deocamdată, secuii. Şi asta pentru că, în ce-i priveşte, prioritară pare a fi realizarea autonomiei. Prioritară măcar în măsura în care liderii lor văd realizarea autonomiei ca pe un poces conex integrării europene. Deci, pe scurt, ca pe un proces urgent. Partea de urgenţă a acestui proiect nu pare a fi asumată şi de UDMR, dar, la drept vorbind, UDMR nici nu se poate pune de-a curmezişul unor asemenea proiecte. Şi cel mai probabil – şi mai rezonabil – ar fi ca la această oră şi ei să aibă în sertar măcar un proiect de restructurare regională.

Un proiect de autonomie secuiască a şi fost dezbătut în parlament. Şi, desigur, respins. Dar, chiar dacă au toţi o idee – pe cea a autonomiei –, nici secuii nu sînt toţi de acord asupra modalităţilor în care aceasta s-ar putea obţine. Şi ei merg pe mai multe variante, existînd, aşadar, o dezbatere „intra-secuiască”. Din această dezbatere a ieşit învingător proiectul cu care parlamentarii secui s-au dus în parlament. Dar, dacă există un proiect-învingător, trebuie să existe măcar un proiect-învins. Şi chiar există, sub forma unui pachet legislativ care include o „lege cadru privind regiunile”, o „lege privind înfiinţarea regiunii cu statut juridic special, Ţinutul Secuiesc” şi, desigur, un proiect de „statut de autonomie a Ţinutului Secuiesc în calitate de regiune cu statut special”. Artizanul acestui pachet este politologul Bakk Miklós.

Avînd în vedere că secuii înşişi au respins (ori pus în rezervă) acest proiect, dezbaterea lui devine, oarecum de la sine, gratuită; o simplă dezbatere de idei, cu stricte consecinţe academice, ne-politice. Dar proiectul lui Bakk vine măcar să acopere un gol; va putea fi un punct de pornire, cînd dezbaterea va porni.

Regiunile „înfiinţate” de acest proiect ar avea nu numai identitate administrativă şi juridică, dar şi politică. Ele ar avea o adunare generală regională, aleasă, o comisie regională, ca organ executiv, şi, desigur, un preşedinte. Judeţele ar fi unităţi administrative integrate, iar puterea centrală ar fi reprezentată şi prezentă printr-un „prefect al regiunii”. Ar urma să se înfiinţeze, pentru a armoniza dezvoltarea regională, şi un Consiliu al Solidarităţii, care va aproba priorităţile şi proiectele şi va trimite banii necesari. Guvernul poate fi parte a acestui Consiliu, dar nu mai poate trimite bani de capul lui, după preferinţe şi slăbiciuni. În ce priveşte banii înşişi, 60% din ei ar urma să rămînă în bugetul regiunii, 20% s-ar vărsa în bugetul central, iar ceilalţi 20% în Fondul de Solidaritate regională.

Ţinutul Secuiesc ar cuprinde actualele judeţe Harghita şi Covasna şi o parte a judeţului Mureş, cu Tîrgu-Mureşul inclus, dar beneficiind de un regim special. Statutul Ţinutului „asigură egalitatea comunităţilor naţionale română şi maghiară” şi „protejează drepturile naţionale sau etnice ale minorităţilor”. Româna şi maghiara vor avea acelaşi statut, de limbi oficiale ale regiunii. În parlamentul Ţinutului locurile vor fi împărţite strict după criteriul proporţionalităţii etnice: 80% maghiari (secui) şi 20% români, după cum a reieşit din ultimul recensămînt. Preşedintele şi vicepreşedintele Ţinutului trebuie să fie, obligatoriu, de naţionalităţi diferite.

Orice proiect de reformă administrativă, fie el regionalist ori altminteri, porneşte de la premisa, pozitivă, a unei optimizări şi de la premisa, negativă, a anacronismului sistemului în vigoare. Trebuie spus din capul locului că pentru asemenea dezbateri nu există nici o „premisă” constituţională; ba chiar nici un fel de permisivitate din acest punct de vedere. Constituţia abia modificată, prin paragrafele ei „administra- tive”, tabuizează actuala structură şi închide orice discuţie. Iniţiativele secuieşti, deşi urmează calea parlamentară, au, deci, vor-nu vor, un caracter „subversiv”. Pentru a depăşi faza simplelor discuţii şi a pune astfel de idei pe drumul actualizării se impune o nouă amendare a constituţiei; ori măcar admiterea unei adăugiri prin care să se tolereze şi alte forme de organizare administrativ-teritorială. Fireşte, constituţiile nu trebuie să fie neapărat vizionare, înainte-mergătoare, dar nici nu le stă bine să fie mereu cu un pas în urmă. Asta aduce după sine eterne revizuiri şi face din constituţie un fel de joc parlamentar pe bani publici.

Integrarea europeană va da, cu siguranţă, altă cădere şi acestei problematici de reformă administrativă, momentan îngheţată cel puţin din motive de profit elec- toral. Poate că nici spaimele legate de o asemenea reformă n-au scăzut pînă la un nivel convenabil. Dar ele sînt, în mod sigur, în scădere. Oricum, contextul nu e de tot favorabil. Tocmai de aceea astfel de proiecte trebuie să-şi supraliciteze „atractivitatea”. Ele trebuie să vorbească limpede despre o reducere – cel puţin – a costurilor birocratice. Poate că România nu-i o ţară mai birocratică decît altele, dar, corelată cu problema corupţiei, birocraţia produce destulă angoasă. Şi toată lumea ar vrea să vadă diminuate costurile ei, atît cele legale, cît şi cele paralele cu legea.

Din acest punct de vedere, proiectul lui Bakk Miklós nu pare a oferi prea multe avantaje. Singura instituţie birocratică prinsă într-un proces de subţiere este cea a prefecturilor. În locul atîtor prefecturi judeţene ar urma să apară mai puţine prefecturi „regionale”. Deşi nu e limpede dacă actuala instituţie a prefectului nu se poate salva şi în noua structură, măcar sub forma unor „subprefecturi” încă destul de atractive pentru clientelă. Cum judeţele ar rămîne tot un fel de unităţi administrative cu relativă autonomie, ar însemna că nu dispar nici consiliile alese ale acestora. În schimb, peste actuala structură birocratică s-ar depune stratul „regional”, ce-i drept, nu prea gros, dar, totuşi, costisitor şi el. În termeni populari, alţi bani, pentru alţi funcţionari.

Nu încape vorbă că proiectul a fost făcut cu prudenţă, încercînd să menajeze toate eventualele resentimente. El nu-şi propune să subţieze clasa politică, nefiind, din acest punct de vedere, o ameninţare pentru nimeni. E o prudenţă înţeleaptă, căci dacă Bakk Miklós ar fi intrat cu cuţitul în rîndurile acesteia, băgînd spaima în ea, proiectul n-ar fi avut nici o şansă. E bună, fără îndoială, consimţirea populară, dar şi mai eficientă e adeziunea celor puternici, care pot călăuzi poporul unde le place. Un proiect de regionalizare care sporeşte oportunităţile celor din vîrf are mai multe şanse de a fi convingător, decît unul care le-ar reduce drastic. Regionalizarea, astfel văzută, ar crea o clasă politică de mijloc, mult mai lesne decît aşteptata clasă economică mijlocie. Clasa politică s-ar dispune astfel pe trei nivele, pe trei spaliere. E un argument, nu-ncape vorbă, atractiv. Nu se pune nici măcar problema ca una din cele două camere parlamentare să fie reprofilată ca un fel de „cameră a regiunilor”, mult mai restrînsă decît actualul senat şi cu responsabilităţi non-paralele.

Problema costurilor birocratice ale unei reforme care mizează pe regionalizare e, probabil, insolubilă; cel puţin în sensul diminuării acestora. Cam peste tot unde aceste reforme s-au introdus – ori sînt în dezbatere –, n-au fost prevăzute – şi mai ales n-au fost făcute – economii birocratice. Economiile vin, însă, din altă parte: din eficienţa acestui nou strat birocratic, mult mai legat de perspectivele locului şi de valorificarea oricărui potenţial zonal. Asta spre a nu mai pomeni de avantajele unei democraţii care aduce nivelul de decizie mai aproape de cetăţean şi de posibilităţile lui de control, subliniate, fireşte, de proiectul lui Bakk Miklós. Totuşi, mai multă îndrăzneală anti-birocratică s-ar cuveni unui astfel de proiect. Instituţiile statului, indiferent la ce nivel funcţionează ele, trebuie să fie nişte proiecţii ale nevoilor cetăţeanului. Iar cetăţeanul are treabă la primărie, la tribunal, la spital etc. În principiu, n-are nici o treabă cu prefectura, dacă prefecturile n-ar funcţiona ca un aparat de putere superpus consiliilor alese. Un birou „teritorial” de judecători „constituţionali” poate urmări cu mai multă eficienţă şi competenţă aplicarea corectă a legislaţiei, decît o prefectură încărcată cu birouri paralele puterii alese. În fond, chiar dacă se mai întîmplă foarte des ca organele alese să treacă pe lîngă lege, noi le alegem şi pentru a respecta legea. Un judecător e mai în drept decît un vechil guvernamental să ia seama la eventualele abuzuri şi încălcări.

Dar problema cea mai delicată (mai delicată şi decît problema proiectului în sine) nu e cea a birocraţiei. Birocraţia, se ştie, sporeşte exponenţial cu dorinţa de a o restrînge. Ea are un mers triumfător fatal. Problema grea cu adevărat e stabilirea unor reguli de echitate în cadrul „Ţinutului Secuiesc”, reguli care să nu poată fi nici interpretabile, nici încălcate (ceea ce e, desigur, mult mai uşor). Reguli care, pe scurt, să nu producă angoasă. Oricum, chiar şi acum, în actualul sistem administrativ, există un fel de angoasă minoritară printre românii din Harghita şi Covasna. E de aşteptat ca aceasta să crească vertiginos pe măsură ce un asemenea proiect ar căpăta vreun fel de iminenţă. Prin urmare, acesta e un domeniu de extremă delicateţe, întrucît el ar trebui să evite o nouă producţie de sentiment minoritar. E un domeniu cu atît mai delicat cu cît psihologiile nu ascultă de lege.

În acest sens însă proiectul avansează serioase garanţii de echitate. El prevede, de pildă, pînă şi alocarea fondurilor necesare vieţii culturale ale celor două comunităţi – maghiară şi română – conform proporţionalităţii etnice. La fel cum sînt alocate scaunele din parlamentul local. E puţin probabil ca, la această oră, românii din secuime să beneficieze de 20% din fotoliile de aleşi locali. Actuala lege nu le garantează un asemenea procent. Dacă-l obţin, e numai din cauza organizării locale, a solidarităţii electorale. Proiectul lui Bakk le garantează, însă, acest procent, indiferent de difracţiile politice interne.

şi mai delicată, pentru că iritabilă, se dovedeşte problema celor două limbi oficiale ale Ţinutului. Şi nu atît pentru egalitatea lor în faţa justiţiei, administraţiei etc, cît pentru aspectele de învăţămînt. Învăţămîntul public, dar şi cel privat şi confesional, e obligat, zice proiectul, „să asigure însuşirea celei de a doua limbi oficiale a regiunii”, printr-un număr egal de ore acordate fiecăreia din cele două limbi, româna şi maghiara. E o măsură echitabilă, dar care, cu siguranţă, va tulbura multe psihologii. În plus, folosirea oricărei alte limbi materne, în afara celor două limbi oficiale, e garantată, în relaţiile cu autorităţile. Poliţia trebuie, fireşte, să fie bilingvă.

Proiectul lui Bakk Miklós, fie el şi respins de adunarea secuiască, e un proiect articulat la detaliu şi făcut după principiile unei politici „corecte”. E un punct de pornire, în cazul în care va urma vreo dezbatere pe aceste probleme. E un proiect care se foloseşte de experienţele din alte părţi, încercînd să le moduleze şi după doleanţele specifice ale secuilor. Handicapul de care se loveşte, poate mai mult decît orice alt proiect de acest fel, e chiar această temă secuiască, oricît de încadrată ar fi ea într-o problemă generală a României. Tema însăşi, dincolo de embargo-ul tăcerii pus asupra problematicii în sine, e angoasantă şi ea reactualizează, pentru multă lume, spaime separatiste. Chit că un astfel de proiect nu se va putea aplica decît cu binecuvîntarea parlamentului român.

*

Al. CISTELECAN (n. 1951), critic literar, redactor, publicist. Absolvent al Facultăţii de Filologie al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj. Doctor în litere, cu teza: Celălat Pillat. Redactor- şef adjunct la revista de cultură Vatra, respectiv conferenţiar universitar dr. al Universităţii Petru Maior din Tîrgu-Mureş. Bogată activitate publicistică, studii, eseuri, critică litarară, analize politice etc., în aproape toate publicaţiile periodice din ţară. Redactor coordonator pentru varianta română a revistei Provincia. A publicat volumele: Poezie şi livresc (1986), Celălalt Pillat (2000), precum şi Top ten (2000). Premiul de critică literară „George Călinescu” pentru volumul Poezie şi livresc, premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu pe anul 2001, pentru volumul Celălalt Pillat.