Recunoaşterea valorii culturale a limbilor regionale în Franţa

Jean Sibille

Recunoaşterea valorii culturale a limbilor este un subiect vast, care poate fi abordat în multe feluri. Aş vrea să-l abordez dintr-un punct de vedere în acelaşi timp sociologic, psihologic şi politic. Nefiind de formaţie juristă, nu voi intra în chestiuni tehnice de drept, dar aceasta nu mă va împiedica să exprim punctul de vedere al unui non-jurist asupra unor chestiuni juridice. Mai mult, mă voi ocupa mai degrabă de limbile regionale sau minoritare decît de limbi în general.

Ce este identitatea?

Limba este adeseori asociată cu ceea ce se numeşte „identitate”. Identitatea unei persoane se compune din mai multe faţete: identitate culturală, identitate sexuală, religioasă, profesională… Există bineînţeles interacţiuni între aceste diferite faţete ale identităţii, dar acestea sunt lucruri diferite; aici va fi vorba în mod esenţial despre identitatea „culturală”.

Deseori, identitatea culturală este considerată ca un lucru imanent, adică un fapt preexistent oamenilor, care se identifică cu ceva. De fapt, în opoziţie cu ceea ce s-a convenit a se numi „moştenirea culturală”, identitatea e ceva ce se construieşte aici şi acum. Identitatea constituie faptul de a se identifica în raport cu ceva: este o realitate psihologică, rezultat al unui proces actual de identificare. Din acest punct de vedere, o întrebare precum „oare limba face parte din identitate?” n-are sens cîtuşi de puţin: limba face parte din identitatea mea dacă eu mă identific cu limba; ea nu face parte din identitatea mea dacă eu nu mă identific cu ea. Altfel spus: limba face parte din identitatea mea dacă eu o aşez în identitatea mea. Dacă mai mulţi indivizi se identifică cu o limbă, această limbă face parte din identitatea lor: identitatea culturală are de asemenea aspecte colective.

Prin urmare, identitatea se construieşte hic et nunc. Dar pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, ştiinţele umane au împins fără îndoială prea departe această viziune „constructivistă”, ca şi cum ar fi fost vorba despre o tabula rasa, ca şi cum identitatea s-ar construi pornind de la nimic sau, ceea ce este acelaşi lucru, de la indiferent ce. Identitatea culturală se construieşte în general pornind de la o moştenire culturală (în sens larg, cu alte cuvinte, din elemente lingvistice, religioase, etnice, „emoţionale” etc), transmise prin familie şi prin mediul social, la care individul adaugă elementele pe care le creează, pe care le re-elaborează sau pe care le împrumută (de la alte „culturi”). Poţi accepta într-o mai mare sau într-o mai mică măsură această moştenire, ţi-o poţi asuma sau nu; dar întotdeauna are ceva legătură cu identitatea, căci moştenirea este şi o memorie şi nu se poate şterge cu totul me- moria. Cu alte cuvinte, vom zice că moştenirea culturală este un element structurant al personalităţii unui individ şi că orice individ este constrîns să se poziţioneze în raport cu această moştenire. Iar în această moştenire există una sau mai multe limbi.

Limbile au o valoare?

Nu se poate spune că, prin ele însele, cu alte cuvinte în calitate de sisteme de comunicaţie compuse din semne vocalice, limbile au o valoare; sau mai degrabă, că unele ar avea mai multă valoare decît altele. Din acest punct de vedere, toate au valoare: chiar dacă nu exprimă toate aceleaşi realităţi în acelaşi mod, toate pot să fie la fel de eficace ca mijloc de comunicare şi în aceeaşi măsură capabile să exprime aceleaşi realităţi. Aşadar, ce anume ne poate permite să vorbim despre valoarea culturală a limbilor?

Dintr-un punct de vedere cultural, o limbă are valoare în primul rînd prin ceea ce vehiculează, prin operele pe care le-a produs şi le produce. Din acest punct de vedere, literaturile în limbă regională constituie o parte cu totul demnă de interes, dar totuşi neglijată, a patrimoniului literar al Franţei, fie că este vorba despre literatura populară orală sau de literatura savantă. Mai ales, de pildă, literatura în occitană, care a rămas o literatură vie şi care este, de departe, cea mai productivă dintre toate literaturile europene în limbi minorizate (cu excepţia literaturii catalane, dar catalana nu se mai află, în Spania, cu totul în situaţia unei limbi minorizate).

Limbile au de asemenea valoare pentru că aduc diversitatea în societate. Dacă există credinţa reală că diversitatea este o bogăţie culturală, atunci trebuie să luăm în considerare faptul că limbile au o valoare în calitate de element constitutiv al acestei diversităţi. Şi acesta este cazul, în mod cu totul special, al limbilor minorizate, rezultat chiar din situaţia acestora de minorizare: deseori s-a avansat ideea că revendicarea identitară ar prezenta un risc de „închidere identitară”; de fapt, experienţa ne arată că recuperarea activă a unei limbi şi a unei culturi minoritare are ca efect o formidabilă deschidere a spiritului către lume şi către ceilalţi, permiţînd relativizarea şi repunerea în discuţie a modelelor ideologice şi politice dominante. Dimpotrivă, pericolul constă, cu siguranţă, în închiderea în cultura „naţională”.

Limbile au valoare şi ca element a ceea ce se numeşte azi patrimoniu, con- cept pe care aş prefera să-l numesc memorie istorică. Statul francez este un stat linguicid care a vrut nu numai să-i înveţe franţuzeşte pe toţi cetăţenii săi (ceea ce n-ar trebui să fie considerat un fapt negativ), dar care în acelaşi timp a dorit eradicarea limbilor aşa-zis regionale (chiar dacă metodele aplicate s-au dovedit puţin eficace atîta timp cît a supravieţuit societatea rurală tradiţională) şi chiar a urmărit să le şteargă pînă şi amintirea. Or, nu-i posibil să construieşti o societate armonioasă şi democratică bazată pe ştergerea memoriei. Ştergerea memoriei istorice este o caracteristică a regimurilor dictatoriale.

În sfîrşit, limbile minorizate au o valoare culturală pur şi simplu pentru că nişte oameni vor să le vorbească, să le înveţe, să le transmită, să-i înveţe pe alţii, la rîndul lor, dar şi pentru că există o activitate culturală în jurul acestor limbi: limbile constituie de asemenea un „obiect al dorinţei”. Dimpotrivă, privarea de exercitarea limbii constituie pentru mulţi o teribilă frustrare care poate avea consecinţe grave, socio-politice sau psihologice. Nu vedem motivul pentru care societatea ar trebui să refuze recunoaşterea legitimităţii acestei dorinţe.

Recunoaşterea din partea societăţii a valorii culturale a limbilor

Din punct de vedere sociolingvistic, nu trebuie uitat faptul că franceza s-a impus ca limbă scrisă cu cinci secole în urmă pe întreg teritoriul. În regiunile alofone periferice din punct de vedere geografic (Basse-Bretagne, Ţara Bascilor, Roussillon, Corsica) şi în sudul Franţei (Aquitania, Limousin, Auvergne, Languedoc, Provence), franceza nu s-a impus ca limbă de oralitate cotidiană decît de vreo sută de ani în marile oraşe şi de mai puţin de cincizeci de ani în mediul rural¹. În DOM-TOM/Teritoriile de dincolo de mare, limbile locale sunt încă majoritare, ele rămîn limbile oralităţii cotidiene, în vreme ce franceza este limba scrisă şi oficială, de folosinţă publică.

Global, se poate şti, datorită sondajelor efectuate în decursul anilor, că francezii manifestă un anumit ataşament pentru limbile numite regionale şi sunt, în general, favorabili unor măsuri de protecţie; chiar dacă nu sunt cu toţii pregătiţi pentru angajarea activă. Astfel încît, în 1994, un sondaj efectuat de Ifop² pe un eşantion reprezentativ din ansamblul populaţiei franceze arăta că 75% dintre francezi considera că e foarte sau destul de important să fie apărate limbile regionale. 77% erau favorabili ideii ca Franţa să adopte o lege care să recunoască şi să protejeze aceste limbi; acelaşi procent se pronunţa pentru adeziunea Franţei la Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Dintr-un alt sondaj efectuat în aprilie 2000³ rezultă că 82% dintre francezi sunt favorabili ratificării Cartei europene şi 79% sunt favorabili unei modificări constituţionale care să permită această ratificare.

Dacă însă îi avem în vedere pe cei care vorbesc în numele societăţii: intelectuali, jurnalişti, înalţi funcţionari, oameni politici, profesori etc, cu alte cuvinte, elitele sociale şi intelectuale, situaţia este cu totul alta. Atitudinea majorităţii elitelor faţă de limbile regionale sau minoritare se caracterizează prin trei aspecte: ignoranţă, dispreţ şi instrumentalizare politică. Nu vom demonstra aici ignoranţa şi dispreţul, e de-ajuns să citeşti presa sau să asculţi declaraţiile unor oameni politici care se declară republicani; anumite publicaţii precum Charlie Hebdo, Marianne sau Le Figaro şi-au făcut din asta o specialitate; unii jurnalişti au pus bazele unui adevărat comerţ.

Sub aspect politic, lucrurile stau cam aşa: de două decenii suntem martorii unui discurs care instrumentalizează idealurile republicane precum laicitatea, neutralitatea Statului, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, în serviciul unui naţionalism unitarist şi (re)centralizator care este ostil limbilor regionale şi care contravine unor aspiraţii identitare ale populaţiei din regiuni istorice legate de o limbă şi o cultură specifice. De fapt (în orice caz, în Franţa metropolitană), nu prezenţa limbilor regionale este cea care pune probleme societăţii, ci dimpotrivă, din ce în ce mai mult, absenţa lor, generatoare de frustrare şi de indispoziţie identitară: pierderea limbii este resimţită ca un cusur al fiinţei, ca o mutilare, iar faptul de a nu fi avut posibilitatea de a o învăţa sau de a o studia poate fi perceput ca o umilinţă. Amplificarea revendicărilor lingvistice şi a sentimentului identitar este legată de pierderea limbii şi de creşterea nivelului de instrucţie. Acest sentiment identitar rămîne foarte înrădăcinat (s-ar putea chiar să aibă tendinţe de creştere), el trece dincolo de audienţa politică pe care pot s-o aibă mişcările „regionaliste”, iar societatea civilă suportă tot mai greu unitarismul cultural moştenit dintr-o concepţie retrogradă despre republică. Din nefericire, de vreo treizeci de ani, nivelul dezbaterilor privind aceste chestiuni a regresat şi, astăzi, în Franţa, nu mai poţi lua apărarea culturilor minoritare fără a fi etichetat de comunitarism, de „etnism”, de tribalism, de naţionalism, de separatism, de preconizare a închiderii identitare sau a excluderii, de a avea legături cu extrema dreaptă etc. Aceste amalgamări sunt insuportabile şi nedemne de o dezbatere democratică. Ai impresia că intelighenţia franceză e lovită de un soi de cecitate intelectuală care o face incapabilă să vadă în chestiunea limbilor regionale o adevărată problemă a societăţii şi nu doar un simplu instrument al cutărei sau cutărei ideologii politice.

Această situaţie face ca bătălia pentru limbile regionale şi minoritare să fie una epuizantă: fiecare pas înainte este rezultatul unor eforturi nemăsurate şi poate fi oricînd repus în discuţie. Căci, ceea ce nu vor să vadă clasa politică şi o mare parte a intelighenţiei, este faptul că, de-acum, alternativa nu este între republică şi particularisme, nici măcar între republică împreună cu particularisme şi republică fără particularisme, alternativa se situează între republică împreună cu particularisme şi particularisme fără republică. Şi tocmai în aceasta rezidă fondul problemei corsicane: dacă i s-ar fi acordat, acum douăzeci şi cinci de ani, Corsicii, ceea ce se pregăteşte să i se acorde astăzi (fapt care, azi, poate că nu va rezolva nimic), situaţia probabil că nu ar fi cunoscut derivele ştiute. În opinia unor observatori, în Corsica, în sînul tinerei generaţii, liantul afectiv cu Franţa ar fi deja rupt; şi este pe cale să fie rupt în Bretania şi în Ţara Bascilor.

În sudul ţării (regiuni occitane), situaţia este mai complexă, dar sentimentul alterităţii în raport cu Franţa de Nord rămîne foarte înrădăcinat în societate, mai ales la tineri şi în marile oraşe. Poate că este încă destul de puternic pentru a fi integrat de către populaţiile de origine imigrată, mai ales magrebiană: astfel încît tinerii marsilieni de origine magrebiană nu se recunosc în apelativul de „beur”, căci aceşti beurs „sunt nişte parizieni”. Este, de altfel, într-un anumit sens, un lucru pozitiv, căci o integrare reuşită presupune nu doar integrarea în cultura naţională, ci şi în cultura locală; în ziua în care societatea meridională îşi va pierde capacitatea de a integra din punct de vedere cultural populaţii de origine străină, riscăm să asistăm la derive comunitariste. Acest sentiment de alteritate este intensificat de etnotipurile vehiculate de cultura franceză dominantă asupra celor din sud (şi de asemenea, mai mult, asupra corsicanilor). Aceste etnotipuri sunt în mod special rărspîndite în sînul elitelor „pariziene”, ca şi în mentalitatea funcţionarilor sau a oamenilor de afaceri originari din nord şi aflaţi în slujbe în sud. Aceştia au adesea afirmaţii şi atitudini care frizează rasismul şi sunt foarte dureros resimţite de către autohtoni — e, într-un fel, o „revenire a refulării”: ceea ce nu mai este îngăduit să se spună despre evrei, despre negri sau despre arabi, se permite încă şi azi să se spună despre corsicani sau despre meridionali.

Recunoaşterea de către stat a valorii culturale a limbilor

În corpusul juridic francez există cîteva texte care se referă la limbile regionale (de pildă, textele care permit învăţarea lor). Dar nu există nici un text oficial care să le acorde un statut veritabil, nici vreunul care să se străduiască să le numească şi să le enumere în mod exhaustiv. Aceasta ar fi fost situaţia dacă procesul de aderare al Franţei la Cartă ar fi fost dus pînă la capăt. Există totuşi un raport care fusese cerut de către miniştrii Educaţiei Naţionale şi, respectiv, al Culturii şi al Comunicării profesorului Cerquiglini⁴ şi care enumeră limbile susceptibile de a fi recunoscute de către Franţa în cadrul Cartei. Raportul Cerquiglini fusese precedat de un raport al profesorului Guy Carcassonne privind incompatibilitatea Cartei cu Constituţia⁵.

Carta, al cărei scop este prezervarea patrimoniului lingvistic european, nu specifică în mod exact care limbi regionale corespund conceptului de limbi regionale sau minoritare, dar precizează că nu tratează limbile imigranţilor, nici dialectele limbii oficiale. Ea permite totuşi luarea în considerare a limbilor aşa- numite „fără teritoriu”. În ultimă instanţă, îi revine fiecărui stat în parte sarcina de a determina cărei limbi trebuie să i se aplice prevederile Cartei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că această Cartă, chiar dacă nu se referă la dialecte ale limbii oficiale şi la limbi ale imigranţilor, aceasta nu împiedică statele, care sunt suverane, să acţioneze şi să dea legi în ce priveşte aceste limbi; în consecinţă, dacă statele nu fac nimic pentru aceste limbi, responsabilitatea nu revine Cartei, ci statelor respective.

Raportul Cerquiglini sugerează, graţie unei interpretări extensive a noţiunilor de „limbă minoritară” şi de „limbă fără teritoriu”, să se considere ca „limbi din Franţa”, alături de limbile „regionale” propriu-zise, precum şi alături de limbile romani şi idiş: berbera, araba magrebiană (numită „araba dialectală” în raportul respectiv), armeana occidentală, ca şi hmong-ul vorbit în Guyana.

Pe de altă parte, acelaşi raport ia în egală măsură în considerare ceea ce poartă numele de „limbi d’oïl ”: or, chiar dacă se foloseşte expresia „limbi d’oïl ”, nu e mai puţin adevărat că este vorba despre ceea ce redactorii Cartei au numit „dialecte” ale limbii oficiale; dacă se foloseşte terminologia uzitată în Belgia, se va zice că limbile alogene intră în sfera de aplicaţie a Cartei, dar că, a priori, limbile regionale endogene nu intră în această sferă.

Abordarea din raportul Cerquiglini este oare de apărat, este ea compatibilă cu spiritul Cartei? Voi răspunde: „da, dar cu condiţia să nu se meargă mai departe”.

Fără îndoială, într-un alt context, o altă abordare ar fi fost posibilă. Într- adevăr, într-un context marcat de o voinţă afirmată a statului de a legifera în materie lingvistică, s-ar putea imagina un întreg dispozitiv juridic cuprinzînd diferite texte, adaptate fiecărui caz în parte: limbi d’oïl, limbi regionale alogene, limbi de origine străină ameninţate avînd o prezenţă semnificativă în societatea franceză, alte limbi etc. Într-un asemenea context, n-ar fi fost necesar să se ia în considerare idiomurile d’oïl şi anumite limbi de origine străină în cadrul Cartei.

Raportul Cerquiglini a fost redactat într-un context în care guvernul se angajase să semneze Carta, dar în care nu exista, din punct de vedere politic, o perspectivă de legiferare asupra unor alte chestiuni lingvistice. Intenţia era prin urmare de a „aduna cît mai multe date şi simpatizanţi”, de a da Cartei interpretarea cît mai extensivă cu putinţă (aceasta explică de asemenea faptul că au fost luate în considerare limbi din DOM-TOM, în vreme ce, de pildă, Guvernul olandez a semnat Carta „pentru teritoriul european al regatului Ţărilor de Jos”).

În ceea ce priveşte idiomurile d’oïl, există, pentru unele dintre acestea (picard, saintongeais-poitevin, gallo etc), o adevărată cerere socială şi reale practici culturale de care era important să se ţină cont.

În ce priveşte limbile de origine străină, Guy Carcassonne şi Bernard Cerquiglini, fiecare în raportul său, şi-au fondat analizele pe un anumit număr de criterii, explicite sau implicite⁶:

- importanţa demografică şi stabilitatea populaţiei: este necesar un număr semnificativ de cetăţeni francezi vorbitori ai unei limbi de origine străină pentru ca aceasta să fie considerată drept „limbă a Franţei”;

-   absenţa de statut oficial într-un stat străin: într-adevăr, Carta are ca prim obiectiv protejarea limbilor ameninţate; limbile oficiale ale statelor străine, precum portugheza, spaniola, poloneza sau vietnameza etc, nu fac parte în mod evident din această categorie şi nici un risc de dispariţie nu apasă asupra lor. Chiar dacă ele sunt reprezentate în Franţa, statul francez nu are nici datoria nici responsabilitatea să le protejeze, iar acestea intră clar în categoria limbilor străine şi pot fi, pe deasupra, recunoscute şi predate cu acest statut prin sistemul educaţiei naţionale;

-   existenţa unor circumstanţe istorice particulare care au condus la pătrunderea acestor limbi în Franţa: vechimea relaţiilor culturale, politice şi economice între Franţa şi Magreb, în special cu Algeria (mai ales, trecutul colonial al Franţei în această ţară); sosirea în Franţa a armenilor, victime ale genocidului din 1915, cu statutul de apatrizi; deplasarea în Guyana a populaţiei hmong, din care majoritatea serviseră în armata franceză. Aceste circumstanţe particulare îi creează Franţei un fel de obligaţie morală, de responsabilitate specială faţă de aceste limbi.

Voinţa de a include berbera, araba magrebină şi armeana occidentală în cadrul Cartei relevă voinţa de a ţine cont de realitatea culturală şi socială a Franţei de azi şi de a trata chestiunile lingvistice într-un spirit de deschidere şi de generozitate.

În final, se poate considera că a ţine seama de aceste limbi în termenii Cartei conduce, de acum înainte, la a considera că ele nu mai sunt nişte limbi ale unor imigranţi, ci limbi care fac parte integrantă din patrimoniul cultural francez.

Cu toate acestea, nu ar fi rezonabil să se dorească tratarea în cadrul Cartei a ansamblului limbilor de origine străină vorbite în Franţa. Ar însemna deturnarea Cartei de la obiectul său şi acest lucru ar goli aderarea Franţei la Cartă de orice semnificaţie. De altfel, Carta nu este în nici un caz – căci nu acesta este obiectivul ei – instrumentul juridic cel mai adaptat pentru tratarea problemelor referitoare la totalitatea acestor limbi, mai ales a chestiunilor care pun în joc problematici socio- economice (periferii, imigrare, integrare etc). Dar este important ca aceste chestiuni să fie tratate – cu instrumente specifice şi adaptate fiecărei situaţii în parte – pentru a ţine cont de realităţile sociale şi pentru a manifesta interesul pe care Franţa îl are faţă de culturile de origine ale populaţiilor rezultate din imigraţie.

Recunoaşterea juridică a limbilor regionale sau minoritare

Recunoaşterea valorii culturale a limbilor regionale sau minoritare de către stat trece prin recunoaşterea acestor limbi la nivel juridic. Semnarea Cartei constituia ocazia unei asemenea recunoaşteri. Faptul că procesul de aderare la Cartă a fost întrerupt printr-o decizie a Consiliului Constituţional, care a declarat Carta contrară Constituţiei, ne determină să ne punem întrebări asupra rolului acestei instanţe şi asupra funcţionării instituţiilor noastre.

Intenţia deliberată a redactorilor Cartei – jurişti competenţi printre care figurau şi specialişti în drept administrativ francez – a fost de a nu pune în Cartă drepturi

colective: ea se ocupă de limbi, şi nu de indivizi, grupe de indivizi sau minorităţi, şi prin urmare nu creează drepturi colective pentru vorbitori, aşa cum subliniază raportul explicativ al Consiliului Europei. Consiliul Europei ceruse de altfel comitetului de experţi însărcinaţi cu redactarea textului să fie foarte atenţi mai ales la compatibilitatea acestuia cu legislaţiile ansamblului ţărilor membre. Cu toate acestea, Consiliul Constituţional a găsit în text drepturi colective pe care redactorii nu au avut intenţia să le introducă. Altfel spus, Consiliul Constituţional face din Cartă o lectură “comunitaristă” care nu se impune defel.

Chiar de atunci – fără măcar să consulte textul deciziei Consiliului Constituţional şi fără să-i facă o analiză juridică –, e greu de crezut în serenitatea judecătorilor constituţionali şi eşti înclinat să gîndeşti că aceştia au găsit în Cartă drepturi colective pentru că trebuiau să le găsească pentru a o putea cenzura. Unii comentatori nici nu s- au ferit să afirme, de altfel, că acest Consiliu Constituţional îşi depăşeşte astfel rolul de control pentru a se erija în cenzor politic⁷.

Las juriştilor grija de a aprofunda aceste chestiuni. În orice caz, Carta neavînd vocaţia de a suplini normele statale, o recunoaştere deplină şi totală a limbilor regionale sau minoritare presupune nu numai ratificarea Cartei, ci şi o recunoaştere a acestor limbi la nivel constituţional, independent de chestiunea Cartei. Modificarea Constituţiei este deci de două ori necesară.

Recunoaşterea prin acte

Recunoaşterea deplină şi totală a limbilor regionale trece de asemenea printr-o politică concretă care pune în mişcare mijloace financiare suficiente. O asemenea politică, dinamică, voluntaristă şi deschisă, de promovare a limbilor Franţei ar putea reprezenta un element important al unei politici de modernizare a societăţii franceze, alături de alte elemente care sunt: reforma statului, modernizarea administraţiei, continuarea descentralizării, promovarea pluralismului cultural, moralizarea vieţii politice.

O politică în favoarea limbilor regionale sau minoritare trebuie, prin urmare, să fie în contact direct cu societatea străduindu-se:

-     să răspundă unei cereri sociale, înţelegîndu-se prin aceasta că există o dialectică între ofertă şi cerere şi că deseori cererea nu se manifestă decît dacă există o ofertă. Trebuie deci să se înceapă cu o dezvoltare progresivă a ofertei pentru ca şi cererea să se poată manifesta;

-     să încurajeze folosirea limbilor regionale sau minoritare prin favorizarea utilizării lor ca limbi de cultură şi ca mijloc de creaţie contemporan, şi prin favorizarea transmiterii acestora prin învăţămîntul şcolar, predarea bilingvă sau alte mijloace, chiar dacă aceste limbi nu mai sunt limbi de folosinţă cotidiană a întregii societăţii;

-     să le doteze cu mijloacele de supravieţuire favorizînd “echipamentul lingvistic”: codificarea limbii şi a grafiei, materiale pedagogice, dicţionare şi gramatici normative, neologisme, ajutor din partea instituţiilor de referinţă etc;

-să ajute la popularizarea cunoştinţelor privitoare la aceste limbi pe întregul teritoriu. La nivelul învăţămîntului, aceasta presupune luarea lor în considerare la elaborarea programelor naţionale de istorie şi de literatură.

Pe plan şcolar, măsurile luate recent la nivel ministerial constituie un impor- tant pas înainte. Problema e că „mamutul rezistă”: lucrul de care se plîng cel mai mult oamenii care se ocupă de învăţămîntul în limbile regionale este faptul că sunt supuşi arbitrariului ierarhiei locale a Ministerului Educaţiei Naţionale. Într- adevăr, e relativ uşor să dezvolţi învăţămîntul în limbile regionale atunci cînd ai un şef de instituţie şi un inspector de academie sau un rector favorabili; în schimb, este foarte dificil, ba chiar imposibil, în caz contrar. De exemplu, în departamentul Ariège, inspectorul academic practică o obstrucţie sistematică. Ar fi bine deci să reflectăm la o modalitate de a-i impulsiona pe funcţionari la mai mult zel în aplicarea directivelor ministeriale.

O altă problemă care se pune este aceea a dezvoltării cantitative a măsurilor puse în aplicare. În această privinţă, s-ar cuveni să se studieze posibilitatea de a se fixa nişte obiective cantitative de dezvoltare a acestor tipuri de învăţămînt, în relaţie cu formarea învăţătorilor.

În sfîrşit, ar fi important să se diversifice la maxim secţiile, astfel încît să li se permită elevilor să înceapă învăţarea în oricare moment al şcolarizării lor. De pildă, sistemul actual (imersiune, secţii bilingve, sensibilizare în ciclul primar, diferite tipuri de învăţămînt opţional în ciclul secundar) ar putea fi în mod eficient completat prin:

-   includerea în programele generale ale ciclului primar, măcar la nivelele CM1 şi CM2, a unui învăţămînt de sensibilizare, de o oră pe săptămînă, în limba şi cultura regionale. Acest învăţămînt nu ar viza atît învăţarea efectivă a limbii cît o sensibilizare susceptibilă să-i motiveze pe elevi în alegerea unei opţiuni de limbă regională în ciclul secundar;

-   crearea unor secţii specializate în limbi regionale în ciclul secund din treapta a doua (anul doi, anul întîi, anul terminal), după modelul a ceea ce există deja pentru muzică, circ, teatru etc. În cadrul acestor secţiuni specializate, elevii beneficiază, în plus faţă de programa normală, de un învăţămînt de zece ore pe săptămînă în specialitatea aleasă. Astfel de secţii ar permite unor elevi motivaţi, dar care nu au studiat neapărat limba înainte, să beneficieze de un învăţămînt intensiv care să le permită să devină specialişti;

-   dezvoltarea în ciclul primar a unor „centre intensive” de învăţare a limbii regionale, precum cele care există acum în Bouches-du-Rhône. În aceste „centre intensive” (care nu sunt secţii bilingve), elevii beneficiază, pe durata întregului ciclu primar, de un învăţămînt de trei pînă la şase ore de limbă regională.

Aş cita, ca un exemplu de ceea ce poate să fie o acţiune dinamică în favoarea limbilor regionale, obiectivul pe care şi l-a fixat Oficiul Limbii Bretone: la începutul secolului, numărul vorbitorilor de bretonă era de peste un milion; acum acesta este de în jur de 250.000, cei mai mulţi avînd peste 60 de ani, iar limba nu mai este transmisă în mediul familial; obiectivul fixat este ca, în cîteva decenii, numărul vorbitorilor să se stabilizeze la circa 100.000, adică în jur de 7% din populaţia din Basse-Bretagne, în locul unui procent nul, dacă nu se face nimic.

Este cît se poate de evident faptul că astfel de obiective nu pot fi atinse printr- o politică exclusiv de prezervare, care n-ar însemna decît o înmormîntare de lux, ci printr-o politică voluntaristă de promovare a limbii, de formare a vorbitorilor, de promovare a creaţiei şi a ofertei culturale. Ea trebuie să fie în acelaşi timp ambiţioasă şi realistă.

Note:

1.  În Alsacia, schimbările care au modificat în profunzime situaţia lingvistică nu au avut loc decît în anii ’70.

2.  „Francezii şi limbile regionale”, Ifop, aprilie 1994.

3.  Sondaj realizat de Ifop, la 6 şi 7 aprilie 2000 la cererea Comitetului Alsace-Moselle din cadrul Biroului European pentru Limbile Minorizate, pe un eşantion de 995 de persoane reprezentative privind populaţia franceză.

4.  „Les langues de la France”, raport către miniştrii Educaţiei Naţionale şi al Culturii şi al

Comunicaţiei, aprilie 1999.

5. „Studiu privind compatibilitatea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare cu

Constituţia”, raport adresat Primului ministru, octombrie 1998.

6. Primele două sunt exprimate în mod explicit de către Guy Carcassonne (p.119, § 75), cel de-al treilea se degajă în mod implicit din cele două rapoarte.

7. Vezi mai ales: Roger Pinto, Excesele Consiliului Constituţional, Le Monde, 4 ianuarie 2001.

Bibliografie:

Benoit-Rohmer Florence, „Les langues officieuses de la France”, Revue française de droit constitutionnel, nr.44, 2001, pp.3-29.

Bistolfi Robert, „Les langues régionales de France ont-elles un avenir?” [Au un viitor limbile regionale din Franţa?], Les idées en mouvement, nr. 70, juin 1999, Se poate consulta pe https://www.les-idees-en-mouvement.org

Carcassonne Guy, „Etude sur la compatibilité entre la Charte européenne des langues régionales ou minoritaires et la Constitution”, rapport au Premier ministre [Studiu privind compatibilitatea dintre limbile regionale sau minoritare şi Constituţie, raport către Primul ministru], octobre 1998. Accesibil pe https://www.admifrance.gouv.fr

Cerquiglini Bernard, „Les langues de la France”, rapport aux ministres de l’Education nationale et de la Culture [Limbile din Franţa, raport către miniştrii Educaţiei naţionale şi al Culturii], avril 1999, Accesibil pe https://www.dglf.culture.fr

Charte européenne des langues régionales ou minoritaires et Rapport explicatif du Conseil de l’Europe. [Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi Raport explicativ al Consiliului Europei]. Consultabil pe https://www.coe.fr

Chaker Salem, „Quelques observations sur la Charte européenne des langues régionales ou minoritaires. Un exercice pratique de glottopolitique” [Cîteva observaţii privind Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Un exerciţiu practic de glotopolitică], in Mélanges, David Cohen, Peeters, Paris / Louvain, 2000.

Chaker Salem şi Sibille Jean, „Langues de France non territorialisées: romani, yiddish, berbère, arabe maghrébin, arménien occidental” [Limbile din Franţa non-teritorializate: romani, idiş, berberă, arabă maghrebină, armenă occidentală], in Les langues de France. Tribune internationale des langues vivantes, nr. 27, mai 2000, pp. 85-92.

Etienne Bruno, Giordan Henri, Lafont Robert, Le Temps du pluriel. La France dans l’Europe multiculturelle [Timpul pluralului. Franţa în Europa multiculturală], Editions de l’Aube, La-Tour-d’Aigues, 1999.

Larralde Jean-Manuel, „La France et les langues régionales ou minoritaires: sept ans de réflexion (…) pour rien” [Franţa şi limbile regionale sau minoritare: şapte ani de reflecţie (…) pentru nimic], Le Dalloz, nr. 39, 1999, commentaire de la décision du Conseil constitutionnel sur la Charte [Comentariu legat de decizia Consiliului constituţional privind Carta].

Pinto Roger, „Les excès du Conseil constitutionnel” [Excesele Consiliului constituţional], Le Monde, 24 janvier 2001.

Poignant Bernard, Langues et cultures régionales, rapport au Premier ministre [Limbi şi culturi regionale, raport către Primul ministru], La Documentation française, Paris, 1998. Poignant Bernard, Langues de France: osez l’Europe [Limbi din Franţa: îndrăzniţi Europa], Indigène éditions, Montpellier, 2000.

Sibille Jean, Les Langues régionales [Limbile regionale], collection „Dominos”, Flammarion, Paris, 2000.

Woehrling Jean-Marie, „Unitarisme ou pluralisme: quelle philosophie politique pour notre société” [Unitarism sau pluralism: ce filosofie politică pentru societatea noastră], in Elan, Cahiers du FEC, nr 7-8, 1998.

Woehrling Jean-Marie, „Les langues régionales et le droit constitutionnel français” [Limbile regionale şi dreptul constituţional francez], in Les Langues de France. Tribune internationale des langues vivantes, nr. 27, mai 2000, pp. 20-24.

Traducere de Cornelia Cistelecan

Jean SIBILLE, lingvist, însărcinat al Delegaţiei Generale a limbii franceze şi a limbilor regionale din Franţa la Ministerul Culturii, şi al cursului de limbă occitană al Universităţii Paris VIII, fost redactor-şef al revistei Estudis Occitans. Lucrări: Langues, dialectes et écritures şi Les langues régionales.

Jean Sibille, La diversité linguistique en France, publicat în La Charte Européenne des Langues Régionales ou Minoritaires et la France. Quelle(s) langue(s) pour la république? Le dilemme „diversité/unicité” şi preluat cu permisiunea Consiliului Europei.