Libertatea religioasă şi
integrarea europeană

La data de 26 iunie 2003 a avut loc la Cluj Forumul Centrului Intercultural al Ligii PRO EUROPA întitulat „Libertatea religioasă şi integrarea euroepeană”. Au fost invitaţi reprezentanţii  cultelor religioase, autorităţilor publice, partidelor politice democratice, societăţii civile, presei. Au participat printre alţii Ana Bulai, sociolog, reprezentantă în România a companiei AB Research Group; Alexandru Vlad, scriitor şi traducător, redactor la revista Vatra din Tg-Mureş; Ovidiu Pecican, istoric şi scriitor, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene al Universitatea Babeş-Bolyai, secretar de redacţie al ediţiei române al revistei Provincia; Dan Sorin Şandor, lector la Catedra de Administraţie Publică a UBB; Szép Gyula, vicepreşedinte executiv al UDMR cu probleme de cultură şi culte; Fehér Attila, secretar eparhial al Bisericii Evanghelice-Luterane; Cornel Vereş, pastor la Biserica Baptistă din Cluj, preşedintele comunităţii baptiste; Adina Ştefan, redactor la Radio „Vocea Speranţei” din Cluj; Ştefan Tomoioagă, reprezentant al Bisericii Adventiste; Kovács Gyula, reprezentant al Eparhiei Reformate din Ardeal, preot şi consilier în probleme ecumenice; Mircea Marţian, preot greco-catolic, consilier eparhial al Episcopiei Greco-Catolic de Cluj-Gherla pentru imagine şi relaţii cu mass-media; Ion Paţiu, purtător de cuvînt al Comitetului de Acţiune şi Răspîndire al Memorandumului; Ion Mureşan, editorialist la Evenimentul Zilei; Doina Cornea; Ana Luduşan, preşedinta LADO, filiala Cluj; Ulrich Bürger, directorul Centrului Cultural German din Cluj, istoric; Radu Preda, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB Cluj şi alţii.

Lucrările Forumului au fost moderate de Smaranda Enache, copreşedintă a Ligii Pro Europa. Din partea organizatorilor au mai participat Szokoly Elek, directorul Centrului Intercultural şi Laura Ardelean, coordonatoarea de program a Centrului Intercultural.

I. Relaţia bisericii cu statul. Rolul cultelor religioase în procesul integrării în Uniunea Europeană

Smaranda Enache: Aş vrea să vă împărtăşesc faptul că ideea acestei mese rotunde o avem de mai mult timp. Pentru că ne numim, Liga Pro Europa, sîntem interesaţi de progresele şi de drumul României pe calea integrării europene, în ultimii 13 ani am promovat în mod constant această integrare europeană şi am încercat să desfăşurăm o campanie de sensibilizare pentru respectarea criteriilor politice ale integrării europene, criterii care ţin de democraţie, pluralism, drepturile omului, drepturile minorităţilor şi o administraţie transparentă. În acest context ne preocupă evident şi problema libertăţii religioase şi problema armonizării cît mai rapide a politicilor publice, problema relaţiei între stat şi biserică, aşa cum se prezintă în România şi cum se prezintă în statele membre ale Uniunii Europene. Tema nu este numai una românească, dezbaterea despre relaţia stat-biserică este prezentă în toate statele membre ale Uniunii Europene. După cum vom afla din prima prezentare există diverse modele legate de tradiţiile statelor europene în privinţa acestei relaţii. Nu putem spune că există vreun standard unitar pe care România ar trebui să-l adopte. Dimpotrivă, în domeniul acesta există o multitudine de situaţii. Dar toate aceste situaţii au o trăsătură comună şi acestei trăsături comune va trebui să i se adecveze şi România înainte de 2007, şi după 2007 cu atât mai mult. şi anume, această trăsătură comună este că relaţia stat-biserică este un transparentă indiferent de tipul ei, în care transferul de fonduri, diversele modalităţi de sprijin financiar, logistic pe care statul îi acordă bisericilor este transaprent. În contrast am putea spune că încă în România există o faţă ascunsă a acestei finanţări din bani publici pentru diversele culte. Îl invit pe domnul Sorin Dan şandor, lector la Universitatea Babeş-Bolyai, să ne prezinte prima expunere: „Relaţia bisericii cu statul”.

Dan Sorin Şandor: Trebuie să precizez pentru început că în acest material am folosit perspectiva specifică domeniului în care activez, deci reflectă punctul de vedere al administraţiei publice, şi trebuie să recunosc, nu posed nişte cunoştinţe religioase deosebite. În primul rînd această relaţie dintre stat şi biserică are un istoric destul de lung. Probabil, mi-am permis să emit o ipoteză: în Biblie găsim prima idee de separaţie între Stat şi Biserică. Avem: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. Nu trebuie să uităm că şi persecuţia suferită de creştini în timpul Imperiului Roman se datora în mare măsură faptului că negau divinitatea împăraţilor. Pe parcursul istoriei am putea spune că au fost două etape mari în relaţia stat-biserică: o perioadă în care biserica a încercat să-şi impună primordialitatea în faţa statului privit ca putere atemporală. Ulterior statul a reuşit să devină principalul actor în această relaţie ajungîndu-se pînă la faptul că monarhul impunea religia credincioşilor. În perioada reformei s-a văzut cel mai clar, avem inclusiv la Dieta de la Ausburg din 1555 la care s-a adoptat principiul conform căruia populaţia unui stat trebuie să urmeze religia conducătorului. Ulterior, începînd din secolul 18 lucrurile se pun mai de grabă la ceea ce începea să fie un nucleu de societate civilă. Pe de o parte în Franţa exista influenţa în principal a liber- cugetătorilor care contestă religia şi contestă în acelaşi timp şi statul ca fiind prea legat de Biserică. şi ca rezultat avem în timpul revoluţiei franceze declaraţia drepturilor omului care dincolo de faptul că impune libertatea religioasă, ea pune de asemenea bazele unei separări cît mai complete între stat şi biserică.

Pe de altă parte în SUA avem o reacţie asemănătoare, dar provenită din altă sursă. Populaţia celor 13 colonii era mult mai diversificată din punct de vedere religios şi de aceea în 1791 formularea primului amendament la Constituţia SUA prevede, pe de o parte, interzicerea stabilirii unei religii oficiale, poate ca şi reacţie la anglicanismul care era religie de stat în Imperiul Britanic şi, pe de altă parte, încerca să stabilească un zid de separaţie între stat şi biserică. Ulterior jurisprudenţa americană a mers pînă acolo încît să ceară ca statul să nu facă absolut nimic pentru religie. Inclusiv mergîndu-se pînă la faptul că – acesta este un caz relativ recent în statul Georgia – o organizaţie de apărare a drepturilor omului a cerut conducerilor comitetelor şcolare să nu mai numească vacanţa de Crăciun, ci să fie de iarnă, pentru că conceptul de Crăciun este specific doar religiilor creştine şi nu ar respecta diversitatea religioasă din SUA. Ca să ajungem la o încheiere a acestei etape istorice în cele din urmă avem cîteva trăsături care guvernează această relaţie dintre stat şi biserică, deci:

·       libertatea religioasă este recunoscută în toate ţările democratice;

•  de asemenea, există un grad de autonomie a bisericii care merge pînă la autonomie totală sau în cele care există biserici naţionale, pînă la un anumit grad, dar oricum este destul de mare. Există posibilitatea unor servicii religioase facilitate sau finanţate de stat în aşezăminte publice, pot exista ajutoare financiare directe sau sub forma unor reduceri de taxe. Există participare şi/sau reprezentare în şcoli şi mass-media, şi mai există un sprijin, bazat însă pe egalitate de tratament între biserici în domeniul cultural şi social, cum ar fi în cazul monumentelor istorice sau al protecţiei sociale.

Care este cazul României? Din punct de vedere istoric este clar că în România biserica a fost subordonată autorităţii statului în mult mai mare măsură decît erau în aceeaşi epocă alte biserici din Europa. După 1948 am trăit o perioadă în care religia era tolerată, statul comunist era ateu 100%, poate mai mult decît atît, deşi totuşi intervenea în treburile bisericii. Pe de o parte există cazul desfiinţării Bisericii Române Unite, pe de altă parte, vorbim despre faptul că patriarhul Bisericii Ortodoxe era numit cu acordul statului, de faptul că existau preoţi care erau membri ai Marii Adunări Naţionale. Cum se regăseşte acest principiu al separării între stat şi biserică în Constituţia României? Spre deosebire de Franţa, care din 1905 prevedea că statul francez este laic şi separarea stat-biserică este totală, în România probabil că asta este una dintre puţinele părţi din Constituţia franceză care nu a fost nici măcar introdusă în discuţie ca propunere. La fel, avem de-a face cu recunoaşterea libertăţii de gîndire, libertatea credinţei religioase, libertatea de conştiinţă. Avem un drept al cultelor religioase de a se organiza conform statutelor proprii, şi aveun un paragraf 5 din articolul 129, care prevede autonomia faţă de stat, dar cultele se bucură de sprijinul acestuia. Inclusiv prin înlesnirea serviciilor religioase în armată, în spitale, în penitenciare şi în orfelinate. Discuţiile au fost destul de aprige la acest capitol, printre propuneri aş aminti o propunere de interzicere a prozelitismului religios, asta este o prevedere care se întîlneşte numai în Constituţia Greciei, şi în aceleaşi condiţii, în sensul că ideea de bază este că se dorea protejarea Bisericii Ortodoxe care în Grecia este recunoscută în Constituţie ca biserică dominantă. De asemenea, multe propuneri erau legate de obligativitatea învăţămîntului religios în şcoli. Să încercăm să vedem cum se desfăşoară astfel de activităţi înlesnite de stat. Pe de o parte, este armata unde ar merita remarcat faptul că această activitate nu s-a desfăşurat pe baza unei legi ci a început printr-un protocol între Ministerul Apărării şi Patriarhia Română Ortodoxă, iar obiectivele asistenţei religioase în armată ar fi transmiterea elementelor de credinţă proprii cultului căruia aparţin militarii, cultivarea sentimentelor patriotice şi contribuţia la combaterea manifestărilor antisociale.

În învăţămînt, religia este prezentă în România în mult mai mare măsură decît în alte ţări europene. Dacă ne uităm la clasele I-VIII, am putea să ne dăm seama cum din aria curiculară „Om şi societate” religia are un număr de 8 ore în aceşti ani de şcoală, geografia sau istoria, discipline pentru capacitate, au prevăzute între 6 şi 10 ore pe totalul celor 8 ani de şcoală generală. În învăţămîntul superior există facultăţi de teologie la mai multe universităţi de stat din ţară. Pot să dau exemplul universităţii noastre unde avem teologie ortodoxă, catolică, reformată. Există planuri şi pentru o a cincea facultate de teologie, una neoprotestantă, şi aici se pregătesc preoţi, dar şi în domeniul asistenţei sociale, comunicare. Ne-am pune întrebarea, care este scopul învăţămîntului religios? Ce urmăreşte statul român? Am spus să vedem dacă există un scop. În principiu nu s-a declarat nicăieri dacă am avea sau nu un scop acolo. În parte s-ar putea să fie vorba despre dobândirea unei culturi generale în domeniu. Să aflăm ce este religia. În practică s-ar putea să fie vorba mai degrabă de a forma copiii ca buni creştini. Dar se mai poate întîmpla să fie un fel de evanghelizare a copiilor, ceea ce rămîne de văzut este care ar trebui să fie obiectivele introducerii religiei în diferite instituţii.

Un alt aspect important este cel al susţinerii financiare. Statul român acordă o sumă destul de mare pentru astfel de activităţi. Încă din 2001 aveam circa 860 de miliarde la bugetul secretariatului de stat pentru culte. Aceasta a scăzut doar pentru faptul că un număr de angajaţi neclericali au trecut în îngrijirea bugetelor locale. Practic în bugetul propus pe 2003 erau 643 de miliarde pentru salarizarea personalului clerical, 147 miliarde pentru susţinerea cultelor şi 31 de miliarde pentru susţinerea aşezămintelor BOR din afara graniţelor. Ceea ce este o sumă destul de mare şi mai trebuie spus că, prin Legea 125 din martie 2002 există posibilitatea ca statul să aloce bani inclusiv pentru construcţia de noi biserici. Pînă la apariţia respectivei legi se puteau acorda bani doar pentru restaurarea bisericilor care erau considerate monumente istorice.

Care este tratamentul aplicat de către stat religiilor? Toate statele europene, nu doar cel român, caută să aibă parteneri instituţionali. şi aici discută doar cu bisericile care sînt recunoscute. În România problema e că dincolo de cele 14 culte care erau recunoscute de pe vremea comunismului, plus greco-catolicii care au redevenit oficiali pe baza unui decret-lege din 1990, celelalte culte nu reuşesc să fie recunoscute ca parteneri instituţionali, care le-ar da posibilitatea să pătrundă şi în şcoli, în armată, să beneficieze de salarii pentru personalul clerical sau neclerical, eventual chiar pentru construcţia de biserici. Practic, o modalitate prin care se refuză acest lucru ar fi legat de art. 13 din decretul 177 din 1948 care stipulează că recunoaşterea cultelor oficiale se face pe baza decretului prezidiului Marii Adunări Naţionale, şi neavînd respectivul organism, pînă o să apară o nouă lege a cultelor, nu s-ar putea înregistra nici un nou cult. Acum, în ultimele săptămîni, s-ar putea înregistra o nouă abordare. Poate aţi citit şi-n ziare că Martorii lui Iehova au obţinut o decizie judecătorească prin care sînt recunoscuţi ca şi cult oficial.

Trebuie văzut în ce măsură respectiva sentinţă va rămîne definitivă. O altă problemă ar putea fi: în ce măsură bisericile încearcă să acţioneze asupra statului, să impună anumite politici care să fie respectate la nivelul statului? Aici ar fi două probleme: în primul rînd, cum ne hotărîm să definim această relaţie? Pe plan mondial există trei situaţii: avem o biserică oficială, am putea avea o biserică dominantă sau declarăm că toate cultele sînt egale între ele. şi noi la ora actuală ar trebui să fim în cea de-a treia situaţie, nu există un cult care să fie, oficial vorbind, mai presus decît celelalte. O posibilitate ar fi fost dacă se adopta legea cultelor în prima variantă elaborată în 1999, cînd Biserica Otodoxă era declarată biserică naţională, indicînd clar un statut de biserică dominantă. Dar la presiuni externe respectiva variantă nu a fost adoptată. Legat de politicile publice pe care încearcă să le impună bisericile au existat probleme legate de dezincriminarea homosexualităţii sau legalizarea prostituţiei la care bisericile s- au opus destul de vehement, au mai existat şi mai există unele legate de avorturi, multe lucruri legate de morală creştină. De asemenea, mai există propuneri legate de reprezentarea din oficiu ai reprezentanţilor cultelor religioase în Parlament.

Un alt punct de vedere ar fi, în ce măsură statul care finanţează anumite activităţi ale bisericilor ar putea să privească asistenţa religioasă ca un serviciu public – în general partea aceasta este singura excepţie a asistenţei –, statul finanţînd servicii publice pentru cetăţenii săi. În ce măsură statul ar putea impune anumite condiţii în acordarea acestui serviciu care este măcar în parte finanţat de el. Ştim că există şi contribuţii pentru biserică. Cei care nu plătesc respectiva contribuie ar trebui sau n-ar trebui să beneficieze de serviciile religioase? Aceasta ar trebui sau n-ar trebui să fie taxate? Se ştie că există o practică destul de des încetăţenită a plăţii, în general neînregistrată în documente, a serviciilor religioase. Ca şi concluzie, România ar trebui să-şi definească cît mai clar care este atitudinea sa faţă de biserică. Deci ce dorim să facem în această relaţie. Care este poziţia statului faţă de biserică: ce acordă bisericii şi pe ce criterii. Acest aspect al criteriilor este deosebit de important. De exemplu, învăţămîntul religios în şcoli: cine trebuie să- l asigure? Dacă lăsăm ca biserica să stabilească cine să facă respectivele ore de religie sau formăm proprii noştri profesori. În armată: cum asigurăm soldaţilor de diferite confesiuni serviciile religioase? La fel în spitale: dacă deschidem capele pentru un cult anume sau o capelă care să fie folosită în comun pentru toţi reprezentanţii cultelor ş.a.m.d. şi în general, dacă statul încearcă într-un fel sau altul să influenţeze credinţa pe care şi-o alege fiecare cetăţean. În principiu, acest lucru nu trebuie să se întîmple. Deci statul trebuie să lase alegerea credinţei pe seama cetăţeanului. şi dacă face altfel, greşeşte profund.

Smaranda Enache: Mulţumim foarte mult pentru această introducere şi mulţumim mult şi pentru detaliile pe care Dumneavoastră, ca autor al acestui studiu, le-aţi omis, considerînd că sînt detalii care ar putea să plictisească auditoriul.

Dar privind la pagina a doua din prezentarea dumneavoastră vedem în ultimul paragraf o referire la statutul de religie oficială a diverselor religii în diverse state ale lumii şi putem să tragem repede concluzia că sînt relativ puţine state europene, membre ale UE, în care să există o religie oficială. şi cred că dacă am analiza mai detaliat ce înseamnă religie oficială luterană, de exemplu în Danemarca, probabil că am ajunge destul de uşor la conlcuzia că aceasta nu oferă un statut privilegiat Bisericii Lutherane. Este doar o constatare numerică tradiţională şi istorică. Deci există state membre ale UE care au o biserică tradiţională considerată ca oficială sau naţională, dar acest lucru nu induce o diferenţiere între statutele bisericilor.

Cred că, faptul că am început această discuţie cu o prezentare din perspectivă administrativă ne introduce direct în miezul problemei. Sîntem în jurul acestei mese atît reprezentanţi ai cultelor cît şi reprezentanţi ai societăţii civile seculare sau laice, şi fără îndoială că avem un scop comun: statul să funcţioneze bine. Am vrea să vă invităm să vă spuneţi opinia despre relaţia dezirabilă într-un stat modern între autorităţi şi biserici, şi relaţia, aşa cum se prezintă ea, în România, respectiv care ar fi recomandările pe care le-am putea eventual face. Deci relaţia stat-biserică, cum se prezintă ea astăzi în România? Serviciile pe care biserica le oferă, accesul egal al diverselor biserici la oferirea acestor servicii?

Ovidiu Pecican: În numai cîteva cuvinte vreau să îmi precizez punctul de vedere pentru că am avut prilejul de-a lungul ultimelor ani să mă refer în mai multe ocazii la această problematică, atît în presă cît şi în cadrul unor întruniri cum e cea de astăzi. şi de fiecare dată am reluat o idee care pe cît e de elementară, pe atît de greu pare să-şi facă loc în societatea noastră. Statul nostru care se doreşte astăzi cel puţin, slavă Domnului, un stat de drept şi un stat democratic, ar trebui cred să se întemeieze pe respectarea acestui principiu: al separării puterilor pe de o parte, pe de altă parte ar trebui să fie un stat care arbitrează şi nu să devine un actor în jocul acesta al relaţiilor între biserici. De asta m-aş şi feri să vorbesc despre biserică pur şi simplu cu „B” mare, decît într-un sens foarte metaforic. Aş vorbi mai mult despre biserici. Cred că dacă dorim o democraţie, avem nevoie de o societate şi un stat în cadrul căruia să se exprime în deplină egalitate de şanse bisericile cel puţin. Numărul enoriaşilor unei biserici, a credincioşilor afiliaţi unei asemenea biserici să nu conteze în primul rînd, să nu avem de-a face cu situaţii aşa cum sînt cele pe care le relevă ultimul recensămînt în care observăm o majoritate zdrobitoare – şi nu ştiu cît e de reală situaţia asta – de cetăţeni ortodocşi (menţionez că eu sînt ortodox) şi că oricum asta nu ar trebui să fie în primul rînd relevant, atunci cînd vorbim de probleme de credinţă, de conştiinţă. Au existat aceste cazuri pe care le-aţi menţionat în cadrul prezentării: congresul acela al martorilor lui Iehova să zicem, sau alte şi alte ocazii, tot acest contencios greco-catolic în care observăm că cetăţenii aceleiaşi ţări, egali din punct de vedere constituţional, ajung în situaţii intolerabile totuşi. Sîntem cu toţii fraţi, îmi cer iertare pentru că repet cuvintele Mîntuitorului în forma în care o fac, dar asta este, ar trebui să redescoperim această formulă şi cu ajutorul experienţei modernităţii, a statului modern şi cu ajutorul, dacă vreţi, al erudiţiei şi cu ajutorul bunului simţ în ultimă instanţă. Cred că este esenţial să amendăm, voi jurnaliştii şi noi în general cetăţenii care avem o opinie, excesele atunci cînd ele apar. Mi se pare că este o abatere de la Constituţie, de la litera şi spiritul ei, să doreşti să fii numit tu şi numai tu biserică naţională. Oare ce înseamnă asta? şi oare ce relevanţă mai are această expresie? Ce relevanţă mai are această terminologie care cramponează totul într-o modernitate a naţionalismului? Aşadar post 1789, post revoluţia burgheză din SUA sau Franţa? Fără îndoială aparţinem unui loc, aparţinem unei comunităţi, mai multor comunităţi chiar (sîntem şi cetăţeni şi etnii şi aparţinem şi unei biserici anume), dar dincolo de toate astea într-un plan juridic şi administrativ ar trebui ca lucrurile să se clarifice, vocile noastre să fie mai sonore şi pînă la urmă aceste voci să se audă şi în interiorul bisericilor la care aparţinem: laici sau mai puţin laici, deci slujitori ai bisericii. În acest sens aş menţiona că am avut prilejul în acest an să fiu invitatul IPS Arhiepiscopul de Alba Iulia la un colocviu despre – m-a surprins plăcut invitaţia – globalizare. Iată Biserica Ortodoxă nu s-a repezit să condamne globalizarea, tendinţele de acest gen şi a preferat să discute efectiv. Eu m-am numărat deci printre invitaţi, opiniile mele, în nota pe care o sesizaţi, nu au stîrnit o respingere de plano, s-a putut dialoga, şi asta este un semn bun. Cel puţin să ne ascultăm fiecare pe ceilalţi, oricît de diverse ar fi opiniile noastre şi să iniţiem discuţii. La fel, am avut un prilej similar de exprimare a unui tip de opinii atunci cînd organizaţia Kolping România împreună cu Caritas şi cu alte organizaţii creştine de ajutorare a persoanelor cu nevoi sociale şi a copiilor cu SIDA s-au adunat la şumuleu Ciuc şi acolo s-a discutat cum am putea stabili o comunicare dincolo de apartenenţa la o biserică anume, aşadar într-o notă pe care o numesc ecumenică, şi am constat şi acolo cu bucurie că ceva totuşi se întîmplă la nivelul societăţii civile seculare dar şi religioase. Oamenii încep să se adune, să schimbe opinii şi acesta este un bun semnal. E important să discutăm substanţial, şi mi se pare că deja prin intervenţia dumneavoastră discuţia a evoluat în acest fel. Cred, totuşi, că societatea civilă are un rol fundamental în a remodela aceste relaţii, în a atrage atenţia pînă şi statului că el asumă poveri prea mari, care nu le poate duce în mod evident, nici măcar nu- i putem pretinde asta, uneori se împăunează cu orgoliu cu aceste poveri, dar, eu zic că ar trebui să le lase şi pe seama cetăţenilor, să fim mai mobili, mai flexibili.

Ana Bulai: În urmă cu aproximativ un an Facultatea de Teologie Ortodoxă a organizat tot la Cluj un seminar pe această temă: relaţia stat-biserică, la care prezenţa bisericii majoritare în România a fost de asemenea majoritară, şi acolo s-au spus o mulţime de puncte de vedere care într-un fel justifică poziţia pe care o are în prezent Biserica Ortodoxă Română în relaţia sa cu statul. Trebuie să spun că din punct de vedere profesional, deontologic nu ar trebui să-mi exprim o opinie pentru că sînt sociolog şi ar trebui să am un gen de neutralitate axiologică, însă vreau să remarc două lucruri: în lucrarea pe care colegul meu a prezentat-o atît de bine, faptul că BOR ca biserică majoritară – şi dînsul a trecut cu un gen de eleganţă peste acest tip de informaţie – a avut în perioada comunistă o relaţie privilegiată în raport cu alte culte, cu autoritatea statală, relaţie privilegiată pentru care a făcut o serie de compromisuri, însă în urma căreia încă menţine o serie de practici. Una dintre aceste practici fiind accesul privilegiat şi nu foarte transparent la o serie de fonduri pe care le obţinea de la bugetul statului. Să nu uităm că un buget de peste 500 de miliarde de lei înseamnă contribuţia la bugetul statului a două judeţe bogate, deci este o proporţie care avantajează în mod evident, palpabil acest cult majoritar – BOR. Sîntem absolut de acord ca şi concluzie, că rolul societăţii civile este acela de mediator, de negociator între instituţiile statului şi bisericile nu doar minoritare, pentru că bisericile minoritare au practicile necesare unei integrări europene pe criterii europene bine stabilite, au această istorie a obţinerii de fonduri, a obţinerii de adepţi, a negocierii cu societatea laică, rolul societăţii civile de negociator ar trebui să fie pregnant între statul român şi BOR, între aceste două instituţii nu se mai înterpune nimic, sînt relaţii directe cum am văzut în cazul BOR şi MAN, relaţii deloc transparente şi care ar trebui să fie puse sub lupa societăţii civile.

Cornel Vereş: Subiectul este nu numai foarte important ci şi foarte complex, şi apreciez lucrul pe care organizatorii l-au făcut. Sigur, că ar fi fost necesare cîteva referiri şi la o perspectivă teologică în definirea bisericii, pentru că biserica este o instituţie ceresc-pămîntească. Persoanele care aparţin bisericii sînt şi cetăţenii unei ţări, dar aparţin şi unei împărăţii cereşti, şi din această perspectivă problema este mult mai complexă. Dar vreau să revin la cele pămînteşti fiind parte a unei ţări, a unui pămînt anume. Din perspectiva bisericii baptiste pe care o reprezint, unul din punctele de căpătîi pe care Biserica Baptistă le-a avut încă de la înfiinţarea ei în 1611, a fost separarea bisericii de stat. Este un lucru la care ţinem de peste 400 de ani şi pentru care milităm pe toate căile posibile. În acest sens, Biserica Baptistă este singura din cîte ştim, singurul cult din cele 15 care nu a acceptat finanţare de la stat. Noi ne auto-finanţăm şi am respins orice ajutor financiar din partea statului. Mergem pe principiul Bibliei, că cel care propovăduieşte Evanghelia, trebuie să trăiască din Evanghelie şi este responsabilitatea comunităţilor locale să-şi susţină proiectele, lucrările şi slujitorii duhovniceşti din biserici. Sigur că biserica, din acest punct de vedere, a contestat proiectul cultelor care a fost şi prima afirmaţie a BOR ca biserică naţională. În acest sens am făcut demersurile către Secretariatul de Stat American şi către celelalte foruri, şi pînă la urmă acest proiect s-a oprit. A avea o biserică naţională, oficială le-ar dezavantaja din start pe toate celelalte biserici. şi aşa, la ora actuală, dacă la nivel declarativ toate sînt egale, în practică lucrurile nu stau deloc aşa. Noi întîmpinăm unele probleme şi obstacole în obţinerea autorizaţiilor de construcţie pentru lăcaşurile de cult. Nouă ni se cer liste, şi apoi după ce am pornit, vin tot felul de controale, şi nu odată s-a întîmplat ca lucrarea să fie oprită. În schimb, sînt convins că peste 90% dintre construcţiile care au fost făcute de Biserica Ortodoxă au fost fără autorizaţii, n-a venit nimeni să le controleze. Se contruia aici în Cluj o biserică, a venit un control de la pompieri şi a zis: „Opriţi-vă că nu aveţi loc de fumat!” „Domnilor, dar în practica noastră noi nu fumăm. Noi spunem că această practică nu ne aparţine.” „Nu?” şi s-au oprit lucrările pînă s-au obţinut de undeva aprobări în acest sens. Deci în mod clar sînt unele obstrucţii pentru bisericile minoritare, lucru care nu se întîlneşte la biserica majoritară. Ori dacă s-ar declara oficială, cred că privilegiile care şi aşa sînt în favoarea sa ar fi mult mai mari. De aceea ne declarăm împotrivă. Sîntem toţi cetăţeni ai împărăţiei cereşti, trebuie să ne privim egali. Faptul că sînt 86% ortodocşi şi 0,61% baptişti şi alte minorităţi religioase este un fapt lipsit de relevanţă. Trebuie să ne privim cu respect unul pe celălalt. În ceea ce priveşte reprezentarea în Parlament este o problemă ce ar trebui să fie promovată. Am discutat recent cu un deputat din Cluj şi mi-a spus aşa: că sînt minorităţi etnice de mai puţin de 1000 de oameni, dar fiecare minoritate este reprezentată în Parlament şi mă bucur că au o voce acolo. Or minorităţi religioase de peste 100.000 de oameni nu au aproape nici o voce şi nu-i ascultă nimeni. Din punct de vedere al practicii sînt multe cazuri de discriminare între biserica majorităţilor şi bisericile minoritare. Nu odată ni s-a întîmplat ca oameni care mergeau pentru obţinerea unor drepturi la instituţii ale statului să li se ceară să aducă hîrtii prin care să demonstreze că sîntem recunoscuţi ş.a.m.d. Foarte mulţi credeau că Biserica Baptistă a apărut după ’90, deşi prima biserică s-a înfiinţat în România în 1856 fiind unul dintre cele 14 culte recunoscute. Cu toate acestea nici acum nu ni se recunoaşte acest drept şi sînt în mentalitatea unora tot felul de metehme numai cum să pună piedici în obţinerea unor drepturi.

Ştefan Tomoioagă: Biserica Adventistă militează pentru dreptul la exprimare şi la exprimarea religiozităţii. Biserica Adventistă cere, strigă dacă vreţi, această libertate pe care în realitate noi nu o avem. Spunem că o avem, dar nu o avem. De ce? Atîta timp cît trebuie să mergem la tribunal şi să cerem posibilitatea ca elevii adventişti să poată susţine examenul de capacitate într-o altă zi decît sîmbăta, aşa cum a fost cazul. Apoi, avem aici în Cluj foarte mulţi, peste 100 de studenţi adventişti care îşi desfăşoară activitatea la diferite instituţii de învăţămînt superior şi care au din ce în ce mai multe probleme în ceea ce priveşte examenele. Chiar s-a întîmplat ca examenele de licenţă să fie programate sîmbăta. Cu toate că se ştia că lucrul acest îi va determina pe unii tineri să nu participe la un examen de licenţă după 4-5 ani de şcoală. Este important să gîndim în mod european, independent de integrarea în UE. Atîta timp cît eu ca minoritar sînt privit într-un anumit fel de majoritate, în zadar am fi poftiţi să intrăm în UE dacă noi nu am gîndi ca nişte europeni. Încă nu am ajuns în acel punct în care să ne înţelegem şi să ne respectăm reciproc, să acceptăm că eu gîndesc într-un fel şi tu gîndeşti altfel. Este alegerea ta şi este alegerea mea în definitiv.

Mircea Marţian: Raportul dintre biserică şi stat dintr-o perspectivă greco- catolică. Aceasta este tema primei părţi de discuţii în acest frumos forum în care ne-am întîlnit. O paranteză şi un început sub aspectul acesta al definirii relaţiilor care există în România este exact participarea de aici. Am participat şi noi la alte asemenea seminarii şi sesiuni ştiinţifice şi proporţia era întotdeauna alta. Atunci cînd era implicat vreun reprezentant al statului. Ei bine atunci nu mai încăpeai de reprezentanţii bisericii majoritare, de reprezentanţi ai bisericiilor tradiţionale. Sigur lipseau acei reprezentanţi de opinie ai societăţii civile, iar o societate care nu ascultă şi nu are o societate civilă puternică nu este o societate cu adevărat liberă. Pentru că la acest aspect teoretic, ca şi la partea libertăţii religioase, noi stăm destul de bine. Adică sînt reglementări care ar crea un cadru în care toţi să aibă o libertate şi o egalitate de şanse. Dar în plan practic lucrurile nu stau chiar aşa. La fel este şi în această relaţie biserică-stat. Declarativ toate bune şi frumoase, puteţi să mergeţi la orice instituţie a unei biserici majoritare din România, este o relaţie după modelul italian, de colaborare, sîntem prieteni, colaborăm totul este perfect. Dar în plan practic eu calific această relaţie, de facto, ca fiind o relaţie mai mult după modelul englez, o relaţiei în care biserica majoritară este într-o coaliţie aproape totală cu instituţiile statului. şi de aici toate relele. Aşa este şi cu Constituţia, cu art. 129, cu România aceasta care semnează tratate internaţionale, este prezentă peste tot, dă concerte de imagine, organizează la comandă cu invitaţi speciali din străinătate astfel de simpozioane pe tema: „integrarea europeană şi drepturile omului cu aplicaţii la drepturile şi libertăţile religioase”, dar totul seamănă cu acel fariseism condamnat de Christos în care totul este frumos pe dinafară dar dacă pătrunzi puţin pe dinăuntru în realitatea faptelor lucrurile nu stau chiar aşa. Ca să concretizăm, aţi spus să reliefăm cîteva linii, cîteva nemulţumiri. Odată ar fi aceasta că trebuie să existe o relaţie după model italian, eu cred că aceasta este modelul care se potriveşte României. Acesta este punctul de vedere al Bisericii Greco-Catolice.

Ca să fac o prezentare de ansamblu în relaţia stat şi biserică, sînt o sumedenie de neajunsuri. Sînt şi elemente pozitive pe care am putea să le spunem, există oarecum o echitate sub aspectul recunoaşterii studiilor efectuate în străinătate, a diferitelor numiri pe care le face un cult. Aici lucrurile nu cred că sînt extrem de grave. Chiar ieri m-am întîlnit cu un coleg misionar din Grecia şi ce mi-a spus dînsul despre relaţia stat-biserică din Grecia, m-a îngrozit. Adică privit din perspectiva aceasta există nişte plusuri pe care trebuie să le punem în valoare. Pot să fac trimitere şi la ce se întîmplă în Rusia, de exemplu, cu biserica catolică unde pur şi simplu sînt expulzaţi preoţi catolici. Lucrurile sînt extrem degrave. Deci sub aspectul acesta al vizelor, al recunoaşterii studiilor, retribuirea personalului de cult, există oarecum o echitate cu această rezervă pe care aţi subliniat-o pentru că în România nu se face nimic transparent. Totul se face pe sub masă, totul se patrece în această atmosferă a copruţiei generalizate, a prieteniei, se rezolvă toate prin telefoane şi atunci nu există controlul societăţii civile asupra fondurilor. Un prim sector pe care îl considerăm noi ca fiind cel mai important şi care afectează relaţiile dintre biserică şi statul român este cel patrimonial. Iată că autoritatea statală are o responsabilitate în contextul în care a executat aceste naţionalizări forţate, aici cred că a afectat toate cultele din România şi, bineînţeles, cu acest „avantaj” al Bisericii Greco-Catolice care a fost dizolvată în mod samavolnic. Deci aici este un prim pas în care există un conflict între Biserica Greco-Catolică şi statul român. Sigur că, sub aspectul specific bisericii noastre, pur şi simplu, statul se spală pe mîini deşi este semnatarul unui tratat sau mai multor tratate europene sau euro-atlantice. Noi sîntem aruncaţi în acest război penibil şi umilitor care nu face bine mesajului creştin în contextul în care există acest parteneriat puternic între Biserica Ortodoxă şi statul român. Este împotriva oricărui principiu elementar de drept pentru că statul român se spală pe mîini de responsabilitatea, de problema pe care el a creat-o. Astfel sîntem aruncaţ în ghearele unui dialog care este benefic, are elemente pozitive, am început să ne cunoaştem, dar este interminabil şi din păcate, nu i se văd roadele. Ori aici este un conflict clar între Biserica Greco-Catolică şi statul român. Noi considerăm că statul este principalul vinovat, el trebuie să se implice. Culmea e că nu respectă nici acel Decret 126.

Parcă-l văd pe preşedintele Iliescu semnînd acel Decret 126 în decembrie 89, în care la ultimul articol spune că în cazul în care lucrurile nu se rezolvă statul intervine şi rezolvă această problemă într-o parte sau alta pentru ca toţi credincioşii indiferent de număr sau de apartenenţă religioasă să fie puşi în drepturile lor.

Aici sînt o mulţime de abuzuri, hotărîri judecătoreşti care nu se respectă, memorii la care nu se răspunde. Adică să nu credeţi că Biserica Greco-Catolică stă în nişte catacombe, ea încearcă să lupte cu statul, încearcă să convingă statul că este pe o cale greşită, dar din păcate este ignorată aşa cum este ignorată şi societatea civilă. Mă duc la al doilea punct aflat în divergenţă între stat şi Biserica Greco-Catolică: legea cultelor. şi aici vă relatez o chestiune trăită de un coleg de la Biserica Greco-Catolică de la Cluj. S-a discutat un proiect de lege în cadrul cultelor, cînd a ajuns să fie aprobat a apărut un alt proiect pe masa de lucru a Parlamentului. După acea a fost oprit după intervenţia tuturor cultelor şi a societăţii civile din România. Deci, vă daţi seama, care este relaţia dintre biserică şi stat în momentul în care tu discuţi aşa cum ne-am întîlnit noi acum un proiect de lege iar la Parlament apare un alt proiect, cel de dinainte pe care nu l-a discutat nimeni. Pentru că statul român chiar dacă spune că se conduce după legi proprii, deci respectă dreptul canonic al fiecărei biserici sui iuris al cultului respectiv, totuşi intervine, mai ales sub aspectul acesta al proprietăţii, pentru a-şi justifica mîrşăvia săvîrşită în 1948 şi în continuare. Deci şi aici el intervine în aspectul proprietăţii, ori dacă în dreptul canonic proprietarul este episcopul patriarhal, adică el este administratorul bunurilor bisericii nu poate statul să intervină cu această împărţire a bunurilor după numărul de credincioşi. Este un drept la care Guvernul României, statul român rămîne corigent. Mergem la o altă problemă: cum tratează statul român ordinele religioase şi bisericile din România. Pur şi simplu, avem o listă cu zeci de memorii la care statul român nu răspunde Bisericii Greco-Catolice în România. Deci este un tratament al bisericii majoritare, se dă telefon la patriarhie să se afle care este poziţia Ministerului Cultelor. Este o realitate pe care am trăit-o cu acea ocazie a istoricei vizite, a întîlnirii de la Palatul Ministerului Culturii şi Cultelor, în care au dost adunaţi ierarhii Bisericii Greco-Catolice şi Bisericii Ortodoxe într- o întrunire de imagine, pur şi simplu. Întrebat alaltăieri domnul director general ştefan Ioniţă despre situaţia legii de retrocedare a bunurilor bisericeşti care interesează toate cultele din România, inclusiv biserica majoritară, răspunsul a fost sec şi dureros: „staţi liniştiţi, la nimeni nu s-a aprobat nimic pînă acuma”. Nu asta era problema, nu trăim pentru principiul „să moară şi capra vecinului”, fiecare are dreptul să existe în România, chiar dacă Guvernul României nu face nimic pentru ca credincioşii greco-catolici să-şi trăiască propria credinţă într-un mod demn. Un alt aspect ar fi că această egalitate a cultelor în România, e pe cale să se extindă în România doar sub aspectul principiului proporţionalităţii. Sîntem egali doar atîţia cîţi sîntem. Asta este principiul pe care noi îl respingem. Pentru că aici apare libertatea personală a individului care are dreptul să-şi manifeste, să creadă şi să se hrănească într-o confesiune pe care el o alege, în mod liber. Ca o concluzie, există plusuri şi minusuri, dar cred că sînt mai multe aspecte negative în relaţia dintre biserică şi statul român.

Kovács Gyula: Biserica Reformată este una dintre cele mai mari din ţară, ea are în momentul de faţă cca. 700.000 de credincioşi. Dintre problemele relaţiei stat-biserică aş vrea să menţionez în primul rînd problemele materiale. Retroceedarea bunurilor bisericeşti confiscate care este într-o legătură foarte strînsă cu învăţămîntul confesional, o specificitate a Bisericii Reformate, ca şi a altor biserici occidentale. Biserica Reformată a avut un sistem de învăţămînt confesional foarte bine dezvoltat şi de foarte bun nivel. Multe personalităţi din ţară, din cultura maghiară au frecventat fie Colegiul Reformat din Cluj care a avut un renume foarte bun, fie celelalte colegii renumite de la Aiud, Târgu-Mureş sau alte oraşe.

Noi am început să facem ceva după schimbarea de regim din ’89 dar am avut foarte multe greutăţi. Cu toate acestea am reuşti să organizăm şase licee de teologie – care sînt şi licee de cultură generală însă în spiritul teologiei reformate –, care au aceleaşi drepturi ca şi celelalte licee de stat. Dar am avut foarte multe greutăţi în recunoaşterea acestor licee şi în funcţionarea lor. Chiar şi în ultimul an s-a ridicat problema numărului de şcolarizare care în fine acuma a fost rezolvat, dar poate va mai reveni în anii următori. Înainte vreme Biserica Reformată a avut şi şcoli elementare, dar ar fi foarte greu să se revină la acel sistem, chiar dacă retrocedarea bunurilor ţinteşte mai mult aceste clădiri care au fost şcoli. Peste 500 de clădiri în Eparhia Reformată de Ardeal au fost şcoli. Retrocedarea lor ar ajuta într-un fel sau altul biserica Reformată chiar dacă nu ar redeveni şcoli. Chiar reprezentanţii statului fac tot ce este posibil ca să împiedice acest proces. Clujul este un caz aparte. Aici în strada Kogălniceanu este Colegiul vechi reformat care prin hotărîre judecătorească a fost retrocedat, dar ani de-a rîndul nu a putut fi ocupat deoarece liceul care se află în cealaltă clădire şi primarul au împiedicat aplicarea hotărîrii judecătoreşti. De asemenea, la retrocedarea unor clădiri şi a unor bunuri legea prevede că primăriile trebuie să elibereze un certificat din care să rezulte situaţia actuală sau de folosinţă a acestor clădiri, certificat refuzat sistematic de către primarii în cauză.

Ana Bulai: Eu vreau să prezint un studiu pe care l-am făcut într-un program finanţat de Uniunea Europeană şi Fundaţia pentru o Societate Deschisă. Programul viza identificarea actorilor importanţi pe harta integrării în Uniunea Europeană. Unul dintre actorii pe care noi le-am considerat foarte important sînt cultele din România şi am încercat în studiul pe care l-am făcut, să identificăm barierele, dar şi oprotunităţile unui mesaj către acest tip de actor social în problema integrării europene. Studiul a fost unul strict calitativ, s-a rezumat la interviuri şi focus grupuri, adunări de grup în care să se discute despre problematica aderării şi a integrării în Uniunea Europeană cu reprezentanţi ai tuturor cultelor din România. Din păcate s-a reuşit doar selectarea informaţiilor şi participarea preoţilor şi a reprezentanţilor ortodocşi, catolici şi în mică măsură, doar în două cazuri, a preoţilor reformaţi, deşi invitaţia, ca şi în cazul acesta, a fost lansată către toate confesiunile. Studiul atrage atenţia asupra diferenţelor majore în care problematica integrării în Uniunea Europeană este privită de principalele culte din punct de vedere numeric din România. Este o diferenţă marcantă care se manifestă în modul în care este privită problematica integrării de către Biserica Ortodoxă Română şi felul în care aceeaşi problematică este văzută de Biserica Catolică şi Biserica Reformată. Principala dramă a Bisericii Ortodoxe Române în comparaţie cu celelalte două culte este că Biserica Ortodoxă Română, prin reprezentanţii pe care noi i-am avut, stă sub ameninţarea periferizării. Dacă Biserica Ortodoxă Română în situaţia actuală este o biserică majoritară, cu un cuvînt greu de spus în relaţia sa cu statul, şi numeric în societate, integrarea în Uniunea Europeană pune în pericol acest statut majoritar şi influenţă pe care o poate avea la nivelul statului şi această influenţă pe care Biserica Ortodoxă Română presează în continuare să o aibă asupra statului. În context european fiind un cult puţin reprezentat numeric. De aceea ca şi actor în procesul integrării în Uniunea Europeană, analiza făcută în cadrul cercetării noastre arată că permisivitatea atît la nivelul mesajului cît şi al comportamentului a Bisericii Ortodoxe Române este redusă.

O altă caracteristică pe care studiul a scos-o în relief este această disimulare, această discrepanţă între discursul oficial pe care în special Biserica Ortodoxă Română îl performează şi manifestările practice, comportamentul efectiv de care dă dovadă. Sigur că la nivelul public, în media apare foarte clar şi explicită dorinţa de a susţine decizie statului, de a susţine întreg procesul de integrare, comportamentul însă şi la nivelul discuţiei private blocajele şi barierele sînt multiple. Sigur că există o serie de problematici deja cunoscute şi discutate aici legate de drepturile omului, de manifestările actuale periferice: prostituţie, homosexualitate, de alte probleme ale minorităţilor sociale, însă blocajul şi întreg discursul ăsta disimulant vine dintr-o practică mult mai profundă. Problema proprietăţii, cum s-a spus şi mai înainte, face o diferenţă foarte clară între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică pentru că, dacă negocierea Bisericii Catolice cu statul în procesul aderării se reduce la problema proprietăţii, Biserica Ortodoxă Română negociază cu statul în problema aderării în încercarea de a-şi impune statutul de biserică majoritară. De altminteri fiecare dintre cultele din România pentru a semna un acord are un proces de negociere cu statul. Sigur că reacţia statului este total diferenţiată de la un cult la altul. În studiul pe care l-am efectuat am observat că fiecare din cultele care au intrat în analiză au ca mecanism de discurs o referire foarte clară la o perioadă considerată de referinţă în care situează momentul optim al relaţiei pe care au avut-o cu societatea. Biserica Ortodoxă Română accentua momentul în care avea o influenţă politică în spaţiul românesc fundamentală perioada dinainte de 1900, moment considerat de apogeu. Biserica Catolică îşi pune problema perioada dintre cele două războaie mondiale pînă la marele moment de desproprietărire, fiecare dintre culte îşi crează un apogeu al relaţiei cu societatea şi cu statul în astfel de moment discuţiile între culte fiind de cele mai multe ori paralele.

Am observat la nivelul discursului în analiza de conţinut pe care am efectuat- o pe interviurile luate reprezentanţilor celor trei culte importante, mai ales din punct de vedere numeric, faptul că între aderare şi integrare există o separare clară la nivel conceptual. Dacă în problema integrării acordul este general pentru că toate cultele consideră că România face parte cultural, spiritual din Europa tradiţională, la nivelul problematicii aderării părerile sunt împărţite pentru că diferenţele de agendă sunt mari, în sensul în care (şi aici o să mă refer din nou, pentru că este prioritar, la acest studiu au participat reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe) agenda Bisericii Ortodoxe diferă foarte mult de agenda Uniunii Europene. Pe de o parte ca mod de abordare – dacă Biserica Ortodoxă Română ca şi celelalte culte au o agendă spirituală, morală predominant, Uniunea Europeană este văzută ca avînd o agendă predominant politică şi economică care depersonalizează într-un astfel de proces. Această reactivitate pe care am întîlnit- o în special la biserica Ortodoxă Română (nu au participat reprezentanţii cei mai de seamă, persoane purtătoare de imagine, ci o seamă de prelaţi care şi-au exprimat părerile personale şi au vorbit în cazul în care au dorit în numele confesiunii din care fac parte). Repet, diferenţa de agendă între felul în care Biserica Ortodoxă Română gîndeşte viitorul ei în societatea românească, felul în care Uniunea Europeană propune o societate românească începînd cu 2007 constituie un factor mare de blocaj şi de lipsă de permisivitate. Se consideră că integrarea într-o Europă a indivizilor, a mercantilismului, a toleranţei maxime ar afecta Biserica Ortodoxă Română datorită unui prozelitism de care ea deja se consideră afectată, datorită unei diferenţe de finanţare pe care o vede ca pe un pericol într-o situaţie a aderării. Chiar au fost multe voci care au spus că şi în prezent Biserica Ortodoxă Română primeşte de la stat mai puţini bani decît primesc celelalte culte din afara statului şi că din acest punct de vedere Biserica Ortodoxă Română este mai săracă decît celelalte culte. Iar un alt semn de întrebare, un alt motiv de teamă este legat de faptul că acţiunile politice care pot fi impuse României de un proces al aderării vor scoate Biserica Ortodoxă Română din rolul ei tradiţional de principal sfătuitor al aparatului decizional politic. Sigur că la multele dintre acuzele care au fost aduse de către membri celorlalte confesiuni Bisericii Ortodoxe, aceasta a răspuns prin deschiderea culturală a ortodoxiei în istorie şi capacitatea de sinteză culturală a ortodoxiei care se consideră a fi un mecanism prin care Biserica Ortodoxă Română este favorabilă unui proces de integrare şi chiar îl poate susţine în mod activ. Pe de altă parte trebuie să spunem, că această deschidere culturală a ortodoxiei foarte clar afirmată se bate cap în cap cu modul în care Biserica Ortodoxă Română se manifestă în relaţia cu celelalte culte, cu lipsa de toleranţă pe care o menifestă în această relaţie, cu lipsa de transparenţă pe care o manifestă în această relaţie. Felul în care îşi autopercepe rolul ca principală instituţie a păstrării sănătăţii mintale, sănătăţii culturale, sănătăţii morale a poporului român vine să creeze un gen de frustrare în cazul unui proces al integrării datorită faptului că acest rol se va minimiza foarte clar într-o Europă unificată, într-o Europă a difernţelor culturale, într-o Europă în care indivizii, interesele individuale şi libertăţile individuale sînt puse înaintea intereselor instituţionale. Sigur că studiul a mai scos în evidenţă diverse alte problematici care sînt prezentate aici. Ceea ce am vrută să subliniez o să subliniez printr-un citat dintr-un interviu care ne-a fost acordat: „Problema în cazul integrării europene nu este neapărat acest spirit concurenţial pe care Europa ni-l solicită ci înrobirea pe care o provoacă această concurenţă. Nimeni nu contrazice concurenţa pentru că aduce doar progresul, dar înrobirea faţă de acest spirit comercial este foarte periculoasă. Eu văd cum societăţile comerciale sînt în stare să nu ia în seamă pericolul de sănătate publică pe care îl presupun fumatul, alimentele infestate cu tot felul de substanţe chimice şi chiar problema carburanţilor În societatea modernă toate aceste sînt tolerate, acceptate pentru că aduc bani şi crează un profit. Eu cred că Biserica Ortodoxă Română trebuie să vină şi să diabolizeze economia de piaţă şi spiritul concurenţial şi să atragă atenţia asupra exigenţelor în privinţa realizării unei comuniuni şi a unei comuniuni de interese.” Acesta este un interviu pe care l-am primit de la unul din reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Repet, concluzia studiului se referă la gradul de toleranţă redus la nivel comportamental pe care această instituţie îl are în privinţa procesului integrării şi ca o concluzie şi mai generală studiul scoate în relief nevoia de societate civilă în medierea relaţiei între stat şi Biserica Ortodoxă Română în crearea ideii de mediere a relaţiei, pentru că deocamdată nu se simte nevoia unei astfel de medieri în atragerea atenţiei faţă de problemele care există în acest sistem puţin transparent. Pe de altă parte, rolul societăţii civile este acela de a aduce un sens de informaţie faţă de procesul de integrare în Uniunea Europeană, informaţie care este puternic diferenţiată între culte datorită diferenţelor de relaţii cu Europa pe care cultele religioase, cultele din România o au. Dacă Biserica Reformată, Biserica Catolică, bisericile neoprotestante au o relaţie tradiţională cu Europa, Biserica Ortodoxă Română nu are această experienţă tradiţională şi informaţiile pe care le deţine sînt de cele mai multe ori pur individuale şi distorsionate.

Smaranda Enache: Vă mulţumim pe această intervenţie şi aş vrea să ne aplecăm asupra celor spuse. Mi se pare un lucru extrem de interesant cel pe care l- aţi semnalat şi acesta este mesajul societăţii civile, cred că într-o Europă unită proporţiile şi statutele se schimbă, deci Biserica Ortodoxă Română este astăzi o biserică majoritară în România. Într-o Europă unită ea devine o biserică minoritară. şi cred că de capacitatea Bisericii Ortodoxe Române de a crea relaţii stabile şi generoase cu minorităţile religioase din România va depinde modul cum aceste minorităţi devenite majorităţi în Uniunea Europeană vor trata Biserica Ortodoxă.

Alexandru Vlad: Seamănă mai degrabă cu cea a Bisericii Ortodoxe greceşti decît cu altele şi ne-ar fi interesat foarte mult dacă există un studiu comparativ. Ei sînt în Uniunea Europeană, şi ştiu că au probleme, nu au putut să-şi şteargă de pe buletin apartenenţa religioasă. Sînt şi la Sfîntul Munte tot felul de mişcări. Deci cum au rezolvat grecii, ei cum s-au integrat? Dacă există un astfel de material şi dacă da, unde pot să văd un studiu comparativ. Ei au intrat în Europa şi au relaţii europene solide, dar cum a reacţionat ortodoxia grecească? Tot în defensivă? Întărindu-se chiar? Că oarecum, cred că avem de învăţat aruncînd o privire şi acolo.

Ana Bulai: Pot să vă spun despre un articol pe care l-am citit ca urmare a unei analize făcute pe situaţia Bisericii Ortodoxe din Grecia în care accentul se punea pe „comercializarea” ortodoxiei în Grecia şi transformarea ortodoxiei. Toleranţa care vine dinspre partea europeană este că Grecia şi-a transformat această ortodoxie majoritară într-un element în plus, într-un context turistic şi este acceptată ca una dintre particularităţile tipice greceşti. Acuma nu ştiu în ce măsură poate fi comparat pentru că şi diferenţele culturale sînt semnificative şi felul în care susţinerea ortodoxiei în Grecia la nivelul populaţiei este mult diferită de ce se întîmplă în România. Ca sociolog vă pot spune că Biserica Ortodoxă Română prin instituţiile tradiţionale cu cotă mare de încredere nu atît datorită implicării religioase a populaţiei, pentru că nici jumătate nu sînt practicanţi în cazul ortodoxilor, cît datorită calităţii de tradiţională, morală în care se investeşte încredere tocmai datorită periferizării în viaţa socială. Încrederea nu este o încredere propriu-zisă, e o formă de moralitate declarativă pentru foarte mulţi fără a fi o formă de investiţie foarte clară într-o instituţie de cult, într-o biserică ortodoxă.

Ion Paţiu: S-au spus o mulţime de lucruri pe care le consider substanţiale şi suficient de multe ca să ne putem da o orientare. Concluzia cu care s-a încheiat atît de bine închegatul şi documentatul referat al domnului Sorin Dan şandor a fost idea că statul ar trebui să lase pe cetăţenii lui să-şi aleagă în mod liber credinţa în care vor să trăiască. Temei pentru o asemenea atitudine există încă de la începutul Noului Testament unde scrie că nu există iudeu, elin, roman ş.a.m.d., toţi sîntem egali. Deci ar exista un suport religios-filosofic pentru acest lucru. De asemenea din punct de vedere civic constituţional. Constituţia, legea fundamentală, nu facedeosebiri între categorii de cetăţeni cu drepturi mai multe decît ceilalţi. Întrebarea este dacă statul nostru actual român de azi face sau nu face acest lucru. Permite oamenilor în mod liber să-şi aleagă o anumită credinţă? În mod teoretic absolut sigur permite şi chiar, să zicem, laudă o asemenea atitudine. Din punct de vedere practic lucrurile nu se întîmplă aşa şi nu-i părerea numai a mea, toţi care au vorbit pînă acuma au spus atîtea şi atîtea alte fapte adeveresc, nu toţi credincioşii, nu toţi cetăţenii din ţara asta se bucură de acelaşi tratament. Atîta vreme cît faţă de unii dintre cetăţeni există un anumit tratament favorabil, protector, ceilalţi se pot simţi pe drept mai puţin favorizaţi sau mai puţin îndreptăţiţi. Ce se întîmplă, părintele Marţian a spus că statul nu cunoaşte bine cultele. Din întîmplare eu sînt de părere şi cred că le cunoaşte foarte bine, şi cred că s-a aliat cu aceea care pot să-l ajute mai mult în menţinerea în continuare a puterii actuale. şi cine poate să fie asta decît biserica majoritară, prin numărul predominant pe care îl are. Notez că după părerea mea adjectivul de „predominant”, de „naţională” şi altele care ar veni să sublinieze o anumită diferenţă între culte, consider că sînt periculoase. De ce nu poate să facă actuala putere un alt demers? Pentru că structural, ideologic are o altă formaţie. Are o formaţiei, după părerea mea, retrogradă, depăşită şi de neunire, de neaderare în mod sincer la valorile Uniunii Europene. Ea mai are anumite lucruri din trecut peste care nu poate să treacă şi dacă trebuie să treacă trece numai împinsă de la spate, trece numai cu forţa. Ori acesta este un lucru dăunător integrării noastre. Interesul imediat al puterii este menţinerea în continuare a puterii. Biserica Ortodoxă prin privilegiile care le primeşte de la statul român, prin fel şi fel de înlesniri este aliata lui, să zicem, firească. Firească pînă la un punct şi colaborarea merge foarte bine. Eu regret acest lucru pentru că pe termen lung interesele atît a statului, cît şi a Bisericii Ortodoxe sînt altele, şi de aceea cred că concluziile care le vom trage la acest mic forum ar fi importante să se audă şi mai sus şi să se încerce anumite restructurări a concepţiei, a metodelor şi a modului în care este privită această situaţie. Mie îmi pare rău că trebuie să spun, şi nu vreau să fie interpretat ca o jignire, nici cea mai mică intenţie de a face acest lucru faţă de Biserica Ortodoxă, da prea mulţi prelaţi, prea mulţi preoţi sînt implicaţi în politica actualei puteri şi o sprijină. Am asistat aici în vecini, la Ciucea, la nişte alegeri, unde din doi preoţi unul este viceprimar PSD şi unul este consilier PSD. Deci prea apropiate legături ca să nu fie în detrimetrul celorlalţi, care poate nu au asemenea privilegii, nu au asemenea acces la beneficiile care momentan poate să le dea puterea actuală. şi aş mai vra să spun un lucru. Ar trebui să încercăm şi ce facem azi pe această linie, să încercăm să deschidem ochii lumii să vadă care este realitatea, care sînt adevăratele interese pe termen lung, al nostru în general, şi dacă nu spun ceva aparent dăunător, să fim monitorizaţi, ţara noastră să fie monitorizată de cum duce la îndeplinire aceste lucruri, de cum traduce în viaţă ceea ce în afară se declară cu atîta uşurinţă şi cu atîta entuziasm. Deci să se vadă în viaţa celorlalte culte că sînt într-adevăr egale cu Biserica Ortodoxă şi interesel lor, drepturile lor sînt respectate.

Smaranda Enache: Aş face doar o simplă paranteză pentru a avea o imagine luminoasă în faţa noastră. Am petrecut doi ani şi jumătate într-o ţară în care peste 96% din populaţie era luterană – Finlanda – şi doar o proporţie de 1%, mai puţin de 1% erau ortodocşi. Cu prilejul zilei naţionale a Finlandei, preşedinta Finlandei se ducea întîi la slujba ortodoxă a minorităţii ortodoxe de sub 1% şi pe urmă se ducea la Catedrala luterană pentru slujba respectivă. Deci şi gesturile vorbesc uneori despre relaţie.

Doinea Cornea: S-a vorbit foarte mult, aproape toată lumea a subliniat relaţiile oculte care există între statul actual şi Biserica Ortodoxă. Nu sînt relaţii transparente nici din punct de vedere financiar, nici din antrenarea bisericii în anumite manifestări politice sau cu substrat politic şi relaţia vicioasă, defectuoasă a Bisericii Ortodoxe majoritare faţă de alte culte. În primul rînd faţă de biserica Greco-Catolică. M-am gîndit de unde ar putea veni aceste relaţii vicioase? Nu am studiat foarte mult relaţia bisericilor cu statul de-a lungul secolelor, dar cred că există o cauză profundă. Ar fi foarte interesant de făcut un studiu asupra acestei teme, pentru că nu răsare nimic aşa spontan. Aşa cît ţin minte din ce mi se povestea cînd eram copil şi ce am intuit eu însămi, cred că în perioada interbelică, deşi Biserica Ortodoxă a jucat un rol important şi în Consiliul de Coroană – dar era un rol de înţelept, de sfătuitor –, cred că aceleaşi relaţii erau şi pe vremea domnitorului Carol I, dar ceea ce am tăit după instalarea comunismului Biserica Ortodoxă a trăit o adevărată dramă. Ca toate instituţiile democratice care existau înainte şi Biserica Ortodoxă a fost decapitată. Au murit şi episcopi ortodocşi care nu au acceptat să supună Biserica statului comunist în perioada, să zicem ’46, ’47, ’48.

Personal cunosc un caz aici în Cluj. Rectorul Teologiei Ortodoxe, părintele Munteanu care nu a vrut să facă un catehism aşa cum îi comandau. şi a fost întemniţat şi a murit în închisoare. După instalarea comunismului aici în anii ’50, Biserica Ortodoxă adevărată a murit. Instituţia care a apărut a fost o unealtă a statului comunist. Ceea ce trăim astăzi şi intoleranţa Bisericii Ortodoxe faţă de anumite probleme fie de interes european, fie de interes al celorlalte culte, un fel de egoism şi intoleranţă se datorează acestei drame pe care a suferit-o însăşi Biserica Ortodoxă, privată de elementele cele mai curate care şi-au dat viaţa pentru această instituţie. Ca să supravieţuiască. Dar nu a supravieţuit. Asta e unul din aspectele pe care vreau să le subliniez. În concluzie, din motive fie de frustrare, fie psihologice, Biserica Ortodoxă a devenit oarecum în condiţii de libertate a cincea putere în stat, pentru că există interese comune care leagă cele două instituţii. Pe de o parte, statul cu cele trei puteri ale sale care nu sînt separate şi Biserica Ortodoxă care e protejată. Nu cunosc exact această relaţie pentru că nu este dată în vileag. ştiu doar atît că în campaniile electorale preoţii ortodocşi spuneau sătenilor cu cine să voteze. E intolerabil. Astăzi biserica din sentimente de frustrare sau de putere a devenit a cincea putere în stat. Nedreaptă. Scopul ar trebui să fie tocmai educarea noastră, convingerea noastră de a reveni la – eu le zic – virtuţile creştine. Cum să practicăm credinţa, cum să ajungem la ea? Speranţa, iubirea, curajul, simţul dreptăţii. şi m-aş mai lega de un lucru în legătură cu statul: statul are o obligaţie de a proteja monumentele. Îmi aduc aminte de un monument foarte important pentru noi în Transilvania, unde noi nu aveam voie să construim biserici de piatră. A fost dărîmat acest monument din Valea Izei. Prima biserică de piatră pe care Imperiul Austro-Ungar l-a îngăduit românilor să-l ridice. Această biserică nu aparţine numai greco-catolicilor. Vă aparţine şi dumneavoastră, este a neamului. După cum şi martirii noştri, episcopii noştri, episcopii care au murit în închisori sînt şi ai dumneavoastră, ai neamului, şi sînt ceea ce ne salvează demnitatea. Aşa cum eu preţuiesc oamenii, ortodocşi, preoţi, episcopi care au murit în închisori şi spun că nu sînt numai ai ortodocşilor, sînt şi ai mei, pentru că au reprezentat demnitatea neamului. Iată ar fi o cale de împăcare, de convieţuire. Să ne respectăm trecutul, meritele din trecut. şi să ne ajutăm să ne croim împreună calea spre viitor. Dar nu prin intoleranţă.

Radu Preda: Mă bucur foarte mult să am ocazia să reprezint aici incriminata şi să încerc să joc un rol destul de incomod de a o apăra în ideea în care această incriminată ar poseda o personalitate juridică şi una fizică de aşa manieră încît să poţi pune degetul pe păcatele ei şi eventual să o ajuţi să se vindece. Ori ceea ce a fost citat aici deseori într-un registru emoţional şi ştiinţific, acoperă cam toate care se pot pune pe seama unei instituţii de la negativ pînă la catrastrofal. Acest corp, această instituţie este o realitate socială cu capilarităţi mult mai vaste care e bine să le luăm în seamă aşa cum sînt ele pentru a nu fi ispitiţi să vorbim despre o fantomă.

Aş începe aşadar prin a răsturna puţin logica enunţată şi în debutul studiului colegei Bulai, dar şi în comentariul preşedintei de forum şi anume, că odată cu integrarea europeană, Biserica Ortodoxă Română s-ar teme de o periferizare, pentru că ar înceta să mai fie o biserică majoritară şi ar deveni una minoritară. Biserică minoritară şi majoritară sînt două realităţi care ele însele pot explica foarte bine tensiunea de altminteri pozitivă a acestei discuţii, însă nu văd unde am putea să identificăm această frică de periferie atîta vreme cît statutul de biserică majoritară, numeric vorbind, matematic vorbind, nu se pierde prin înglobarea într-o structură politică unde ţările în sine îşi păstrează, oricît am vrea, ori dimpotrivă, tocmai pentru că vrem, îşi păstrează fizionomia. Pericolul ar veni din momentul în care, să zicem, începînd cu 2007 ortodocşii ar fugi din biserici de le-ar sări scîntei din călcîi, atunci într-adevăr am avea o problemă care priveşte însă mai puţin Europa, cît pastoraţia unei biserici care fiind mare, are şi tentaţiile majorităţii, adică o misiune mai slabă, se culcă pe o ureche, pentru că sondajele sînt bune ş.a.m.d. Aşadar eu nu aş vedea sub termenii aceştia prezenţa Bisericii Ortodoxe în Europa de mîine. Ca fiind o problemă a periferiei care s-ar datora pierderii statutului de biserică majoritară. Ea rămîne majoritară pînă în momentul în care în mod efectiv datele sociologiei sau de altă natură ar demonstra contrariul. Altă problemă însă se pune mult mai realist. Care va fi dialogul acestei majorităţi cu majorităţile noi cu care se va confrunta în Europa unificată de mîine. şi aici vreau să vă aduc în atenţie două realităţi. Pe de o parte, Biserica Ortodoxă în general în Europa nu este o rara avis. şi pentru a vă da un exemplu cantitativ, numai în Germania Biserica Ortodoxă reprezintă a treia mare confesiune creştină după cea evanghelică şi cea catolică cu peste 1.000.000 de credincioşi. şi unde din cele 16 biserici ortodoxe recunoscute, opt au deja statutul de părţi ale dreptului public. Adică sînt recunoscute de către statul german ca parteneri de dialog social. Mai puneţi la aceasta o capacitate foarte intensă a comunităţii ortodoxe de toate limbile şi toate jurisdicţiile canonice care acoperă de la Atlantic şi pînă la Praga mai toate oraşele mari ale Europei şi aveţi o hartă a prezenţei ortodoxe în Europa care pune problema ortodoxiei şi a integrării europene în cu totul altă lumină.

O a doua observaţiei pe care aş vrea să o fac este acea că Biserica Ortodoxă, în ceea ce priveşte relaţiile ei cu alte tipuri de majorităţi confesionale, nu datează de ieri de azi. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române – şi aţi pomenit de perioada interbelică – noi sîntem membri de peste 30 de ani în Conferinţa Europeană a Bisericilor, care este o asociaţie la nivel european cu 120 de membri, şi care de peste trei decenii nu face altceva decît să militeze într-o manieră specifică bisericilor pentru unitatea spirituală a continentului. Iată aşadar un rol pe care nici o sociologie de pînă acum – dovadă că informaţiile sînt parţiale şi asta este vina noastră, pentru că nu ştim să ne prezentăm bruma de bunătate, elementele pozitive – nu l-a remarcat. E o chestiune de lobby pe care va trebui să o învăţăm cît mai repede cu putinţă dacă nu vrem să fim cu adevărat la periferia informaţiei, că cine nu este în fluxul informaţional, care va să zică, cu o vorbă a lui Caragiale, nu există. Aşadar, aş vrea să reţin aceste două elemente. Prezenţa Bisericii Ortodoxe Române nu este exotică, pe de altă parte prezenţa noastră în Conferinţa Europeană a Bisericilor este o realitate care se traduce printr-un dialog intens cu celelalte biserici majoritare, în speţă cu cea catolică şi cea evanghelică.

Acuma cît priveşte relaţia cu statul. Aici eu sînt de părere că într-adevăr sînt elemente cu adevărat oculte, dar nu din datele propriu-zise se poate deduce dimensiunea ocultă a acestor relaţii, ci mai degrabă dintr-o anumită mentalitate a clasei noastre politice care înţelege să-şi aservească cam tot ceea ce mişcă din punct de vedere propagandistic. Eu personal am şi scris împotriva fariseismului de partid şi de stat în ceea ce priveşte prezenţa oamenilor politici la slujbe. Sînt oripilat, ca ortodox şi creştin în primul rînd, de această paradă care reprezintă luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, de aceea şi vă rog să reţineţi acest detaliu, în cuprinsul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului care cuprinde judeţele Cluj şi Bistriţa-Năsăud, din porunca expresă a arhiepiscopului Bartolomeu Anania nici un om politic nu are voie să vorbească la hramuri. O singură dată, şi pentru că aţi făcut apologia regimului fără prihană a domnului Contantinescu, o singură frază la Nicula, în calitate de preşedinte, cînd a citit decretul de numire a arhiepiscopului vicar Vasile Fluieraş, dar doar atunci, pentru că era de faţă şi oricum cineva trebuia să citească decretul. şi a fost cel mai simplu să citească chiar autorul decretului. Dar în rest, oricine vine de pildă la Nicula, nu ia cuvîntul. Asta spre stupoarea şi spre uimirea oamenilor politici care sînt obişnuiţi în alte eparhii şi cu prilejuri similare să ia cuvîntul. O să vedeţi anul viitor la Putna cum se vor întrece în a-l lăuda pe ştefan cel Mare oamenii politici. Aşadar şi pe noi ne oripilează această demagogie. Dar, pe de altă parte eu am în vedere faptul care şi aici a reieşit foarte limpede, că există o mentalitate a minoritarului pe care, iertaţi-mă, trebuie să o identificăm ca atare şi pe care trebuie să o tratăm cu înţelegerea de rigoare. De aceea multe dintre acuzele pe care le aud la adresa Bisericii Ortodoxe Române, nu pentru că aş apăra-o în bloc, ar fi o fantomă dacă aş apăra-o în bloc, pentru că este un corp social mult mai vast decît un simplu nume, cînd aud astfel de acuzaţii iau seama şi de existenţa unui fond emoţional care poate fi decriptat printre altele prin această existenţă a minorităţilor care au o mentalitate diversă. Eu însumi am trăit ani de zile în Occident într-o minoritate ortodoxă într-o majoritate catolică şi protestantă şi înţeleg o parte din resorturile acestea mentale. Dar faptul că minoritatea aşteaptă ca majoritatea să facă primul pas, şi faptul că acuză majoritatea de relaţii oculte cu statul, mi se pare nedrept. Pentru că, iertaţi-mă, dacă luaţi datele concrete ale problemei veţi vedea că majoritatea cîştigurilor pe care şi le-a adjudecat majoritate au fost şi în favoarea minorităţilor. Fie că este vorba de salarizarea clerului, fie că este vorba de introducerea religiei în şcoală, fie că este vorba de asistenţa în armată sau penitenciare, tot ceea ce a negociat pentru sine Biserica Ortodoxă Română, a negociat în aşa manieră încît de beneficiile acestei negocieri s-au bucurat şi se bucură, slavă Domnului, şi cultele minoritare. Unde relaţia Bisricii Ortodoxe cu statul pare ocultă este, bineînţeles, tot la nivel simbolic. Cum am spus, prezenţa politicienilor, prezenţa în presă, la 1 Decembrie la Alba- Iulia ş.a.m.d. Dar la nivel financiar veţi vedea că nu este chiar aşa. şi pentru a vă da un exemplu foarte evident, Arhiepiscopia Clujului în anul care s-a încheiat a depus mai multe proiecte la organizaţiile statului care sînt abilitate să sprijine astfel de proiecte şi dintr-un total de o anumită sumă a primit nici măcar 1%. şi ca răspuns la acest mod de abordare a problemelor noastre printre care unele de urgenţă socială, fiind şi o policlinică aici în Cluj care tratează 5.000 de pacienţi pe an, avem şi o şcoală pentru copiii cu abandon şcolar, avem şi un azil pentru bătrîni la Mociu, pentru sprijinirea acestor proiecte sociale, iar nu pentru înfrumuseţarea Catedralei – că asta o facem din fonduri proprii –, aşadar pentru aceste proiecte s- a primit nici măcar 1%. şi atitudinea noastră a fost, cum n-o să vă vină să credeţi, foarte neortodoxă în viziunea respectivă, în sensul că am trimis banii înapoi arătînd că există şi o faţă demnă a ortodoxiei şi nu doar cea care spune săru’ mîna conaşului şi speră că şi pe viitor conaşu va catadicsi să-i mai dea cîte ceva din pungă. Aşadar, eu zic că apelul meu în încheiere, pentru a nu fi mai lung decît e cazul, ar fi la nuanţă. Dar a fi biserică majoritară nu este tot timpul un avantaj, este şi o cruce. Şi asta au cunoscut-o toate religiile majoritare. E de ajuns să mă gîndesc la bisericile catolică şi evanghelică în timpul celui de-al treilea Reich, este suficient să mă gîndesc la biserica catolică din Croaţia în timpul lui Tito, e suficient să mă gîndesc la biserica poloneză catolică pe parcursul succesivelor separări şi împărţiri ale Poloniei între puterile europene. Aşadar peste tot pisica moartă pute, nu numai în curte la ortodocşi.

Smaranda Enache: Mulţumim.

Ulrich Bürger: Am de fapt trei întrebări. Prima este că anul trecut la Nicula au fost 500 de ani de aniversare a mănăstirii şi acolo partidul de guvernămînt a răspîndit icoane. Asta s-a făcut cu aprobarea Patriarhiei sau patriarhul a protestat?

Radu Preda: Noi am făcut un comunicat de presă la epoca acea şi am trimis inclusiv preşedintele filialei judeţene a PSD un protest din acest punct de vedere arătînd că un hram nu poate fi subminat fără acordul celui ce organizează şi transformat într-o manifestare electorală. Din acest punct de vedere PSD-ul, ca şi orice alt partid de pînă acuma, a arătat o gravă lipsă de sensibilitate faţă de momentele de masă, înţelegîndu-le doar ca modalităţi de manifestare politică. şi asta nu numai PSD-ul a făcut-o. şi PUNR şi CD, adică eu acuma n-am nici un fel de opţiune fixă, dar vreau să spun că acest mod de a trata un moment masiv numeric, vorbind de unul cauzat de o pricină religioasă, de a-l transforma într-o tribună electorală, ispitei acesteia nu mai rezistă nici un partid oricît de democrat ar fi or creştin declarat ar fi.

Ulrich Bürger: După 21-22 decembrie Patriarhul i-a condamnat pe cei care au făcut tulburări la Timişoara. Eu nu înţeleg de ce oameni care au susţinut regimul lui Ceauşescu, mai sînt în funcţie la biserică.

Radu Preda: Este o neînţelegere care se întîlneşte cu neînţelegerea mea, dar asta e altă problemă. Aş vrea însă, pentru echilibrul informaţiei Dumneavoastră şi a celor care participă la această masă rotundă să aduc un element. Există un foarte bogat – şi noi avem aici la porţile Levantului o înclinaţie narcotico-mitică de aşa manieră încît Călinescu identifica, nu întîmplător, onirismul ca fiind filonul literaturii române – o tendinţă mitizantă. Unul dintre miturile regimului comunist în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română a fost că Patriarhul ar fi trimis o telegramă expresă lui Ceauşescu prin care şi-ar fi reafirmat vechea lui adeziune la Partidul Comunist şi la politica acestuia, şi ar fi condamnat, în consecinţă, pe cei care la Timişoara sau la Bucureşti îşi manifestau dezacordul. Aş vrea să vă precizez, nu pentru a-l disculpa pe Prea Fericitul, ci pentru a avea o imagine corectă, aşa cum şi doamna Cornea, cu nobleţea care o caracterizează, a ştiut să precizeze că au existat şi martiri ortodocşi, aş vrea ca în virtutea acestui drept al dumneavoastră la corecta informare să precizez faptul că acea telegramă nu era nimic altceva decît obişnuitele telegrame pe care toţi liderii religioşi le trimiteau la sfîrşit de decembrie pentru a fi publicate în ziarele de mare tiraj cu ocazia încheierii anului şi, mă rog, cu ocazia Anului Nou. Aşadar telegrama patriarhului respectiv nu exista în forma pe care noi tot o pomenim de fapt, că de citat nu am văzut-o citată de nimeni, aşa cum nu am văzut citate de nimeni declaraţia Sinodului din februarie ’90 cînd şi-a asumat vina de a fi colaborat de o manieră tacită, directă sau indirectă, cu regimul comunist. şi mi se par totuşi nişte gesturi bune. Adică măcar odată în viaţă Sinodul a fost lucid. Măcar pentru acest moment de luciditate e bine să-l încurajăm, să-i readucem aminte măcar ca să-şi dea seama că trebuie să fie în continuare atît de lucid. Eu cred că societatea civilă nu trebuie să aibă rolul unei muşte ţeţe, iertaţi-mi acuma comparaţia, metafora dar luaţi-o ca atare, care să împungă elefantul mereu, să-l enerveze şi să se mire că suportă consecinţele unei mişcări neelegante şi necoreografice, ci să aibă şi rolul acelei păsări foarte frumoase, nu ştiu cum se cheamă, cu un cioc lung care scoate resturile din gura crocodilului, astfel încît umanizează monstrul. Eu zic, că din acest punct de vedere e bine să ajutăm instituţiile mamut şi să le virusăm nu numai atacîndu-le permanent, ci să le şi încurajăm în momentele lor de normalitate dacă vreţi. De aceea îmi pare foarte rău să găsesc permanent această referinţă la scrisoarea patriarhului, dar nu o văd niciunde citată pentru că pur şi simplu nu există, iar pe de altă parte, acel document din februarie ’90 al Sinodului, singurul document de o demnitate fără cusur iarăşi nu este luat în seamă, şi atunci normal că imaginile şi miturile noastre balcanice conturează mai departe imaginea şi provoacă. şi un corp eclezial are nişte legi ale răspunsului mai compelexe decît un corp social mai restrîns.

Ulrich Bürger: A treia întrebare este următoarea. Nu ştiu dacă Biserica Ortodoxă, şi eu respect biserica ca o instituţie în stat care are un cuvînt de spus, dacă Biserica Ortodoxă cîteodată a cerut de la stat predarea arhivelor fostei Securităţi. şi de ce nu a cerut, dacă nu a cerut?

Radu Preda: Acuma şi eu personal am pus problema asta în revista eparhială şi în alte studii şi mi-am dat seama că nu poţi să ceri din partea, de pildă, a unor episcopi care sînt de o manieră evidentă implicaţi în structura, cel puţin demagogică a vechiului regim, să-şi ceară ei înşişi ghilotina livrată la poartă. Nu văd logica.

Doamnă Cornea şi iubiţi participanţi, există o tendinţă tot pur românească – scuzaţi-mă că cad în astfel de platitutidini, dar platitudinile ascund de multe ori mult adevăr – angelizantă. Pe cît de evident este noroiul social în care trăim, pe atît sîntem de angelizanţi. şi de aceea nu găsim calea de mijloc. Ori calea de mijloc în politică se cheamă realism. Ori aceşti oameni sînt realişti pentru că sînt oameni de putere care nu ar face nimic, ar schimba inclusiv Biblia, ca să rămînă încă un mandat în scaun, la o adică şi-ar face operaţie de înfrumuseţare ca să nu arate de 75 de ani, ca să-şi dea demisia în faţa Papei. Astfel de oameni există şi în ortodoxie şi, vă rog să-i acceptaţi ca atare. Problema îi alta însă. Nu că nu avem atît de mulţi angelici cît ar trebui să fie, pentru că nu avem nici în altă parte. Problema este una de sistem. În momentul în care într-o ţară preşedintele României, el însuşi, nu-şi retrage propria candidatură cînd se ştie foarte clar ce a făcut, cînd corpul diplomatic – şi doamna Enache este martoră – este în proporţie de peste jumătate virusat de o mentalitate cadristă şi care nu face nici un serviciu acestei ţări, în condiţiile în care noi am ajuns la un pact social iar un proces al comunismului s-a făcut, iertaţi-mă, doar dintr-o perspectivă partinică, pentru că dacă Memorialul durerii şi toate celelalte s-ar fi promovat pe piaţa mentală românească scutite de etichete confesionalizante şi partinice, eu cred că un proces real al comunismului ar fi avut loc. Ori aşa, procesul comunismului a devenit problema societăţii civile care este o minoritate şi a devenit problema PNŢ-ului. şi aici, iertaţi-mă, biserica clar majoritară nu a contribuit cu nimic şi nu a avut oamenii ei să contribuie la un proces al comunismului. Dar trebuie să luăm lucrurile aşa cum sînt. Eu nu apăr, eu doar descriu. şi acest fapt trebuie să-l avem permanent în vedere cînd acuzăm. De aceea confesionalizarea şi politizarea procesului comunismului au fost cei doi viruşi care – că-mi daţi sau nu dreptate – au compomis ireparabil acest proiect. Aşa încît circul cu nu-i dosarul, ia dosarul de după aceea e o consecinţă malignă a începutului acesta de proces. Îmi pare foarte rău, dar eu sufăr la fel de mult ca şi dumnevoastră, şi la o adică aş zice ca toţi cei care au fost colaboratori în biserică să se ducă la mănăstire. Problema e că s-ar umple mănăstirile. Nu, da dincolo de glumă, problema asta este una de sistem. De aceea, haideţi să vedem colaborarea bisericii cu statul, cu regimul, în context social românesc complet. Să vdem şi să- i luăm şi pe cei de la greco-catolici, să vedem episcopii dubli, cei care au făcut jocul puterii, i-au spionat pe adevăraţii martiri, care i-au turnat la poliţie. Haideţi să vedem de o manieră echilibrată.

Smaranda Enache: Discuţia este foarte bogată. Eu mă găsesc în situaţia realmente dificilă de a putea trage concluzii. Nu putem să pierdem din vedere chestiunea pe care ni le-am fixat ca temă: relaţia stat-biserică. Trebuie să ne gîndim la 2007. Analiza scoasă din context este riscantă, iar noi analizăm o situaţie românească aşa cum este ea. Nu putem să o analizăm în afara procesului de integrare europeană în care ne găsim, şi foarte mulţi din liderii de opinie a acestei ţări susţin că integrarea va fi posibilă în 2007. Dacă privim relaţia dintre stat şi biserică cum se prezintă ea astăzi – spun biserică la singular, permiteţi-mi totuşi, pentru că nu este vorba de relaţiile dintre biserici încă, ci este vorba mai degrabă de relaţie între stat şi Biserica Ortodoxă Română – aceasta ridică nişte semne de întrebare. Ea nu pare să semene cu standardele de transparenţă, de responsabilitate, de echidistanţă şi neutralitate din celelalte state. Nu vorbim de legitimitatea bisericii pe care cu toţii o înţelegem, nu vorbim de egalitatea între biserici pe care de asemenea o înţelegem, ci vorbim de fenomene care fie sînt induse de persoane, fie că sînt induse de instituţii, dar în momentul de faţă, în forma în care se manifestă constituie obstacole ale integrării. În situaţia în care mai mult de 70% din români doresc integrarea europeană trebuie să abordăm şi această problemă a relaţiei stat-biserică pentru a ne putea pregăti şi din acest punct de vedere pentru integrarea europeană. Deci plecăm de la premisa că toţi din jurul acestei mese vrem integrarea europeană. Trebuie să vedem ce trebuie să se schimbe pentru a fi calificaţi.

Alexandru Vlad: Se face că trăiesc într-un sat o parte din zilele mele şi văd comunitatea locală relativ închisă, solidară în cele ale vieţii şi morţii, ce probleme are. şi cum spunea antevorbitorul meu că trebuie să vorbim cu realism, că există o mentalitate a minoritarului, mi-ar place să existe şi una a majoritarului care să se considere gazdă. şi ca orice gazdă să fie darnică şi politicoasă, cum ştim că a fost românul dintotdeauna. Deci, am înţeles că vizita Papei Ioan Paul al II-lea a fost negociată cu mult realism de Biserică. N-am citit asta în presă, mi-ar fi plăcut să văd asta în presă, să existe destulă străvezime. Am citit în memoriile unui purtător de cuvînt care nu-mi vine să cred că crează legende. Cu acelaşi realism cu care biserica şi-a negociat un punct care o interesa şi statul la rîndul lui poate să negocieze cu biserica. Propunerea mea este ca în fiecare sat, în această mică comunitate rurală, să se termine războiul rece. Preotul care este majoritar acolo, indiferent care este el, să ştie că ceilalţi sînt amicii şi tovarăşii lui cu care pot face planuri, cînd vine un belgian cu bani, cu idei, ei împreună trebuie să facă acest lucru. Asta nu se întîmplă aproape în niciun sat. Preotul este terorizat că gestul lui normal de bunăvoinţă va fi rău privit la centru sau mai sus. El promite în faţa oamenilor, zice şi pe urmă se ascunde. Deci, statul ar putea să comunice că este în interesul lui, ca în comunităţi să existe pace şi linişte. Să comunice odată cu banii pe care-i dă, că acest război trebuie să se termine, iar ceilalţi sînt colegii pentru viaţa socială a comunităţii, că nu-i vorba de o vînătoare de enoriaşi. Vorbesc de satele în care nu există conflicte pentru lăcaşurile de cult. Acelea sînt altceva, dar în fiecare sat există această mentalitate pe care statul o poate corecta chiar cu banii pe care-i dă. Poate trimiţînd nişte inspectori, oricum spunînd preotului că este în interesul lui, al statului că în aceste mici comunităţi să existe o schimbare benefică de mentalitate. Statul dă banii, pune şi-o condiţie.

Ioan Mureşan: După părerea mea problema relaţiei bisericii cu statul comunist s-a dezbătut şi s-a răsdezbătut cu arhivele Securităţii. Dacă e bine sau nu cu înţeparea mamutului, care s-a înţepat foarte bine în Germania şi n-a crăpat nici ţînţarul şi nici mamutul, şi în Bulgaria s-a făcut mai mult. Marius Oprea, care a fost cu cîteva zile în urmă aici, ne spunea că este mai uşor de obţinut dosarul Pacepa din Germania, de la STASI i-au trimis tot, ba mai mult fără să plătească 100 de file, numai restul, pe cînd la noi nu se poate obţine nimica, dar asta nu este problema bisericii. Eu cred că problema integrării noastre în Europa în ceea ce priveşte instituţiile bisericeşti şi instituţia bisericească majoritară, Biserica Ortodoxă, ţine de un reper fundamental al civilizaţiei europene şi anume, de raportul cu proprietatea. Or, aici cred eu că biserica majoritară nu are tocmai o relaţie bine armonizată cu legislaţia europeană şi nici cu legislaţia ţării chiar, cu legislaţia României. În momentul în care Biserica Ortodoxă Română vrea să-şi impună dreptul canonic peste legislaţia ţării, în care dreptul canonic să aibă prioritate faţă de legislaţia ţării, nu mai poate să fie o ţară europeană. Deci cînd e vorba de biserici, ele au alte cadre juridice de retrocedare, şi ele nu pot fi retrocedate pentru că se invocă dialogul care este purtat în termeni de drept canonic. Ori în orice ţară europeană legislaţia acelei ţări primează asupra tuturor drepturilor particulare. La noi nu. Sigur că şi asta poate fi nuanţată, că bisericile aparţin comunităţii, că comunitatea nici măcar acolo unde erau două lăcaşuri de rugăciune, nu a fost dată una celor care aveau acte de proprietate pe ea. Cunosc cazuri în care o biserică care era pe cale să fie retrocedată a fost înconjurată cu zid şi a fost demolată. Relaţia cu proprietatea cred că este una la care comunitatea ţine foarte mult. Nu sînt peste tot la fel lucrurile. De exemplu în Banat, lucrurile s-au rezolvat la modul cel mai european, cel mai civilizat, cel mai elegant; pe cînd în zona noastră a Clujului, a Maramureşului, tensiunile sînt foarte mari. În rest Biserica Ortodoxă poate să facă toate bunele declaraţii, dar este o chestiune care se vede cu ochiul liber: raportul defectuos cu proprietatea.

Ulrich Bürger: Eu pot să-mi exprim dorinţele dintr-o altă perspectivă. Eu sînt deja cetăţeanul unui stat care este membru în Uniunea Europeană. Eu aştept de la ţările care vor să intre în Uniunea Europeană să-şi trateze trecutul aşa cum trebuie, să scoată adevărul la lumină. şi oricine este la putere, nu contează pentru mine atîta vreme cît trecutul este tratat în mod cinstit. Cei care doresc să devină membri UE trebuie să accepte anumite proceduri, şi pentru mine contează foarte mult dacă oamenii sînt cinstiţi cu trecutul de dinainte de ’89. Am şi o altă întrebare către reprezentanţii bisericilor aflaţi aici: a fost întotdeauna o problemă mai ales pentru Rusia şi pentru România cînd vin străinii să-şi cumpere pămînt. şi mulţi oameni au spus că nu se poate vinde pămîntul nostru sfînt către străini. Dar în Uniunea Europeană există o piaţă imobiliară liberă. şi aş vrea să ştiu dacă reprezentanţii cultelor acceptă toate condiţiile Uniunii Europene. şi în Uniunii Europene s-a discutat acest aspect pentru că foarte mulţi germani îşi cumpără pămînt în Silezia.

Radu Preda: Vroiam numai să repunctez, aşa cu insistenţă şi cu fraternitate, faptul că serenitatea de care vorbea şi domnul Mureşan şi pledoaria pentru valorile şi virtuţile comune la care făcea referiri doamna Cornea nu sînt atît de îndepărtate cît ni se par, dar în acelaşi timp presupun elaborarea unor tehnici, dacă vreţi, de o manieră foarte prozaică pe care trebuie să ni le însuşim. Iar o caracteristică generală a societăţii noastre româneşti – şi profit de ocazie că mă aflu la o manifestare organizată de societatea civilă – este lipsa culturii dialogului. Această cultură a dialogului ori neputinţă comunicaţională, se cam vede în toate. De la lipsa unei deontologii jurinalistice care în conflictul ortodox – greco-catolic de multe ori am sesizat acest lucru, asta fără să acuz sau să judec pe nimeni, că s-a cerut în mod predominant părerea doar a unei părţi. Aşa cum într-un talk-show la televiziune părţile nu sînt egal moderate, aşa cum într-o coaliţiei de guvernămînt miniştrii preferă să dialogheze între ei prin intermediul presei, iar nu în interior. Fie că luăm exemple majore, fie minore, acelaşi deficit comunicaţional îl identificăm pe toată scala realităţilor sociale româneşti de astăzi. Iar la nivel eclezial acest lucru mi se pare cu atît mai grav cu cît, dacă a existat ceva bun în perioada pre-’89 pentru cultele din România a fost existenţa acelor conferinţe interconfesionale cu caracter teologic care aveau două părţi evident distincte: o parte ideologică, de aplauze şi de citate din Ceauşescu şi o parte evident clar teoleogică, unde se discutau teme ca: Sfînta Scriptură ca bază pentru toate confesiunile, „Sfintele Taine”, „Ecumenismul” ş.a.m.d. Ori după ’89, ceea ce constat ca teolog şi om al bisericii, este absenţa unui forum permanent de dialog al cultelor între ele. Singura formă de dialog între culte care a existat pînă acuma au fost acele mese rotunde cu capete de obicei pătrate, iertaţi- mă, de la Secretariatul de Stat pentru Culte în marginea proiectului de altminteri avortat al Legii cultelor. şi care nu a reuşit decît să pună în evidenţă şi mai mult unghiurile, colţurile, asperităţile, neajungîndu-se nici pe departe la un numitor comun în cea ce priveşte lobbyul comun al bisericilor pentru o lege a voluntariatului. Cultele nu au reuşit în atîta vreme să-şi impună în punct comun pentru o Lege a sponsorizării şi a mecenatului care să asigure, de pildă, iniţiativelor culturale şi sociale ale bisericilor şi cultelor un sprijin legal astfel încît să nu fim acuzaţi unii de alţii ori că noi primim bani într-o manieră ocultă de la stat, ori că Dumneavoastră ori mai ştiu eu cine primeşte bani de la americani, olandezi, norvegieni. În al treilea rînd nu s-a format un front comun de aşa manieră încît problemele grave ale societăţii – pentru că problema prostituţiei, a traficului de droguri nu este numai problema bisericii majoritare, sau problema copiilor străzii cu atît mai puţin – aşa încît pe scurt, ceea ce mi-aş dori ar fi ca cel puţin unul dintre impulsurile care să se desprindă, să pornească de la această întîlnire de la Cluj, mi-aş dori să fie acest apel către culte de a permanentiza un forum de dialog permanent. Pentru că fără acest forum de dialog vorbim împreună şi ne înţelegem separat, şi reiterăm de o manieră vinovată în plină libertate, reiterăm şi chiar prelungim suspiciuni care, iertaţi-mă, de multe ori sînt exagerări ale mentalului colectiv, dar prea puţin au bază în realitate. şi de aceea pentru a reveni, pentru a fi cu atît mai apropiaţi de Dumnezeu, trebuie să fim cu atît mai apropiaţi de oameni. Ori oamenii au alte preocupări decît certurile noastre. De aceea insist asupra acestui mod de dialog prin care inclusiv bisericile pot să arate societăţii româneşti că se poate dialoga fără riscul de a pierde identitatea, ca şi fără riscul de a jigni sau leza pe cineva.

Smaranda Enache: Mulţumesc. Avînd în vedere că Dumneavoastră veţi pleca iar eu am, dimpreună cu alţi colegi din socitetatea civilă, o experienţă durearoasă de-a lungul a 13 ani de organizări de seminarii în care am avut de multe ori invitaţi care au sosit tîrziu şi au plecat devreme şi nu au ascultat, de fapt, mesajul acestei întîlniri, eu nu vă voi transmite mesajul întîlnirii pentru că nu am fost mandatată, dar vă voi transmite mesajul a ceva ce este o parte din societatea civilă românească pe care doamna Bulai o invita să participe la o mediere între biserică şi stat, între Biserica Ortodoxă Română şi stat, o mediere pe care nici Biserica Ortodoxă Română, nici statul nu o simt necesară, drept care noi nu mediem neaveniţi, să zicem, dintr-un exces de zel într-o zonă în care nu am fost invitaţi. Dar pentru ca lucrurile să fie limpezi sentimentul nostru este că lucrurile se vor îndrepta. Dar pînă în 2007 cînd lucrurile se vor îndrepta se mai pot întîmpla cîteva ravagii. Deci problema amînării unei abordări serioase, neascunse în spatele politeţii a restituirii bunurilor Bisericii Greco-Catolice de către statul român nu trebuie amînată pînă în 2007, pentru că prelungirea acestei agonii a Bisericii Greco-Catolice ar putea să ne facă pe noi toţi, indiferent de religia noastră, dacă sîntem cetăţeni oneşti, să avem sentimentul că am participat împreună la prelungirea acelui gest pe care regimul comunist l-a declanşat de nimicire a acestei biserici, care şi-a permis să aibă o altă loialitate externă.

Noi credem că baza statului trebuie să fie Constituţia. Ea este votată şi respectată de noi toţi. Separarea puterilor în stat face ca ea să fie funcţională într- un stat de drept. Situaţia în care există vizibil, deci la nivel al evidenţei, o relaţie ne-neutră între stat şi biserica majoritară numeric ne îngrijorează. Noi nu atribuim bisericii majoritare vina principală al acestei relaţii distorsionate, noi considerăm că statul este în primul rînd de vină pentru lipsa sa de imparţialitate, pentru nerespectarea Constituţiei şi a angajamentelor sale internaţionale. Deci criticismul nostru nu se adresează Bisericii Ortodoxe Române sau altor biserici decît într-o a doua fază. Primul nostru interlocutor este statul căruia îi cerem neutralitate. În acelaşi timp cerem o sinceritate şi o consideraţie şi din partea BOR care nu poate să rămînă în această postură de a ne considera pe toţi ignoranţi şi pînă la urmă proşti. Pentru că ni se servesc pînă la urmă nişte stereotipuri pe care orice om care s-a pregătit în acest domeniu le poate respinge cu uşurinţă. Unul dintre aceste stereotipuri este că BOR nu are un program de misionariat, de expansiune. Ceea ce noi remarcăm este că în Transilvania există o deosebită înflorire a fenomenului monahal ortodox, inclusiv în zone locuite în proporţie de 80-90% de maghiari. Există un pattern care poate fi descris astfel: cineva merge într-o pădure, creapă un buştean, în acel buştean se vede o cruce. În urma comunicării acestui fenomen apar cîţiva oameni, se pun bazele unui schit, pe parcurs de doi ani au loc nişte donaţii misterioase şi în următorii doi ani se ridică o enormă aşezare monahală! Acest lucru se petrece, şi societatea civilă are datoria morală să analizeze acest fenomen în cifre şi bani. Există legea liberului acces la informaţii publice care ne permite acum să abordăm această chestiune şi să cerem statului toate cifrele legate de acest fenomen. În cazul în care fenomenul este natural şi această deosebită expansiune a fenomenului monahal în Transilvania este natural, este un fenomen cerut de enoriaşi, atunci sîntem gata să susţinem această naturaleţe în faţa tuturor acelor care ar privi cu suspiciune fenomenul. În cazul în care nu este, trebuie oprit înainte de anul 2007.

Pe de altă parte, există problema religiei în şcoli. Nu voi invoca toate situaţiile mărunte, care nu sînt de loc mărunte pentru destinele individuale, în care unii tineri, copii sînt mai mult sau mai puţin obligaţi să participe la orele unui cult sau altuia căruia nu-i aparţin şi cărora li se refuză dorinţa lor de a nu participa la nici o oră religioasă pentru că, cu toată consideraţia pentru reprezentanţii cultelor, noi respectăm la fel de mult şi pe cei care sînt atei. Trebuie să ştiţi că în societate există şi atei, există şi agnostici, există tot felul de oameni. Chiar dacă le spunem: săracii de ei, ei există şi sînt legitimi. Dar marea noastră problemă este atunci cînd într-o instituţie şcolară întreprindem o vizită şi remarcăm existenţa unui laborator de educaţie religioasă care este puramente ortodox, care nu ţine cont de faptul că în şcoala respectivă predarea se petrece în două sau trei limbi, copiii aparţin de cinci-şase confesiuni. Reprezentarea egală şi neutră a confesiunilor în acest laborator este inexistentă şi avem deja o listă a acestui fenomen. Asemenea lucruri sînt probate, existente, nenumărate. Sîntem convinşi că, pe de altă parte, statul român şi Biserica Ortodoxă Română cunosc activitatea societăţii civile şi sînt în clar cu faptul că societatea civilă română este gata să facă propunerea pe care domnul doctor a menţionat-o, de monitorizare a României din punctul de vedere al respectării principiilor neutralităţii, egalităţii cultelor înainte de 2007. Pentru că acest 2007 ar putea să devină prin diverse întîmplări 2010 sau nu ştiu cît şi nu putem să prelungim această situaţia fără a crea în societatea românească noi inegalităţi. Sîntem convinşi, noi cei puţini, organizatorii acestui dialog, că nu se poate schimba situaţia printr-o relaţie de confruntare. Vă dau perfectă dreptate. E nevoie de mai multe forumuri, e nevoie de sinceritate, dar este nevoie odată pentru totdeauna, pentru numele lui Dumnezeu, ca şi statul român şi Biserica Ortodoxă Română să nu privească toată societatea română ca o adunare de persoane arierate mintal care nu pot vedea dincolo de cuvinte.

Trăim în epoca internetului, putem face calcule, investigaţii, există o legislaţie care ne permite. Dorim ca Biserica Ortodoxă Română ca şi toate celelalte să se dezvolte pe măsura dorinţei enoriaşilor săi. Nu dorim ca acei credincioşi din România care sînt aparţinătorii altor culte să contribuie peste voinţa lor personală din taxele şi impozitele lor pentru creşterea unui cult căruia nu-i aparţin. Din acest punct de vedere critica care într-un fel, mai mult sau mai puţin voalată o auzim în legătură cu necesitatea de a echilibra ajutoarele care vin din America, din Australia pentru neoprotestanţi, pentru protestanţi, pentru catolici, de o politică mai favorabilă financiar Bisericii Ortodoxe Române, nu se justifică. Pentru că noi vorbim de două tipuri de bani. Odată avem banii publici care sînt din taxele şi impozitele tuturor românilor şi care trebuie administraţi absolut transparent nu numai în această relaţie ci în toate relaţiile şi pe urmă mai vorbim de surse private. Deci nimeni nu se referă la sursele private ale Bisericii Ortodoxe Române care există şi ele, şi australiene şi americane şi germane, pentru că sînt mulţi ortodocşi care trăiesc în afara frontierelor şi contribuie. Pot să contribuie în proporţia în care doresc. Pot să-mi imaginez chiar şi o contribuţie mai mare a catolicilor pentru ortodocşi dacă ne gîndim la un fond de solidaritate pentru o perioadă delimitată şi în mod transaparent. Deci problema acum este în aceşti termeni: dorim un stat neutru, finanţe transparente, echidistanţă, pentru că numai acestea pot constitui solul pe care creşte libertatea religioasă. Ori libertatea religioasă este una dintre libertăţile fundamentale pe care este construită Europa. şi care trebuie să privească din punctul nostru de vedere şi creştinii şi noncreştinii în egală măsură. Acesta este punctul meu de vedere, care sper că dincolo de severitatea termenilor l-aţi luat ca unul empatic. Numai pentru că ne interesează prestigiul, prestanţa Bisericii Ortodoxe Române în faţa naţiunii române, în Europei şi în faţa propriilor credincioşi îi dăm atîta atenţie. Altminteri am neglija şi am lăsa Biserica să se compromită dacă aşa doreşte. Dar este biserica majorităţii românilor şi nu ne este indiferent cum performează ea în ţară, în lume şi în Europa Unită.

II. Situaţia bisericilor din România şi criteriile de integrare. Cazul Bisericii

Române Unite

Smaranda Enache: Permiteţi-mi să nu detaliez conţinutul Memorandumului pe care îl aveţi fiecare dintre dumneavoastră în dosarul conferinţei şi pe care probabil îl cunoaşteţi foarte bine. De altfel, el a fost publicat şi în numărul 19 al revistei noastre Altera. Aş vrea doar să fac două-trei remarci legate de acest Memorandum din punctul de vedere al societăţii civile. Mi-aş aminti cu plăcere – şi cu neplăcere totodată – de faptul că societatea civilă, doamna Doinea Cornea, alţi cîţiva dintre cei de aici am participant la Bucureşti la Grupul pentru Dialog Social pentru a lansa dezbaterea publică asupra conţinutului Memorandumului şi a revendicărilor care sînt înscrise în acest document, în speranţa că societatea intelectuală română va reacţiona pozitiv la conţinutul acestuia, că vom avea o solidarizare în jurul lui şi o sprijinire prin instituţii ale societăţii civile.

Sînt nevoită să menţionez că majoritatea dintre membri importanţi ai GDS-ului nu au participat la acea discuţie. Pe de altă parte, aş vrea să vă spun că, deşi am fi dorit, conţinutul Memorandumului şi al discuţiilor noastre nu a fost găzduit de Revista 22. Cum în jurul acestei mese ni s-a atras atenţia să nu fim suspicioşi, aş vrea să nu luaţi aceste remarci ca atare. Vreau doar să observ că un document – după opinia noastră care avem un birou pentru drepturile omului – elaborat cu mult profesionalism, cît de greu găseşte drumul către susţinerea publică. De aceea vă invit să participaţi la această discuţie şi pe marginea conţinutului Memorandumului dar şi despre modul cum am putea face din acest Memorandum un instrument pentru a atinge scopurile unei societăţi democratice. Memorandumul este poate cel mai complet document pe care Biserica Greco-Catolică l-a elaborat în ultimii 13 ani şi el, într-un fel, a contrazis faptul că protestele, intervenţiile în justiţie au avut un caracter rapsodic. Memorandumul este, din punct de vedere al drepturilor omului, un material substanţial. El a fost trimis la importante instituţii europene şi, aşa cum mi-am permis să menţionez într-o discuţie în afara seminarului, susţinerea sa la instituţiile europene ca a unui document privind încălcarea dreptului la proprietate, respectiv a Bisericii Greco-Catolice din România însăşi se loveşte de dificultatea că ea este percepută ca un fragment al puternicei Biserici Catolice universale. şi de aici provine o oarecare inhibiţie. E mult mai uşor să atragem atenţia, empatia, chiar acţiunea instituţiilor internaţionale, a grupurilor internaţionale de drepturile omului asupra unor biserici mici sau culte neoprotestante sau oricărui alt cult care sînt restrînse numeric, decît asupra acestei situaţii. Cred că lucrul cel mai important este ca să încercăm să transmitem instituţiilor internaţionale şi instituţiilor româneşti faptul că este vorba de două probleme distincte de drepturi fundamentale. Pe de o parte, dreptul la proprietate care în noua Constituie va fi înscris ca atare şi va constituio bază pentru toate revendicările şi reparaţiile ulterioare. Pe de altă parte, problema protecţiei minorităţilor, care este o problemă de importanţă europeană şi de la care nici un stat democratic nu-şi poate permite să facă rabat. Este vorba de o biserică minoritară a cărei protecţie ca minoritate religioasă nu se realizează. Vă invit să participaţi la această discuţie legate de statutul Bisericii Greco-Catolice, cu recomandarea ca societatea civilă să încerce să aibă o atitudine mai vizibilă, mai profesionistă, pentru că relaţia stat-biserică este una dintre cele mai vulnerabile în procesul de integrare europeană fiind totodată una dintre cele mai imperfecte în momentul de faţă.

Ana Luduşan: În urmă cu un an am asistat – cum amintise mai de vreme reprezentantul Bisericii Greco-Catolice – la o conferinţă pe tema libertăţii religioase iniţiată de Biserica Ortodoxă. S-au spus foarte multe lucruri bune şi acolo, în fond a fost acceptată ideea că libertatea religioasă trebui respectată şi de instituţiile statului şi trebuie asumată de toţi cetăţenii. Sînt ortodoxă şi vorbesc de pe o poziţie în care nu sînt foarte mîndră de atitudinea bisericii din care fac parte. În primul rînd ca mesaj. Biserica Ortodoxă dacă vrea să rămînă ca o biserică cu aderenţi şi ca o biserică care contează în viitor, trebuie să-şi reformuleze mesajul. Mesajul naţionalist de acum nu va rezista multă vreme. În primul rînd că oamenii se europenizează şi se globalizează mai uşor decît am crede noi. Să ne gîndim doar la faptul că acum zece ani foarte mulţi dintre noi nu credeam că o să intre în casele noastre internetul şi comunicarea prin internet şi acuma devine aproape un fapt cotidian. Aşa vine valul peste noi, vrem nu vrem trebuie să ne adaptăm unei lumi care se mişcă. Deci Biserica Ortodoxă trebuie în primul rînd să-şi reformuleze mesajul către comunitatea căruia se adresează. Mesajul naţionalist va rezista o vreme, dar nu multă vreme. Apoi eu ca sociolog aş face o diferenţă între instituţia bisericii ca instituţie formală şi între stat ca instituţie formală, respectiv între statul subteran şi biserica subterană. Adică există un stat şi o biserică reglementată de anumite legi şi anumite reguli, şi există o acţiune a statului şi a bisericii subterane, aşa cum există o economie subterană într-un stat care funcţionează prost. Toată poveste asta a statului subteran şi a bisericii subterane, ca şi a economiei subterane, este o problemă a nefuncţionării statului. A unui stat slab, aşa cum ne atrage atenţia şi Gabriel Andreescu în studiul care se află în mapă, că statul român este un stat foarte slab. Eu aş spune că este slab pentru că vrea să fie slab.

Aş mai atrage atenţia asupra unui pericol care vine tot dinspre Biserica Ortodoxă, deci biserica din care fac parte: pericolul etnocraţiei, a teocraţiei. Adică Biserica Ortodoxă tinde să confişte spaţiul politic ceea ce este din punctul de vedere al Constituţiei ilegal, din punctul de vedere al normelor europene cu atît mai periculos şi mai prost pentru România pentru că ajungem pe terenul acela în care încălcăm reglementările europene de aderare. Soluţia pentru această problemă a instituţiilor paralele – a statului subteran, Biserica Ortodoxă subterană şi, mă rog, chiar economia românească subterană – ar fi aceea în care clasa politică, fie cea care există acuma, fie un nou partid, şi-ar asuma un program, o misiune în care funcţionarea statului să fie în coordonatele unui stat realmente de drept. Adică legea să fie respectată. În cazul acesta nici Biserica Ortodoxă, nici statul nu poate spune că, mă rog, Biserica Greco-Catolică are dreptul la retrocedarea proprietăţii, la fostele biserici care i-au fost confiscate, dar nu le dăm înapoi. Din punct de vedere legal dăm proprietatea înapoi, din punctul de vedere al acţiunii concrete, a acţiunii politice, a acţiunii sociale, nu dăm. Pur şi simplu nu aplicăm legea. Această disconcordanţă între norma legală şi acţiunea socială e doar o problemă de asumare politică. Eu nu văd ca actuala guvernare şi partidele care guvernează acum să rezolve această problemă. În 2004 se pune o problemă majoră: dacă noi vrem să schimbăm ceva din aceste lucruri, pentru că riscăm să ajungem în 2007 nepregătiţi, să nu facem faţă la criteriile de aderare, şi putem ca pînă în 2004 să mişcăm ceva în acest mecanism foarte nefuncţional. Din punctul meu de vedere problema principală şi foarte vizibilă a Bisericii Ortodoxe şi a statului român este că nu respectă legile de retrocedare ale proprietăţii. Atunci cînd îmi respect proprietatea, îmi respect cetăţeanul, îmi respect chiar instituţiile. Proprietatea dă conţinut atît cetăţeanului care are respectiva proprietate cît şi instituţiei. şi cetăţeanul şi instituţia au dreptul la resurse, pot funcţiona. Pot avea anumite strategii de supravieţuire. În cazul în care îi iei resursele, îi iei proprietatea, degeaba îi garantez libertatea de religie, de confesiune, aceasta nu funcţionează dacă nu are şi resurse ca să funcţioneze. Nu are biserică, nu are o şcoală pentru preoţi, ş. a. m. d. Instituţia nu funcţionează dacă nu are resurse. Deci retrocedarea proprietăţilor şi a bunurilor bisericeşti este o condiţie esenţială a libertăţii de conştiinţă. şi un drept fundamental care a fost prins şi în legea fundamentală şi în legi organice. Eu cred că putem face un lucru. România negociază acum la capitolele de aderare pentru Uniunea Europeană. Trebuie să vedem la capitolele de aderare unde se află libertatea religioasă, unde se află problema proprietăţii. Proprietatea bisericilor şi proprietatea cetăţeanului. Eu mă duc mai departe cu proprietatea, pentru că noi lucrăm de cinci ani pe probleme de restituirea proprietăţii şi ştiu că aşa cum se încalcă legile de retrocedare spre biserici, aşa se încalcă şi spre cetăţean. Legile proprietăţii sînt foarte foarte prost puse în aplicare. Nu vom avea un stat de drept pînă nu va fi respectată proprietatea şi nu ştim fiecare ce avem. Deci trebuie insistat în cadrul negocierilor cu Uniunea Europeană asupra acelor capitole unde se regăseşte problema proprietăţii şi trebuie influenţat parlamentarul european să vadă ce face statul român în problema proprietăţii. Fie spre cetăţeni, fie spre biserici.

Smaranda Enache: Da, într-adevăr, problema libertăţii religioase a fost despărţită de problema proprietăţii. S-a spus că toată lumea, în conformitate cu legea fundamentală, cu Constituţia, dar şi cu alte legi, beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale. Opinia noastră a fost atunci cînd am lansat Memorandumul că în lipsa proprietăţii nu există libertate religioasă. şi această conexiune încercăm în permanenţă să o transmitem la Comisia Europeană. La Comisia Europeană se lucrează acum din nou la un raport de ţară. Raportul de ţară privind România va ieşi, probabil, în luna octombrie sau noiembrie. Noi vom încerca să trimitem o asemenea interpretare în legătură cu criteriile politice. Criteriile politice au fost considerate satisfăcute în 1999 cînd România a început negocierile de aderare şi de atunci în fiecare raport scrie că România le îndeplineşte. Odată a scris „încă”, altădată n-a mai scris „încă” România îndeplineşte criteriile politice pentru că un criteriu al proprietăţii nu există, cu atît mai mult că aici este vorba de o retrocedare. Acum juridic noi nu putem demonstra că anumite lucruri aparţin Bisericii Greco- Catolice, tocmai pentru că proprietarul a fost schimbat. Deci trebuie făcută o retrocedare. Dar legînd proprietatea de libertatea religioasă există şanse.

Ana Bulai: Din punctul meu de vedere, ca un gen de concluzie a ceea ce s-a discutat aici, eu văd situaţia în următorul fel. Orice cult minoritar din România, fie că este greco-catolică, fie că este de alt tip, se află într-o relaţie de minoritate nu doar religioasă, în raport cu cultul majoritar, cu Biserica Ortodoxă Română, este într-o relaţie de minoritate de agendă socială. S-a spus aici de repetate rînduri şi este un exemplu ilistrativ pentru această stare, cultele minoritare impun în agenda publică probleme ca proprietate, toleranţă, protecţia minorităţilor, libertate religioasă, teme care să spunem foarte simplu nu se alfă pe agenda socială sau sînt privite negativ de majoritatea populaţiei care este încă, şi poate şi datorită bisericii majoritare, destul de naţionalistă, xenofobă, paternalistă etc. Ori această stare de minoritate în raport cu principalele sisteme face din orice cult religios minoritar şi din orice cult minoritar un luptător de tip Don Quijote la prima vedere. Asta pentru că s-a pus întrebarea: care ar fi mecanismele de impunere a unui Memorandum în opinia publică? Astfel de mecanisme trebuie să se adreseze nu doar unuia politic, nu doar unui palier confesional sau unui palier cultural-simbolic, ci tuturor în acelaşi timp prin impunerea în agenda publică a temelor de interes european. Dorinţa societăţii române de aderare la Uniunea Europeană, acele procente senzaţionale vin din lipsă de informaţie, vin dintr-un mit al bunăstării pe care l-am îngurcitat foarte repede într-o goană de mituri salvatoare şi discuţiile publice legate de valorile europene, legate de problemele aderării, de schimbările de mentalitate la nivelul fiecărui cetăţean în acest context sînt foarte reduse şi de cele mai multe ori inaccesibile ca tip de discurs pentru majoritatea populaţiei. Eu cred că schimbările fundamentale la nivelul cetăţeanului, indiferent de apartenenţa religioasă se vor produce atunci cînd aceste valori devin valori individuale şi nu valori ale agendei politice impuse acum sau peste trei ani sau peste zece ani sau cînd vor fi. De aceea cred că rolul societăţii civile este deopotrivă unul de a atrage atenţia într-un sens negativ asupra abaterilor care se fac faţă de aceste imperative europene atît în cazul cultelor cît şi în alte cazuri, şi pe de altă parte, de a construi discursuri de nivel public, de a construi discursuri accesibile, manifestări care să aducă în agendă valorile europene, valori care ar putea să ducă la schimbarea de mentalitate şi implicit la îmbunătăţirea situaţiei în care se află minorităţile religioase în România.

Ovidiu Pecican: În legătură cu acest raport care va fi redactat poate n-ar fi inutil să se specifice o situaţie existentă pe care o putem constata şi care a reieşit şi din discuţiile noastre de pînă acuma. La noi biserica se confundă cu statul, biserica se confundă cu naţiunea, statul asumă o identitate naţională chiar şi dincolo de marginile între care acest lucru se petrece în restul Europei şi în toate aceste identificări, autoidentificări sau, dacă vreţi, chiar reflexe, că uneori nici nu sînt meditate, descoperim de fapt nişte semne ale premodernităţii, ale refuzului acestor instituţii de a se contemporaneiza. Dincolo de faptul că instituţiile sînt sisteme mai mult sau mai puţin funcţionale, îndărătul lor sînt oameni. şi cred că aici putem descoperi un mecanism specific celor care, ca şi Julien Sorel odinioară în faimosul roman a lui Stendhal, îşi punea problema cum să-şi promoveze persoana în societatea timpului, îmbrăcînd uniforma neagră de preot sau îmbrăcînd uniforma cea roşie de dragon? Cred că tot aşa se întîmplă cu oamenii, oameni ca şi noi, cu bune şi cu rele, în momentul în care îmbracă o uniformă, uniforma statului, uniforma bisericii dominante – a tot revenit obsesiv biserică majoritară, biserică minoritară, asta deja este o optică contaminată de optica statului. Noi înşine intrăm în această constrîngătoare şi oarecum umilitoare situaţie dacă ne considerăm minoritari. Eu aş vrea, totuşi, fără a fi Ludovic al XIV-lea să pot să spun că statul sînt şi eu. Adică că statul se referă şi la mine. Mi se pare că în acest moment statul se rezumă la un sistem de reprezentare a unei oligarhii reduse a cărui principală preocupare este de a-şi prezerva legile pe care le are. Nicidecum de a fi în slujba cetăţenilor. Dacă această situaţie este dublată şi de un suport la nivelul bisericii, am încurcat-o. Va fi teocraţie cum aţi spus, şi este deja, şi atunci nu ar trebui să ne mirăm că pot apărea şi reacţii de tip anarhic în raport cu un asemenea establishment. Nu sînt pentru reacţii de tip anarhic, sînt pentru o ieşire din orice fel de anomie printr-o organizare treptată la nivelul societăţii civile şi în acest sens cred că este semnificativ că avem după 13 ani un Memorandum, un alt Memorandum. Am avut şi după 12 ani, unul cu regionalizarea, şi vai, lumea s-a scandalizat că suprimăm dreptul sfînt la titlul de memorandişti al altora. Iată că mai vine cineva cu încă un Memorandum şi n-am mai auzit un scandal similar ceea ce este deja un semn de normalizare, cred eu, un lucru bun. Documentul este, după cum spunea distinsa noastră gazdă, comprehensiv, este bogat, este abordabil din multiple perspective. De pildă, s-ar putea oricînd discuta pe marginea lui cu o echipă de arhitecţi. Ce se întîmplă cu aceste situri care dispar uşor, pentru că iată nu mai sînt la fel de moderne, interesante, de înalte, somptuoase ca şi celelalte care se construiesc în preajma lor. La fel ar fi de meditat, dacă vreţi, chiar cu nişte istorici, ce facem totuşi cu trecutul ăsta. Cu trecutul materializat în cărămizi puse unele peste altele, nişte clădiri. Nu? şi bisericile sînt nişte exemple de arhitectură şi de artă din alt punct de vedere. Le dărîmăm? Le recondiţionăm? şi aici este o întreagă filosofie în subiacent pe care eu personal am putut-o constata şocat la vremea respectivă în Italia. Oameni care plăteau averi ca să recondiţioneze un pălăţel mic şi relativ anonim, dar făcut de Paladio cu secole în urmă. şi preferau să aducă specialişti din Suedia ca să scoată carii din lemn în loc să înlocuiască acel lemn cu totul. Discuţia a avut loc şi în legătură cu coloana lui Brîncuşi pe care au vrut să o recondiţioneze într-o manieră neconsacrată, au fost acuzaţi chiar că vor să înlocuiască originalul cu un un fals. Lucru grav. Aşadar, uneori lucrurile se fac şi pentru că nu se ştiu sau se fac printr-o alunecare uşoară dinspre legal spre ilegal, dinspre permis spre nelegitim dar aici, subliniez şi eu ca şi toţi ceilalţi care au vorbit pînă acum, noi, vocea noastră, societatea civilă, slabă sau tare cum se va auzi ea, avem datoria să spunem pe cît posibil răspicat, să tăiem firul în patru şi să arătăm ce e de realizat şi ce nu. Documentul e important, cred şi pentru că emană de la o elită intelectuală care se face simţită ca prezenţă în viaţa publică. şi acolo găsim de la critici literari, cum e prietenul Cistelecan, pînă la ingineri, la oameni de suflet care luptă pentru o cauză absolut legitimată, de adeziunea de inimă a enoriaşilor la această biserică. Nici eu nu sînt un membru al acestei biserici, dar am toată simpatia pentru lupta oricui care vrea să apere nişte valori şi să relanseze chiar un anumit tip de acţiune civică, fiindcă despre asta este vorba. Eu aş vedea îndărătul Memorandumului şi un mare act de conştiinţă şi, dacă vreţi, o chemare a restului societăţii la toată această relansare a discuţiei pînă cînd vom avea acest reflex pe care-l are şi diplomaţia română, deci îl are statul însăşi, care altminteri se comportă destul de autoritar. Poate tocmai de acea este un stat slab. Dacă ar fi mai puternic, mai sigur pe el, ar fi mai flexibil, ar găsi soluţii, alternative etc. Dar pînă cînd vom avea acest reflex de a reacţiona, mereu reacţionăm. Deocamdată în acest Memorandum o să avem de-a face cu un recensămînt în teren, cu o reacţie ofensată şi cu o reacţie de justificare a justiţiei. De abia aştept, nu vreau să fiu nici prea pesimist, sper să trăim atîta cît să rezolvăm problema retrocedării şi să vedem iniţiative nu reactive ci active. Propuneri. Propuneri de îmbunătăţire a vieţii noastre publice. Că mă gîndesc că dincolo de toate aceste frămîntări, iată statul e vinovat că nu le curmă măcar acolo unde ar putea. Dincolo de ele avem de-a face cu o situaţie care, pe alocuri este disperată. Avem de-a face cu o resurecţie a analfabetismului, avem de-a face cu un tineret care nu-şi găseşte locul în societatea noastră şi aleargă deseori în Occident sau aleargă spre nicăieri, aleargă spre delincvenţă. Sînt toate aceste situaţii cu care avem de a sta la masă. Deci Memorandumul cred că este un punct de plecare. Nu cred că este un punct de sosire. De aici încolo vor urma lucruri importante. şi e foarte bine că discutăm nu doar între greco-catolici şi nu doar în cadrul unui dialog între ortodocşi şi greco-catolici, ci să discutăm mult mai mulţi despre o problemă care este a noastră a tuturor.

Smaranda Enache: Întrebarea mea despre ce am putea să întreprindem vine şi din considerentul că după 2007 transferurile netransaprente de fonduri şi practicile actuale de relaţii financiare oculte între stat şi biserică nu vor mai putea avea loc. şi sentimentul nostru este că pînă atunci, în schimb, va avea loc o revărsare întreită, ca să zic aşa, de fonduri, canalizări masive pentru a satisface o aşteptare, şi electorală, şi mai puţin electorală, care nu va mai putea fi posibilă dacă 2007 rămîne într-adevăr anul aderării noastre. Deci se va face o fidelizare pe termen lung a unor clienţi politici printre care s-ar putea să figureze şi Biserica Ortodoxă Română. şi pînă atunci s-ar putea ca inclusiv problema retrocedării să fie ţinută sub control pentru ca exact ca în cazul amintit al persoanelor care sînt îndreptăţite să primească reparaţii în urma confiscărilor regimului comunist, eventual să sucombe din cauza vîrstei sau să-şi piardă speranţa sau să nu mai aibă voturile necesare să plătească avocaţi. În acest sens mi-aş permite să adresez o întrebare în legătură cu căile din justiţie. După cum aţi menţionat există deja demersuri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi dacă aţi putea să ne spuneţi ceva mai mult în această privinţă.

Mircea Marţian: Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că iată, o biserică minoritară incită atenţia societăţii civile. ştiu că nu o faceţi pentru mulţumirea cuiva. Sînteţi societate civilă care vegheaţi ca legea să fie aplicată în mod unitar în România, indiferent de număr, de apartenenţă religioasă sau de naţionalitate, etnie. Trecînd peste această introducere vreau să vă spun că în contextul actual chiar dacă în 1998 s-a început această rezolvare a diferendelor patrimoniale prin comisia mixtă creată, acceptată de biserica noastră – sigur, unii spun, şi poate chiar că este legat de presiunea venirii Sfîntului Părinte în România –, considerăm că am dat girul acestui dialog care are şi elemente pozitive, chiar dacă nu roade. Ţinînd cont de situaţia aceasta, tocmai această lipsă de dialog a născut conflicte interconfesionale care nu sînt benefice imaginii României, integrarea României în Uniunea Europeană este pusă sub semnul întrebării tocmai pentru că dialogul nu a rezolvat problemele. Aceste lucru este încercat să fie demonstrat şi explicat părţii ortodoxe de fiecare dată cînd ne întîlnim. Vreau să vă spun în două vorbe cam cum a evoluat acest dialog. Am să apelez la cîntecelul cu „zece negri mititei” în care ştiţi, unul şi-a pierdut ghiozdanul şi au mai rămas nouă. şi uite aşa cererile noastre care au pornit de la situaţia actuală, au fost nişte cereri extrem de relaxate. Am cerut doar anumite biserici simbol şi acolo unde este o singură biserică, slujirea alternativă. Ei bine, din toate acestea s-au rezolvat foarte puţine. De fiecare dată venind cu aceeaşi soluţie: „Uite în asta nu se poate, dar în altele nouă rezolvăm.” La următoarea şedinţă: „Din aceste nouă am discutat cu vreo două nu se poate, dar în astea şase rezolvăm”. şi uite aşa am ajuns în eparhia noastră cu un singur rod – şi datorită presiunilor statului, prima oară cînd au făcut-o –, ne-au retrocedat o biserică închisă dar, printr-un concurs de împrejurări, ei numind încă un preot în parohie. Un fapt reprobabil şi extrem de grav.

Regret că colegul nostru, reprezentant al BOR, nu a rămas cu noi, pentru că sînt cîteva elemente de spus, şi nu am vrut să pară că este un atac împotriva unei biserici. Este o realitate. În acest context în care nu sînt semne reale de succes, biserica noastră a hotărît să rămînă în acest dialog pentru că dialogul este cel care crează, îmbogăţeşte anumite valori locale. Lucrurile n-au mers bine. De fapt, avem sentinţe şi nu le putem excuta tocmai datorită grupurilor de presiune, şi atunci preferăm acest dialog. Dacă eşuează, Consiliul Ierarhilor a hotărît să accepte acest apel normal şi perfect utilizat în toată lumea normală civilizată şi anume, calea în instanţă. Ei bine şi aici observaţi ce se întîmplă, nu numai în cazul cu proprietatea: una se cîştigă, două nu. Nu există un mesaj clar din partea instanţei. Dacă instanţele din România ar fi fost libere cu adevărat ar fi dat un mesaj în două-trei-patru procese. şi eu cred că comisia ar fi reuşit să rezolve problemele punct cu punct mult mai simplu. Din păcate această nerespectare a separaţiei puterilor în stat a dus la conflicte care se accentuează. În acest sens se încearcă evitarea unui conflict deschis cu toată lumea.

Gîndiţi-vă că sîntem o minoritate, chiar dacă nu este o chestiune de compromis. Rămînem o biserică tradiţională pe care o iubim, pe care o stimăm şi a cărei linie o păstrăm. Să nu o priviţi ca pe o laşitate, Dumnezeu fereşte! Eu cred că aplicăm un principiu biblic: Christos şi biserica ne învaţă că trebuie să fim isteţi ca şarpele şi blînzi ca porumbeii. Cînd una, cînd alta, rămîne de văzut. Sigur că în acest context există pe rol şapte procese la Curtea Europeană; să vedem ce putem face în aceste procese împreună cu reprezentanţii societăţii civile, împreună Biserica şi laicatul greco-catolic şi nu numai laicatul greco-catolic ci şi ortodox, oameni aici de faţă care au alte confesiuni şi susţin acest demers. Salut acest principiu al convieţuirii paşnice pe care acest Memorandum îl exprimă fundamental şi se vede din fiecare document. Această este calea: atacăm punct cu punct, să vedem cum reuşim împreună să creăm un lobby ca cel puţin unul din aceste cazuri să fie soluţionat ferm. În special cel de la Biserica Vicarială din Bucureşti pentru că este prima biserică a greco-catolicilor de acolo după foarte multă luptă de-a lungul istoriei, căci foarte greu au reuşit românii de acolo să aibă şi ei o biserică în capitală. Este cel mai vechi dintre procese. Noi nu dorim – asta este linia bisericii – să se repete nedreptatea din 1948. Dar dorim să se ştie că Biserica Greco-Catolică există şi că are nişte drepturi şi credincioşi. Ei să poată să celebreze pe întreg teritoriul României propriile convingeri de credinţă pentru că avem peste 350 de locuri unde credincioşii sînt umiliţi şi obligaţi să celebreze sfintele taine în locuri improvizate. Este un lucru extrem de grav şi eu cred că aici se pune problema încălcării libertăţii religioase. Este o libertate formală pe care am cîştigat-o.

Aş vrea să văd cine are curajul să meargă la acei bătrîni cu răni pe mîini de la atîta muncă care află că nu se mai poate să tragă clopotul după atîta timp, nu mai pot să-şi cunune fata pentru care au muncit o viaţă în biserica pe care au îngrijit- o înainte şi în timpul comunismului. Este o durere, însă nu văd cine poate să-i privească pe aceştia în ochi şi să le spună că suferiţi de un „complex al minoritarului”. Este extrem de dureros. Eu fac pastoraţie şi ştiu ce înseamnă asta. Calea este aceasta de a acţiona punct cu punct acolo unde dialogul eşuează. Nu vrem să părem nişte oameni cu care nu se poate discuta. Există această încercare de a muta conflictul real patrimonial într-un conflict interconfesional şi naţional. Se încearcă tot felul de strategii abile prin care zic să facem comisii, să ne cunoaştem mai bine, numai să nu discutăm problema propriu-zisă. Deci ne luptăm cu cineva versat şi puternic ca şi – nu eu am folosit această analogie – un „elefant”.

Ana Luduşan: Sînt absolut consternată de această situaţie pentru că ea dovedeşte cît de slab funcţionează statul şi cît de subteran. şi sînt consternată şi de Biserica Ortodoxă. Eu în primul rînd n-aş putea discuta în termeni de minoritari şi majoritari cînd e vorba de credinţă. Aici nu mai există minoritari şi majoritari decît numai şi numai la nivel statistic. Numărul de credicnioşi nu dă nici verticalitatea, nici consistenţa bisericii. Pot fi trei oameni, trei credincioşi care pot constitui o biserică foarte foarte importantă. Deci nu se potriveşte deloc să discutăm aici despre biserică majoritară şi minoritară. Discursul şi mentalitatea există. Faptul că reprezentantul Bisericii Ortodoxe a folosit acea metaforă cu elefantul arată că ei se cred un elefant, societatea civilă este o muscă care-i deranjează şi celelalte biserici sînt alţi ţînţari care vor să dialogheze cu ei. Deci stăm foarte prost. Cum se poate debloca această situaţie? În primul rînd cred că reprezentanţii bisericilor care au mai puţini credincioşi, alte confesiuni decît cea ortodoxă, ar trebui să cîştige consţiinţa libertăţii religioase, că ei sînt la fel de importanţi ca şi ortodocşii şi drepturile lor sînt la fel de importante. şi ele pot fi atacate pe două planuri: în justiţie pe cale administrativă pînă la Strasbourg şi în strategiile Bisericii de a forma o conştiinţă a enoriaşilor de oameni liberi, de a practica credinţa pe care şi- au ales-o.

Smaranda Enache: Eu cred că v-aţi raliat la ceea ce a spus şi Ovidiu Pecican, şi anume că, nu putem să gîndim în termeni de majoritate şi minoritate ci să gîndim în termeni de biserici, comunităţi care sînt egale din punct de vedere juridic, convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase din Europa fiind un instrument de protecţie şi pentru minorităţile religioase. Deci din punctul de vedere al Curţii Europene, Biserica Greco-Catolică este o biserică minoritară şi dacă noi vrem să aibă instrumente eficiente în aş reclama drepturile care nu-i sînt respectate, trebuie să recurgă inclusiv la convenţiile privind protecţia drepturilor minorităţilor. România a semnat Convenţia-cadru şi este obligată să o implementeze. Scurt.

Doinea Cornea: Restituirea lăcaşurilor de cult, eu spun, este o obligaţie cetăţenească. Am impresia că biserica este şi ea vinovată, pentru că participă alături de cei care au maltratat-o la propria ei maltratare. Am impresia că se lasă sedusă de bucăţica de zahăr care i se arată: „dacă eşti cuminte şi nu vei spune nimic şi nu te vei adresa justiţiei atunci o să-ţi meargă bine”. Este cea mai oribilă atitudine pe care un cetăţean o poate avea. Un cetăţean trebuie să lupte pentru drepturile sale, şi nu numai pentru ale sale ci pentru drepturile întregii societăţi.

Nu vreau să mă lungesc, este mesajul meu pentru această biserică şi eu cred că dacă pînă acum 13 ani, nu a reuşit să reintre mai bine în drepturi, are şi ea o vină. Dacă era hotărîtă şi nu se lăsa ademenită de bucăţica de zahăr nenorocită: „să tăceţi din gură, să nu audă Occidentul”. Eu ştiu asta de pe vremea lui Ceauşescu. Este tactica comuniştilor. Mie ce-mi spuneau la anchetă Securitatea: „Orice, fă aici ce vrei numai să nu audă Occidentul”. „Ah – mi-am zis – asta vă doare, asta trebuie să fac. Vă mulţumesc – îmi ziceam mie – că îmi arătaţi calea”. Asta era calea şi asta e calea bisericii. Asta nu înseamnă că va exclude dialogul, faceţi opere de binefacere, colaboraţi cu biserica soră, cu atît mai mult o să vă respecte cetăţenii cu cît o să vadă că sînteţi dîrji şi hotărîţi să luptaţi pentru un drept. Vor simţi că luptaţi şi pentru dreptul lui la proprietate pe care nu şi-o capătă: casa sau vila sau, ştiu eu, ce i-a fost confiscat. şi combat iarăşi un argument: de ce unde s- au restituit bisericile, imaginea Bisericii Greco-Catolice nu s-a deteriorat, dimpotrivă, şi nici credincioşii greco-catolici şi ortodocşi nu s-au luat de păr. E pace tocmai unde s-a respectat proprietatea. şi o sugestie în legătură cu acest raport pe care vreţi să-l faceţi. Eu zic să stăruie asupra dreptului bisericii, asupra dreptului de a informa forurile europene, să vadă de ce se tot tergiversează aceste procese inadmisibil de mult. şi a doua sugestie este că eu cred că ar fi bine ca organizaţiile neguvernamentale reprezentate aici să semneze în calitate de organizaţii acest raport, ca să fim mai mulţi.

Ioan Mureşan: Mie nu mi se pare viciată legătura cu dumnezeirea. Mie mi se pare viciată, ca mentalitate, raportul ăsta între majoritar-minoritar. Statistic ele există, bineînţeles. Dar relaţia cu legea este viciată, căci majoritarul are mai multe drepturi în faţa legii, iar minoritarul mai puţine. Exact cum, ştiu eu, este cazul Funar. El are procese pentru miliarde, nu ia nici o pedeapsă, şi cel care a furat un borcan de castraveţi cornişon, ia doi ani de zile. Deci relaţia aceasta este viciată, nu cu dumnezeirea, ci raportul faţă de lege a minoritarilor. Acestea sînt noţiuni statistice, sînt reale. Deci aici este viciat, şi aici – cum spunea Ovidiu Pecican – mentalitatea este bolnavă. M-am ocupat de problema asta a relaţiei greco-catolici-ortodocşi din ’90 încoace. Am făcut anchete pentru revista Tribuna, am stat de vorbă cu PS Lucian, cu PS Iustinian Maramureşanul şi ce este ciudat, cînd li se pune problema clar în faţă, toţi vin cu metafore. Iustinian Maramureşeanul îmi spunea: „ce pastor sînt eu dacă-mi alung oile?” Cînd a fost problema Mănăstirii Nicula am publicat Memorandumul, a dat un răspuns „Nu putem să judecăm fenomenele Maicii Domnului”. Ce tribunal e ăla care judecă fenomenele Maicii Domnului? Eu am spus: „Nu e vorba de nici un fenomen al Maicii Domnului. E vorba de un pămînt. Acolo este o biserică, care e făcută din lemn, din piatră, sînt nişte icoane acolo. Nu pentru fenomenele Maicii Domnului. Astea le discutăm mai încolo, eventual dacă vreţi să ţinem un colocviu pe teme teologice, discutăm şi fenomenele astea, cine are sau nu dreptate în legătură cu ele. E vorba de măsura în care te supui legilor statului. Ori majoritarii îşi impun dreptul în faţa statului şi biserica vine cu această chestie că nu putem să judecăm fenomenele Maicii Domnului, nu putem să ne alungăm oile din staul. Această evadare într-un discurs paralel sau într-un discurs convenabil este cel care perverteşte dialogul. Eu cred că problema retrocedării nu se va rezolva pînă în momentul în care ierarhii nu vor dori acest lucru. Eu ştiu că dacă preotul merge cu misiunea de la episcop să le spună: „Uite dragi enoriaşi, dragi credincioşi, avem două biserici. Sînt şi ceilalţi acolo, haide să le dăm lor una ca să fie pace în sat.” Sătenii vor fi de acord. Ce spune popa, aia fac. Ori cîtă vreme popa le transmite mesaje contrare, venite de la ierarhi, se va ajunge la aceste tensiuni interconfesionale. Prin ’91-’92, de exemplu, în Maramureş, în satul Sărăsău de lîngă Sighetul Marmaţiei s-au despărţit pînă şi cireada satului. Au fost vaci „greco-catolice” şi vaci „ortodoxe”. L-am întrebat pe Iustinian Maramureşanul dacă ştie de situaţie. A spus că da, ştie, sînt într-adevăr două cirezi, dar dau la fel de puţin lapte. Cu astfel de răspunsuri nu am lămurit mare lucru.

Vă spun, cînd se va schimba mentalitatea ierarhilor, cînd ei vor voi, atunci bisericile noastre se vor retroceda, pentru că este foarte uşor să se retrocedeze. Nu trebuie atîtea procese, dacă biserica vrea. Altfel le poate tergiversa ani întregi şi fără să se întîmple absolut nimica, făcînd tot felul de presiuni prin stat asupra justiţiei, pentru că este această mentalitate care ne ţine departe de normalitate. Deci, majoritar şi minoritar trebuie priviţi nu favorizaţi şi defavorizaţi, ci normali şi egali. şi majoritarul şi minoritarul trebuie să fie egal în faţa legii. Deci cînd vor voi, o vor face. Pînă atunci schimbarea mentalităţii ierarhilor este principala problemă a retrocedărilor.

Alexandru Vlad: Eu cred că momentul vorbelor începe să treacă. Pînă în 2007 mai sînt patru ani. Avem patru ani în faţă, avem 13 ani în spate. Aceşti 13 ani ne-au arătat cum se duce dialogul, la ce duce el, manierismele şi motivaţiile fiecăruia din părţi. Noi am avut un exemplu aici în care un vorbitor, foarte simpatic de altfel, a haşurat terenul 360 de grade şi orice am fi spus, ne situam în terenul lui. Ori aşa nu se poate dialoga. Dialogul întotdeuna încetează acolo unde începe monologul. Nu ştim care sînt strategiile Bisericii Greco-Catolice pînă în 2007, dar dacă nu le are, cred că e momentul să şi le facă aproape la modul militar. Trebuie să-şi facă un inventar a bisericilor care sînt cazuri juridice clare sau cele mai clare, cu cele mai multe şanse, şi să pornească bob cu bob, cîte două, cîte trei la Curtea de la Strasbourg sau altundeva, şi în vremea aceasta dialogul cu Biserica Ortodoxă, care trebuie să recunoaştem se consideră beneficiara sau moştenitoarea subconştientului colectiv, el poate să aibă loc ca şi pînă acum. Nu? Dar o strategie foarte clară cu ajutorul unor avocaţi, cu ajutorul legilor, profitat de orice pentru obţinerea acelor biserici care sînt cazurile cele mai clare. ştiu că există biserici în care actele n-au suferit nici un fel de modificare, adică actele au rămas în arhive şi edificiul nu a fost trecut ortodocşilor. Au rămas cazuri juridice relativ simple. O strategie pentru obţinerea acestor lăcaşuri, pentru că am observat cu toţii, că acolo unde există lăcaşuri pentru ambele culte societatea este calmă. Vă dau un exemplu: satul Floreşti, sat bogat, care beneficiază de bani mai mulţi, de un primar mai priceput, au construit lăcaşurile care le-au lipsit. şi n-au avut niciodată probleme. Nu în fiecare loc se poate. Dar este momentul unei astfel de strategii. Nu trebuie să încercăm să mai convingem pe cineva care este atît de elastic în argumente, atît de metaforic. Au rămas puţini ani, mulţi au trecut. Trebuie să tragem învăţătura din aceşti 13 ani, că sînt importante mişcările care se fac practic pe tabla de şah. şi cred că e momentul să înceapă. Nu trebuie să contenească dialogul, nu trebuie să devină mai dur, nu trebuie să fie mai ultimativ, dar aceşti paşi concreţi pînă în 2007 trebuiesc făcuţi. Trei anul ăsta, patru anul viitor, cinci în anul următor. şi cuceriţi în fiecare lună, în fiecare an un punct.

Ovidiu Pecican: Eu propun ceva foarte simplu şi care ne stă în putinţă. Ce poate în acest context să facă societatea civilă? Să numească o comisie, dar nu care să înmormînteze problema cum se întîmplă în parlament, ci una care să fie alcătuită, pe de o parte, din personalităţi ale societăţii civile – o avem pe doamna Cornea de pildă, printre noi, dar mai sînt şi alţii. Pe de altă parte, din experţi jurişti. şi să fie interconfesională, să fie mai multă lume decît doar ortodocşi, doar greco-catolici. şi din cînd în cînd această comisie să notifice public ce a constatat. Ce a constatat în legătură cu semnalările Memorandumului, ce a constatat în legătură cu dialogul, ce a constatat cu ce face statul. Ba chiar, dacă vrea să aibă şi iniţiative în acest dialog sau în relaţia cu statul. Cred că ar fi extrem de util şi se poate face nu cu prea mare efort.

Mircea Marţian: Vreau să spun că în privinţa acestor acţiuni punctuale de care ziceaţi ca strategie, avem un caz grăitor la cum funcţionează justiţia în România. Într-adevăr, este chiar Nicula. Un caz în eparhia noastră, un caz foarte simplu din punct de vedere juridic. Este un bun al episcopiei. A fost un bun al episcopiei greco- catolice, administrat de către Ordinul Sfîntului Vasile cel Mare. Egumenul de acolo a fost arestat şi a murit martir în închisoarea de la Gherla, iar alţi călugări au fost alungaţi. S-a încălcat tot ce se putea încălca acolo. Ei bine, acest proces este tergiversat de un an de zile. Nu s-a întîmplat nimic. Este la prima instanţă, în timp ce există o ordonanţa prezidenţială care nu se poate executa în România. Nu ştiu dacă toată lumea a înţeles gravitatea situaţiei de la Nicula. Vreau să precizez un singur lucru. Ortodocşii au început acolo nişte lucrări prin care vor să facă dispărută vechea biserică. S-a făcut o plîngere. S-a hotărît de către o instanţă superioară din Cluj sistarea lucrărilor. O altă instanţă de grad inferior dă un fel de aprobare ca să se facă consolidări şi aşa mai departe. Se ignoră total hotărîrea justiţiei şi se face la Nicula ce se vrea. Aici îi pericolul: cu hîrtia în mînă, cu justiţia solicitată lucrurile merg aşa. Deci unde se poate omul adresa într-o asemenea situaţie?

Deci lucrurile acestea sînt frumoase într-un stat care funcţionează, adică are o justiţie independentă. Sigur că în spatele acelui Comitet de Rectitorire există preşedintele, primul ministru şi o grămadă de elite puternice ale lumii. Dar asta este realitatea. S-a zis mai înainte că luptăm ca Don Quijote. Ei, cred că luptăm ca Sancho Panza de multe ori. Din păcate ne raportăm cu realism la o situaţie reală. Situaţia este destul de dramatică. Avem aici circa zece memorii. Pur şi simplu nu se răspunde la memoriile noastre. Este un lucru elementar. Statul nu vrea să rezolve problema. Statul s-a spălat pe mîini. Dacă un institut de presă cere poziţia Ministerului Culturii şi al Cultelor, acesta se serveşte de Constituţia României după care zice: „Domnule, e dreptul canonic al fiecărei biserici şi noi nu ne putem amesteca.” Deci ei s-au spălat, pur şi simplu, pe mîini. Este o situaţie penibilă. Mie îmi pare rău că Biserica Ortodoxă nu realizează penibilul situaţiei şi cît de mult rău ne facem noi, dacă sîntem cu adevărat credincioşi. Pentru că Sfîntul Părinte a afirmat de nenumărate ori că „cel mai mare rău al bisericii este această ruptură şi fricţiune între creştini”. Aceasta este răul numărul unu. Nu păcatul, nu lumea, nu diavolul, nu, ci noi între noi din momentul în care nu avem o comuniune autentică. Într-adevăr, dacă lucrurile ar fi rezolvate prin prizma acestei convertiri, convertirea „elefantului”, lucrurile ar fi bune.

Alexandru Vlad: Tocmai de aceea am zis, din moment ce interlocutorul nu se poate convinge şi dialogul acesta a devenit un dialog al surzilor, nimeni nu-i mai rău decît cel care nu vrea să audă. Cred că puţinul care a mai rămas pînă la intrarea noastră în comunitatea europeană trebuie folosită punctual pentru obţinerea acelor lăcaşuri care sînt cazuri juridice, care se pot exploata în patru ani. Trebuie făcută o strategie aproape militară. Dincolo de faptul că dialogul trebuie continuat cu ce lucru bun poate veni din acest dialog. Dar 13 ani ne-au învăţat că punctele cucerite sînt cele care devin oaze de împăcare şi linişte, chiar şi în comunităţile acelea. Deci mai trebuiesc cîştigate cîte puncte se pot cîştiga în aceşti patru ani.

Şi atunci nu mai discutăm despre „elefanţi”, nu mai discutăm despre memorii la care nu se răspunde. Pentru că mi-a spus cineva cînd am întrebat: de ce nu aţi pus problema în Parlament? Mi-a spus: dacă am fi pus-o, am fi avut şi mai multe voturi împotrivă şi ar fi ieşit un document şi mai împotriva Bisericii Greco-Catolice decît această ordonanţă scoasă de o comisie. Aceasta este calitatea Parlamentului. Eu nu cred că se va îmbuntăţi, ca urmare nu de acolo putem aştepta soluţii. Dacă 13 ani au fost acordaţi dialogului, eu cred că patru ani se pot acorda şi unor mişcări concrete, juridice, un pic mai agresive.

Smaranda Enache: Dacă îmi permiteţi, aş vrea să încerc să trec în revistă cîteva dintre strategiile pe care dumneavoastră le-aţi recomandat şi de care noi am vrea să ţinem cont. Fără îndoială, cu toţii am văzut integrarea europeană a României şi ca unul dintre instrumentele cele mai puternice de democratizare a ţării. Noi, în calitate de societate civilă ştim că pînă la integrarea europeană se mai pot face reforme. După aceea poate să intervină o situaţie oarecum de particularizare a unor ţări. Cazului Greciei i se mai poate adăuga şi cazul României. Excepţia grecească poate fi întărită de excepţia românească. Deci trebuie să fim realişti. Lucrurile trebuie făcute în această fază. şi există două lucruri importante. Toate materialele privitoare la nerespectarea drepturilor de proprietate, drepturilor omului, drepturilor minorităţilor religioase trebuie documentate profesionist, cu sînge rece, fără nici un fel de pasiune, ci pe baza faptelor. Acestea trebuie constituite într-un inventar şi trebuie depuse la acele instituţii interne, în primul rînd, şi în al doilea rînd internaţionale, care pot schimba ceva. Eu nu aş împărtăşi scepticismul unora dintre noi. Iată că într-o situaţie cum a fost construcţia Dracula Park care încălca patrimoniul naţional al saşilor, rezervaţia naturală şi aşa mai departe, o coaliţie de organizaţii neguvernamentale, de instituţii şi personalităţi a putut să oprească un proiect. Deci putem face acest lucru, dar trebuie să ne coalizăm, trebuie să formăm o coaliţie pentru sprijinirea acestui Memorandum.

Va trebui să facem sinteza punctelor de vedere, îngrijorările care s-au exprimat în jurul acestei mese în legătură cu relaţia dintre stat şi biserică, lipsa de echidistanţă a statului, lipsa de transparenţă a statului, ocultarea unor relaţii, favorizarea unei sau unor biserici în defavoarea altora, utilizarea fondurilor publice în mod netransparent.

Cred că există o conjunctură favorabilă. În zilele trecute am citit cu toţii că în cadrul Consiliului Europei s-a făcut propunerea ca în fiecare fost stat comunist, membru al Consiliului Europei, să existe o comisie naţională de prelucrare a trecutului comunist, şi noi considerăm problema Bisericii Greco-Catolice ca o parte integrantă a procesului comunismului.

Cred că este, dacă-mi permiteţi, o recomandare din partea societăţii civile. Această operaţiune de a face pledoarie unor drepturi, nu poate să se facă în condiţiile unor intermitenţe. Ea trebuie să fie o preocupare continuă a unui birou specializat din cadrul comunităţii care o doreşte. E bine să nu uităm cum lucrează comunitatea maghiară sau comunitatea germană. Au jurişti care sînt pregătiţi pentru a elabora materialele la standardele instituţiilor europene pentru a putea desfăşura această muncă la nivel european şi cu eficienţă. Eu sînt convinsă că vom avea eficienţă. Există multă atenţie faţă de România acum pentru că, într-un fel, s-a terminat o perioadă de oarecare entuziasm pentru acest Guvern, iar unele libertăţi fundamentale: libertatea de asociere, libertatea de expresie a jurnaliştilor, libertatea de asociere politică, au fost afectate în ultimul an. Iar libertatea religioasă, iată, este sub presiune şi ea.

Există o oportunitate de a cere ca lucrurile să fie accelerate ca să ne mişcăm într-o direcţie bună. Eram convinşi că trebuie să facem ceva, dar discuţiile ne-au ajutat să vedem mult mai clar ce putem să facem. Am dori ca această campanie de susţinere a Memorandumului să se deschidă. Există un site deja la adresa Bisericii Române-Unite, dar cred că şi o participare a societăţii civile separat, privind problema nu din punct de vedere confesional, ci al libertăţilor civice fundamentale, poate să aibă eficienţă. □